Arhive etichetă: statui

Iași- pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt spre Palatul Culturii

Publicat pe de
1

Fiind cazată în Iași în apropiere de fosta Uliță Mare a târgului Iași, azi bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, mărginit de numeroase clădiri istorice și biserici, pe el am pornit explorarea orașului.

Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Ansamblul Mitropolitan Iași, a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, renumit loc de pelerinaj, mai ales la moaștele Sf. Cuv. Paraschiva, păstrate în catedrală.

Vis a vis de el a existat Grădina de vară „Pomul Verde”, cu o terasă folosită de trupa profesionistă de teatru, cu actori evrei, performând în limba idiș, înființată în 1876 de dramaturgul Avram Goldfaden, care a făcut turnee în țară și străinătate, ajungând să fie considerat primul teatru evreiesc din lume. A funcționat cu întreruperi până în 1971, când grădina a fost desființată, pe locul ei fiind amenajat Parcul Teatrului Național, pe care traversându-l se ajunge la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, monument istoric, numit în 1956, cu prilejul aniversării a 140 de ani de la primul spectacol în limba română, după marele poet, dramaturg și om de cultură, a cărui statuie e postată în fața lui.

Teatrul are la bază trupa românească de teatru, înființată în 1840 de Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, cu sediul în Teatrul Național Copou. În 1888 fiind distrus de un incendiu, în anii 1894-1896 s-a construit actuala clădire care azi găzduiește și Opera Națională Română Iași.

M-am întors și am urmat bulevardul, din acea porțiune pietonal, amenajat cu numeroase gherete și decorat cu flori, pe partea stângă mărginit de clădiri istorice, pe cea dreaptă de edificii religioase.

Fostul Palat Roset-Roznovanu, azi Primăria Iași,  a fost construit la mijlocul sec. XVIII de cea mai puternică și influentă familie din oraș, căreia îi poartă numele. Din 1788 a fost ocupat de Generalul rus Romanov,  în perioada Regulamentului Organic (1829-1831) devenind sediul diplomației ruse, până în 1833 fiind restaurat în stil neoclasic cu elemente eclectice și-baroce.  La sfârșitul secolului fiind vândut statului, în 1892 o parte din el a devenit reședință regală temporară, restul fiind folosit de autoritățile locale. În primul Război Mondial a găzduit diferitele ministere, mutate din București, acesta fiind ocupat de Puterile Centrale, din 1944 devenind sediul Comitetului Orășenesc de Partid și din 1970 până azi al Primăriei, în fața căreia e postată statuia Regelui Ferdinand.

Banca Națională a României, filiala Iași, una dintre primele sucursale ale BNR, a fost înființată în 1880, într-un spațiu închiriat de la Dimitrie Cozadini, în care a funcționat până construirea propriei clădiri, îmbinând elemente ale renaşterii italiene cu elemente ale clasicismului francez, inaugurată în 1888. În Primul Război Mondial sediul și tezaurul au fost mutate la Moscova, unde au rămas până în 1949, când pe locul fostei clădiri, distrusă de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, s-a construit actuala, în stil neoclasic, fațada decorată cu 9 efigii sculptate în piatră, reprezentând vechi monede moldoveneşti din secolele XIV-XVI, ilustrând destinaţia clădirii.

Catedrala Episcopală Romano-Catolică „Sf. Fecioară Maria Regină” a fost construită începând din 1992, după un an subsolul fiind terminat, în el s-au ținut liturghiile până la finalizarea edificiului. La sfințirea ei (2005) au participat 23 de Episcopi și peste 200 de preoți  din mai multe țări. Pe clădirea de formă circulară, cu subsol, parter și etaj, s-au creat 24 de ogive, central o cupolă de 24 metri diametru, pe care s-a postat o cruce de 10 metri înălțime.

În interior spațiul central e înconjurat de un hol semicircular, intrarea principală prezentând multe vitralii care ornează și ferestrele bisericii, prezentând teme legate de creație, alianță, sacramente, misterele Rozariului. Altarul e împodobit cu un mozaic care o prezintă pe Sfânta fecioară Maria, Regină, încadrată de câte 2 mozaicuri care reprezintă scene din viața, la baza lui fiind postat un tabernacol. 

Pe laterale se află baptisteriul și un alt tabernacol.

Etajul e mărginit de un balcon semicircular ornat cu scene prezentând cele 15 opriri ale Căii Sfintei Cruci. Superior, vis a vis de altar, e postată orga, adusă din Germania.

În apropierea catedralei se află Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”, vechea catedrală construită în anii 1782-1789 cu acordul Domnitorului Grigore III Ghica și sprijinul financiar al Prințului Grigori Potemkin (1739-1741), comandantul trupelor ruse din Moldova, turnul fiind adăugat abia în anii 1803-1804, pe el instalat un ceas solar (1813) și în 1869 interiorul pictat  de un călugăr franciscan din Palermo.

Mânăstirea „Sf. Trei Ierarhi” a fost ctitorită de Domnitorul Moldovei Vasile Lupu, în anii 1637-1639 fiind ridicate Biserica Trisfetitelor, clădirile mânăstirii, o tipografie şi o Școală Primară, viitoarea Academie Vasiliană. Biserica, cu 2 turle, a fost decorată la exterior cu o broderie sculptată în piatră cu motive geometrice și vegetale, imitând broderiile naționale, îmbinate cu elemente occidentale și asiatice.

În perioada 1641-1642 interiorul a fost pictat în frescă de pictori ruși, s-a realizat o nișă în care au fost aduse de la Ierusalim moaștele Sf. Cuv. Parascheva, în 1889 transferate în noua Catedrală Mitropolitană, azi în ea fiind postată o raclă de argint cu un fragment din moaștele Sf. Ierarh Vasile cel Mare.

În decursul timpului clădirea a fost avariată de incendii, cutremure de pământ, în anii 1882-1889 fiind restaurată.

Din păcate pictura nu a putut fi salvată, biserica fiind ornată cu o nouă pictură. Din catapeteasmă s-a recuperat doar icoana Sf. Trei Ierarhi, păstrată în muzeul mânăstirii, catapeteasma fiind înlocuită cu una nouă, din marmură de Cararra. Biserica a fost dotată cu mobilier nou, donat de Regele Carol I și Regina Elisabeta.

În pronaos, încastrate în ziduri, se află osemintele familiei lui Vasile Lupu, ale lui Dimitrie Cantemir, aduse în 1935 de la Moscova și ale Domnitorului Principatelor Unite Al. Ioan Cuza.

În anul 1970 mănăstirea a fost închisă, fiind redeschisă după 1989, la iniţiativa lui Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

În stânga bisericii, ținând de mânăstire, a existat „Hanul Turcesc”, înconjurat de dughene, în perioada 1881-1889 deținute de Primărie, apoi distruse de război, pe locul lor fiind construită Școala Vasiliană, înființată în cadrul mânăstirii de Gheorghe Asachi (1828), în 1855 transformată în Preparandie, din 1884 condusă de Titu Maiorescu. Școala a funcționat până în 1916, apoi clădirea a fost ocupată de Ministerul Lucrărilor Publice, în anii 1918-1925 etajul devenind sediul Tribunalului Iaşi-Secţia III, care s-a mutat în noul Palat de Justiție, actual Palatul Culturii, Școala primară „Gh. Asachi” reluându-și activitatea după renovarea clădirii (1931), azi pe lista monumentelor istorice. În fața ei din 1905 e postată statuia Gh. Asachi, creată din marmură albă de Cararra, prezentându-l pe  marele cărturar, întemeietorul învățământului în limba română în Moldova, așezat într-un jilț, ținând pe genunchi niște hrisoave vechi și în mână o pană. Statuia e postată pe un soclu înalt din piatră decorat cu inscripții și altoreliefuri de bronz: cel din stânga arătându-l pe Gh. Asachi înmânând coroane de flori elevilor premianți de la Gimnaziul „Vasile Lupu”, cel din dreapta ca arhitect prezentând Domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, planul de construcție a Academiei Mihăilene.

La capătul bulevardului, statuia „Chemarea Străbunilor”, din bronz, prezentând o lupoaică cu capul îndreptat în sus, simbolizând stindardul dacic, sub ea 8 clopote, transmite un mesaj celor plecați la muncă în străinătate, lăsând în urmă mamele și copiii lor îndurerați, care-i imploră să se întoarcă acasă.

În față mi s-a arătat grandiosul Palat al Culturii din Iași, zonă în care s-a aflat vechea Curte Domnească a Principilor Moldovei, construită în vremea Domnitorului Alexandru cel Bun, atestată documentar din 1434, refăcută de Ștefan cel Mare, în estul ei fiind construită  Biserica „Sf. Nicolae” Domnesc (1491-1492), în care în timp au fost încoronați aproape toți domnitorii Moldovei, ultimul fiind Grigore Alexandru Ghica (1849), clădire din piatră, cu șiruri de cărămidă aparentă, încadrând arcadele, firidele și ocnițele în care sunt pictate 282 personaje biblice, filosofi, scriitori din perioada precreștină ca Sofocle, Platon etc., sub cornișă șiruri de discuri smălțuite colorate.

În timpul Domnitorului Alexandru Lăpușneanu bisericii i s-a adăugat un pridvor, desupra lui fiind ridicată o clopotniță de piatră. S-au construit 2 palate, unul pentru ceremoniile oficiale ale Curții, al doilea pentru găzduirea Doamnei, clădiri pentru servitori, bucătărie, grajduri pentru cai etc., înconjurate de un zid cu mai multe turnuri, cel mai înalt fiind cel de poartă, pe care Grigore II Ghica a instalat un orologiu. În vale, lângă un heleșteu, s-a amenajat Grădina Domnească. 

Curtea Domnească și biserica au fost avariate de cutremure, în invazia turcilor din 1538, incendiate de tătari (1650, 1672), când biserica a fost transformată temporar în moschee, redevenind biserică sub Domnitorul Antonie Ruset (1675-1678). La începutul anului 1680, Ionașco Bilevici a dus în Moldova o mașină tipografică pe care Mitropolitul Dosoftei a instalat-o într-o clădire din incinta bisericii, în care până în 1693 s-au tipărit cărți în limba română, ulterior activitatea fiind oprită și abia în 1753 tipografia reînființată în altă locație.

În sec. XVIII biserica a fost extinsă  spre vest cu o nouă clădire, având 2 altare închinate Sf. Ștefan și Sf. Varvara, despărțite de un pridvor, în ele slujbele fiind ținute alternativ în limba slavonă, apoi în rusă și în limba greacă, în altarul principal slujindu-se în limba română. În 1784 Curtea Domnească a fost distrusă de incendiu, ansamblul fiind refăcut în anii 1803-1806 de Al. Moruzzi, când s-a ridicat un singur palat în stil neoclasic, pe locul lui 1916-1925 fiind construit Palatul Culturii.

Fiind grav avariată de cutremurul din 1814, apoi de 3 incendii (1821, 1827, 1853), începând cu anul 1885 biserica a fost refăcută, o perioadă lucrările fiind oprite din lipsa fondurilor, fiind terminată în perioada 1890-1904, pe locul celor 2 altare adiacente, demolate, fiind amplasate câte o troiță de piatră.

Cutremurul din 1977 a produs o rotație a turnului bisericii. În perioada 1989-1993 biserica a fost reparată și picturile interioare, prezentând personaje și scene biblice,  în stânga intrării familia lui Ștefan cel Mare, în dreapta familia Regelui Carol I, restaurate. Azi biserica funcționează ca Paraclis Mitropolitan, sub administrarea Mânăstirii „Trei Ierarhi”.

În a doua jumătate a sec. XVII lângă biserică a existat un cimitir, descoperit de săpăturile arheologice din 1966-1968, care a fost abandonat și în momentul refacerii fostului zid de incintă al bisericii pe o porțiune construită Casa cu arcade, o dugheană din mahalaua Sf. Vineri, clădire din piatră, cu un portic frontal înalt, prevăzut cu 5 arcade, susținute de coloane, în care ziua se expuneau mărfurile spre vânzare, posterior având 2 etaje cu câte 2 încăperi. În timpul restaurării bisericii, în 1884 a fost amenajată ca paraclis, în care s-a adus și icoana Sf. Mina Egipteanul, considerată făcătoare de minuni. În perioada 1966-1969 clădirea a fost restaurată, în 1970 deschisă secția de literatură veche a Muzeului Literaturii Române din Iași.

Clădirea e numită și Casa Dosoftei, lateral de ea fiind postată statuia lui Dosoftei Barilă (1624-1693), monument din bronz închinat poetului și cărturarului moldovean, Mitropolit al Moldovei care a fost canonizat de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2005

Se apropia ora la care îmi rezervasem biletul de intrare la Palatul Culturii. Îndreptându-mă spre el, am trecut pe lângă Memorialul Revoluției din 1989, un monument din marmură albă, în formă de cruce, inscripționat cu numele celor reținuți în perioada 14-22 decembrie 1989 și a revoluționarilor care au luptat împotriva regimului comunist.

Citește și Iași- Palatul Culturii și Grădina Publică „Palas”

Iași- din cartierul Copou la Piața Unirii

Publicat pe de
1

După ce m-am cazat în Iași, la Hotelul Continental, situat în orașul istoric, mai având câteva ore până se însera, m-am hotărât să continui explorarea cartierului Copou, din care o parte o văzusem mai devreme.

De la hotel m-am îndreptat spre bulevardul Independenței, trecând pe lângă o clădire pe care o inscripție amintește că în ea au funcționat Librăria și Tipografia societății culturale Junimea, unde au fost tipărite Revista „Convorbiri Literare” și ziarul Curierul de Iași, al cărui redactor a fost pentru o perioadă de timp Mihai Eminescu.

Vis a vis de ea, înconjurat de un rondou cu flori, se află bustul Dimitrie Cantemir (1673-1723), cărturar al umanismului românesc, de 2 ori Domnitor al Moldovei. În spatele lui, fostul Palat Cantacuzino-Pașcanu, monument istoric, a fost construit la sfârșitul sec. XVIII și deținut de familie până în 1907, când a fost cumpărat de Primăria Iași și amenajat pentru birouri, care au funcționat în perioada 1911-1969, ulterior palatul găzduind redacţiile unor reviste şi cotidiene locale- „Flacăra Iaşului”, „Opinia”, „Cronica” și azi Casa Căsătoriilor.

În 5 minute am ajuns pe bulevardul Independenței, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”. Facultatea de Medicină a fost fondată în 1879, când a ocupat Palatul Calimachi, construit în 1793 construit în 1793 pe proprietatea hatmanului Costache Ghica și a vistiernicului Ion Cantacuzino, în timpul lui Calimachi Vodă (1795-1799) devenit reședință domnească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza cumpărat, în el fiind amenajată prima Universitate modernă din România, azi numită Universitatea Veche. În timp s-au înființat și alte facultăți, mutate în 1897 în noua clădire construită în cartierul Copou, în palat rămânând doar Facultatea de Medicină. Fiind create Facultățile de Farmacie și Medicină Dentară, până în 1912 palatul a fost modificat în forma actuală, din vechea clădire păstrându-se doar portalul intrării principale, cu stema Moldovei. Din 1991 a primit statutul de Universitate, numită după celebrul reprezentant al Școlii de Anatomie Funcțională din Iași., în cadrul căreia ulterior s-a înființat și Facultatea de Bioinginerie Medicală, singura din Romania. În 1999 în fața Universității  s-a amenajat Piața Națiunilor Unite, în care s-a postat Monumentul Unirii, o copie a unui vechi grup statuar comandat de principesa Olga I. Sturdza în 1927 și amplasat inițial la baza dealului Copou, distrus în Al Doilea Război Mondial. Grupul r prezintă o statuie centrală, Patria-Mamă, înconjurată de 3 fiice, provinciile Transilvania, Basarabia și Bucovina, în spatele lor copilul îngenuncheat simbolizând românii rămași în afara granițelor. Este situat în centrul unei hărți a României Mari spre care, din cele 4 colțuri ale pieței, pornesc 4 alei, oprindu-se la „granițele” ei.

Pe cealaltă parte a bulevardului se află fosta Casă Roset, construită în anii 1801-1811, în stil neoclasic, pe locul unei case moștenită de Safta, soția logofătului Vasile Roset. Primind-o ca dar de nuntă, în 1844 fata lor a vândut-o Societății de Medici și Naturaliști, înființată din 1830, devenind sediul ei, ocupând și azi parterul clădirii, alături de Biblioteca Medicală și redacția Revistei Medico-Chirurgicale. La etaj este amenajat Muzeul de Istorie Naturală, având în patrimoniu peste 300.000 exemplare, cele mai valoroase fiind colecțiile de Insecte, Moluște, Amfibieni, Reptile, Păsări, Minerale și Plante, în el fiind păstrate și colecțiile donate la sfârșitul sec. XIX de Mitropolitul Veniamin Costachi, Domnitorul Mihail Sturdza, Alecu Balș, Gheorghe Asachi etc.

Urmând bulevardul, am trecut pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon”, construită între anii 1747-1752, de la care am văzut doar Turnul-Clopotniță, intrarea fiind închisă.

Piața Independenței a fost creată după marele cutremur din 1977, în timpul resistematizării orașului. În  ea s-a postat Monumentul Independenței, inaugurat în 1980 în prezența lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Pe un soclu din travertin, de 6 metri înălțime, cu 6 altoreliefuri prezentând elementele reprezentative ale Războiului de Independență, în stânga Chemarea poporului la arme, Cucerirea redutei Plevna și Capitularea armatei turcești, în dreapta Trecerea Dunării, Proclamarea Independenței și Marea biruință a drapelelor românești, statuia din bronz, de 11 metri înălțime, prezintă o eroină ținând deasupra capului steagul victoriei.

Din spatele pieței, depășind diferite centre medicale, am intrat în cartierul Copou, unde am trecut pe lângă Inspectoratul Școlar Județean, clădire construită la începutul sec. al XX-lea, înscrisă pe lista  monumentelor istorice.

Cum în acea parte a dealului Copou se află mai multe case memoriale și muzee, pe care doream să le văd, am străbătut străduțele liniștite, întrebându-mă dacă le voi găsi deschise, ceea ce nu s-a întâmplat, deși era august, „luna concediilor”. Muzeul Memorial „Poni-Cernătescu” funcționează într-o clădire, monument istoric, construită în 1839 de Mitropolitul Veniamin Costachi, din 1880 deținută de profesorul Petru Poni, membru al Academiei Române, unul dintre savanții care a pus bazele științei românești, din 1925 de fata sa, chimista Margareta Poni, care în 1971a donat-o Consiliului Popular Iași cu condiția ca în ea să fie organizat un muzeu memorial dedicat familiei Poni., care a fost inaugurat în 1991, după ce clădirea a fost restaurată.  În perioada 2009-2011 muzeul a fost reorganizat și un an mai târziu redeschis, azi încăperile reconstituind reședința de la începutul sec. XX, o cameră fiind amenajată ca laborator de chimie.

Muzeul Memorial Mihail Kogălniceanu, inaugurat în 1970, a fost amenajat în casa natală a scriitorului, istoric, om politic, cel mai important susținător al Unirii Moldovei cu Țara Românească și colaborator al Domnitorului Al. Ioan Cuza, construită în 1807, refăcută în 1888 și postbelic, azi monument istoric. Casa a avut ca oaspeți de seamă pe pașoptiștii C. Negri, V. Alecsandri, Al. Russo, Domnitorii Moldovei, Mihail Sturdza și Grigore Alexandru Ghica, în timpul vizitei la Iași (1869) în ea fiind găzduit Principele Carol. În timpul Primului Război Mondial a fost sediul Curții Marțiale, apoi al Societății de Ocrotire a Orfanilor de Război, postbelic cămin pentru studenții Facultății de Medicină.

Încăperile muzeului, cu mobilier de epocă, obiecte decorative etc., reconstituie ambientul locuințelor boierești de la jumătatea secolului XIX.

Îndreptându-mă spre un alt muzeu, am trecut pe lângă Școala primară „Mihail Kogălniceanu”.

Pe o casă din apropiere o placă inscripționată menționează că în anii 1941-1944 în ea a locuit Prof. Dr. Mihai David, Rectorul Universității Iași.

Muzeul „Nicolae Gane” funcționează într-o casă construită la începutul sec. XIX, în care o perioadă a locuit consulul francez Victor Place (1818-1875), susținător al Unirii Principatelor Române, apoi a fost cumpărată de Nicolae Gane (1838-1916), magistrat, avocat, scriitor, membru al Societății Culturale „Junimea” și al Academiei Române, om politic, de 5 ori primar al orașului Iași, familia deținând-o până în 1916, perioadă în care casa a găzduit multe întruniri ale Societății Culturale „Junimea”. Fiind moștenită de fiul său, acesta a vândut-o Direcției Regionale Silvice, care a folosit-o până în 1948, când a fost preluată de stat și folosită de Întreprinderea de Gospodărie Comunală, după 1989 în ea funcționând birourile Regiei Autonome de Termoficare Iași ș iale  Direcției Naționale Anticorupție, apoi amenajat muzeul, inaugurat în 1993, în clădire funcționând și Laboratorul de Restaurare Carte și Documente al Muzeului Național al Literaturii Române Iași. În perioada 2019-2023 clădirea a fost restaurată, apoi muzeul redeschis, etalând expoziții de artă plastică, o încăpere fiind dedicată lui Nicolae Gane, în clădire fiind organizate și expoziții temporare, conferințe, dezbateri culturale etc. 

Casa în care funcționează Muzeul „Vasile Pogor”, popular numită „Casa cu ferestre luminate”, a fost construită în jur de 1850 de vornicul Vasile Pogor, om politic, publicist, poet, de câteva ori primarul orașului Iași, în timp devenită loc de întâlnire pentru intelectualitatea orașului, sediu al Societății literare Junimea, fondată în 1863 de Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, al revistei „Convorbiri literare”, fondată în 1867, redacția Revistei „Dacia Literară”, fondată în 1840. În 1901 a fost cumpărată de principesa Maria Moruzzi care a modificat fațada principală, la etaj creând un balcon, susținut de 4 coloane, în partea superioară postând blazonul familiei. Moștenită de fiul ei Gheorghe Brătianu, în 1938 mutându-se la București, a închiriat-o, timp de 9 ani devenind reședința regală din Iași, apoi preluată de Regionala C.F.R. Iași și după ce a fost naționalizată, din 1954 ocupată de Inspecția de Stat pentru Igienă și Protecția Muncii, Regionala Iași. În 1968 clădirea a fost restaurată și amenajată ca muzeu, secție a Muzeul Literaturii Române, la etaj prezentând dezvoltarea literaturii române începând din anul 1800, la parter tapiserii, tablouri, fotografii, manuscrise etc., o parte fiind amenajată ca bibliotecă. Clădirea a fost restaurată după cutremurul din 1977 și în perioada 1994-2006.

La capătul străzii am ajuns pe bulevardul Carol I, pe care am cotit pe lângă fosta Casă Cantacuzino-Pașcanu, clădire în stil neoclasic, construită în 1840 de marele logofăt Dumitrache Cantacuzino-Pașcanu și soția sa Profira, mătușa lui Grigore Ghica. înconjurată cu un zid, în fața ei fiind amenajată o gradină mare, în spate având acareturile: bucătăria, hambare, grajduri și locuințele țiganilor robi. Unul dintre tinerii robi, fiind îndrăgostit de o franțuzoaică, a cerut să fie eliberat din robie. Fiind refuzat de stăpână, în 1855 și-a omorât iubita și s-a sinucis, fapt care a grăbit decizia Domnitorului Moldovei de abolire a robiei țiganilor boierești, de atunci clădirea fiind numită popular Palatul Dezrobirii. După moartea logofătului, clădirea a trecut în proprietatea politicianului ieșean Dimitrie Cozadini, după 1875 devenind reședință regală temporară, pentru regele Carol I și invitații săi în timpul vizitelor la Iași. Spre sfârșitul secolului XIX palatul a fost cumpărat de stat pentru Corpul IV de armată, aici fiind adăpostite Comandamentul, Brigada de artilerie, Serviciul de Geniu și alte unități militare, dar casa a continuat să fie reședință regală pentru Carol I.

În Primul Război Mondial, când Bucureștiul a fost ocupat de Puterile Centrale, la Iași refugiindu-se conducerea României, palatul a devenit reședința Reginei Maria, după război (1929) aceasta donând-o Fundațiunii „Regele Ferdinand I”, în ea fiind amenajat „Institutul de Educațiune „Regina Maria”, cu internat, pentru educația fiicelor de ofițeri. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) a fost transformat în lagăr pentru militarii Armatei Roșii, după Bătălia de la Iași pentru militarii români, germani, italieni, prizonieri de război ai sovieticilor, în anii 1945-1965 devenind Căminul „Ion Niculi” al studenților politehniști ieșeni, din 1965 Palatul Pionierilor, după 1989 numit Palatul Copiilor, din 2015 înscris pe lista  monumentelort istorice.

Pe cealaltă parte a bulevardului se află Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, fondată în 1835 ca Bibliotecă a Academiei Mihăilene, în 1860 devenită Bibliotecă Universitară, apoi Centrală și Publică și din 1916 Biblioteca Universității „Al. Ioan Cuza”, în tot acest timp ocupând diferite locații, postbelic mutându-se în  actuala locație, inițial spațiul fiind închiriat de la  Biblioteca Fundației „Regele Ferdinand I”, preluat împreună cu patrimoniul după ce fundația a fost desființată (1948), apoi primind actualul nume.

Clădirea a fost construită în anii 1930-1934, în stil neoclasic, cu parter și 2 etaje, pe colțul a 2 străzi, prezentând pe fațada principală o terasă mărginită de perechi de coloane ionice, superior terminându-se cu o cupolă, în jurul căreia s-a dorit amplasarea statuilor unor domnitori ai Moldovei care, fiind prea grele, au fost postate vis a vis de clădire, la intrarea pe dealul Copoului, 4 perechi de voievozi formând actualul Grup Statuar al Voievozilor, din 2015 șapte statui fiind incluse pe lista monumentelor istorice. 

Azi biblioteca deține cca. 2 milioane de manuscrise și cărți vechi, unele din sec. XVII,  purtând semnături ilustre.

Lângă Bibliotecă, într-un spațiu amenajat pe mijlocul bulevardului, pe locul Monumentului Marii Uniri din 1918, distrus în al Doilea Război Mondial, s-a postat statuia poetului Mihai Eminescu, adusă din fața Universității.

În stânga unui giratoriu, la marginea cartierului Copou, am văzut Casa de Cultură a Studenților, construită în anii 1960-1962 pe locul unui club de echitație, nedorit de comuniști, atunci numită Casa Tineretului. Pe fațada principală s-au creat altoreliefuri prezentând tineri dansatori, muzicieni, actori etc., diferitele forme de artă prezentate în spectacolele care aveau loc în ea.

Lateral de giratoriu, se află un alt monument istoric, spre care m-am îndreptat și eu. După deschiderea căii ferate Pașcani-Iași și inaugurarea Gării Iași, pentru a facilita circulația pietonilor de la Gară spre Dealul Copou și zona centrală a orașului, s-a asanat o porțiune de teren din Mahalaua Calicilor și s-a creat Esplanada Elisabeta, inaugurată în 1902, azi numită Râpa Galbenă.    

Prezintă un corp central semicircular, cu o terasă superioară, încadrat de 2 scări monumentale în arc de cerc, fiecare cu câte 3 balconașe, orientate spre interior.

La bază încadrează o mică grădină în care e postat bustul Mihai Eminescu, poet despre care se spune că venea adesea în acel loc și își imagina un pod peste vale, între Copou și Galata.

În Mahalaua Calicilor a existat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1709), în 1800 înlocuită cu Biserica „Tuturor Sfinților”–Banu, prima biserică din oraș în care s-a slujit doar în limba română. Fiind folosită de calici, oamenii ce trăiau din mila publică, era cunoscută ca „Biserica calicilor”. Lângă ea boierul Savin Zmucilă a construit un azil pentru săraci, bolnavi și călători, care a funcționat până în anul 1948. În decursul timpului biserica a fost restaurată de mai multe ori, ultima dată în perioada 2010-2013 și din 2015 a fost înscrisă  pe lista monumentelor istorice.

De la ea am urmat o stradă pietonală, mărginită de case de epocă, amenajată cu numeroase terase.

Casa Catargiu, clădire în stil neoclasic, monument istoric și de arhitectură, a fost construită între 1800-1806 de logofătul Costache Catargiu, ulterior deținută de  hatmanul Constantinică Palade, spătarul Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, familia Ghica, în perioada 1859-1862 devenind reședința Domnitor Al. Ioan Cuza, în anii 1916-1919 a Regelui Ferdinand (1916-1919), refugiat din Bucureștiul ocupat de trupele germane.

Până în 1937 a fost deținută de Societatea Creditului Urban din Iaşi, apoi naționalizată și, la îndemnul lui Nicolae Iorga, etajul transformat în muzeu, numit  “Palatul Cuza-vodă”, cuprinzând apartamentele domnești, cabinetul de lucru al Domnitorului, saloane etc. cu mobilier de epocă. Apoi s-a amenajat și parterul, cu colecții evocând Revoluția de la 1848 și Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859) și în 1959, sărbătorind 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, s-a inaugurat Muzeul Unirii.

Pe cealaltă parte a străzii, cu fațada principală spre Piața Unirii, se află Grand Hotel Traian, zonă pe vremuri ocupată de numeroase dughene și magazine deținute de avocatul Scarlat Pastia, în anii 1877-1879 Primar al orașului Iași, pe care le-a demolat, pe locul lor dorind să ridice un teatru național. Împrumutându-se și  rămânând dator creditorilor, a trebuit să predea clădirea, care a fost transformată  în hotel, cumpărat de familia evreiască Theitler. În el au avut loc evenimente importante ca banchetul celei de-a XXI-a aniversări a Societății Literare Junimea (1884) și 100 de ani de la Răscoala Horia, Cloșca și Crișan, la care au fost prezenți Mihai Eminescu și Ion Creangă. În 1918, pentru o scurtă perioadă, a funcționat Guvernul României. Trecând în proprietatea Primăriei Iași, în 1943 a fost renovat și din 1950, naționalizat, a devenit hotel de stat, azi 90% din el fiind deținut de un om de afaceri.

Piața Unirii este locul unde în 1859 s-a jucat pentru prima dată Hora Unirii. A fost creată de Primărie începând cu anul 1896 prin expropierea și demolarea unor clădiri. În ea tronează statuia Al. Ioan Cuza, dezvelită în 1912, în prezența Regelui Carol I, a Principilor Ferdinand și Carol. Executată din bronz, de 3,5 metri înălțime, în prezintă pe Domnitor în uniforma de ofițer, cu mantia princiară pe umeri. E așezată pe un soclu înalt, la baza căruia sunt amplasate statuile Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, personalități importante ale Unirii Principatelor, pe cele 4 laturi coroane din bronz, încercuind plăci inscripționate cu date istorice importante din perioada domniei lui.

Am ieșit din piață pe fosta Uliță Golia, zonă în care la începutul sec. XX evreul Braunstein a deținut numeroase magazine, pe care le-a demolat și în 1914 a ridicat un Hotel de lux, deasupra intrării principale prevăzut cu o cupolă, azi monument de arhitectură, numit Palatul Braunstein. Ulterior a fost ocupat de o bancă, după ce a fost naționalizat de Magazinul Victoria, etajele fiind amenajate ca locuințe. După 1989 o parte din clădire a fost retrocedată, apoi răscumpărată de Primăria Iași, care în perioada 2018-2022 a restaurat-o și transformată în centru multifuncțional, în palat funcționând „Galeriile Cupola”, sală de expoziții a Uniunii Artiștilor Plastici, săli de conferință, Centrul Cultural German și Centrul Cultural Francez.

Pe colțul a 2 străzi, vis a vis de Hotelul Continental, în care mă cazasem, se află fostul Palat Neuschotz, azi Hotelul Select, clădire în stil eclectic francez, construită spre sfârșitul sec. XIX ca reședință a bancherului evreu austriac din Iași, Iacob Neuschotz, în ea fiind amenajate și numeroasele sale magazine. Fiind filantrop, în 1865 a construit Sinagoga Beth-Iacob, pe care a trebuit să o ascundă în curtea sa interioară, având doar fațada la stradă, autoritățile nepermițând să iasă în evidență în apropierea unei biserici creștine. A rezistat până în 1944, când a fost distrusă de un bombardament, care a avariat și palatul, ulterior fiind demolată și palatul recondiționat.

Citește și Ansamblul Mitropolitan Iași

Iași- prin zona Parcului Copou

Publicat pe de
1

Fiind în Iași pentru 2 zile, după ce am vizitat Grădina Botanică „Anastasie Fătu” și Parcul Expoziției, urmând bulevardul Carol I, m-am îndreptat spre un alt parc din cartierul Copou.

statuia Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea rege al României între anii 1914-1927

În drum am trecut pe lângă statuia Ștefan cel Mare, Domnitorul Moldovei în perioada 1457-1504, ridicată în 1995 prin contribuțiile personalului Corpului 10 Armată.

Palatul Oștirii, sau Cazarma Mare, a fost construit începând cu anul 1852, când Domnitorul Grigore Al. Ghica (1849-1856), fostul comandant (hatman) al Armatei Moldovei, a planificat mutarea armatei în Copou, unde s-au amenajat cazărmile ostăşeşti, vechea locație, fosta Curte Domnească, dezafectată după marele incendiu din 1827, devenind neîncăpătoare. După Războiul de Independență (1877-1878) au fost amenajate cazărmile Regimentului XIII Infanterie, Batalionului 4 Vânători, Regimentului 7 Roşiori și până în 1880 palatul a fost finalizat.

În fața lui sunt postate statuile Mareșalilor C-tin Prezan (1861-1943) și Al. Averescu (1859-1938).

Trecând de palat, am ajuns la renumitul Parc Copou, în care am intrat pe lângă statuia Octav Băncilă (1872-1944), pictor realist român.

Inițial Grădină Publică, a fost creată în anii 1833-1834  la inițiativa marilor boieri din oraș, într-o pădure, pe locul fostei stații de poștă, în decursul timpului extinsă, azi parcul ocupând cca. 10 hectare. În 1841 în centrul parcului s-a inaugurat Obeliscul cu lei, numit și Monumentul Regulamentului Organic, din 2004 înscris pe lista monumentelor istorice. A fost creat după  planurile inginerului, poet, prozator și dramaturg român Gh. Asachi,  în semn de recunoștință către cele două mari imperii, cel protector- Rusia și și cel suzeran- Turcia,  care au contribuit la întocmirea Regulamentului Organic, adoptat în 1831 la București și Iași. Pe un soclu masiv din piatră de Șcheia s-a postat o coloană de cca. 7 metri înălțime, la bază flancată de 4 lei, cu labele ținând câte o sabie, simbolizând cele 4 puteri europene care au recunoscut independența Țărilor Române. Postbelic în jurul monumentului s-au plantat flori.

În apropierea lui se află Chioșcul fanfarei și Teiul lui Mihai Eminescu, vechi de cca. 540 de ani, cu statuia poetului Mihail Eminescu postat în fața lui, zonă care atrage mulți vizitatori, mai ales iubitorii de poezie și îndrăgostiți. În 1953 teiul fiind segmentat de o furtună, a fost curățat și sprijinit pe console metalice, în anii 1990 și 2014 i s-au aplicat tratamente dendrologice, azi supraviețuind prin rădăcinile care s-au dezvoltat în interiorul trunchiului.

În fostul pavilion de vânătoare, construit la sfârșitul sec. XIX, ulterior folosit ca restaurant, în 1983 a fost organizată o expoziție documentară Mihai Eminescu, un an mai târziu o expoziție permanentă dedicată poetului, apoi clădirea a fost demolată, pe locul ei fiind construită actuala, pentru Muzeul „Mihai Eminescu”, inaugurat în 1989, celebrând 100 de ani de la moartea lui. La intrare s-au creat 2 turnuri, simbolizând Dragostea (Veronica Micle) și Prietenia (Ion Creangă).

În zonă sunt postate busturile unor personalități culturale românești, băncile pentru relaxare de pe alei fiind create sub forma unor cărți deschise, inscripționate cu fragmente din operele lor.

statuia Ion Creangă

statuia Ciprian Porumbescu

Pe lângă micul iaz cu nuferi, am părăsit parcul și am continuat plimbarea prin cartierul Copou.

Muzeul Universității „Al. Ioan Cuza”, inaugurat în 2011, după ce clădirea, construită în 1911 pentru Generalul Scarlat Panaitescu, azi monument istoric, a fost achiziționată (2007), restaurată și amenajată ca muzeu, la parter „Muzeul Civilizației Cucuteni” și la etaj „Muzeul Academic”, care reconstituie Cabinetul Rectorului, unde sunt expuse steagurile primelor 3 facultăți înființate în oraș, documente, fotografii, medalii, aparate vechi etc.

La capătul străzii am cotit spre bulevard, în drum trecând pe lângă Colegiul Național „Costache Negruzzi”, fondat în 1895, la inițiativa lui Spiru Haret, din 1899 numit după scriitorul român, moldovean, Liceul internat  „Costache Negruzzi”, nume schimbat postbelic de mai multe ori, din 2015 primindu-l pe cel actual. În el au studiat și profesat personalități între care Spiru Haret, Eugen Lovinescu, Nicolae Gane etc.

statuia Costache Negruzzi

După 5 minute am ajuns înapoi la bulevard, unde am văzut impunătoarea clădire în care funcționează Universitatea „Al. Ioan Cuza”, fondată în 1860 prin decretul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu sprijinul ministrului Mihail Kogălniceanu, având la bază Schola Basiliana, un colegiu superior înființat în 1640,  la Mănăstirea Trei Ierarhi, de Voievodul Vasile Lupu, urmată de Academia Domnească Iași (1714) și de Academia Mihăileană, fondată în 1835 de Gh. Asachi, cu Facultățile de Drept și Filosofie, în noua Universitate fiind înființată și Facultatea de Teologie.

Inițial a funcționat în Palatul Calimachi. În timp adăugându-se Facultățile de Științe și Medicină, clădirea a devenit neîncăpătoare, în ea rămânând Facultatea de Medicină, în 1897 restul fiind mutate în actualul sediu din Copou, când pe locul fostului Teatru Național, distrus de un incendiu (1888), s-a construit aripa veche (din dreapta), inaugurată în prezența Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, azi cu Aula Veche și Biblioteca, aparținând Universității Tehnice „Gh. Asachi”.

Azi în fața ei se află statuia Mihail Kogălniceanu, postată pe un soclu înalt, cu 2 altoreliefuri aducând aminte de alegerea Domnitorului Al. Ioan Cuza și de Reforma Agrară din 1864.

În timpul Primului Război Mondial a găzduit ședințele Senatului României, Ministerele de Război și al Instrucțiunii Publice, Crucea Roșie  și Cercetașii. Interbelic (1933-1937) clădirea a fost extinsă cu un corp simetric (aripa nouă, din stânga), în care azi se află Aula Magna „Mihai Eminescu”.

În fața ei se află statuia Al. Dimitrie Xenopol (1847-1920), istoric, scriitor, pedagog, membru al Academiei Române, născut la Iași, în perioada 1898-1901 rector al universității.

Aripile au fost unite printr-un corp central, accesat printr-un șir de scări, păzit de 2 lei, în interior prevăzut cu o scara monumentală și din 1942 universitatea a primit numele domnitorului fondator.   

În timpul bombardamentelor din 1944 palatul a fost grav avariat. La insistențele profesorilor a scăpat de demolare, fiind refăcut în forma inițială,  în stil eclectic francez, cu elemente clasice și baroc, azi în el funcționând 15 facultăți, un Centru de Studii Europene, centre de cercetare, aripa veche fiind ocupată de Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”.

Pe o alee, lateral de aripa nouă, sunt postate busturile din bronz ale primilor profesori ai universității.

Văzând cât e ora, am luat viteză spre mașină, urmând să mă îndrept spre cazare, unde fixasem o oră de sosire.

statuia Titu Maiorescu (1840-1917)

Citește și Iași- din cartierul Copou la Piața Unirii

Iași- Grădina Botanică „Anastasie Fătu” și Parcul Expoziției

Publicat pe de
1

Întorcându-mă din Republica Moldova, după ce am stat cam o oră la vamă, m-am îndreptat spre orașul Iași, unde m-am oprit în cartierul Copou pentru a vedea câteva obiective din itinerarul pe care mi-l stabilisem, prima fiind Grădina Botanică „Anastasie Fătu”, numită după medicul și naturalistul care în 1856, pe un teren propriu din zona Râpa Galbenă, a fondat prima grădină botanică din Iași. Donând plantele prin testament Societății de Medici și Naturaliști, după moartea lui, când terenul a fost vândut de urmași, pe un teren alăturat societatea a creat a doua grădină botanică, coordonată de moldoveanul Dimitrie Brânză, medic, naturalist și botanist, fondator al unei grădini botanice din București.

În 1921,  în spatele Universității (clădirea nouă), profesorul universitar de botanică Al. Popoviciu a înființat o nouă grădină botanică, cu mici sere pentru creșterea plantelor tropicale, al cărei director a fost până la deces (1936). În 1963 grădina a fost mutată pe Dealul Copoului, actuala locație, unde în timp s-a extins, azi acoperind aproximativ 88 de hectare, colecțiile având în total 7.780 de taxoni vegetali, din diferite regiuni ale lumii, împărțite în 10 secţii: Sistematică, Fitogeografică cu taxoni din America de nord și sud, Asia, Africa și Europa, Ornamentală cu Complexul de Sere, Flora şi Vegetaţia României, Silvostepa Moldovei, Biologică prezentând evoluția plantelor și adaptarea la mediu, Plante Utile care grupează resurse vegetale, unele provenite din flora spontană, altele cultivate în scop alimentar și medicinal, Dendrarium şi Rosarium, secție unică în România, cu aproximativ 800 de specii, soiuri şi hibrizi de trandafiri.  

De la intrarea principală am străbătut Secția Ornamentală, amenajată cu arbori, arbuștii și specii de flori decorative-gladiole, bujori, dalii etc.

Cotind spre dreapta, am ajuns la Pavilionul Administrativ, în fața căruia, în mijlocul unui rondou cu flori, se află bustul „Dr. Anastasiu Fătu”.  

În pavilion sunt expuse busturile unor foști directori și personalități care au contribuit la înființarea grădinii.

C-tin Papp (director 1937-1958)

Emilian Țopa (director 1963-1970)

Complexul de Sere cuprinde 21 de compartimente, cu peste 2.500 de taxoni, plante tropicale, subtropicale, ecuatoriale şi mediteraneene, din care doar 9 sunt deschise spre vizitare, restul fiind destinate cercetării și cultivării plantelor.

În 1991 în cadrul secției s-a creat o subsecție pentru persoanele cu dizabilități de vedere, cu specii de plante medicinale, aromatice, condimentare etc., prevăzute cu explicaţii în alfabetul Braille, reorganizată și extinsă în 2008.

Secția Dendrologică a fost amenajată pe un teren, în mare parte viran, unde au existat o ferma zootehnica și o fabrică de cărămidă, unde s-au plantat tei, stejari, carpeni, plopi, fagi, arbori exotici furnizate de cele peste 500 de grădini botanice din lume cu care instituția a colaborat. În perimetru se află și 2 izvoare de apă minerală.

În Secția Silvostepa Moldovei sunt conservate principalele tipuri de ecosisteme din această regiune, de silvostepă, mlaștină și forestier.

Secția Flora și Vegetația României grupează fitotaxonii din ţara noastră pe provincii istorice.

Am revenit spre poarta principală prin Secția Sistematică, care prezintă clasificarea filogenetică a regnului vegetal, pe lângă bazinul creat pentru plante de apă, în cadrul ei fiind create și stânci, pentru dezvoltarea plantelor endemice din flora României.

Ieșind din grădină, am intrat în Parcul Expoziției, amenajat în 1923, după Unirea Basarabiei și Bucovinei cu România, pentru prima „Expoziție agricolă, viticolă și de industrie casnică a Moldovei întregite“, la care au fost invitați producători din toate ținuturile, când s-au creat alei mărginite de rondouri cu flori și pavilioane, următoarele expoziții fiind organizate  în anii 1935 și 1936.

În timp parcul a fost ornat cu busturile unor personalități- Calistrat Hogaș, Anton Pann, C-tin Petrescu, Al. Popovici și alte sculpturi, s-au construit replici ale Hanului Ancuței și Bolții Reci, o fântână arteziană etc.

Am părăsit parcul prin Arcul de Triumf, creat după modelul Arcului Academiei Mihăilene.

În apropierea parcului se află Stadionul „Emil Alexandrescu”, creat pe locul în care interbelic exista o arenă pe care se disputau meciurile de fotbal ale echipelor ieșene, postbelic și meciurile altor echipe sportive din oraș (handbal, rugby, baschet etc.), după 1950 numită Stadionul „23 August”. Până în 1960 arena a fost renovată, pe lângă scopul sportiv fiind folosită pentru concerte de muzică și evenimente cu caracter patriotic. În anul 2004 a fost extinsă, modernizată, stadionul primind forma actuală.

Citește și Iași- prin zona Parcului Copou

Chișinău, Republica Moldova- din bulevardul Ștefan cel Mare spre Parcul Valea Morilor și retur

Publicat pe de
1

Vizitând orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am străbătut o mare parte a bulevardului Ștefan cel Mare, m-am îndreptat spre cel mai renumit parc al orașului, inițial urmând o stradă paralelă (str. București), mărginită de clădiri mai noi, din loc în loc intercalate cu case vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Școală Primară

Mitropolia Basarabiei, biserică ortodoxă de rit vechi, care a funcționat până în 1944, fiind reactivată în 1992 

fosta Clinică Pediatrică- secția de oftalmologie, fondată la începutul sec. XX de Dr. Iulia Kviatkovski

Liberty Business Center

Conacul Dolivo Dobrovolski, construit în a doua jumătate a sec. XIX, monument istoric, azi sediul Ambasadei Bulgariei

După aproximativ 20 min. am ajuns la Palatul Republicii, creat în 1984 pentru întrunirile de rang înalt, în perioada guvernării sovietice numit Sala Prieteniei, nume schimbat în timp de 2 ori, din 1995 primindu-l pe cel actual. Azi în palat, pe lângă numeroasele summituri, conferințe, congrese, ceremonii, se desfășoară și concerte, festivaluri, expoziții etc.

De la palat am cotit spre parc, prin cartierul liniștit, urmând ca în drum să văd 2 instituții culturale.  

Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, cel mai vechi muzeu din Republica Moldova, a fost creat după 1889, cînd Zemstva Basarabiei a organizat prima Expoziţie Agricolă şi Industrială, cu exponatele etalate în cadrul ei, pentru el fiind construită actuala clădire, terminată în 1905. În decursul timpului patrimoniul muzeului a crescut, azi muzeul deținând cca. 135.000 de piese.  

Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, situată în apropierea uneia dintre intrările în parc, a fost formată prin comasarea Institutului de Stat al Artelor și a Academiei de Muzică „Gavriil Musicescu”, care avea la bază Conservatorul „Unirea”, înființat în 1919 la inițiativa lui George Enescu, din 1940 numit Conservatorului de Stat. Funcționează într-o clădire construită în 1902, în stil clasicist francez, monument de istorie și arhitectură, inițial sediul Gimnaziului nr. 3 de băieți, în Primul Război Mondial transformată în spital militar, apoi ocupată de Sfatul Țării, în 1918 în ea fiind votată Unirea Basarabiei cu România.

Parcul Valea Morilor a fost înființat în 1950, la inițiativa lui Leonid Brejnev, numit atunci „Parcul Central de Cultură și Odihnă al Comsomolului Leninist”, ocupând cca. 114 hectare cu numeroase soiuri de copaci și arbuști din jurul Lacului Valea Morilor, în care azi se află un Teatru de Vară, un cinematograf, o stație de bărci, plajă, loc de joacă pentru copii, etc.

Am intrat în parc pe lângă Rotonda, un foișor mărginit de 8 coloane.

De la el pornește Scara Cascadelor, o cădere de apă centrală, fragmentată de bazine mici, mărginită de 2 șiruri de trepte, formate din câte 218 trepte, lateral având elemente decorative.

Căderea de apă e fragmentată de terase, ornate cu bazine de apă, sculpturi și coloane cu felinare.

În decursul timpului degradându-se, în perioada 2015-2016 rotonda și scara au fost restaurate.

Ajungând la capătul scării, lateral de ea am văzut Monumentul „Cișmeaua Generalului Georgescu P. Ion”, creat în 1937 de administrația armatei române, la inițiativa generalului, în cinstea victoriilor în luptele de la Mărăști și Mărășești, din timpul Primului Război Mondial, sub conducerea sovietică pe el fiind postate 3 plăci comemorând cucerirea de către URSS a Basarabiei și nordului Bucovinei.

În jurul lacului s-a creat o alee de 2,5 kilometri lungime, devenită loc de promenadă, pe care am urmat-o și eu, pe o mică porțiune.

Am părăsit parcul, urcând scara de granit, refăcută în 2018, proiectul fiind finanțat de Consiliului local al Sectorului 1 București, România, apoi trecând printr-o piațetă.

Urmând strada spre stânga, am trecut pe lângă Muzeul Național al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, creat în 1965, atunci numit Muzeul Republican de Literatură din RSSM, patronat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. În 1990 muzeu a fost desființat, un an mai târziu devenind Centrul Național de Studii Literare și Muzeografie „Mihail Kogălniceanu”, în 1997 primind actualul nume, din 2013 redevenind muzeu, trecut în administrația Ministerului Culturii. Patrimoniul muzeului cuprinde 28.000 de manuscrise, cca. 22.0000 de cărți din sec. XVI-XX, artă plastică, fotografii etc.

În aceeași zonă se află și fostul Turn de Apă, de 27 metri înălțime, construit în 1892 o dată cu apeductul orășenesc și prima rețea de canalizare din Chișinău, folosit în acel scop până în 1940, apoi preluat de pompieri, ulterior administrat de Universitatea de Stat Chișinău și folosit ca Observator. Fiind avariat de cutremurul din 1977, a fost refăcut și amenajat ca Muzeul de Istorie al orașului Chișinău, inaugurat în 1985. Turnul fiind avariat de cutremurul din 1990, a fost părăsit, ulterior renovat și în 2013 muzeul redeschis, cu expoziția permanentă „Istoria orașului”, exponatele ei datând din sec. XVI-XX,  ultimul nivel al clădirii fiind folosit pentru expoziții temporare de pictură, fotografii, documentare, concerte etc.

Revenind la piațetă, trecând de o clădire somptuoasă, am cotit și m-am îndreptat spre centrul istoric, bineînțeles în drum urmând să văd și alte clădiri din patrimoniul istoric.

Ambasada României funcționează într-o clădire veche, bine întreținută, înscrisă în Registrul monumentelor de istorie şi cultură al Municipiului Chişinău  cu numele de „Curtea urbană a lui N.I. Semigradov”.

Primul Gimnaziu laic de fete din Basarabia a fost inaugurat în 1864, cu aprobarea Inspectoratului Școlar Novorossia, programele lui școlare fiind  elaborate de către poetul și dramaturgul Gheorghe Asachi, n 1871 devenit Liceul de fete Nr.1 a Zemstvei din Basarabia, prima școală secundară feminină laică din regiune. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost transformată în spital militar, din 1918 redeschis ca Liceul de Fete „Regina Maria”, după Al Doilea Război Mondial numit Școala Medie Nr. 1, din 1954 concentrându-se mai mult pe studiul limbii franceze.

În 1990, după prăbușirea URSS, numit Liceul Teoretic Român-Francez „Gh. Asachi”, a fost mutat într-o clădire nouă, în care funcționează și azi, în piațeta din fața lui fiind postată statuia Regina Maria a României.

Clădirea inițială era legată de Capela gimnaziului, construită în 1895, în stil bizantin, părăsită după un eveniment tragic petrecut în altarul ei, în acea perioadă fiind folosită o altă capelă din curtea liceului. Capela a fost sfințită abia în 1922.

În perioada URSS a fost transformată în Muzeul Ateismului din Chișinău, după obținerea independenței Republicii Moldova reluând funcția religioasă, devenind Biserica Ortodoxă Română „Sf. Cuv. Teodora de la Sihla”.

Pe unul dintre pereții exteriori s-a postat o piatră adusă din peștera din zona Neamțului (România), unde a stat în sihăstrie Sf. Teodora, azi pe ea fiind postat un basorelief prezentându-l pe  Al. Bernardazzi, arhitect principal al orașului Chișinău în perioada 1856-1878.

O altă clădire, monument istoric și de arhitectură, este fostul Gimnaziu pentru fete, fondat de Principesa Natalia Dadiani, construită în 1901, cu subsol și 2 etaje, în care din 1939 a funcționat Pinacoteca, primul muzeu de artă din oraș, cu cca. 160 de lucrări ale artiștilor plastici basarabeni și români, selectate de sculptorul Alexandru Plămădeală, în Al Doilea Război Mondial, pentru a fi salvate, încărcate în vagoane și trimise spre Harkov (Ucraina), unde nu au mai ajuns. În 1944 muzeul a fost redeschis cu exponate transferate de la Galeria Tretiakov (Moscova) și de la Ermitaj (Sankt Petersburg). Apoi în clădire a funcționat Comitetul Central al partidului comunist al RSSM, din 1964 Palatul Pionierilor, aripa stângă găzduind Societatea Republicană „Știința”, din 1976 Muzeul de Istorie a partidului comunist al Moldovei, nou înființat, pentru care clădirea a fost extinsă cu aripa dreaptă, simetrică cu cea veche din stânga, clădirea primind forma literei „T”. După restaurarea clădirii (2014-2016), în ea s-a redeschis Muzeul Național de Artă al Moldovei, azi având în patrimoniu peste 39.000 de opere de artă din sec. XV-XXI.

Lângă el se află Teatrul Republican de Păpuși „Licurici”, fondat în 1945, în care azi activează trupa de limbă română şi trupa de limbă rusă.

Biblioteca Națională a Republicii Moldova, are la bază Biblioteca Publică Gubernială a Basarabiei, inaugurată în 1832 într-o casă închiriată. În timp  fondul de carte al bibliotecii crescând, a fost mutată de mai multe ori, din 1918 funcționând în spaţiul Primăriei Orăşeneşti. În 1940, numită Biblioteca Republicană, a fost amplasată în sediul fostei Biblioteci Centrale românești, evacuată și din 1961 în actuala locație, azi patrimoniul ei cuprinzând cărți vechi, unele din sec XVII, documente, hărți, fotografii, privind istoria Moldovei, literatură universală  etc. În fața ei,  în memoria poetului, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, în 1997 s-a inaugurat Monumentul lui Vasile Alecsandri. 

Muzeul Național de Istorie a Moldovei,  inaugurat în 1987, funcționează într-o clădire construită pe locul fostului Gimnaziu nr. 1 de băieți, ulterior Liceul de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, în perioada 1945-1963 ocupată de un detașament de grăniceri, apoi de Universitatea Tehnică, distrusă de cutremurul din 1977, ulterior demolată și înlocuită cu actuala, care a păstrat doar aspectul exterior al celei vechi, în stil eclectic. În ea sunt amenajate 12 săli de expoziții, cu peste 300.000 de exponate, având la bază colecțiile Muzeului Gloriei Militare și ale Muzeului de Stat de Istorie, cărora li s-au adăugat și cele din unele muzee desființate, prezentând istoria Moldovei din preistorie până în sec. XX.

În fața intrării principale se află statuia Lupoaicei (Lupa Capitolina), o copie a celei din Roma (Italia), donată orașului în 1926, care a dispărut în anii 1940 și la sfârșitul anilor 1980 a fost refăcută.

Încă câteva minute și am ajuns pe bulevardul Ștefan cel Mare, pe care am continuat plimbarea prin oraș.

Citește și Chișinău, Republica Moldova- din centrul istoric spre Parcul Valea Trandafirilor

Chișinău, Republica Moldova- o parte din bulevardul Ștefan cel Mare și zonele adiacente

Publicat pe de
1

Orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, a fost prima dată menționat documentar în1436, situat în ținutul locuit de ostașii secui, stabiliți acolo de voievozii Moldovei, ca scut în calea tătarilor (1224-1359), ostași după care se presupune că a fost numit. În decursul timpului drumurile comerciale fiind ocupate de tătari, acestea s-au mutat, cel mai important trecând prin Chișinău, care a început să se dezvolte, la sfârșitul sec. XVII primind statutul de târg (oraș). 

Intrând sub stăpânirea rusească, din 1812 a devenit capitala Basarabiei, numită Kișiniov, din 1834  târgul molodovenesc de pe malul Bâcului fiind extins cu partea rusească. Pentru exportul produselor din zonă, mai ales cereale, s-a a realizat calea ferată spre portul Odessa, inaugurată în 1871. Comerțul înflorind, în acea perioadă în capitală și orașele provinciei s-au stabilit numeroși ruși, ucraineni, germani și evrei, ultimii fiind atacați de Orhana (poliția secretă țaristă) prin progromurile din anii 1903-1905, în Chișinău fiind omorâți cca 50 de evrei, 600 răniți grav, casele și magazinele lor fiind devastate, ducând la emigrarea lor în masă. 

După Unirea cu România (1918), Chișinău a devenit reședința județului Lăpușna, din 1930 declarat municipiu. Interbelic orașul s-a dezvoltat, în el fiind înființate numeroase instituții de cultură, școli, spitale, fabrici, etc., cca. 70% din clădirile orașului fiind distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, ulterior orașul fiind refăcut. După anexarea Basarabiei la URSS, s-a constituit RSS Moldovenească. Începând din anii 1950 la Chișinău a început industrializarea forțată, s-au înființat noi școli, Universitatea cu numeroase facultăți de profil, teatre, cinematografe, spitale, bănci, etc.

În 1991, o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice, a devenit capitala Republicii Moldova, independența ei fiind adoptată prin declarația Parlamentului.

În oraș s-au păstrat biserici și clădiri istorice, multe din ele situate pe artera principală a capitalei, bulevardul Ștefan cel Mare, întins pe cca. 4 kilometri și pe străzile adiacente, pe care doream să le văd și eu.

Rulând din Focșani, în drum oprindu-mă în 3 orașe și stând la vama dintre țări cam o oră și jumătate, am ajuns de abia seara la Chișinău, unde îmi rezervasem cazarea la Hotelului T.A. Collection, ascuns în spatele clădirilor ce mărginesc bulevardul, în apropiere de unul din capetele lui, hotel modest, liniștit, cu tot confortul, personal serviabil și preț rezonabil, pe care îl recomand tuturor.

A doua zi de dimineață am pornit să explorez orașul, prima dată îndreptându-mă spre un muzeu, aflat pe o stradă paralelă cu bulevardul, în apropierea hotelului.

Muzeul de Istorie Militară a fost inaugurat în 1995, etalând peste 20.000 de obiecte heraldice, fotografii, documente, hărți, arme, obiecte și vestimentație militare, dispuse cronologic, începând cu preistoria, până la etapa contemporană.

În apropierea muzeul se află una din multele școli din Chișinău, Liceul Teoretic „Minerva”.

De acolo m-am întors la bulevard, l-am traversat și am urmat strada Armenească, mărginită de un amestec de clădiri vechi și noi, pe care se află și intrarea în Piața Centrală a orașului.

Am cotit pe una din străduțele adiacente pentru a vedea Sinagoga Habad Lubavitch, Sinagoga geamgiilor, construită în perioada 1896-1898, una din multele sinagogi existente în acel secol când, după o regulă tacită, pentru 500 de evrei din oraș, trebuia construită câte o sinagogă. În 1964 sinagogile au fost închise, cea a geamgiilor rămânând singura funcțională în oraș.  

Îndreptându-mă spre Catedrala Mitropolitană, am trecut pe lângă instituții culturale și de învățământ:

Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici”, fondată în 1940, cu Orchestra Simfonică, Capela Corală Academică „Doina”, Orchestra de Muzică Populară „Folclor” etc., numită după violonistul, dirijor și compozitor, născut la Chișinău

În fața ei, amintind de fostul primar al orașului, e postată statuia Karol Schmick (1877-1903).

Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale”, fondat în anul 1990

Universitatea Liberă Internațională din Moldova, instituție privată de învățământ superior, fondată în 1992

Teatrul Dramatic Rus de Stat „A. P. Cekhov”, fondat în 1934 la Tiraspol, în 1940 mutat la Chișinău,  în Al Doilea Război Mondial mutat la Odessa (1941), apoi în alte localități și din 1945 revenit la Chișinău

La capătul străzii mi s-a arătat, maiestuoasă, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1830-1836.

Clădirea din piatră și cărămidă, de formă cubică, a fost prevăzută cu o cupolă centrală, susținută de 4 piloni. Pe fațade s-au creat câte un portic, mărginit de 6 coloane dorice, susținând cornișa decorată, terminată superior cu un fronton triunghiular, fiecare fiind accesat pe un șir de trepte.

În interior prezintă altarul principal „Nașterea Domnului” și 2 altare laterale.

Altarul din stânga inițial a fost închinat Sf. Alexandru Nevski, azi Sf. Ștefan cel Mare,

cel din dreapta Sf. Nicolai Mirlikysky (Sf. Nicolae de la Mira), azi Acoperământului Maicii Domnului.

În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremurul din 1940, de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, când cupola a fost distrusă, ulterior reconstruită (1956). Sub regimul sovietic catedrala a fost dezafectată, clădirea fiind folosită ca sală de expoziții, după 1996 reluându-și rolul de catedrală.

O dată cu catedrala, la 40 metri de ea, a fost construită și clopotnița, distrusă de bombardamentele din 1941, demolată în anii 1960 și refăcută în 1998 după modelul inițial. Turnul-Clopotniță prezintă 4 niveluri, cel superior sub forma unui foișor circular, acoperit de o cupolă. Pe fațadele primului nivel s-a creat câte un portic, mărginit de 2 coloane, susținând un fronton triunghiular, prin cel de pe latura sudică putând fi accesată capela interioară inițială. 

Descoperindu-se că clopotul mare, turnat din puștile turcești, cântărind cca 6,5 tone, nu încăpea în clopotniță, a fost postat în Arcul de Triumf, poartă de intrare în incinta catedralei, atunci numit „Porțile Sfinte”,  construit în anii 1840-1841 pentru comemorarea victoriei armatei ruse în Războiul ruso-turc (1828-1829), de 13 metri înălțime, cele 4 porțiuni ale bazei, cu pasaje pentru pietoni, prezentând câte 2 piloni în stil corintic, nivelul superior fiind decorat în stil clasic.  În 1945, sub regimul sovietic, pe exteriorul arcului s-au postat plăcuțe inscripționate cu numele eroilor armatei sovietice din Al Doilea Război Mondial, îndepărtate în 1991, după obținerea independenței.

În Parcul Catedralei interbelic s-a postat Monumentul celor Trei Martiri uciși în anul 1917, înlăturat de sovietici și refăcut în 2016, prezentând 3 basoreliefuri cu chipurile celor 3 martiri,  Alexei Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea și un vultur din bronz cu aripile desfăcute, pregătit să zboare.

 Trecând pe lângă fântâna arteziană, am urcat scările spre Arcul de Triumf și, traversându-l, am ieșit în bulevard.

Vis a vis, în Piața Marii Adunări Naționale, am văzut clădirea Guvernului Republicii Moldova, construită în anii 1960-1965 pe locul sediului Mitropoliei și a Casei Eparhiale Basarabeană, distruse în Al Doilea Război Mondial, inițial folosită în scop administrativ.

Urmând bulevardul, am ajuns la Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, cel mai vechi parc din capitală, cu numeroase specii de arbori și arbuști, despre care se presupune că ar fi fost plantat în 1818. În perioada 1825-1835 s-au amenajat aleile, parcul a fost înconjurat cu un gard din nuiele, ulterior înlocuit cu unul din lemn, apoi din zid, în final cu unul din fontă (1868-1869), în el fiind create 7 intrări, una dintre ele păzită de 2 lei, despre care se spune că au fost aduși de la un fost conac, distrus în Al Doilea Război Mondial. În parc s-au creat 4 bazine de apă, 2 cu fântâni arteziene, din care azi funcționează doar una, pavilioane pentru recreație, leagăne pentru copii, 2 orologii etc.

În 1885, în mijlocul unei rondele cu flori, pe un postament înalt, sub forma unei coloane dorice, s-a postat bustul lui Al. Puskin, poet, dramaturg clasic rus (1799-1837).

În 1928, aniversând 10 ani de la Marea Unire, s-a inaugurat statuia Ștefan cel Mare, Domnitorul Moldovei în anii 1457-1504.

În 1958 pe una din aleile parcului s-au postat busturile din bronz ale unor reprezentanți importanți ai literaturii române, aceasta primind numele de Aleea Clasicilor.

Până în 1963 parcul putea fi accesat plătind bilet de intrare, apoi intrarea a devenit liberă. În decursul timpului a avut mai multe denumiri- Grădina Alexandru, în cinstea împăratului Alexandru al II-lea), Parcul Aleksandr Pușkin, Grădina Publică Orășenească, cea actuală primind-o în anii 1990, după obținerea independenței.

În prima clădire după parc, numită Teatrul Gastronomic, după mine ciudat, funcționează un restaurant cu mâncăruri specifice.

Pe cealaltă parte a bulevardului se află Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”, fondat în 1957, numit după soprana, simbol al muzicii și culturii populare din Moldova (1935-2012), având la bază Teatrul Muzical-Dramatic, înființat în 1920.

Dorind să văd o catedrală, am făcut un mic ocol, în drum trecând pe lângă Liceul „Spiru Haret”, fosta Școala medie nr. 56, una dintre școlile înființate în 1964 în oraș.

A fost numit după matematicianul, astronom și pedagog român, de origine armenească, de 3 ori ministru al educației, fost membru titular al Academiei Române, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc, statuia Spiru Haret (1851-1912) fiind postată în 2016 în  curtea școlii.

În 1840 comunitatea catolică din Chișinău, compusă majoritar din polonezi, constituită la sfârșitul anului 1830, primind aprobarea de la Sankt Petersburg, a construit Catedrala Romano-Catolică „Providența Divină”, clădire în stil neoclasic târziu, cu influențe din Renașterea italiană. 

În 1964 biserica a fost cedată Școlii nr. 56, care a folosit-o pentru diverse adunări ședințe etc., ulterior a găzduit un studiou de înregistrări și un depozit al studioului cinematografic „Moldova Film”, din 1988 un teatru poetic. După numeroase apeluri făcute autorităților, în 1989 clădirea a fost returnată parohiei, reluându-și funcția religioasă.

Revenind la bulevard, am continuat plimbarea printre clădirile noi, unele „zgârie-nori”, construite ca sedii administrative și politice, în cea din apropierea teatrului, ridicată în anii 1984-1987, ca sediu al Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, azi funcționând Președinția Republicii, vis a vis de ea Parlamentul Republicii Moldova, o altă clădire găzduiește Judecătoria Chișinău, ministere, firme administrative etc.

Mi-a atras atenția o clădire veche. Fosta Casă Herța, în stil eclectic,  a fost construită la începutul sec. XX de nobilul Vladimir Herţa, pe locul unei vechi clădiri (1830), în care o perioadă a funcționat un orfelinat, achiziționată și demolată de acesta în 1903. Ulterior preluată de un grup de artiști plastici, aceștia au înființat Pinacoteca Municipiului Chișinău, sub regimul sovietic transformată în Muzeul Republican de Arte Plastice.

Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față a Mântuitorului”, monument de arhitectură, a fost construită în perioada 1898-1902, în stil ruso-bizantin, ca și Capela „Sf. Împărați Constantin și Elena” din cadrul Gimnaziului nr. 2 pentru băieți.

Fiind finanțată de consilierul de stat Constantin Namestnik, conform dorinței testamentare, acesta a fost îngropat în ea (1905).

În perioada sovietică a fost desființată, clădirea fiind transformată în Planetariu (1962).

În timpul manifestațiilor pentru independența Republicii Moldova, s-a produs un incendiu care a distrus cupola (1989), refăcută în 1991, când biserica a fost restaurată și predată Mitropoliei, reluându-și funcția religioasă și primind noul hram.

Încă câteva minute și aveam să ajung la obiectivul meu final, situat în apropiere de capătul bulevardului.

Universitatea Tehnică, fondată 1964 ca „Institutul Politehnic din Chişinău”

Monumentul Mitropolitului Petru Movilă, postat în 1996

Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, din cadrul Spitalului de Traumatologie și Ortopedie, a fost construită în 1901, în stil ruso-bizantin, ca Paraclis al Spitalului Orășenesc.

În perioada sovietică a fost dezafectată  și folosită în alte scopuri, din 1992 fiind reamenajată în scop religios.

Fiind cadru universitar la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș” Arad, în toate excursiile mele doresc să văd clădirile în care funcționează în alte localități. Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Chișinău a fost înființată în 1945 ca Institut de Medicină, cu Facultatea de Medicină Generală, ulterior fiind adăugate Facultatea de Pediatrie (1954), Facultatea de Stomatologie (1959), Facultatea de Medicină Preventivă (1963) și Facultatea de Farmacie (1964), din 1991 devenind Universitate.  

Citește și Chișinău, Republica Moldova- din bulevardul Ștefan cel Mare spre Parcul Valea Morilor și retur

Bârlad, jud. Vaslui

Publicat pe de
1

În drumul spre granița cu Republica Moldova, parcurgând o parte din jud. Vaslui, m-am oprit la Bârlad, oraș pe teritoriul căruia arheologii au descoperit urme de prelucrare a fierului și a cornului de cerb (sec. IV-V). Centru meșteșugăresc dezvoltat, aflat la răscrucea drumurilor comerciale,  este menționat în documentele bizantine și papale cu numele de Terra Berladensis, în cel din sec. XV, emis de Domnitorul Alexandru cel Bun, apărând ca târg, vama lui fiind dăruită Mânăstirii Bistrița, pentru întreținere.

În același secol orașul a fost prădat și ars de invaziile tătarilor (1440, 1444, 1450). Pentru a putea opri înaintarea lor, Domnitorul Ștefan cel Mare a hotărât construirea unei fortificații de pământ. Din acea perioadă a supraviețuit Biserica Domnească „Adormirea Maicii Domnului”, refăcută în 1636 de Domnitorul Vasile Lupu.

În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru”, construită în 1692, refăcută în 1747, în timp afectată de incendiu (1850), cutremure (1864, 1888), în perioada 1894-1896 fiind reparată și consolidată.

Au urmat invaziile cazacilor, polonilor, în 1758 târgul fiind ocupat de cca. 100.000 de tătari, apoi distrus de marele cutremur din 1802, când Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, construită în 1797, a fost grav avariată. În perioada 1817-1818 a fost refăcută de breasla abagerilor, care au reparat-o după cutremurul din 1838 și au întreținut-o până în 1873, breasla fiind desființată prin legea corporațiilor, perioadă în care s-a construit și Turnul-Clopotniță (1858), cu 3 etaje, numit și Turnul lui Titinaș, după porecla inițiatorului construcției, monahul Ioanichie-Ioniță Bardaș, la primul etaj fiind amenajată o cameră de locuit pentru ctitor.

În timp deteriorându-se, în 1925 biserica a fost reparată, în 1927 predată armatei, până în 1947 devenind biserica garnizoanei. Fiind părăsită și deteriorată, biserica a fost închisă, fiind reparată abia în 1970, la inițiativa preotului, fost deținut politic, Dumitru Bârnovenescu și redeschisă ca biserică parohială. Fiind avariate de cutremure (1977, 1986, 1990), biserica și turnul-clopotniță au fost reparate, în 1983-1984 interiorul bisericii a fost pictat, în 1991-1992 pridvorul refăcut în stil neoclasic, în timpul restaurării (2019-2023) fiind mutat pe altă fațadă a clădirii, în aceeași perioadă turnul, reparat, fiind dotat cu 3 clopote aduse din Austria, în 2 etaje amenajate muzee, prin exponate evocând viața desfășurată în oraș în sec. XIX.

În oraș s-a păstrat o clădire construită în perioada 1796-1812 de Ștefan și Elisabeta Sturdza Bârlădeanu, azi numită Casa Sturdza, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost deținută de familie până în 1903, când a fost cumpărată de Primărie, ulterior în ea funcționând Administrația Financiară, apoi Judecătoria, până la cutremurul din 1977 care a afectat grav clădirea. Fiind trecută în administrația muzeului, în perioada 1980-1993 a fost consolidată, devenind sediul Secției de Artă. Degradându-se treptat, începând cu anul 2000 a fost restaurată, doi ani mai târziu fiind inaugurat Muzeul Colecțiilor, cu 2 expoziții permanente de artă contemporană ale artiștilor Vasilescu și Dragoș Pătrașcu.

În apropierea ei, la începutul secolului XIX s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon”, unul din ctitori fiind și Elisabeta Strudza care, în decursul anilor, i-a donat unul dintre clopote, numeroase cărți, icoana Maicii Domnului și o cruce de argint.

Biserica a fost renovată în 1965, când s-a refăcut și pictura interioară.

Izbucnind Revoluția din 1848, la Bârlad s-a înființat „Asociația Patriotică”, care urmărea unirea Moldovei cu Țara Românească, principalul lider fiind Al. Ioan Cuza, născut în oraș (1820), după realizarea Unirii Principatelor Române (1859), ales Domnitor. Casa în care s-a născut, construită la începutul sec. XIX, a fost locuită succesiv de mai multe familii, în ultima perioadă folosită ca locuință socială, apoi amenajată ca muzeu, Casa memorială Al. Ioan Cuza, inaugurat în 2025, la împlinirea a 205 ani de la nașterea domnitorului.

În 1959, cu prilejul Centenarului Unirii Principatelor Române, în oraș s-a dezvelit statuia Al. Ioan Cuza, înlocuită în 1972 cu actuala statuie.

În 1832 s-a înființat prima Școală de băieți, din 1858 în Bârlad funcționând și un gimnaziu, al doilea din Moldova, primul fiind la Iași, după Reforma Învățământului din 1864 devenit liceu. În acea perioadă în oraș a funcționat un teatru în care performau diverse trupe de actori. În 1909 profesorul Stroe S. Belloescu (1909) a donat prin testament o clădire, cu condiția ca în ea să funcționeze biblioteca publică și un muzeu de istorie, cu pinacotecă, inaugurat în 1914.

Interbelic, Bârlad fiind reședința jud. Tutova, în el funcționau toate structurile administrative, Prefectura și Judecătoria ocupând un palat construit în 1890, în stil neoclasic, azi declarat monument istoric. În 1957 o parte din palat a fost amenajată, în ea fiind mutat muzeul, azi numit Muzeul „Vasile Pârvan”, după arheologul și geologul român, patrimoniul fiind împărțit în 4 secții: arheologie, istorie, numismatică și științele naturii. Clădirea  a fost afectată de seismele din 1977, 1086, 1990, de fiecare dată fiind restaurată.

Fosta sală a Curții cu Juri a fost transformată în Teatru de Stat, inaugurat în 1955, ulterior numit după prozatorul, dramaturg și regizor, născut în Bârlad, Teatrul „Victor Ion Popa”.

De muzeu aparțin administrativ și celelalte muzee din oraș, între care Muzeul Colecțiilor, din 2006 Observatorul Astronomic și din 2009 Planetariu, situate în apropierea lui.

Lângă palat s-a amenajat Grădina Publică, azi Parcul Teatrului „Victor Ion Popa”, ocupând 12.000 metri pătrați, în care se pot vedea busturile unor personalități culturale.

În 1932 o mare inundație a distrus o parte din oraș. Ulterior, pe o porțiune mai ridicată de teren, s-a creat un nou cartier, numit „Deal”, străbătut de Strada Mare, mărginită de clădirile administrative, comerciale, locuințe, etc., în 1936 fiind ridicată și noua clădire a Primăriei Bârlad. 

Sub comuniști orașul a fost foarte cunoscut, fiind locul în care în 1901 s-a născut Gheorghe Gheorghiu Dej, în perioada 1961-1965 Președinte al Consiliului de Stat, casa lui natală, construcție de la sfârșitul sec. XIX, fiind amenajată ca muzeu,  Casa memorială „Gh. Gheorghiu Dej”, inaugurat în 1967. După 1898 a fost desființat, clădirea fiind ocupată de o grădiniță de copii. În 2009 casa a fost refăcută, modificată, în ea desfășurându-se diverse evenimente culturale, lansări de carte, mese rotunde, dezbateri pe teme istorice, etc., din 2020 în cadrul „Centrului de documentare privind regimurile totalitare din România„.

În perioada 1950-1956 Bârlad a fost reședința regiunii Bârlad, ulterior oraș încadrat în regiunea Iași și după reorganizarea administrativă (1968) în jud. Vaslui. În 1971 s-a inaugurat Casa de Cultură a Sindicatelor „George Tutoveanu”, folosită pentru diferite evenimente artistice și activități culturale, clădire reabilitată în 2023.

Treptat vechile clădiri au dispărut, fiind înlocuite de noi construcții, între care Palatul de Justiție, inaugurat în anul 2000. 

În amintirea celor căzuți la datorie în cele Două Războaie Mondiale, în 2019, de Ziua Drapelului, s-a dezvelit Monumentul Eroilor, inaugurarea fiind făcută în cadrul unui ceremonial militar și religios.

În sudul orașului se află Lacul Prodana, întins pe cca. 9 hectare, o parte din zona înconjurătoare fiind amenajată pentru agrement.

Citește și O scurtă oprire în Huși, jud. Vaslui

O scurtă oprire în centrul orașului Tecuci, jud. Galați

Publicat pe de
1

În vara anului 2025, plecând din Focșani spre Chișinău, Republica Moldova, pe drum urma să fac câteva scurte opriri, prima fiind în centrul orașului Tecuci, jud. Galați.

Așezarea a fost prima dată  atestată documentar din 1134, în hrisovul lui Iancu Rotisiavovici, dar arheologii au descoperit urme de locuire din perioadele geto-dacică și romană. Fiind așezată la intersecția drumurilor comerciale, s-a dezvoltat, în 1435 apărând în scripte ca târg și punct vamal.

În sec. XVII în Tecuci sunt menționate 3 biserici ortodoxe, una dintre ele, din lemn, fiind înlocuită în jurul anului 1813 cu o biserică din piatră. În Revoluția din 1821 biserica a fost devastată de armata otomană, 2 ani mai târziu fiind reparată, pictura interioară refăcută și în 1856 declarată catedrală. În decursul timpului a fost avariată de cutremure (1874, 1882, 1894, 1903). Deși de fiecare dată a fost reparată, structura de rezistență fiind distrusă, apoi pridvorul și turla grav avariate, s-a renunțat la refacerea ei, din 1898 slujbele fiind ținute în celelalte biserici din oraș.

Abia în 1937-1938,  din donațiile  unor personalități, între care Mareșalul Ion Antonescu, Alecu Anastasiu și soția sa, Ecaterina, în Grădina Publică, azi Parcul Central al orașului, s-a construit actuala Catedrală Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, ultimii doi fiind înmormântați în subsolul ei. Lucrările au durat mult timp, până în 1948 fiind terminat subsolul, lucrările fiind reluate abia în 1951, clădirea fiind terminată în 1962.

În perioada 1966-1967 interiorul a fost pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice și în 1969 catedrala a fost sfințită.

În anii 2007-2010 clădirea a fost consolidată și pictura restaurată.

După Războiul Ruso-Turc (1829-1829) Tecuci a fost încadrat în Moldova, după unirea Moldovei cu Țara Românească (1859) făcând parte din Principatele Române Unite. În  amintirea acelor vremuri, în 2013, în apropierea catedralei, s-a inaugurat statuia Domnitorul Al. Ioan Cuza.  

Orașul a început să se dezvolte, în el fiind construite noi clădiri, una fiind Banca de Scont, loc unde se întâlneau comercianții și oamenii de afaceri, ulterior transformată în Tribunal Județean, azi fiind ocupată de Parchetul Tecuci.

În Primul Război Mondial (1916-1917) în oraș s-au refugiat mulți  români din Muntenia și Oltenia, aflate sub ocupație străină.

Casa Tache Anastasiu (sfârșit sec. XIX)

După război s-au înființat Societatea Culturală „Ștefan Corodeanu” din cadrul Școlii Normale de Băieți, Societatea de Educație Națională din cadrul Cercului Militar (1920) și în 1923 s-au pus bazele Ateneului Cultural. Într-o casă construită la sfârșitul sec. XIX, în stil baroc, donată de boierul Teodor Cincu, primar al orașului Tecuci, deputat în Parlamentul Românie, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice, în 1935 s-a creat Muzeul de Arheologie și Științele Naturii „Mihail Dimitriu”, un spațiu fiind ocupat de Biblioteca Comunală. În Al Doilea Război Mondial (1944) o parte din colecțiile muzeului, împreună cu arhiva Primăriei, au fost evacuate, urmând să fie transportate cu trenul, dar acesta a fost distrus de bombardamentul anglo-american. Muzeul a fost reorganizat în anul 1967, azi Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” având secțiile de arheologie, artă plastică, numismatică, istorie modernă și contemporană.

În 1938 Fundația „Principele Carol” a înființat Căminul Cultural Orășenesc „Calistrat Hogaș”, numit după renumitul scriitor născut în oraș (1847).

Postbelic orașul a devenit reședința jud. Tecuci, după reorganizarea administrativă (1968) încadrat în jud. Galați și declarat municipiu.

Primăria Tecuci

Citește și Bârlad, jud. Vaslui

Râmnicu Sărat, jud. Buzău

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Râmnicu Sărat, din județul Buzău, a fost prima dată atestat din 1439 într-un document prin care Domnitorul muntean Vlad Dracul a acordat un privilegiu comercial negustorilor poloni, ruși și moldoveni, aceștia trebuind să plătească vamă la Râmnicu Sărat, atunci numit Rîbnic, nume care apare și în scriptele din 1474.

În anii 1691-1697 Domnitorul Constantin Brâncoveanu a construit o mânăstire cu biserică, stăreție, chilii și o reședință domnească, înconjurate cu ziduri de apărare, azi numit Complexul Brâncovenesc, înscris pe lista monumentelor istorice, în care s-au păstrat biserica, fosta stăreție, laturile de sud și est ale fostelor ziduri, turnul-clopotniță din sud, ruine ale unor chilii și Casa Domnească de pe latura de vest.

Pentru a întreține complexul, ctitorii l-au dotat cu sate, moşii, mori, venitul ocnelor de la Teişani, etc.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată în 1697 pe fundaţia fostei Biserici de lemn „Sf. Mc. Ecaterina”, trei ani mai târziu mânăstirea fiind închinată celei de la Muntele Sinai.

În timp biserica a fost reparată de mai multe ori (1784-1793, 1814), în cele efectuate după secularizarea averilor mânăstirești  (1871-1872) ridicându-se o nouă turlă şi, pentru o mai bună iluminare, demolându-se calota din naos.

În anii 1926-1927, după insistențele autorităților și intervenția lui Nicolae Iorga, pictura interioară a fost refăcută. Din păcate am putut să o văd doar pe cea din pridvor, biserica fiind închisă.

Casa Domnească (fosta stăreție), în stil neoromânesc, formată dintr-un corp central și două aripi, a fost prevăzută cu un pridvor mărginit de arcade, susținute de coloane, accesat prin 2 șiruri de scări. În 1874 o parte din clădire a fost ocupată de Școala primară de băieți.

Începând din 1900 întreaga clădire a fost reamenajată, parterul fiind ocupat de Poliție, având în subsol arestul și după ce școala s-a mutat într-o clădire nouă (1905), etajul devenind sediul Judecătoriei, până în 1911 în alte spații din complex funcționând  cazarma, grajdurile şi remizele serviciului de pompieri, chiar și un magazin care plătea chirie.  

În timpul Primului Război Mondial orașul a fost grav afectat de ofensiva Puterilor Centrale, în decembrie 1016 având loc Bătălia de la  Râmnicu Sărat, când Armata a 9-a germană a învins forțele române, armata română retrăgându-se în Moldova și germanii ocupând Muntenia, în anii ocupaţiei (1916-1918), complexul fiind transformat în lagăr de prizonieri.

În timp clădirile degradându-se, în perioada 1926-1927 au fost reparate. Apoi au fost afectate de cutremurul din 1940, fiind refăcute în anii 1952-1954. După 10 ani instituțiile care funcționau în complex au fost mutate, s-au efectuat lucrări de restaurare, din 1978 una dintre clădiri devenind sediul Muzeului Municipal Râmnicu Sărat „Octavian Moșescu”, înființat în 1960, azi cu 5 secții: artă plastică, etnografie, științe naturale, memorialistică şi istorie, din 2007 primele două funcționând în fosta casă Domnească. Clădirile au fost afectate de cutremurul din 1977, ulterior reparate, complexul fiind restaurat în anii 2013-2015.

Un alt monument istoric din oraș este Biserica „Sf. M. Mc. Dimitrie” Bagdat, construită în anii 1707-1708 de paharnicul Dumitraşcu Bagdat, în apropierea reşedinţei familiei.

Incinta a fost înconjurată cu un zid de 70 cm grosime, prevăzut cu firide în care se aprindeau lumânări şi candele, intrarea făcându-se prin Turnul-clopotniţă.

În timpul lucrărilor de reparații (1870-1871), efectuate de fiul său adoptiv, Toma Bagdat, turla clopotniței a fost refăcută, în jurul bisericii s-au ridicat clădiri pentru personalul care acorda îngrijiri medicale celor săraci, biserica a fost extinsă cu 7 metri, creându-se absida, cu ferestrele prevăzute cu vitralii, deasupra ei fiind ridicată turla mare și peste naos 2 turle mai mici.

Catapeteasma a fost schimbată și interiorul bisericii pictat de Gh. Tattarescu, pictorul „pionier” al neoclasicismului din România. În timp pictura a fost restaurată de mai multe ori (1928, 1956, 1993).

În decursul timpului, prin donațiile familiei Bagdat, s-au construit școli, spitale, clădiri pentru diverse instituții. Contribuind la dezvoltarea orașului, în 1938 s-a inaugurat statuia Al. Bagdat (1880-1931), bustul acestuia fiind postat pe un soclu înalt din marmură albă de Carrara, azi într-un mic giratoriu din apropierea bisericii

Devenind reședința județului Râmnicu Sărat (1862), orașul s-a dezvoltat, mai ales după ce s-a creat calea ferată Buzău-Mărășești (1881), prin ea Râmnicu Sărat fiind conectat la reţeaua feroviară naţională, în oraș fiind ridicată clădirea Gării, spre sfârșitul secolului fiind creată și rețeaua de alimentare cu apă curentă. În anii 1866-1867 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel; Sf. Voievozi”, reparată în 1902.

Apoi s-a ridicat actualul Palat Administrativ și de Justiție (1895-1898), monument istoric, în care inițial a funcționat Prefectura, ulterior Sfatul Popular, azi Primăria și Prefectura.

Clădirea rectangulară, în stil eclectic cu elemente neorenascentiste, ocupă un spațiu larg, care poate fi accesat prin numeroasele străzi ce se deschid în el.

Lateral de palat se află Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, construită în mai multe etape, în anii 2005-2009 fiind realizat lăcașul de cult „Sf. Cuv. Irodion de la Lainici” din demisol, ulterior lucrările stagnând, începând din 2017 fiind ridicată partea superioară a clădirii și în 2024 catedrala sfințită.

Pentru Gimnaziul de băieți, înființat în 1889, când funcționa într-o sală a fostei Primării, pe un teren donat de Vasile Boerrescu, jurnalist, avocat și politician român, s-a construit o nouă clădire cu un singur nivel (1893), gimnaziul primind numele lui. În primul Război Mondial cursurile au fost întrerupte, fiind reluate în 1918, sub numele de Liceul Regele Ferdinand. În perioada 1925-1926 clădirea a fost modificată, corpul central fiind înălțat pe 3 nivele, aripile având 2 etaje, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. Sub comuniști numele regelui a fost îndepărtat, din 1949 a devenit liceu mixt, numit după scriitorul român Al. Vlahuță, din anul 2000 devenind actualul Colegiu Național „Al. Vlahuță”.

În giratoriul din fața lui din 1937 se află statuia Al. Vlahuță, bustul din bronz, așezat pe un soclu înalt, prezentându-l pe scriitor gânditor.

În aceeași zonă, pe locul  fostei case familiale a primarului Vasile Cristoforeanu, modificată în 1895, în care s-a născut Florica (1886), viitoarea renumită soprană, în anii 1950 s-a ridicat Casa de Cultură, azi Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”.

În perioada comunistă în oraș a funcționat renumita închisoare în care au fost deținuți numeroși politicieni români, între care Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, etc., desființată în 1963. Din 1968 Râmnicu Sărat a pierdut rolul de centru administrativ, fiind inclus în județul Buzău, în 1994 primind statutul de municipiu.

Capela „Izvorul Tămăduirii” din cadrul Spitalului Municipal

Cum a început o rafală de ploaie torențială, pentru mine vizitarea orașului a luat sfârșit, urmând să rulez cca. 40 kilometri până la cazarea din acea seară.

Citește și Focșani, jud. Vrancea

O incursiune în orașul Brăila

Publicat pe de
1

Orașul Brăila este situat în nord-estul județului Brăila, pe malul stâng al fluviului Dunărea. Localitatea a fost menționată în secolul XIV, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, numită Brayla, într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, o așezare getică (sec. IV-III î.e.n.) aflată pe terasa înaltă a Dunării, care întrețineau legături cu negustorii greci, în secolele V-XII comerțul fiind extins, ajungând în Imperiul Bizantin și până în Polonia, așezarea primind statutul de târg.

În anii 1538-1540, ocupată de otomani, din 1554 Brăila a devenit raia turcească, numită Ibrail, în care s-a construit o cetate (serhat), ce domina fluviul. Până în secolul XIX, în timpul războaielor purtate pentru deținerea Dobrogei, orașul a suferit numeroase asedii și a fost ocupat succesiv de turci, români și ruși, după  Pacea de la Bucureşti (1812), prin care turcii au pierdut cetăţile situate la nord de gurile Dunării, Brăila devenind cea mai puternică cetate turcească de la Dunărea de Jos, pierdută prin Pacea de la Adrianopol (1829), când orașul a fost ocupat de ruși și încadrat în Țara Românească.

Până în 1831 cetatea a fost demolată, apoi a început restructurarea orașului (1885), noile străzi, în formă de semicerc, pornind de la Dunăre și întorcându-se la ea. În timp s-au construit o cazarmă, un spital militar, s-au înființat noi școli, până în 1906 ajungând să funcționeze 33, o bancă, Teatrul Rally, numit după armatorul grec care l-a finanțat, s-au amenajat piețe, parcuri, etc.. Postbelic s-au înființat numeroase întreprinderi, Combinatul chimic, cel de celuloză și hârtie de la Chiscani, Centrala termică, etc., majoritatea închise după 1990.

Plecând din Galați spre Râmnicu Sărat, trecând prin Brăila, m-am oprit pentru a face o incursiune în oraș. Neștiind dacă voi găsi loc în centrul istoric, am parcat lângă Grădina Publică, azi întinsă pe 6 hectare, de-a lungul malului Dunării.

Grădina a existat încă din timpul ocupației otomane, când era numită „Grădina Pașei”.

Începând din 1860 a fost reamenajată, primind numele de „Grădina Mare”.

statuia Mihai Eminescu (1850-1889)

Pe latura de nord-est s-au construit locuinţa grădinarului, bufetul şi serele, pentru fanfara militară Chioșcul Muzicii și în perioada 1912-1913 Castelul de Apă, un rezervor cilindric, de 35 metri înălțime, cu capacitatea de 2.000 metri cubi, care asigura alimentarea cu apă potabilă în mai mult de jumătate din oraș, în momentul vizitei mele (2024) acoperit cu schele.

Fosta casă a grădinarului, clădire în stil neoromânesc, după 1947 administrată de Primăria Brăilă, din 1984 găzduiește Expoziţia Memorială „Panait Istrati”, deschisă cu prilejul centenarului scriitorului născut în oraș (1884-1984), în ea fiind etalate piese de mobilier, obiecte, manuscrise, documente, cărți cu autograf, fotografii, majoritatea cumpărate de la ultima soție a scriitorului. Deși scriitorul nu a locuit în ea, popular e numită Casa Memorială Panait Istrati.

De acolo m-am îndreptat spre Piața Poligon.

Într-una din casele ce o înconjoară azi funcționează Biblioteca Județeană „Panait Istrati”. Prima bibliotecă publică din oraș a fost înființată în 1881 în clădirea Liceului Real. Postbelic a fost mutată succesiv în mai multe locații, în 1957 ocupând câteva încăperi din Palatul Culturii. Clădirea deteriorându-se și colecțiile bibliotecii crescând, în 1972 a fost mutată în actuala locație, din 1981 numită după scriitorul brăilean, clădire restaurată în anul 2003.  

Casa Muzicii „Petre Ștrefănescu Goangă” a fost inaugurată în 2004. Funcționează într-o clădire în stil neoclasic, în care s-a născut cunoscutul bariton (1902-1973), ridicată la sfârșitul secolului XIX de bunicul său, pictorul Petre Alexandrescu, ca reședință a familiei. În ea se desfășoară diverse evenimente culturale, o parte din ea fiind amenajată cu o expoziție dedicată artistului. 

Îndreptându-mă spre piața centrală a orașului vechi, am trecut pe lângă Casa Embiricos, clădire în stil eclectic, cu elemente baroc, rococo și art nouveau, construită în 1912 de unul dintre cei mai bogați oameni din Brăila, armatorul și negustorul Mihail Embiricos. Falimentând, în 1927 clădirea a fost vândută, devenind sediul Societăţii meseriaşilor brăileni „Mihail Enescu”, în 1944 al comandamentului trupelor sovietice, după retragerea lor transformată în Spital de boli dermato-venerice, ulterior în policlinică.

Începând cu anul 1986 a fost amenajată Casa Colecțiilor de Artă, cu expoziții permanente și temporare, din 2001 înlocuită cu Centrul Cultural „Nică Petre”, în care sunt etalate lucrările de sculptură și grafică donate de sculptorul după care a fost numit. O perioadă a fost închis pentru reabilitarea clădirii, din 2010 fiind redeschis vizitării.

Piața Traian a fost amenajată după Pacea de la Adrianopol (1829), pavată cu piatră cubică (1840), în jurul ei treptat construindu-se case noi, piața devenind loc de desfășurare al evenimentelor importante din oraș. În decursul timpului a avut mai multe nume, din 1990 primindu-l pe cel actual.  

Pe una din marginile ei se află Muzeul Brăilei „Carol I”, cu secțiile istorie și artă. Muzeul a fost înființat în 1881 prin decretul Regelui Carol I. În perioada 1955-1958 a funcționat în fostul Han Ceapăru, apoi a fost reorganizat și un an mai târziu mutat în actuala locație, clădire construită în 1870. Fiind grav avariată de cutremurul din 1990, clădire a fost restaurată.

În jurul anilor 1840 armatorul grec Ianache Rally a construit pe marginea pieței un han. Distrus în incendiul din 1859, clădirea a fost reconstruită, în timp modificată și amenajată ca Teatrul Rally, inaugurat în 1864, din 1878 numit Teatrul Regal. Pentru a extinde clădirea, Rally a ipotecat-o, împrumutând bani de la Dumitru Ionescu. Neputând să-i returneze, în 1900  clădirea a intrat în proprietatea lui Ionescu care, devenind primar al orașului(1906-1910) și fiind filantrop, a lăsat-o prin testament Primăriei, după moartea sa teatrul fiind numit Teatrul Comunal (1919), sub comuniști Teatrul de Stat Brăila (1954) și din 1969 Teatrul Maria Filotti, după actrița care a debutat în 1905 pe scena lui.

În 1906, la 1800 de ani de la cucerirea Daciei de Împăratul Traian și 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, în piață a fost postat Grupul statuar „Traian”, bustul acestuia, din bronz, fiind situat pe un soclu din piatră, placat cu marmură albă, decorat cu basoreliefuri prezentând scene din războaiele daco-romane și de pe Columna lui Traian, la baza lui fiind așezate 2 statui din bronz prezentând un adult care explică unui tânăr originea latină a românilor. 

În piață, „ascunsă” între copaci, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”, azi pe lista monumentelor istorice.

Clădirea fără turle, cu elemente orientale, a fost construită în 1667, în perioada otomană funcționând ca geamie și după Pacea de la Adrianopol (1829), când Brăila a revenit Țării Românești, transformată în biserică creștină.

Pe lângă teatru, am urmat fosta stradă Regală, azi stradă pietonală amenajată cu numeroase terase, la parterul clădirilor funcționând cafenele, restaurante, magazine, etc.

La capătul unei străduțe laterale am văzut Palatul Societății Filarmonice Lyra, construit în perioada 1924-1926, la inițiativa muzicianului George Cavadia, președintele Societății Lyra, înființată încă din 1883, care în 1919 a creat Academia de Muzică și Conservatorul. După ce a fost naționalizat, palatul a intrat în proprietatea proprietatea Întreprinderii Cinematografice, care l-a deținut până în 2010, când a fost retrocedat Societății Filarmonice

Fostul Hotel Bristol, sub comuniști numit Hotelul Pescăruș, clădire în stil eclectic, cu parter și 2 etaje, a fost construit în 1892 de negustorul H.Hirschhorn, interbelic acesta donându-l Bisericii Catolice.

Sub comuniști în parter au funcționat 2 magazine, loteria “Norocul” și o casă de schimb valutar. În 1999 clădirea a fost vândută firmei Crown Business & Industrial Group din București, care a intrat în posesia ei abia în anul 2017, după numeroase procese.  

La etajul unei clădiri din apropiere a funcționat Cinematograful Trianon (1906), parterul fiind ocupat de un restaurant și o berărie, clădire achiziționată în 1919 de fabricantul de bere Rudolf H. Müller, devenind sucursală a firmei, cu emblema Picadilly. În 1935 clădirea a fost cumpărată de Asociaţia Învăţătorilor Brăileni, înființată în anii 1928-1929. Casa Învățătorilor a funcționat până în 1942, când clădirea a fost bombardată, sub regimul comunist naționalizată și transformată în Cinematograful Central, abia în 2003 reintrând în posesia clădirii, prin retrocedare.  

Dorind să ajung în partea cu clădirile administrative ale orașului, situate în apropierea Dunării, am cotit și am urmat o altă stradă a centrului vechi. Fiind amenajată cu o alee pietonală centrală, am avut avantajul să pot vedea mai bine clădirile care o mărginesc, una fiind Casa Ștefănescu, construită în 1912 ca reședință a familiei. Sub comuniști a fost naționalizată, în ea funcționând succesiv un Salon de dans, Sala de antrenament de box „Voinţa”, magazine, Banca Credit Bank, azi fiind sediul unei filiale a Direcţiei Finanțelor Publice.

Biserica Bulgară „Înălțarea Domnului” a fost construită de comunitatea bulgară în anii 1868-1882, pe un teren donat de Hagi Varvara Veleva, clădire din cărămidă pe fundație de piatră, în stil bizantin, prevăzută cu 2 turle în stil neoclasic, având interiorul decorat cu icoane, unele vechi, pictate pe lemn.

După cedarea Cvadrilaterului (1940) comunitatea bulgară s-a desființat, postbelic biserica fiind preluată de români, devenind biserică ortodoxă parohială (1950-1955).

Vis a vis de biserică, într-o clădire din 1930, atunci ocupată de 2 societăți de mașini agricole şi industriale, în 1941 deținută de un grădinar, după ce a fost naționalizată au funcționat Şcoala Populară de Arte, apoi Casa Pionierilor și azi Palatul Copiilor.

Casa Christescu, monument de arhitectură, a fost construită în 1890 și deținută de familie până în 1950, când a fost evacuată, casa fiind ocupată inițial de 3 colonei ruși, apoi de greci, de diverși chiriași, ulterior amenajată ca și Casă de Căsătorii, care a funcționat până în 1990.

În anii 1912-1913, pe un teren donat comunității israelite de comerciantul Schäffer și finanțat de el, s-a construit Gimnaziul „ Herș Leib şi Netty Schäffer”, în perioada 1940-1948 devenit Liceu Teoretic. Postbelic clădirea a fost ocupată de unități de învățământ cu profil sanitar, Şcoală profesională, Şcoală postliceală, din 1966 liceu, în final clădirea fiind revendicată.

Pe terenul din dreapta gimnaziului, donat de industriașul  Lazăr Predinger, în 1922 s-a construit Baia comunității israelite, clădire din piatră, beton armat şi cărămidă, cu  subsol, parter şi etaj, folosită de comunitatea israelită până în 1940, când a fost donată Primăriei Municipiului Brăila, devenind Baia Românească.

Pe lângă clădirile de epocă, unele în stare avansată de degradare, am ajuns într-o zonă în care erau intercalate cu blocuri, semni că mă apropiam de zona mai nouă a orașului.

Între ele Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Spiridon”, fosta  Biserica Evanghelică Lutherană germană, a fost construită în 1885 ca și casă de rugăciune, ulterior fiindu-i adăugat și turnul. Postbelic germanii emigrând, biserica a fost preluată de cultul ortodox.   

La capătul aleii Statuia Al. Ioan Cuza parcă privea în zare, spre Dunăre, depășind zona mai nouă, cu blocuri de locuințe și clădiri administrative.

Urmând bulevardul spre Piața Independenței, am trecut pe lângă fosta clădire a Comandamentului de Grăniceri, în 1922 vândută Primăriei, care a transferat în ea Școala de fete, fondată în 1919, până atunci funcționând într-un local închiriat de la primărie. Din 1929 a devenit Liceu de fete, în 1957 transformat în Liceu mixt, în 1971 devenit Liceul Teoretic „Gh. Munteanu Murgoci”, numit după geologul, pedagog român, membru corespondent al Academiei Române, unul din fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București, născut în jud. Brăila , în anul 2000 devenit Colegiul Național „Gh. Munteanu Murgoci”.

În parcul de lângă el în 1974 s-a postat Monumentul Ecaterina Teodoroiu (1897-1917), statuie din bronz prezentând pe sublocotenentul, conducătoare a unui pluton de infanterie  în Primul Război Mondial, decedată în luptele de la Mărășești, creat în 1924, în timp amplasat în alte locații.

Depășindu-l, am ajuns în Piața Independenței, centrul nou al orașului, amenajat în anii 1970, când zona a fost sistematizată. Până în 1974 s-a construit Palatul Administrativ, clădire care azi găzduiește Primăria, Consiliul Local, Prefectura și redacția ziarului “Libertatea”.

Azi piața e decorată cu ronduri de flori, fântâni arteziene, în ea fiind postat și Monumentul “Revoluția din Decembrie 1989″, o troiță la baza căreia, pe o placă de marmură, sunt inscripționați martirii brăileni.

Lateral de palat, pe un șir de trepte, decorat central cu fântâni arteziene, se poate coborî spre malul Dunării.

În spatele Palatului Administrativ a supraviețuit Casa Spiru Dumitriu, clădire în stil brâncovenesc, cu 2 turnuri, pe o latură prevăzută cu o terasă deschisă, mărginită de arcade, susținute de coloane.

După ce a fost naționalizată (1950), mult timp în ea a funcționat un restaurant, din anii 1990 devenind sediu al Clubului Tineretului, apoi retrocedată.

Vis a vis de piață, pe cealaltă parte a bulevardului, se află Palatul Agriculturii, clădire construită în anii 1923-1929, în stil neoromânesc, cu un corp central și 2 laterale, având subsol, parter și 2 etaje, ocupate de 122 de încăperi, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În decursul timpului în el au funcționat Camera de Agricultură şi Muzeul Agricol, Inspectoratul Agricol, Inspectoratul Veterinar şi Inspectoratul Cadastral din Ţinutul Dunărea de Jos, Serviciul Veterinar al Judeţului Brăila, Ocolul Agricol Brăila.

Pe aceeași parte a bulevardului se află și Casa Tineretului, clădire nouă, finalizată în 1994, având o sală de spectacole cu 450 locuri, în care a funcționat temporar și Biblioteca Județeană “Panait Istrati”.

Cum timpul era înaintat, m-am întors spre centrul vechi urmând o altă stradă cu  clădiri istorice. Casa Jean Troianos, construită de negustorul grec Nicolachi Mavrocordulas, exportator de cereale foarte bogat, în Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de comandamentul german, sub ocupația sovietică a devenit sediul securității, din 1957 transformată în Căminul de pensionari „Sf. Nicolae”, care a funcționat până în 2012, ulterior clădirea fiind retrocedată și în 2021 vândută unui om de afaceri. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau reparații și lucrări de restaurare.

O legendă spune că fiind la vânătoare și pornind un viscol mare, Nicolachi s-a cazat la un sătean. Cunoscând-o pe fata lui, Voica, s-a îndrăgostit pe loc, a „cumpărat-o” de la tatăl ei și s-a căsătorit cu ea. Fiind mai tânără cu 30 de ani decât el, Voica și-a găsit un tânăr amant din Brăila. Soțul bănuind, s-a prefăcut că pleacă la vânătoare. Întorcându-se și găsindu-i în pat, și-a împușcat soția și a zidit cadavrul în pereții clădirii. Bătrânii din cămin povesteau că, uneori, noaptea, auzeau zgomote ciudate. Casa fiind bântuită, au numit-o casa cu stafii. Cert este că în 1985, efectuându-se lucrări de consolidare, în subsol s-a descoperit cadavrul unei femei, cu vârsta în jur de 30 ani, craniul având urma unui glonț.

Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae, monument istoric, a fost construită în anii 1835-1836, dar nu a rezistat mult, fiind distrusă de incendiul din 1859. Până în 1865 a fost refăcută, cu elemente bizantine și gotice, prevăzută cu un turn-clopotniță înalt, folosit și ca observator al eventualelor incendii, an în care s-a efectuat și pictura interioară.

În timpul lucrărilor de reparații (1898-1899), finanțate de Primăria Brăilei, turnul a fost înălțat cu 6 metri și s-a creat cupola centrală. În biserică s-au păstrat numeroase icoane din sec XIX.

În Casa Hepites, din 1830 a locuit Constantin C. Hepites (1804-1890), licenţiat în medicină şi farmacie la Viena, primul medic al „carantinei din Brăila”, întemeietorul primei farmacopei din țară, cel care a înființat „La Pajura Românească“, prima farmacie particulară din oraș. Ulterior casa a fost ocupată de părinții Anei Aslan, născută acolo în 1897, în viitor renumit biolog, medic specialist în gerontologie și geriatrie,  din 1974 membră a Academiei Române, premiată internațional de mai multe ori.

Privind casele de epocă, majoritatea bine întreținute, nu mi-am dat seama că am ajuns în Piața Traian.

Cum deja văzusem zona, am luat viteză, în drum spre mașină trecând pe lângă Biserica Baptistă „Sf. Treime”.

Înainte de a părăsi orașul am făcut o scurtă oprire la Catedrala Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1990-2005, pe un teren de peste 10.000 de metri pătraţi, cu 3 turle, cea mare 50 metri înălțime, dotate 5 clopote.

Interiorul a fost pictat, prezentând personaje și scene biblice.

Lângă catedrală s-a construit un Pangar bisericesc, în care funcționează și Biroul de pelerinaje „Sf. Ioan Casian”.

La 9 kilometri sud-vest de Brăila, pe teritoriul comunei Chișcani, se află Lacul Sărat, pe malul căruia în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat o stațiune, în primii ani ai secolului XX putând fi accesată din oraș cu tramvaiul, care funcționează și azi.  

Citește și Lacul Sărat Movila Miresii, jud. Brăila