Parcul Guell face parte din patrimoniul Mondial UNESCO din 1984. La sfârșitul secolului al XIX-lea contele Eusebi Guell a planificat să construiască pe dealul Muntanya Pelada (Muntele Pleșuv) din Barcelona, azi Muntanya del Caramel, o zonă rezidențială formată din 60 de locuințe de lux situate într-un parc natural care avea să fie amenajat ca o grădină englezească. El s-a mutat în singura casă de țară existentă acolo, Casa Muntaner de Dalt (Larrard House), pe care a transformat-o în 1906 în casă obișnuită. Proiectul i-a fost dat arhitectului Antoni Gaudi, parcul a fost construit pe aproximativ 17 hectare, între anii 1900-1914, dar zona rezidențială nu a fost finalizată, doar încă două case au fost ridicate. Una dintre ele, destinată a fi casă de spectacole,  neputând fi vândută, a cumpărat-o Gaudi și s-a mutat în ea cu familia sa. În 1923 parcul a fost preluat de Primăria Barcelonei și în 1926 a fost deschis ca parc municipal public.

Am urcat pe străduțele înguste situate pe acel deal și ne-am dat seama că eram aproape de intrarea în parc datorită unui zid din piatră, interesant construit, care avea deasupra un brâu de ceramică colorată.

Parcul putea fi vizitat liber dar, pentru zonele cu structuri arhitecturale deosebite, simbolice, din 2013 s-a impus o taxă de intrare, astfel ne-am îndreptat spre casa de bilete.

Nu ne-am întors spre intrarea principală ci am urcat prin parc, pe aleile pline cu verdeață și flori de toate soiurile care, deși era februarie, erau înflorite. În fața noastră a apărut un „zid” format din coloane alăturate ce păreau a fi trunchiuri de copaci cu cuiburi de păsări în ramificații.

Între ele se delimita un spațiu liber a cărui tavan cu arcade, neuniform în interior, susținea o parte din terasarea dealului.

Am urcat pe o alee flancată de coloane pe care se aflau plante care parcă ar fi crescut acolo.

De pe un mic balconaș am văzut panorama orașului.

Portocalii încărcați se îmbinau cu structurile construite de om într-un tot unitar.

Am ajuns la Casa Marti Trias e Domenech. Numele provine de la avocatul care a cumpărat terenul și a construit vila în 1902.

Ne-am rătăcit și nu am găsit traseul pentru a urca în vârful dealului, unde a fost construit Monumentul Golgota sau Dealul din trei cruci, de unde se vede panorama întregului oraș. Am coborât spre terasă trecând pe alei flancate cu verdeață și palmieri înfloriți.

Știam că în parc trăiau o serie de păsări ca vulturul Șerpar, colibri, papagali, etc. Ne-am întâlnit și noi cu unele dintre ele. În marginea terasei dinspre deal și-au făcut cuiburi porumbeii.

În palmierii numeroși erau gălăgioșii papagali care nu se fereau de mulțimea de turiști.

Printr-un punct de control al biletelor am intrat în terasa principală și am călcat pe nisipul fin prin care, în perioadele cu ploaie, apa se filtrează și coboară în rezervoare subterane.  Marginea ei, de forma unui șarpe mare, îndreptată spre intrarea în parc, era înconjurată de o bancă acoperită cu cioburi de faianță colorată și prevăzută cu mici umflături, pentru a se usca rapid. S-a folosit stilul Trencadis, un tip de mozaic utilizat în modernismul catalan, în care se foloseau cioburi de ceramică și gresie. Desingul a fost făcut în parte de Gaudi și în parte de Josep Maria Jujol.

Într-o parte a terasei am văzut o clădire roșie, casa în care a locuit Gaudi între anii 1906-1925, „La Torre Rosa”. A fost transformată în Muzeul Casei Gaudi în 1963 și, în 1969, declarată monument istoric artistic de interes național. În interior se puteau vedea obiecte de mobilier și alte obiecte construite de arhitect.

Am ieșit din terasă tot căutând o cale de acces spre vârful dealului. Nu a fost să o găsim. În schimb am străbătut, dus-întors, un „tunel”, Colonnaded, construit pentru a susține peretele dealului și a transmite greutatea unor coloane înclinate.

De acolo ne-am dat seama cum terasa era deasupra unei săli cu coloane dorice, care o susțineau și prin care se scurgea apa în rezervoarele subterane cu capacitatea de aproximativ 1200 metri cubi.

Sala Hipostila era formată din 86 de coloane din piatră gri, cu înălțimea de 6 metri. Partea inferioară era acoperită cu ceramică albă. Coloanele au fost construite puțin înclinate pentru a rezista mai mult la susținerea terasei. Între ele s-au construit grinzi din beton armat. La începutul sec. XX sala a funcționat ca o piață de apă, pe peretele dinspre munte existând o fântână. Ulterior vânzarea a fost interzisă cu motivația că apa nu era potabilă.

Pe tavanul sălii se aflau mozaicuri cu gresie, unele cu diferite semnificații dintre care se remarcau Soarele și Luna.

Vizita noastră se apropia de sfârșit. De o parte și de alta coborau scări flancate de ziduri decorate în același stil folosit în tot parcul.

În partea superioară se afla o fântână cu blazonul catalan, sub ea era așezată o salamandră mare acoperită de mozaic din ceramică.

La intrarea în parc, care pentru noi a fost ieșirea, se găseau două pavilioane care duceau cu gândul la povestea Hansel și Gretel. Una, cu acoperișul ca o ciupercă, semăna cu o turtă dulce cu scorțișoară, decorată cu bomboane colorate. Era Casa vrăjitoarei și în ea funcționa o sală de expoziții și sediul paznicilor parcului.

Cealaltă, ridicată sub forma unui mic castel, cu un turn înalt și subțire, smălțuit, pe care se afla o cruce, era Casa copiilor. Avea destinația de magazin de suveniruri.

În speranța reîntoarcerii, la revedere curiozități artistice !