Shanghai, China

Publicat pe de
Răspunde

Shanghai, azi cel mai mare oraș din China și centru comercial important din Asia, până la Dinastia Shui, care a condus China între anii 569-618, numit satul Huating, sub Dinastia Tang (618-907) a devenit sediul prefecturii și sub Dinastia Song (960-1279), fiind amplasat la vărsarea fluviului Yangtz, numit Shanghai, tradus însemnând „la mare”.

Datorită poziției sale strategice și fiind situat în apropiere de orașele Suzhou și Hangzhou, cu o bogată tradiție meșteșugărească, a devenit rapid un important oraș comercial, condus în timp de mai multe dinastii, sub Dinastia Ming (sec.XVI) în nord-estul localității,  lângă Templul Zeului Orașului, fiind amenajată și Grădina Yu Yuan.

Dezvoltarea lui a luat avânt după Războiul Opiului, Primul Război Anglo-Chinez (1839-1842), când prin Tratatul de la Nankin s-a stabilit deschiderea pentru comerț a porturilor chinezești.  

Prin alte 2 tratate (Bogue 1843, Wangxia 1844)  britanicii, americanii, francezii au primit dreptul să se stabilească pe teritoriul Chinei, ocupând orașele și interzicând populației chineze stabilirea în ele, totuși în 1850, în timpul Rebeliunii Taiping,  mulți chinezi s-au refugiat în Shanghai, prin legile promulgate în 1854 primind permisiunea să cumpere terenuri și să-și construiască case, neavând însă dreptul să facă parte din Consiliul Municipal, organ administrativ al concesiunilor străine care și-a început activitatea în același an. 

În 1863 coloniile americană și britanică s-au unit, formând Concesiunea Internațională, care a cumpărat companiile de apă, furnizoarele de gaze, a preluat controlul asupra mijloacelor de transport ale orașului și a afacerilor orașului. Au reglementat jocurile de noroc, prostituția și vânzarea de droguri, conduse de Mafie. După Primul Războiul Sino-Japonez (1894-1895), purtat pentru controlul asupra Coreei,  japonezii câștigându-l, prin Tratatul de la Shimonoseki li s-a permis stabilirea în Shanghai, unde s-au implicat în afaceri, au creat primele uzine, dar Consiliul Municipal a rămas o afacere predominant britanică.

Concesiunea Franceză a ocupat o zonă din sudul așezării britanice, în timp extinsă, ajungând ca în 1914 să fie de 15 ori mai mare decât inițial. Fiind mult mai toleranți, până în anii 1918-1920, când activitățile au fost interzise, poliția franceză a colaborat cu Mafia. Pe teritoriul ei comuniștii și-au creat rețelele ilegale, până azi supraviețuind Casa Partidului Comunist Chinez (ilegal), din 1961 declarată monument protejat, unde în 1921 s-a desfășurat Primul Congres Național al Partidului Comunist Chinez, la care au participat 13 delegați, între care și Mao Zedong, reprezentând cei cca. 50 de membri, prin care partidul s-a înființat legal.

Izbucnind Al Doilea Război Sino-Japonez (1937), trupele japoneze au atacat orașul Shanghai. Ajutate de revoluționarii chinezi, au înconjurat coloniile, pentru a le cuceri, purtându-se numeroase bătălii. În 1940 Marea Britanie și-a evacuat garnizoana și în 1941 japonezii au reușit să ocupe orașul, mii de chinezi fiind obligați să se refugieze.

În Al Doilea Război Mondial Shanghai a devenit un centru pentru refugiații din Europa (1941), primind necondiționat și evrei, dar sub presiunea naziștilor au fost obligați să-i delimiteze, formând un ghetou.  Postbelic a izbucnit Revoluția Comunistă Chineză (1945-1949). China intrând sub conducerea Partidul Comunist Chinez, fiind considerat un simbol al capitalismului, Shanghai a fost marginalizat, începând să se dezvolte abia după noile reforme de sub conducerea  lui Deng Ziaoping (1970-1990), redevenind un important centru economic.

Manufactură de mătase

Clădirile istorice din Bund, zonă situată pe malul vestic al râului Huangpu, au fost restaurate, între ele fiind și fostul sediu al Guvernului Municipal Shanghai, mutat în 1990 în Pudong, clădire construită în anii 1921-1923, în stil neoclasic, ca sediu central al sucursalei HSBC din Shanghai, din 1955 ocupată de autoritățile municipale, azi de Pudong Development Bank, înființată în 1993, deținută de Guvernul Municipal din Shanghai.

Intrarea e flancată de 2 lei din bronz, copii ale statuilor inițiale, azi păstrate într-un muzeu. 

Holul central e acoperit de o cupolă, susținută de coloane din marmură, cu capiteluri ionice, la baza ei decorată cu picturi prezentând orașele Londra, Hong Kong, Shanghai, Tokyo, Calcutta, Bangkok, Paris și New York în care HSBC avea filiale la începutul secolului XX.

Coloane din marmură susțin și arcadele prin care se accesează interiorul, azi împărțit în mai multe secțiuni, cea cu ghișee prezentând o galerie superioară, susținută de coloane, acoperită cu o boltă din sticlă, alta având tavanul casetat, susținut de piloni etc.

În aceeași perioadă (1990) guvernul chinez a decis transformarea zonei agricole de pe malul estic al râului într-o zonă economică, numită districtul Pudong. Inițial în peninsula Lujiazu s-a creat un cartier financiar, în anii 1991-1995 fiind construit Turnul de televiziune Oriental Pearl, de 351 metri înălțime, cu 15 niveluri de observare, prevăzut cu o antenă de 137 metri înălțime.

Până în 1998 a fost finalizat Turnul Jin Mao, urmat de sute de „zgârie-nori”, majoritatea în Pudong, care azi găzduiesc instituții financiare, de microtehnică, biotehnologie etc., districtul extinzându-se spre est și integrând fostul district Nanhui (2005- 2009), construcția lor fiind continuată și azi.

În partea istorică a orașului, pe malul râului Huangpu, s-a amenajat faleza Bund, loc de promenadă mult vizitat de turiști, de acolo putându-se observa mare parte din Pudong.

S-a dezvoltat industria, în 2005 reprezentând 20% din producția Chinei, zona portuară s-a extins, azi Shanghai având cel mai mare port de containere din lume.

Unele părți ale fostei Concesiuni franceze au fost declarate zone istorice de conservare culturală, începând din 2007 clădirile restaurate și amenajate ca un cartier comercial cu magazine, restaurante, galerii de artă, etc.

În perioada 2008-2015 s-a construit Turnul Shanghai, clădire comercială de 632 metri înălțime, cu 128 etaje, având fațada din sticlă răsucită cu 120 grade de la bază spre vârf. În el funcționează numeroase birouri, hoteluri, centru fitness, restaurante, Mall, Centru de conferințe, parcări etc., pe care nu am reușit să-l imortalizez decât parțial (în poză cel din stânga).

Pentru vizitatori s-au creat 9 punți de observație, prima deschisă publicului în 2016, un an mai târziu cele de la etajele 118, 119 și în 2020 cea de la etajul 121, supranumită „Topul Shanghaiului”, amenajate cu restaurante, cafenele și magazine.

A fost cea mai înaltă clădire din China și a doua din lume, după Burj Khalifa din Dubai, de 829 metri înălțime, în 2021 turnul fiind depășit de Merdeka 118 din Malaezia.

Accesarea etajelor se face cu lifturi interioare, între care cel cu viteza maximă de 20.5 metri/secundă, până în 2017 cel mai rapid din lume, apoi depășit de cel din centrul de Finanțe Guangzhou CTF (21 metri/secundă).

În oraș s-a amenajat strada Nanjing, pietonală, întinsă pe cca. 5 kilometri, mărginită de clădiri impozante în care funcționează magazine de lux, cu produse de firme din toată lumea, partea de est fiind principalul cartier comercial din Shanghai.

Nu puteam să părăsesc orașul fără să fac o croazieră pe râul Huangpu, pentru a vedea superba iluminare a clădirilor noaptea.

Shanghai, China- Grădina Yu Yuan

Publicat pe de
1

Grădina Yu Yuan din Shanghai, China, a fost amenajată în timpul Dinastiei Ming, din 1559 guvernatorul Pan Yunduan creând în nord-estul localității, lângă Templul Zeului Orașului, un loc de relaxare pentru tatăl său, ministrul Pan En. Fiind numit guvernatorul provinciei Sichuan, lucrările au stagnat, grădina fiind finalizată abia în 1577.  

În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari, apoi partea de est a fost achiziționată de un grup de lideri locali (1709), partea de vest de niște negustori (1790), care au amenajat-o și au deschis-o publicului.

În timpul Primului Război al Opiumului (1839-1842) una dintre clădirile grădinii a fost folosită scurt timp ca bază de operațiuni. În Rebeliunea Taiping (Războiul Civil din 1850-1864)  Societatea „Săbiile Mici” și-a stabilit acolo cartierul general. Fiind atacat de trupele Qing, în timpul luptelor mare parte din structurile originale au fost distruse.Grădina a fost refăcută în perioada 1956-1961 și redeschisă publicului.

Din 1982 a fost declarată monument național.

Azi, situată în districtul Huangpu, întinsă pe 2 hectare, e împărțită în 6 zone, separate prin podețe în zig-zag, cu clădiri roșii din lemn, în stil arhitectural chinezesc, având acoperișuri curbate din gresie, unele mărginite de ziduri decorate cu elemente din natură, capete de dragoni etc., înconjurate de vegetație.

În Grădina Interioară Neiyuan s-a creat un lac, mărginit parțial de blocuri din piatră, traversat de podețe din gresie, înconjurat mai ales de pavilioane mici, coridoare acoperite, poduri în zig-zag și stâncării decorative.

Între ele se distinge Piatra de Jad Yu Ling Long, din calcar găurit, presupusă a fi veche de cca. 1000 de ani, din timpul Împăratului Huizong din Dinastia Song, despre care se spune că așezând la baza ei un arzător de tămâie, fumul produs va ieși prin găurile ei.

În jurul lacului se află cele mai importante clădiri din grădină, între care cea mai mare, Sala Sansui, folosită pe vremuri pentru primirea oaspeților și ceremonii, Sala Yuhua, celebră pentru mobilierul său, „Pavilionul celor zece mii de flori”, Wanhua, înconjurat de curți și vegetație ornamentală, Sala Diachun,  folosită scurt timp ca sediu al Societății „Săbiile Mici” în timpul Revoltei din Shanghai etc.

În afara grădinii propriu-zise, pe o insuliță din lac, se află Casa de Ceai Huxinting, accesată prin Podul celor Nouă Cotituri, una dintre cele mai vizitate de turiști.

Lângă grădină se află  Bazarul Yuyuan, în care am intrat pe lângă unul din fostele pavilioane, reconstruit în stil tradițional Ming-Qing, în care la parter funcționează magazinul de bijuterii Laopu Gold.

Pe vremuri zonă comercială, în ea funcționau numeroase prăvălii de mătase, de jad și aur, ateliere pentru meșteșugari, hanuri pentru negustori, farmacii, ceainării, restaurante etc., amenajate la parterul clădirilor, etajele fiind folosite pentru locuit, banchete, sau ca saloane de ceai.

Cele care au supraviețuit, au fost recondiționate, lângă ele s-au ridicat clădiri noi, în stil tradițional, formând actualul bazar.

Complexul e dominat de clădirea Tianyu.

Azi în bazar funcționează sute de magazine cu mătăsuri, bijuterii, obiecte de artă, suveniruri, ceaiuri, dulciuri, produse de alimentație, etc.

Orașul Covasna

Publicat pe de
1

Orașul Covasna e situat la marginea sud-estică a părții inferioare a Carpaților de curbură, pe cursul râului Covasna, afluent al Râului Negru

A fost prima dată atestat documentar din 1567, dar săpăturile arheologice au descoperit urme de locuire din neolitic, Epoca Bronzului, Epoca Fierului și în apropierea lui o fostă cetate dacică, înconjurată de 4 terase fortificate cu ziduri din piatră (sec. I î.e.n.-sec. I e.n..), scoase la iveală de o furtună mare, care a despădurit terenul.

Fiind zonă cu activitate vulcanică, în decursul timpului au avut loc mai multe erupții, incendii, cutremure, cele mai multe în sec. XIX, care au devastat orașul, de fiecare dată fiind refăcut, în 1840 primind dreptul de a organiza târguri.

Numele orașului provine de la cuvântul slavon „kvasny”, tradus „dospit, fermentat”,  cu referire la numeroasele izvoare cu ape minerale și mofete din zonă, care există și azi, folosite pentru cure balneare încă din sec. XI, când apa minerală era scoasă din puț cu găleata, era turnată în vane mari din lemn și încălzită cu pietre fierbinți, iar mofetele erau niște simple găuri în pământ, ulterior târgul devenind stațiune balneară, menționată într-un manual de geografie apărut la Viena în 1818.

În Parcul Central al orașului se poate vedea Balta Dracului, în sec. XVIII cu numeroase erupții, emanând mofete, apoi folosită ca baie terapeutică, azi declarată monument al naturii.

În 1889 s-a înființat prima societate comercială de exploatare a băilor termale, din 1891 apa minerală din cartierul Voinești fiind îmbuteliată.

Din 1952 Covasna a fost declarat oraș. La reorganizarea administrativă a României (1968) județul, în care a fost încadrat orașul, i-a primit numele.  

Primăria Covasna

În apropierea parcului, pe una din marginile râului, se află Casa de Cultură, în fața ei având postată statuia Kőrösi Csoma Sándor (1784-1842), un explorator și filolog secui din Transilvania care a publicat primul dicționar tibetan-englez, considerat părintele tibetologiei, născut în Chiuruș, Comitatul Trei Scaune și decedat în Darjeeling, India.

Azi Covasna este o renumită stațiune balneo-climaterică, mai ales pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, uneori numită „Stațiunea celor 1000 de izvoare”. Pentru cazarea vizitatorilor există numeroase hoteluri și pensiuni. Lângă Hotelul Montana, situat pe unul din dealurile de la marginea orașului, din 1990 s-a construit și Biserica Ortodoxă „Izvorul Tămăduirii”.  

Dorind să văd o cascadă situată pe Valea Zânelor, la doar 6 kilometri, am părăsit centrul orașului, în drum trecând pe lângă Biserica „Înălțarea Domnului” construită interbelic, începând din 1930, pentru mine punct de reper, de acolo trebuind să cotesc spre est.

Cascada Valea Zânelor, numită și Cascada de sub Șiclău, s-a format pe râul Covasna, apa erodând în timp stâncile vulcanice.

Poate fi accesată ușor, coborând un șir de trepte realizate în acest scop.

Mânăstirile Plopana, Tisa Silvestri, Sf. Carol Boromeu și orașul Onești, jud. Bacău

Publicat pe de
1

Într-o excursie prin țară, părăsind orașul Vaslui, m-am îndreptat spre est și după o oră de rulat, în județul Bacău m-am oprit la Mânăstirea „Sf. Mc. Mina”, situată la 2 kilometri nord de comuna Plopana.

A fost construită în perioada 2000-2009 pe locul unei foste ferme pomicole cumpărată de la stat de Episcopia Romanului, cu ajutorul donațiilor făcute de credincioși.

Biserica a primit 3 hramuri: „Acoperământul Maicii Domnului”, „Sf. Ierarh Nectarie de la Eghina” și „Sf. Mc. Mina”.

În cadrul mânăstirii s-a înființat un centru de asistență socială pentru bătrânii fără resurse financiare.

La 17 kilometri sud-vest, la marginea unei păduri din estul satului Tisa-Silvestri, se află Mânăstirea Tisa Silvestri.

Pe acel loc a existat un schit, cu Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, prima dată atestat documentar din 1760, metoc al Mânăstirii Doljești-Roman, în 1809 cu obște de călugări, aparținând de Eparhia Romanului, desființat după secularizarea averilor mânăstirești (1864).

După 1990, primind de la Episcopia Romanului aprobarea reînființării unei mânăstiri, pe terenul donat de localnici, maicile venite de la Mânăstirea Ciolpani, au ridicat Paraclisul „Buna Vestire”.

Apoi s-au construit chiliile, stăreția, arhondaricul și Biserica „Schimbarea la Față” (1993-1999), în stil moldovenesc.

Interiorul a fost pictat în tehnica fresco, prezentând personaje și scene biblice.

Azi mânăstirea e întreținută de 17 măicuțe specializate în agricultură, apicultură, pictură, confecţii, goblenuri, etc., slujbele fiind oficiate de preot de la Mânăstirea Runc.

Rulând prin județul Bacău spre sud, am trecut pe lângă Lacul Galbeni, lac de acumulare creat în 1983 pe teritoriul administrativ al satului Galbeni, comuna Nicolae Bălcescu, la confluența râurilor Bistrița și Siret, pentru alimentarea cu apă a zonei.

Din 2004 a fost încadrat în rezervația naturală de tip avifaunistic, care se întinde pe o suprafață de 1.123 hectare. E folosit pentru pescuitul sportiv, fiind populat de numeroase specii de pești ca lin, plătică, crap, caras, somn, șalău, biban, etc.

Pe teritoriul comunei Gioseni, pe un deal unde arheologii au descoperit fundațiile unei Biserici catolice, datată din sec. XV-XVI, fostul cimitir, în morminte monede medievale, în anii 1991-1996 s-a construit Mânăstirea Romano-Catolică „Sf. Carol Boromeu”, aparținând Diecezei Romano-Catolice din Iași, administrată de Congregația Surorilor Milostive ale Sf. Carol Boromeu, congregație înființată în 1652 la Nancy, Franța, având ca misiune îngrijirea bolnavilor; educația copiilor; etc.

Continuând drumul spre sud, mi s-a arătat Lacul Răcăciuni, lac de acumulare, cu baraj, realizat pe râul Siret, întins pe 1702,3 ha, parte din rezervația naturală de tip avifaunistic (2.004 hectare), din 2004 declarată arie protejată.

Pe teritoriul comunei Pancești, la intrarea în satul Dienet, mi-au atras atenția mai mulți copii care se scăldau în Iazul Dienet, deranjând pescarii amatori.

Încă 34 kilometri sud-vest și am ajuns în orașul Onești, prima dată atestat documentar din 1458 într-un act prin care, împreună cu alte sate, a fost donat Mânăstirii Bistrița, dar săpăturile arheologice au descoperit urme de locuire continuă încă din neolitic.

Primăria Onești, clădire inaugurată în 2006

Fiind locuit majoritar de români, aceștia și-au construit o Biserică de lemn ortodoxă, înlocuită în anii 1840-1849 cu una din piatră și cărămidă. În 1940 fiind grav avariată, a fost restaurată în perioada 1942-1943. A rezistat până la cutremurul din 1977, care a distrus-o și a fost dezafectată, slujbele fiind ținute într-o baracă improvizată, apoi construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cu interiorul pictat în frescă, refăcută în anii 1980-1989, când pictura a fost restaurată.  

Lângă biserică se află Monumentul Eroilor din 1918-1919.

Fiind situat la confluența râurilor Trotuș, Cașin, Oituz și Tazlău, valea Trotușului fiind rută comercială între Moldova și Transilvania, numeroși secui catolici au imigrat și s-au stabilit în târg, unde și-au construit în decursul timpului Biserici de lemn, distruse de atacurile turcilor și tătarilor, în perioada 1850-1854 ridicând o biserică din piatră. Avariată de cutremure și Primul Război Mondial, începând din 1920 s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Paul”, azi sediul Decanatului de Trotuș, lucrările fiind oprite în anii 1928-1938, reluate și biserica finalizată în 1945, în stil romanic, cu 2 turnuri de 33 metri înălțime, în cel din dreapta postate 3 clopote, dintre care cel mic din 1877. În 1980 biserica a fost extinsă și interiorul pictat în frescă, exteriorul fiind renovat în 1998.

În perioada comunistă fiind înființat Grupul Industrial Borzești (1952), până în 1960 s-au construit coloniile pentru muncitorii constructori care, în decurs de 5 ani, împreună cu deținuți de drept comun și politici, au construit cartiere cu blocuri de locuințe, un spital, unități de învățământ, comerciale, creând orașul muncitoresc Onești, în perioada 1965-1990 numit Gheorghe Gheorghiu Dej, în memoria fostului lider comunist al României, după 1990 revenind la numele inițial Onești.

A devenit foarte cunoscut în toată lumea după gimnasta Nadia Comăneci, inițial antrenată în oraș, cea care în 1976,  având doar 15 ani, la Jocurile Olimpice de la Montreal, Canada, a câștigat primul 10 din istoria gimnasticii olimpice.

Memorialul Nadia Comăneci

Sporturile sunt și azi foarte apreciate, unele fiind practicate în Sala Polivalentă „Nadia Comăneci”, construită în anii 1999-2003, care găzduiește competiții și evenimente cultural-sportive.

În 1967 în centrul orașului s-a inaugurat Casa de Cultură a Sindicatelor, parte din patrimoniul Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR), constituit din cotizațiile sindicaliștilor începând cu anul 1906, în care s-au desfășurat spectacole, piese de teatru, simpozioane, conferințe, Festivalul Internațional de Muzică pentru Copii „TI AMO Onesti,” uneori evenimente politice. După numeroase procese, în 2023 a fost trecută în administrația publică Onești. Azi în clădire funcționează și Teatrul Municipal, cu sala de spectacole de 750 locuri.

Începând din 1991, în aceeași zonă a început construcția Catedralei Ortodoxe „Pogorârea Sf. Duh”, până în 1997 fiind terminat subsolul, lăcaş închinat „Izvorului Tămăduirii”, în care s-au oficiat slujbele până în 2013, când clădirea a fost finalizată, rămânând să fie efectuate lucrări de finisare. Biserica prezintă 4 turle, dotate cu 5 clopote turnate în 2006 la Innsbruck, Austria.

În apropiere de centrul orașului, începând din 1990 s-a construit Sanctuarul „Fericitul Ieremia Valahul”, lucrări sprijinite de călugării capucini italieni, sosiți în 1992, care s-au finalizat după cca. 34  de ani, în 2024 fiind sfințit în prezența episcopilor și numeroșilor credincioși, azi loc de pelerinaj. A fost numit după primul român beatificat în 1980 de Papa Ioan Paul II, inițial numit Ion Costiște (1556-1625), despre care se presupune că s-a născut în apropiere de comuna Sascut, jud. Bacău, care la 18 ani a migrat în Italia, în 1579 a aderat la Ordinul Fraților Capucini, la Mănăstirea „Sf. Efrem” din Napoli, preluând numele Ieremia Valahul, dedicându-și viața îngrijirii bolnavilor, unele vindecări fiind considerate miraculoase.

Deși oraș preponderent cu blocuri, pentru relaxare există Parcul Municipal, întins pe 14,22 hectare, cu copaci seculari, rondouri cu flori, un mic lac, fântâni arteziene, loc de joacă pentru copii, etc.

Citește și Orașul Covasna

O scurtă oprire în orașul Vaslui

Publicat pe de
1

Orașul Vaslui, situat în partea de est a țării, pe Dealul Morii, în regiunea istorică Moldova, a fost prima dată atestat documentar din anul 1375 dar săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din paleoliticul superior (30.000-8.000 î.e.n).

Având o bună poziție strategică, domnitorii s-au stabilit acolo, în timpul domniei lui Ștefan II (sec. XV) fiind construită Curtea Domnească, târgul devenind centru administrativ al Moldovei Meridionale, ruinele acesteia, refăcute de Ștefan cel Mare, fiind descoperite de săpăturile arheologice din 1942, care au continuat până în anii 1980, în anii 2011-2015 ansamblul fiind restaurat.

Fiind așezat pe drumul comercial care făcea legătura între cetățile de pe țărmul Mării Negre și cele de la Marea Baltică, târgul s-a dezvoltat, în el stabilindu-se treptat numeroși evrei, veniți din Galiția, apoi armeni și greci.

După ce a câștigat Bătălia de la Podul Înalt (1475), pe locul unei vechi biserici (sec. XIV), Domnitorul Ștefan cel Mare a construit Biserica domnească „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1490), ca paraclis al curții domnești.

Biserica a fost reconstruită în 1820 de Maria Cantacuzino, văduva marelui logofăt Costache Ghica, proprietarul târgului Vaslui, clădire din piatră și cărămidă,  având fațadele decorate cu arcaturi oarbe din cărămidă, ocnițe și discuri de ceramică smălțuită.  

În 1894 interiorul s-a pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice, pictura fiind restaurată în perioada 1913-1930.

În anii 2011-2014 lângă biserică s-a construit o clădire cu parter și etaj, cu pridvoare largi, decorate cu picturi în stil bizantin, reconstituind una dintre casele ansamblului Curții Domnești.

Încăperile au fost amenajate pentru administrația Parohiei „Sf. Ioan”, spațiu expozițional dedicat istoriei Curții Domnești și descoperirilor arheologice, săli pentru activități culturale religioase, la etaj camere de cazare pentru participanți, sau pelerini.

În apropierea bisericii se află fosta Casă Mavrocordat, din 2004 declarată monument istoric național, construită în anii  1883-1892  de Voievodul Constantin Mavrocordat, proprietarul unei fabrici de cărămidă și țiglă, după ce a cumpărat moșia târgului Vaslui. Clădirea formată dintr-un corp central și 2 aripi mai scunde, în stil neoclasic, cu elemente din Renașterea italiană,  având un mic pridvor susținut de coloane, ferestrele cu ancadramente sculptate, a fost înconjurată de un parc cu arbori ornamentali și pomi fructiferi. Interbelic a fost cumpărată de Mareșalul C-tin Prezan, în 1930 cedată armatei, până în 1934 transformată în Cercul Militar Vaslui „C-tin Prezan”, mareșalul păstrând o cameră pentru locuit. După ce a fost naționalizată, a fost transformată în Palatul Copiilor, inaugurat în 1956.

După organizarea administrativ-teritorială a țării (1968), orașul a devenit capitala județului Vaslui, din 1979 primind statutul de municipiu.

Consiliul Județean și Prefectura

În centrul orașului s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Constantin Tănase” (1972), cu o sală de spectacole de 575 locuri, în care se desfășoară anual Festivalul de umor „Constantin Tănase”.

Deși doream să mai văd câteva clădiri istorice, negăsind nici un loc de parcare, am oprit pe un loc interzis, am „furat” 3 poze, apoi am părăsit orașul, îndreptându-mă spre județul Bacău. În drum am trecut pe lângă Lacul de acumulare Pușcași, realizat de comuniști prin construirea unui baraj pe râul Racova, folosit pentru alimentarea cu apă a localităților și irigații. Întins pe 169 hectare, populat cu specii de pești ca amur, crap, caras, azi e folosit pentru pescuit sportiv, în perioadele de migrație putând fi observate diverse specii de păsări-cormorani, rațe sălbatice, stârci, etc.

Citește și Mânăstirile Plopana, Tisa Silvestri, Sf. Carol Boromeu și orașul Onești, jud. Bacău

Mânăstirea Hădâmbu, jud. Iași

Publicat pe de
1

La 30 km de Iași, în satul Schitul Hădâmbului, comuna Mironeasa, se află Mânăstirea Hădâmbu, ortodoxă, cu obște de călugări, din 2015 inclusă pe lista Monumentelor istorice din jud. Iași.

A fost creată în 1659 de fostul chelar, boierul grec Iani Hadâmbul, pe unul dintre terenurile primite în dar de la Voievodul Grigore Ghica,  unde exista un vechi schit, inițial înlocuind Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae” (sec. XV) cu una din piatră de carieră,  Biserica „Precistei și Născătoarei de Dumnezeu”.

Schitul a fost înconjurat cu zid de piatră, prevăzut cu 3 turnulețe de colț rotunde, sub forma unei fortărețe, accesată prin Turnul-Clopotniță, călugării greci putându-se apăra de năvălirile turcilor și tătarilor, care au reușit totuși să-l devasteze în anii 1661 și 1671.

A fost închinat Patriarhiei Ierusalimului care la începutul sec. XVIII l-a făcut metoc al Mânăstirii Sf. Sava din Iași, administratoarea averilor din Moldova ale Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Chilia „Sf. Ioan Botezătorul”

Din 1734 a devenit metoc al Mânăstirii Galata care în 1780 a reparat biserica. După secularizarea averilor mânăstirești (1863), călugării l-au părăsit, rămânând neocupat peste 70 de ani. Mănăstirea Hadâmbu a fost reînființată abia în anul 1937, cu obște de călugări români, care au reparat biserica și au consolidat o parte a zidurilor cu cărămidă. Pentru a proteja icoana Maicii Domnului, „făcătoare de minuni”, găsită în fosta catapeteasmă a bisericii, au îmbrăcat-o în argint, ulterior în foiță de aur.

Schitul a funcționat până în 1960, când printr-un decret a fost închis, fiind redeschis abia în 1992, cu rangul de mânăstire. Pe numeroasele terenuri din apropiere, cumpărate de la localnici, treptat s-au construit o stăreție, numeroase chilii,  un agheasmatar, un așezământ social-filantropic, o clădire pentru cazarea pelerinilor (arhondaric), cu capacitatea de 500 persoane, un magazin bisericesc, un muzeu.

Clădirile au fost înconjurate cu un zid de incintă, accesul fiind făcut prin noul Turn-Clopotniță.

La sfârșitul sec. XX- începutul sec. XXI  s-a construit  Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”, în stilul tradițional ștefanian.

Pereții interiori au fost pictați în tehnica fresco și în demisol s-a creat Paraclisul „Sf. Ierarh Nicolae”.

În 2003 un mare incendiu a distrus 28 de chilii, magazia cu cărțile și obiectele bisericești, a deteriorat clădirile, ulterior consolidate, când bisericii vechi i s-a creat un acoperiș în stil moldovenesc, pictura interioară restaurată și în 2009 mânăstirea a fost resfințită.

Citește și O scurtă oprire în orașul Vaslui

Iași: Mânăstirile Frumoasa, Galata și Hlincea

Publicat pe de
1

În partea de sud-vest a orașului Iași se află  Mânăstirea Frumoasa, ortodoxă, cu obște de călugărițe, din 2004 inclusă pe lista monumentelor istorice din județul Iași. A fost ctitorită în sec. XVI, hatmanul Melentie Balica construind Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, pe care a închinat-o Mânăstirii „Schimbarea la Față” din Muntele Sinai, pe care în 1618 de Domnitorul Radu Mihnea a ridicat-o la rang de mânăstire, cu obște de călugări greci. În anii 1724-1733 la porunca Domnitorului Moldovei Grigore Ghica II biserica a fost reparată și extinsă, adăugându-se și un pridvor. S-au construit case domnești, s-a amenajat o grădină cu flori și fântâni arteziene, ansamblul a fost înconjurat cu un zid din piatră, pe latura de est prevăzut cu Poarta Spânzuraților, în spatele mânăstirii, barându-se pârâul Nicolina, s-a creat un lac artificial, pe care se făceau plimbări cu bărci.  În 1740 clădirile, distruse  în timpul ocupației rusești (1739), au fost înlocuite, în grădină fiind construit Palatul Domnițelor, azi ruinat și în incintă palatul destinat domnitorului și boierilor.

Un secol mai târziu s-a construit „Palatul de pe ziduri” (1818-1819), sediu al egumeniei, clădire cu parter și etaj, în stil neoclasic, cu intrarea din incinta mânăstirii și o ieșire spre grădina cu lac. În unele perioade fiind ocupată de Domnitor, a fost numită și Palatul Sturdza. În 1841 la etaj i s-a adăugat Paraclisul „Sf. M. Mc. Ecaterina”, ulterior palatul devenind casă parohială, azi în el funcționând un muzeu. În anii 1966-1970 a fost restaurat și consolidat, ultima restaurare fiind făcută în perioada 1982-1983. 

Până în 1833 deasupra porții de intrare s-a ridicat Turnul-Clopotniță, de  35 metri înălțime, în stil neoclasic, la etaj cu camera clopotelor, la exterior având fațadele ornate cu perechi de coloane în stil ionic.

Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost refăcută (1836-1839) de starețul Ioasaf Voinescu, în stil ucrainean, cu 4 turle, 2 mari deasupra cupolelor navei și 2 mici deasupra pridvorului și altarului, fațadele ornate în stil clasic, cu panouri și pilaștri, pe cea principală, deasupra ușii de intrare, cu un portic doric înalt, mărginit de 4 coloane, cele din mijloc unite printr-o arcadă centrală, superior fațada terminându-se cu un fronton triunghiular.

Pentru a susține construcția, pe lateralele din interior s-au postat 8 coloane masive din marmură. Biserica a fost ornată cu picturi în tempera, prezentând personaje și scene biblice, lângă intrare portretele familiei Domnitorului Grigore Ghica II. În pronaos s-a păstrat mormântul Domniței Ruxandra, fiica lui Grigore Ghica Vodă, îngropată în anul 1780.

Lateral de biserică s-a creat cavoului familiei Sturdza. În 1842, la cererea Domnitorului Moldovei Mihail Sturdza, deasupra lui s-a creat Mausoleul lui Grigore Sturdza, sculptat în marmură albă de un artist italian, prezentând baza cu 2 plăci, una prezentând stema familiei Sturdza, cealaltă fiind inscripționată cu litere chirilice. În colțuri 4 femei îngenuncheate, cu mâinile împreunate pentru rugăciune, susțin o placă superioară pe care e postată o coloană înaltă ce susține o urnă, de ea fiind sprijinită statuia unei femei „înger”.

După secularizarea averilor mânăstirești (1863) mânăstirea a devenit cazarmă și închisoare militară. În perioada 1889-1941 biserica a funcționat ca biserică parohială, apoi alături de cazarmă s-a înființat un Spital Militar (1945), ambele funcționând  până în anul 2002, an în care la inițiativa Patriarhului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, mânăstirea a fost reînființată.

Mânăstirea Galata, numită după cartierul din Constantinopol (azi Istanbul) unde locuiau domnii moldoveni care mergeau la Înalta Poartă pentru a primi de la sultan confirmarea rangului de domnitor, a fost ctitorită de Domnitorul Moldovei Petru Șchiopu după ce inițial construise Biserica Galata din vale care, fiind așezată pe un teren nesigur, s-a dărâmat la puțin timp după terminare. Pe un deal din apropierea orașului, deasupra văii râului Nicolina, în perioada 1582-1584 a construit Biserica „Înălțarea Domnului”, numită și Biserica din deal, în care în 1591 domnitorul s-a căsătorit în secret cu Irina Botezat, mama fiului său Ștefan (născut în 1584), o roabă despre care se presupune că ar fi fost doica celorlați copii ai săi.

Până în 1583 s-au ridicat casa domnească cu Paraclisul „Sf. Ap. Iacov”, din care până azi au supraviețuit parterul și pivnița, corpul de chilii, stăreția, trapeza, arhondaricul pentru cazarea oaspeților, s-a început îngrădirea complexului cu un zid din piatră și ornarea interiorului bisericii cu picturi, rămase neterminate la înlăturarea lui Petru de la domnie, ulterior ruinându-se.  Întorcându-se în Moldova (1616), Doamna Maria, fiica lui Petre Șchiopu, dorind să întrețină ctitoriile tatălui ei, cu ajutorul vărului ei, Domnitorul Radu Mihnea, a închinat Mânăstirea Galata Patriarhiei Ierusalimului (1617), de atunci având obște de călugări greci.

În 1735 s-au construit zidul înconjurător, deasupra porții de intrare un Turn-Clopotniță, înălțat cu un etaj de Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849).

În 1762 un incendiu puternic a distrus catapeteasma bisericii și majoritatea picturii, acesta fiind refăcută în 1811.

După secularizarea averilor mânăstirești (1863), călugării au părăsit mânăstirea. În incintă s-a înființat o școală de sericicultură și Biserica a funcționat ca biserică parohială. În perioada 1923-1950 în casele egumenești a funcționat Penitenciarul Central Iași și ateliere de cizmărie, olărie, fierărie, etc. în care lucrau deținuții. Sub comuniști Penitenciarul a fost mutat la Mânăstirea Galata și Biserica, devenită de mir, a fost folosită pentru slujbe doar duminica. În anii 1961-1971 complexul a fost restaurat și biserica reparată. Cu ajutorul Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, în 1990 mânăstirea a fost reînființată cu obște de maici, Casa domnească, care a supraviețuit, fiind folosită de ele ca atelier de croitorie și broderie pentru veșminte liturgice.  

La ieșirea din orașul Iași, la poalele Dealului Cetățuia, pe teritoriul administrativ al comunei Ciurea, se află Mânăstirea Hlincea, cu Biserica Ortodoxă  „Sf. M. Mc. Gheorghe”, creată în jurul anului 1587 de Maria, fiica lui Petru Șchiopu, împreună cu soțul său, spătarul și mare vistiernic Zottu Tzigara și închinată Mânăstirii Dionisiu de la Muntele Athos. După detronarea și emigrarea lui Petru, călugării greci s-au retras și treptat mânăstirea s-a ruinat. A fost restaurată o dată cu Mânăstirea Galata de Doamna Maria, întoarsă în țară (1616) și în 1617 Domnitorul Radu Mihnea a trecut-o ca metoc al Mânăstirii Galata.

Sub Domnitorul Vasile Lupu deasupra naosului bisericii s-a construit o turlă (1659-1660), pe laterale sprijinită de 2 perechi de contraforturi în trepte.

S-au ridicat chilii pentru călugări, o trapeză, s-au creat o pivniță de piatră, zidul înconjurător, cu un turn-clopotniță și o arcadă mare la intrare, apoi a închinat-o Mânăstirii  Arghirocastro de la Adrianopole (azi Edirne, Turcia).

În 1653 cazacii au jefuit biserica și i-au torturat pe călugări. După retragerea lor, Domnitorul Ștefăniță Lupu (1659-1661) a refăcut pe cheltuiala sa pictura interioară a bisericii.

Apoi Domnitorul Gheorghe Duca (1668-1672) a închinat-o ca metoc al Mânăstirii Cetățuia, ctitorită de el, rămânând până în 1990, în timpul războaielor ruso-turcești (1787-1792; 1806-1812) ambele mânăstiri fiind transformate în spitale militare, în epidemia de holeră (1831) cel de la Hlincea fiind folosit ca stație de carantină. Ulterior, părăsite, clădirile mânăstirii s-a ruinat, fiind restaurate abia în 1908 de Comisia Monumentelor Istorice.

În 1959 mânăstirea a fost închisă și biserica folosită de parohia satului Hlincea care, după cutremurul din 1977, a consolidată-o și restaurat-o. În perioada 1980-1984 s-au reparat clădirile chiliilor, zidul de incintă, în 1990 s-a redeschis ca Schitul Hlincea, cu călugări aduși de la Mânăstirea Horaița, jud. Neamț, un an mai târziu a fost scos de sub administrarea Mănăstirii Cetățuia și ridicat la rangul de mănăstire autonomă, în cadrul căreia treptat s-au construit noi chilii,  bucătăria și trapeza.

Citește și Mânăstirea Hădâmbu, jud. Iași

Iași- Mânăstirea „Sf. Ap. Petru și Pavel”; Mânăstirea Golia; fosta Uliță Golia

Publicat pe de
1

Continuând vizitarea orașului Iași, de la Biserica Armenească m-am îndreptat spre o mânăstire veche, în drum trecând prin Piața Prieteniei Româno-Elene, cu statuia Arhiepiscopului Ciprului Kyprianos (1756-1821), dezvelită în 2015, călugăr al Mânăstirii Mahairas  din Cipru, care a trăit 18 ani în Iași (1783-1801), devenind paroh al bisericii domnești, apoi s-a întors în Cipru și la Nicosia a fondat  o școală după modelul Academiei Domnești din Iași.

Urmând Esplanada Costache Negri, o stradă pietonală cu numeroase magazine, am ajuns în  Piața Prieteniei Româno-Americană, unde în 2019 a fost inaugurată statuia Bessarion Gabashvili (1750-1791),  poet, diplomat georgian care a murit la Iași.

Pe una din marginile pieței se află Mânăstirea „Sf. Ap. Petru și Pavel”, creată în 1669 pe locul unde în  perioada 1613-1615 marele Vornic al Țării de Jos, Ursu Bărboi, din familia Sturdzeștilor, a construit o biserică, familia Sturdza finanțând construcțiile ulterioare, între care Turnul-Clopotniță (1726-1733) din piatră fasonată,  cu patru niveluri suprapuse, inferior cu o boltă din cărămidă, prin care se accesează incinta, în al doilea etaj postate clopotele și în al patrulea un ceas cu 4 cadrane circulare, situate pe cele patru laturi. Până în 1822 mânăstirea a fost închinată Mănăstirii Vatopedi din muntele Athos (metoc). 

Fiind avariată de cutremurele din 1821 și 1829, biserica a fost demolată, în anii 1841-1844 marele Logofăt Dimitrie Sturdza și soția sa Elena construind actuala Biserică Bărboi, în stil bizantin, din blocuri de piatră, alternând cu șiruri de cărămidă, cu mici abside semicirculare flancate de pilaștri prismatici sprijiniți pe soclu, deasupra o turlă centrală mare, înconjurată de 4 turle mai mici, la intrarea principală un pridvor deschis, cu 5 arcade, sprijinite de 4 coloane cu capiteluri dorice, deasupra lui o încăpere dreptunghiulară terminată cu un fronton triunghiular, în care e prezentat Ochiul Providenței.

În interior nava centrală e despărțită de cele 2 laterale prin câte 4 coloane masive din marmură, primele cu capiteluri dorice, celelalte cu capiteluri ionice, împreună cu pilaștri de pe pereți susținând un sistem de bolți în cruce. Interiorul a fost ornată cu picturi prezentând personaje și scene biblice.

În cripta familiei Sturdza în decursul timpului au fost înmormântați membrii importanți, între care Ioniță Sandu Sturdza (1822-1828), primul Domnitor al Principatului Moldovei după epoca fanariotă. În biserică se află și mormântul poetului Alecu Russo.

În incinta mânăstirii s-au păstrat până azi casa parohială, în stil moldovenesc, casa de apă din dreapta bisericii, azi lumânărar, ambele create în sec. XIX și în spațiul larg din fața bisericii un monument de piatră cu o cruce deasupra, inițial ridicat în amintirea Bisericii „Sf. Vineri” demolată (1879), în 1895 adus în actuala locație. După secularizarea averilor mânăstirești (1863), mănăstirea a fost desființată, biserica devenind parohială. În ea  a slujit ca diacon scriitorul Ion Creangă (1863-1865). În timp avariată de cutremure, a fost reparată și restaurată, ultimele lucrări fiind executate în anii 2016.2022.

Pe lângă Palatul de Justiție am intrat în vechiul cartier evreiesc Târgu Cucului, unde au supraviețuit 2 clădiri vechi, azi pe lista monumentelor istorice, pe care trebuia neapărat să le văd.

Sinagoga Merarilor a fost construită în jurul anului 1865, când Sinagoga Mare a devenit neîncăpătoare, în 1939 fiind una dintre cele 112 case de rugăciune evreiești din Iași, în perioada comunismului demolate, până azi rămânând funcțională doar Sinagoga Mare.

Pe cealaltă parte a străzii se află Casa de la 5 drumuri, construită în 1820, azi sediul Centrului Comunitar Evreiesc.

În câteva minute am ajuns la Mânăstirea Golia, situată la limita de nord-est a Iașului medieval, unde în 1564 Logofătul  Ioan Golia a construit Biserica „Înălțarea Domnului”, căreia i-a donat o podoabă bisericească, răscumpărată de la tătari, amintită într-o inscripție din 1574. În 1606 văduva logofătului a închinat-o Mânăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos, în documentele vremii apărând pentru prima dată cu numele de Mânăstirea Golia. Fiind ruinat, în 1650-1653 Voievodul Vasile Lupu a refăcut ansamblul și l-a înconjurat cu un zid de 6 metri înălțime, pe care în 1667 Domnitorul Gheorghe Duca l-a prevăzut în colțuri cu bastioane rotunde.

Am intrat în incinta mânăstirii prin Turnul-Clopotniță, de 29 metri înălțime, ridicat de egumenul Meletie în anul 1855, azi în primul etaj funcționând un muzeu cu colecții de cărți vechi bisericești (sec. XVIII-XIX), obiecte de cult, veșminte preoțești, icoane, în plus monede, ceramică, bijuterii etc. din patrimoniul Complexului Muzeal Moldova, în al doilea etaj fiind postate două clopote din bronz.

Îndreptându-mă spre biserică, am trecut pe lângă prima Casă de apă din Iași, cu o fântână la exterior.

O casă în care a locuit Ion Creangă în perioada când a fost diacon la mânăstire (1866-1871) azi e amenajată cu un mic Muzeu Etnografic.

O clădire din sec. XIX, fost sediu al Arhivelor Statutului din Iași, în anii 1912-1913 în ea funcționând și redacția Revistei „Arhiva Genealogică”, fondată și editată de Sever Zotta, membru al Academiei Române, directorul Arhivelor, azi e ocupată de stăreție, cu Paraclisul „Brâul Maicii Domnului”.

Am ajuns la superba Biserică „Înălțarea Domnului”, începută de Vasile Lupu, terminată în 1660 de fiul său Ștefăniță Vodă, având fațadele cu elemente neoclasice și renascentiste, decorațiile de pe acoperiș în stil baroc polonez și rusesc și cele 7 turle, inițial 3, cu motive muntenești și orientale.

În biserică se intră printr-un pridvor, unde o inscripție în slavonă menționează ctitorii ei și meșterul care a pictat interiorul.

În pronaosul, separat de naos prin 3 arcade susținute de 4 stâlpi masivi, decorați cu icoane aurite, se află mormintele unor personalități.  

În timp fiind avariată de incendii și cutremure, în 1754 biserica a fost reparată,  pictura interioară refăcută, spre sfârșitul sec. XVIII biserica funcționând ca și Catedrală Mitropolitană.

O mare parte a picturii, prezentând personaje, scene biblice și ctitorii bisericii, a fost refăcută și în anul 1838.

După Secularizarea averilor mânăstirești (1863), treptat mânăstirea s-a ruinat și în 1900 biserica a fost închisă, redevenind funcțională după restaurarea din anii 1943-1947, din 1992 reprimind statutul de mânăstire.

Îndreptându-mă spre hotelul în care eram cazată, am urmat fosta „Uliță Golia” din Târgul Cucului, unde s-au aflat palatele boierilor Cantacuzino, Balș, Sturdza, Ghica, Callimachi etc.

Casa Alecu Balș a fost construită de vistiernic în 1815, în stil neoclasic, boierul deținând-o până în 1861, când a intrat în proprietatea călugărițelor din Ordinul Notre Dame de Sion, care au amenajat-o pentru Institutul Francez „Sacré Coeur”, nou înființat, un colegiu de fete, o școală de meserii, o grădiniță și un orfelinat.

Lângă ea în anii 1900-1910 călugărițele au construit o capelă în stil neogotic. După ce ordinul a fost desființat, din 1947 cele 2 clădiri au fost ocupate de Liceul de Artă „Octav Băncilă” și Conservatorul „George Enescu”, în 1957 fosta capelă devenind sediul Filarmonicii de Stat Moldova (1957), în momentul vizitei mele (2025) în curs de restaurare.

Vis a vis de ele, pe locul unde s-a aflat casa cronicarului moldovean, în 1888 s-a inaugurat statuia Miron Costin (1633-1691), în prezența a 10.000 de participanți, printre care și membrii a 2 delegații de studenți din Bucovina și Polonia. Statuia din bronz este situată pe un piedestal din gresie, pe care sunt postate 2 basoreliefuri, cel din dreapta prezentându-l pe Miron Costin citind Cronica Moldovei la curtea Regelui polon Ioan al III-lea Sobieski, cel din stânga arestarea cronicarului de către trimișii Domnitorului Constantin Cantemir, fiind bănuit că a uneltit împotriva lui, care în final l-au ucis.

După 1830 Ulița Golia a devenit comercială, pe ea negustorii construind case cu pivnițe pentru depozitare, parterul amenajat cu magazine, etajul rezidențial, unele decorate în stil Art Nouveau.

Casa Balș-Sturdza, în 1842 deținută de Iordache Balș, se pare că a fost construită în sec. XVIII, prin săpăturile efectuate în timpul restaurării ei (2000-2003) fiind descoperită o placă inscripționată cu perioada 1796-1803 și numele locatarului, marele cărturar grec D. Philippide. Din 1852 în ea a funcționat Banca Moldovei, apoi Primăria Iașului. În ea Titu Maiorescu a inaugurat Prelecțiunile Junimii (1863).  Începând din 1914 a devenit sediul Băncii Naționale a României, filiala Iași, dupa Al Doilea Război Mondial al Poștei Române, Oficiul Poștal nr. 1 funcționând și azi.

Citește și Iași: Mânăstirile Frumoasa, Galata și Hlincea

Iași- Muzeul „Regina Maria” și 4 biserici vechi: Sf. Lazăr, Barnovschi, Sf. Sava cel Sfințit și Armenească

Publicat pe de
1

Vizitând orașul Iași, de la Palatul Culturii m-am îndreptat spre un alt muzeu, în drum trecând pe lângă Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul”, precursorul lui fiind Teatrul de Păpuși, înființat în 1950, care a funcționat într-o clădire din curtea Bisericii Catolice, apoi și-a diversificat activitatea, devenind Casa Tineretului. Clădirea fiind avariată de cutremurul din 1977, s-a construit actualul sediu, cu 2 săli de spectacole, cea mare cu 450 locuri, cea mică cu 150, săli de repetiţii, foaiere ample, ateliere de producţie, inaugurată în 1987.

Retrasă pe o străduță, Biserica Ortodoxă „Sf. Lazăr; Sf. Ecaterina”, monument istoric, a fost construită pe locul unei vechi Biserici de lemn (1703-1704), în cadrul unei mânăstiri cu obște de călugări greci, închinată Sf. Mormânt de la Ierusalim, incendiată de turci și în 1785 înlocuită cu actuala din cărămidă. Călugării au adus părți din moaștele Sf. Haralambie, Mihai Sinador și Teodor Stratilat, azi păstrate  într-o cutie argintată din dreaptă a naosului. În 1822 biserica a fost avariată de un incendiu, ulterior reparată. A funcționat în cadrul mânăstirii până în 1863, când aceasta a fost desființată prin Secularizarea averilor mânăstirești, biserica devenind filială a parohiei Barnovschi. În timp clădirea s-a degradat, mai ales în cutremurele din 1940 și 1977, în anii 1980-1885 fiind refăcută, împodobită cu vitralii, interiorul pictat în frescă. Ultima restaurare s-a efectuat în perioada 2006-2011, când portalul de intrare a fost încadrat cu un mozaic, deasupra ușii prezentându-l pe Isus, superior de el un alt mozaic pe Sf. Mc. Ecaterina,  Învierea lui Lazăr și Sf. Ierarh Lazăr.

Începând din 1627 Domnitorul Miron Barnovschi-Movilă a înființat o mânăstire de călugări, închinată Patriarhiei Ierusalimului, în cadrul căreia s-au construit chilii, case egumenești, anexe și Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Barnovschi, pe care nu a putut să o vadă finalizată deoarece, refuzând trecerea la religia islamică, a fost acuzat de trădare și la ordinul Sultanului Murad IV în 1633 decapitat la Ierusalim. În 1724 în cadrul mânăstirii a funcționat o școală domnească în limba greacă, mutată în 1762 lângă Mitropolie.

În același secol la intrarea în biserică s-a construit pridvorul deschis, în stil baroc. În 1863 mânăstirea fiind desființată, biserica a devenit parohială, clădirile fiind părăsite de călugări s-au degradat treptat.

În timpul resistematizării centrului civic au fost demolate, pe locul lor în anii 1980-1983 fiind construite blocuri și amenajat un mic parc, biserica ajungând să fie ascunsă între ele, supraviețuind până azi doar Turnul-Clopotniță, ruinele chiliilor lipite de el, vizibile la stradă și beciurile casei egumenești. În perioada 1994-2004 biserica a fost consolidată și restaurată.

Depășind-o, la marginea Grădinii Publice „Ghica Vodă” am văzut Monumentul Grigore al III-lea Ghica, format dintr-un sarcofag (cenotaf) din marmură albă, inaugurat în 1875, în memoria celui care a fost de 2 ori Domnitor al Moldovei  (1764-1767; 1774-1777) și în anii 1768-1769  al Țării Românești. Un an mai târziu în fața lui s-a postat o coloană din marmură, pe ea bustul domnitorului, cel original azi păstrat la Muzeul de Artă din Iași, în 1975 fiind înlocuit cu o copie din piatră.

Ajungând la o clădire nouă, inscripționată cu Universitatea de Medicină și Farmacie, am cotit pe străduța laterală de lângă ea unde, într-o clădire veche, monument istoric, funcționează muzeul pe care-l căutam.

Despre Casa Vornicului Burchi-Zmeu se presupune că a fost construită de acesta la începutul sec. XIX pe locul unei construcții din mijlocul sec. XVII. Familia a deținut-o  până la începutul sec. XX, ulterior având mai mulți proprietari, din 1920 fiind ocupată de Jandarmerie, ulterior de Institutul de Surdo-Muți. Postbelic, preluată de Primăria Iași, a fost închiriată succesiv unor asociații, firme, instituții, fundații, etc., în perioada 2013-2015 a fost restaurată și în ea amenajat Muzeul „Regina Maria”, bustul reginei fiind postat pe un soclu de lângă ea.

Prin documente, obiecte de artă, fotografii, hărți, piese de mobilier etc., etalate, muzeul expune istoria și evoluția orașului Iași.

Încă 5 minute pe străduțele liniștite și am ajuns la Casa memorială „Otilia Cazimir”, clădire cumpărată de părinții poetei când aceasta avea 4 ani, în care a locuit până la sfârșitul vieții (1894-1967), în timp restaurată de mai multe ori. Din păcate nu am putut vedea interiorul cu mobilier, obiecte personale ale poetei, manuscrise, cărți semnate, fotografii, icoane din sec. XVIII, redând mediul în care a trăit poeta, deși în plină zi și luna august, de concedii, muzeul fiind închis.

M-am întors și am traversat Parcul Elena Doamna, apoi un pasaj subteran din care, printr-o Piață Agroalimentară, am ieșit în Piața Sf. Vineri, zonă înconjurată de blocuri și clădiri mai noi.

M-am îndreptat spre fosta stradă „Podu Vechi”, pe care în jurul anului 1330 câțiva călugări, veniți de la Ierusalim, au înființat o mânăstire cu Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, pe care au închinat-o Mânăstirii „Sf. Sava” din Ierusalim, în 1583 înlocuită cu una din piatră. Fiind grav avariată de marele incendiu din 1616, care a distrus mare parte din oraș, apoi de invazia tătarilor (1624), un an mai târziu s-a construit actuala  Biserică „Sf. Cuv. Sava cel Sfințit; Sf. Mc. Trifon; Sf. M. Mc. Marina; Adormirea Maicii Domnului”, în stil bizantin, cu 2 turle joase, cu cupole turtite, în stil otoman, pe fațada sudică s-a adăugat turnul-clopotniță, cu 3 niveluri, flancat de contraforturi, în care azi funcționează un  muzeu cu icoane, pomelnice, vase, îmbrăcăminte etc. din sec. XVIII-XIX și în anii 1676-1678 mânăstirea înconjurată cu zid, din care s-a păstrat până azi o mică porțiune din latura de est.

În 1714, n timpul Domnitorului Nicolae Mavrocordat, la mânăstire își desfășura cursurile Academia Domnească din Iași (1714) și o tipografie slavo-română care din 1744 a tipărit și în limbile greacă și arabă. În 1781 de la Mânăstirea Dancu, demolată pentru construirea Teatrului Național, au fost aduse moaștele Sf. Mc. Trifon și ale Sf. M. Mc. Marina, păstrate în biserică într-o raclă de argint, azi loc de pelerinaj.

Fiind avariată de numeroase cutremure, incendii, invazii, mânăstirea a fost restaurată și reparată de mai multe ori, în 1832 realizându-se pictura interioară în tempera, în timp distrusă și refăcută 2010-2013, în frescă, porțiunile care au supraviețuit fiind restaurate.

În sec. XIX catapeteasma a fost restaurată, ornată cu icoane pictate în ulei  și sculpturi în stil baroc.

Până în 1864 mânăstirea a găzduit înalți clerici călugări, mitropoliți greci și patriarhi răsăriteni, apoi a fost desființată prin Secularizarea averilor mânăstirești, biserica devenind parohială, în casele stăreției fiind înființat Colegiul „Sf. Sava”, ulterior Gimnaziul „Sf. Sava și în 1867 Școala Profesională de Fete, care a funcționat până în 1947. Biserica a fost închisă în 1951, activitatea fiind reluată după 1989. În perioada 2007-2013 ansamblul a fost restaurat. În ea se păstrează icoana în ulei a Sf. Ioan Gură de Aur, datată din 1711.

Este singurul lăcaș de cult din Iași unde se asigură asistență religioasă persoanelor cu dependență de alcool și droguri, bătrânilor și copiilor dezavantajați social,  pentru persoanele cu deficiență de auz și vorbire slujbele bisericești fiind „traduse” în limbaj mimico-gestual.

Lângă ea se află Biserica Armenească „Sf. Maria”, atestată documentar din 1583, construită de călugări greci veniți de la Mănăstirea „Sf. Sava” din Ierusalim, pe un loc dăruit de Domnitorul Petru Șchiopu. În 1594 jefuită de cazaci, apoi avariată de cutremure și invazii, a fost reparată  de mai multe ori și în 1803 construită actuala clădire  din piatră și cărămidă, cu 2 două turle,  clopotnița prevăzută cu 3 clopote (cel mic din 1607, cel mare din 1881), la intrarea principală creată o arcadă susținută de 4 coloane cu capitelurile sculptate. În 1929 biserica a fost consolidată și renovată, după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial reparată (1946).

Sub comuniști mulți armeni au emigrat. Comunitatea rămasă fiind foarte mică și în vârstă, biserica a fost cedată Bisericii Ortodoxe Române, pentru armeni fiind ținute slujbe doar o dată pe lună. În cutremurul din 1977 cele 2 turle fiind avariate și fondurile pentru reparații fiind puține,  au fost legate  între ele printr-un sistem care a rezistat mult timp. Biserica a fost restaurată în perioada 2005-2008.

fostul Ateneu armenesc, azi casă parohială

Citește și Iași- Mânăstirea „Sf. Ap. Petru și Pavel”; Mânăstirea Golia; fosta Uliță Golia

Iași- Palatul Culturii și Grădina Publică „Palas”

Publicat pe de
1

Palatul Culturii din Iași a fost construit în perioada 1906-1835, în perimetrul fostei Curți Domnești, pe locul fostului Palat Domnesc construit în anii 1804-1806 de Prințul Al. Moruzzi, refăcut de Mihail Sturdza 1841-1843, după Unirea din 1859 și mutarea capitalei la București (1862) devenit Palat Administrativ, distrus în 1880 de un incendiu. Păstrându-se din vechiul palat principalele temelii, parterul și o parte din zidurile etajului, s-a construit actualul palat, în stil neogotic, lucrări întrerupte de Primul Război Mondial, fiind inaugurat în 1926 în prezența Regelui Ferdinand al României.

În fața lui se află statuia Ștefan cel Mare, inaugurată în 1883, în prezența Regelui Carol I, efectuată din bronz, de 4,5 metri înălțime, prezentându-l pe Domnitor călare, în mâna dreaptă ținând sceptrul, situat pe un piedestal din marmură roz de Carrara, pe lateralele căruia 2 altoreliefuri prezintă Lupta de la Codrii Cosminului (1497) și Lupta de la Podu Înalt (1475).

Corpul central al palatul a fost prevăzut cu un turn de 55 metri înălțime, cu creneluri în formă de cruce și firide, pe cele 4 colțuri superioare cu câte un turnuleț. Pe el s-a postat un ceas cu 3 cadrane, decorate cu mici vitralii, reprezentând cele 12 zodii, în partea inferioară având câte o pictură prezentând 2 plăieși, în costume naționale, care-l păzesc. Cele 8 clopote din turn reproduc, la fiecare oră exactă, „Hora Unirii”, amintind de „Unirea cea mică” din 1859, ci și „Unirea cea mare” din 1918.

În turn se află intrarea principală, dominată de o acvilă cu aripile desfăcute.

În cele 2 corpuri laterale, ornate pe fronton cu statui de arcași ce stau de strajă, s-au realizat intrările secundare sub forma unor turnuri boltite. Posterior cele 3 corpuri au fost ornate în același sistem, căzute din depărtare creând impresia unui singur corp de clădire, ocupând cei cca. 36.000 metri pătrați. Clădirea prezintă subsol, demisol, 2 etaje și mansardă, în ea fiind amenajate 298 de încăperi.

La parter se intră în „Sala gotică”, înconjurată de arcade susținute de coloane, același sistem găsindu-se și la etaj, mărginind holul înconjurător.

Central podeaua e acoperită de mozaicul medieval „bestiarum”, prezentând grifoni, acvile bicefale, lei și elemente florale.

Primul etaj e accesat pe 2 șiruri de scări monumentale simetrice, construite din marmură de Carrara, în 2 trepte, având balustradele decorate cu acvile ce țin în gheare scuturi, simbolizând deschiderea de drumuri, la mijloc iluminate prin ferestre mari cu vitralii.

În centrul primului etaj, spre fațada principală, se află „Sala Voievozilor”, accesată printr-o arcadă mare, susținută de câte 3 coloane din marmură roșie, superior prezentând central o frescă, încadrată de arcaturi gotice, care prezintă 3 personaje feminine simbolizând Rațiunea, Justiția și Echitatea.

Încăperea, cu aspect neogotic, inițial destinată diverselor ceremonii, are pereții de culoare albastră, decorați cu crini heraldici aurii, floarea favorită a Reginei Maria.

Superior prezintă o galerie de medalioane pictate cu portretele voievozilor Moldovei și a regilor României, începând cu Decebal, regele dacilor, Împărații romani Traian și Aurelian, urmați de Dragoș și Bogdan, întemeietorii Moldovei medievale, terminându-se cu familia regală a României: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, Carol II și Elena.

Într-un capăt al sălii, cu podelele din mozaic albe și roz, se află un șemineu în stil Art-Nouveau, decorat cu un arbore istoric în vârful căruia se află Regele Ferdinand.

Dintr-o mică încăpere laterală, ornată cu o statuie centrală, despre care nu am găsit informații, am putut vedea panorama bulevardului Ștefan cel Mare și Sfânt.

La același etaj, privind spre spatele clădirii, se află „Sala Henri Coandă”, numită după marele savant care a proiectat numeroase ornamentații ale încăperilor palatului, create din bois-cement un material ce imită lemnul de stejar, inventat de el, între care și lambriurile acestei săli, consolele susținute de îngeri ce poartă scuturi heraldice și tavanul fiind realizate după model britanic.Inițial încăperea a fost destinată Curții cu Juri (1925).

În anii 1970 pe unul din pereții sălii a fost pictat Iașul, prezentat ca oraș istoric, oraș artistic și oraș industrial. În sec. XXI sala a fost restaurată după modelul inițial.

Palatul a fost afectat de cutremurul din 1940, în Al Doilea Război Mondial a fost transformat în cazarmă a trupelor germane, ulterior sovietice. Postbelic a fost reparat și până în 1955 ocupat de Tribunalul Județean, apoi amenajat pentru instituții culturale.

Azi palatul e ocupat de Complexul Muzeal Național Moldova, în el funcționând Muzeul Etnografic al Moldovei (1943) cu peste 13.000 de piese,  Muzeul de Istorie a Moldovei (1916) etalând viaţa comunităţilor umane în spaţiul est-carpatic începând din paleolitic până în zilele noastre, Muzeul de Artă (1860) cu aproximativ 10.000 de opere de artă: pictură, grafică, sculptură, Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu” (1955) cu peste 11.000 de piese ce explică evoluţia înregistrării şi redării sunetului, a istoriei tehnicii fotografice şi cinematografice, a evoluţiei comunicaţiilor etc., pe care nu am avut timp să le vizitez.

Alături de ele funcționează și Centrul de Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural (1975).

Cu părere de rău, sperând că voi reveni, am părăsit palatul și m-am îndreptat spre Grădina Publică „Palas” din spatele lui, amenajată în perioada 2008-2012, pe locul fostei grădini a Curții Domnești.

În ea s-au plantat numeroși copaci și arbuști, s-au creat fântâni arteziene, spații de promenadă etc..

De la palat poate fi accesată pe o scară monumentală.

În jurul grădinii s-au construit clădiri pentru birouri, baruri, săli de evenimente, o parcare subterană, centrul comercial Palas Mall etc., pe lângă care am trecut și eu, îndreptându-mă spre un alt muzeu din oraș.  

Citește și Iași- Muzeul „Regina Maria” și 4 biserici vechi: Sf. Lazăr, Barnovschi, Sf. Sava cel Sfințit și Armenească