Chișinău, Republica Moldova- din bulevardul Ștefan cel Mare spre Parcul Valea Morilor și retur

Publicat pe 26 martie 2026 de monica frimu

Vizitând orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am străbătut o mare parte a bulevardului Ștefan cel Mare, m-am îndreptat spre cel mai renumit parc al orașului, inițial urmând o stradă paralelă (str. București), mărginită de clădiri mai noi, din loc în loc intercalate cu case vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Școală Primară

Mitropolia Basarabiei, biserică ortodoxă de rit vechi, care a funcționat până în 1944, fiind reactivată în 1992

fosta Clinică Pediatrică- secția de oftalmologie, fondată la începutul sec. XX de Dr. Iulia Kviatkovski

Liberty Business Center

Conacul Dolivo Dobrovolski, construit în a doua jumătate a sec. XIX, monument istoric, azi sediul Ambasadei Bulgariei

După aproximativ 20 min. am ajuns la Palatul Republicii, creat în 1984 pentru întrunirile de rang înalt, în perioada guvernării sovietice numit Sala Prieteniei, nume schimbat în timp de 2 ori, din 1995 primindu-l pe cel actual. Azi în palat, pe lângă numeroasele summituri, conferințe, congrese, ceremonii, se desfășoară și concerte, festivaluri, expoziții etc.

De la palat am cotit spre parc, prin cartierul liniștit, urmând ca în drum să văd 2 instituții culturale.

Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, cel mai vechi muzeu din Republica Moldova, a fost creat după 1889, cînd Zemstva Basarabiei a organizat prima Expoziţie Agricolă şi Industrială, cu exponatele etalate în cadrul ei, pentru el fiind construită actuala clădire, terminată în 1905. În decursul timpului patrimoniul muzeului a crescut, azi muzeul deținând cca. 135.000 de piese.

Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, situată în apropierea uneia dintre intrările în parc, a fost formată prin comasarea Institutului de Stat al Artelor și a Academiei de Muzică „Gavriil Musicescu”, care avea la bază Conservatorul „Unirea”, înființat în 1919 la inițiativa lui George Enescu, din 1940 numit Conservatorului de Stat. Funcționează într-o clădire construită în 1902, în stil clasicist francez, monument de istorie și arhitectură, inițial sediul Gimnaziului nr. 3 de băieți, în Primul Război Mondial transformată în spital militar, apoi ocupată de Sfatul Țării, în 1918 în ea fiind votată Unirea Basarabiei cu România.

Parcul Valea Morilor a fost înființat în 1950, la inițiativa lui Leonid Brejnev, numit atunci „Parcul Central de Cultură și Odihnă al Comsomolului Leninist”, ocupând cca. 114 hectare cu numeroase soiuri de copaci și arbuști din jurul Lacului Valea Morilor, în care azi se află un Teatru de Vară, un cinematograf, o stație de bărci, plajă, loc de joacă pentru copii, etc.

Am intrat în parc pe lângă Rotonda, un foișor mărginit de 8 coloane.

De la el pornește Scara Cascadelor, o cădere de apă centrală, fragmentată de bazine mici, mărginită de 2 șiruri de trepte, formate din câte 218 trepte, lateral având elemente decorative.

Căderea de apă e fragmentată de terase, ornate cu bazine de apă, sculpturi și coloane cu felinare.

În decursul timpului degradându-se, în perioada 2015-2016 rotonda și scara au fost restaurate.

Ajungând la capătul scării, lateral de ea am văzut Monumentul „Cișmeaua Generalului Georgescu P. Ion”, creat în 1937 de administrația armatei române, la inițiativa generalului, în cinstea victoriilor în luptele de la Mărăști și Mărășești, din timpul Primului Război Mondial, sub conducerea sovietică pe el fiind postate 3 plăci comemorând cucerirea de către URSS a Basarabiei și nordului Bucovinei.

În jurul lacului s-a creat o alee de 2,5 kilometri lungime, devenită loc de promenadă, pe care am urmat-o și eu, pe o mică porțiune.

Am părăsit parcul, urcând scara de granit, refăcută în 2018, proiectul fiind finanțat de Consiliului local al Sectorului 1 București, România, apoi trecând printr-o piațetă.

Urmând strada spre stânga, am trecut pe lângă Muzeul Național al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, creat în 1965, atunci numit Muzeul Republican de Literatură din RSSM, patronat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. În 1990 muzeu a fost desființat, un an mai târziu devenind Centrul Național de Studii Literare și Muzeografie „Mihail Kogălniceanu”, în 1997 primind actualul nume, din 2013 redevenind muzeu, trecut în administrația Ministerului Culturii. Patrimoniul muzeului cuprinde 28.000 de manuscrise, cca. 22.0000 de cărți din sec. XVI-XX, artă plastică, fotografii etc.

În aceeași zonă se află și fostul Turn de Apă, de 27 metri înălțime, construit în 1892 o dată cu apeductul orășenesc și prima rețea de canalizare din Chișinău, folosit în acel scop până în 1940, apoi preluat de pompieri, ulterior administrat de Universitatea de Stat Chișinău și folosit ca Observator. Fiind avariat de cutremurul din 1977, a fost refăcut și amenajat ca Muzeul de Istorie al orașului Chișinău, inaugurat în 1985. Turnul fiind avariat de cutremurul din 1990, a fost părăsit, ulterior renovat și în 2013 muzeul redeschis, cu expoziția permanentă „Istoria orașului”, exponatele ei datând din sec. XVI-XX, ultimul nivel al clădirii fiind folosit pentru expoziții temporare de pictură, fotografii, documentare, concerte etc.

Revenind la piațetă, trecând de o clădire somptuoasă, am cotit și m-am îndreptat spre centrul istoric, bineînțeles în drum urmând să văd și alte clădiri din patrimoniul istoric.

Ambasada României funcționează într-o clădire veche, bine întreținută, înscrisă în Registrul monumentelor de istorie şi cultură al Municipiului Chişinău cu numele de „Curtea urbană a lui N.I. Semigradov”.

Primul Gimnaziu laic de fete din Basarabia a fost inaugurat în 1864, cu aprobarea Inspectoratului Școlar Novorossia, programele lui școlare fiind elaborate de către poetul și dramaturgul Gheorghe Asachi, n 1871 devenit Liceul de fete Nr.1 a Zemstvei din Basarabia, prima școală secundară feminină laică din regiune. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost transformată în spital militar, din 1918 redeschis ca Liceul de Fete „Regina Maria”, după Al Doilea Război Mondial numit Școala Medie Nr. 1, din 1954 concentrându-se mai mult pe studiul limbii franceze.

În 1990, după prăbușirea URSS, numit Liceul Teoretic Român-Francez „Gh. Asachi”, a fost mutat într-o clădire nouă, în care funcționează și azi, în piațeta din fața lui fiind postată statuia Regina Maria a României.

Clădirea inițială era legată de Capela gimnaziului, construită în 1895, în stil bizantin, părăsită după un eveniment tragic petrecut în altarul ei, în acea perioadă fiind folosită o altă capelă din curtea liceului. Capela a fost sfințită abia în 1922.

În perioada URSS a fost transformată în Muzeul Ateismului din Chișinău, după obținerea independenței Republicii Moldova reluând funcția religioasă, devenind Biserica Ortodoxă Română „Sf. Cuv. Teodora de la Sihla”.

Pe unul dintre pereții exteriori s-a postat o piatră adusă din peștera din zona Neamțului (România), unde a stat în sihăstrie Sf. Teodora, azi pe ea fiind postat un basorelief prezentându-l pe Al. Bernardazzi, arhitect principal al orașului Chișinău în perioada 1856-1878.

O altă clădire, monument istoric și de arhitectură, este fostul Gimnaziu pentru fete, fondat de Principesa Natalia Dadiani, construită în 1901, cu subsol și 2 etaje, în care din 1939 a funcționat Pinacoteca, primul muzeu de artă din oraș, cu cca. 160 de lucrări ale artiștilor plastici basarabeni și români, selectate de sculptorul Alexandru Plămădeală, în Al Doilea Război Mondial, pentru a fi salvate, încărcate în vagoane și trimise spre Harkov (Ucraina), unde nu au mai ajuns. În 1944 muzeul a fost redeschis cu exponate transferate de la Galeria Tretiakov (Moscova) și de la Ermitaj (Sankt Petersburg). Apoi în clădire a funcționat Comitetul Central al partidului comunist al RSSM, din 1964 Palatul Pionierilor, aripa stângă găzduind Societatea Republicană „Știința”, din 1976 Muzeul de Istorie a partidului comunist al Moldovei, nou înființat, pentru care clădirea a fost extinsă cu aripa dreaptă, simetrică cu cea veche din stânga, clădirea primind forma literei „T”. După restaurarea clădirii (2014-2016), în ea s-a redeschis Muzeul Național de Artă al Moldovei, azi având în patrimoniu peste 39.000 de opere de artă din sec. XV-XXI.

Lângă el se află Teatrul Republican de Păpuși „Licurici”, fondat în 1945, în care azi activează trupa de limbă română şi trupa de limbă rusă.

Biblioteca Națională a Republicii Moldova, are la bază Biblioteca Publică Gubernială a Basarabiei, inaugurată în 1832 într-o casă închiriată. În timp fondul de carte al bibliotecii crescând, a fost mutată de mai multe ori, din 1918 funcționând în spaţiul Primăriei Orăşeneşti. În 1940, numită Biblioteca Republicană, a fost amplasată în sediul fostei Biblioteci Centrale românești, evacuată și din 1961 în actuala locație, azi patrimoniul ei cuprinzând cărți vechi, unele din sec XVII, documente, hărți, fotografii, privind istoria Moldovei, literatură universală etc. În fața ei, în memoria poetului, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, în 1997 s-a inaugurat Monumentul lui Vasile Alecsandri.

Muzeul Național de Istorie a Moldovei, inaugurat în 1987, funcționează într-o clădire construită pe locul fostului Gimnaziu nr. 1 de băieți, ulterior Liceul de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, în perioada 1945-1963 ocupată de un detașament de grăniceri, apoi de Universitatea Tehnică, distrusă de cutremurul din 1977, ulterior demolată și înlocuită cu actuala, care a păstrat doar aspectul exterior al celei vechi, în stil eclectic. În ea sunt amenajate 12 săli de expoziții, cu peste 300.000 de exponate, având la bază colecțiile Muzeului Gloriei Militare și ale Muzeului de Stat de Istorie, cărora li s-au adăugat și cele din unele muzee desființate, prezentând istoria Moldovei din preistorie până în sec. XX.

În fața intrării principale se află statuia Lupoaicei (Lupa Capitolina), o copie a celei din Roma (Italia), donată orașului în 1926, care a dispărut în anii 1940 și la sfârșitul anilor 1980 a fost refăcută.

Încă câteva minute și am ajuns pe bulevardul Ștefan cel Mare, pe care am continuat plimbarea prin oraș.

Citește și Chișinău, Republica Moldova- din centrul istoric spre Parcul Valea Trandafirilor

Chișinău, Republica Moldova- o parte din bulevardul Ștefan cel Mare și zonele adiacente

Publicat pe 22 martie 2026 de monica frimu

Orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, a fost prima dată menționat documentar în1436, situat în ținutul locuit de ostașii secui, stabiliți acolo de voievozii Moldovei, ca scut în calea tătarilor (1224-1359), ostași după care se presupune că a fost numit. În decursul timpului drumurile comerciale fiind ocupate de tătari, acestea s-au mutat, cel mai important trecând prin Chișinău, care a început să se dezvolte, la sfârșitul sec. XVII primind statutul de târg (oraș).

Intrând sub stăpânirea rusească, din 1812 a devenit capitala Basarabiei, numită Kișiniov, din 1834 târgul molodovenesc de pe malul Bâcului fiind extins cu partea rusească. Pentru exportul produselor din zonă, mai ales cereale, s-a a realizat calea ferată spre portul Odessa, inaugurată în 1871. Comerțul înflorind, în acea perioadă în capitală și orașele provinciei s-au stabilit numeroși ruși, ucraineni, germani și evrei, ultimii fiind atacați de Orhana (poliția secretă țaristă) prin progromurile din anii 1903-1905, în Chișinău fiind omorâți cca 50 de evrei, 600 răniți grav, casele și magazinele lor fiind devastate, ducând la emigrarea lor în masă.

După Unirea cu România (1918), Chișinău a devenit reședința județului Lăpușna, din 1930 declarat municipiu. Interbelic orașul s-a dezvoltat, în el fiind înființate numeroase instituții de cultură, școli, spitale, fabrici, etc., cca. 70% din clădirile orașului fiind distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, ulterior orașul fiind refăcut. După anexarea Basarabiei la URSS, s-a constituit RSS Moldovenească. Începând din anii 1950 la Chișinău a început industrializarea forțată, s-au înființat noi școli, Universitatea cu numeroase facultăți de profil, teatre, cinematografe, spitale, bănci, etc.

În 1991, o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice, a devenit capitala Republicii Moldova, independența ei fiind adoptată prin declarația Parlamentului.

În oraș s-au păstrat biserici și clădiri istorice, multe din ele situate pe artera principală a capitalei, bulevardul Ștefan cel Mare, întins pe cca. 4 kilometri și pe străzile adiacente, pe care doream să le văd și eu.

Rulând din Focșani, în drum oprindu-mă în 3 orașe și stând la vama dintre țări cam o oră și jumătate, am ajuns de abia seara la Chișinău, unde îmi rezervasem cazarea la Hotelului T.A. Collection, ascuns în spatele clădirilor ce mărginesc bulevardul, în apropiere de unul din capetele lui, hotel modest, liniștit, cu tot confortul, personal serviabil și preț rezonabil, pe care îl recomand tuturor.

A doua zi de dimineață am pornit să explorez orașul, prima dată îndreptându-mă spre un muzeu, aflat pe o stradă paralelă cu bulevardul, în apropierea hotelului.

Muzeul de Istorie Militară a fost inaugurat în 1995, etalând peste 20.000 de obiecte heraldice, fotografii, documente, hărți, arme, obiecte și vestimentație militare, dispuse cronologic, începând cu preistoria, până la etapa contemporană.

În apropierea muzeul se află una din multele școli din Chișinău, Liceul Teoretic „Minerva”.

De acolo m-am întors la bulevard, l-am traversat și am urmat strada Armenească, mărginită de un amestec de clădiri vechi și noi, pe care se află și intrarea în Piața Centrală a orașului.

Am cotit pe una din străduțele adiacente pentru a vedea Sinagoga Habad Lubavitch, Sinagoga geamgiilor, construită în perioada 1896-1898, una din multele sinagogi existente în acel secol când, după o regulă tacită, pentru 500 de evrei din oraș, trebuia construită câte o sinagogă. În 1964 sinagogile au fost închise, cea a geamgiilor rămânând singura funcțională în oraș.

Îndreptându-mă spre Catedrala Mitropolitană, am trecut pe lângă instituții culturale și de învățământ:

Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici”, fondată în 1940, cu Orchestra Simfonică, Capela Corală Academică „Doina”, Orchestra de Muzică Populară „Folclor” etc., numită după violonistul, dirijor și compozitor, născut la Chișinău

În fața ei, amintind de fostul primar al orașului, e postată statuia Karol Schmick (1877-1903).

Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale”, fondat în anul 1990

Universitatea Liberă Internațională din Moldova, instituție privată de învățământ superior, fondată în 1992

Teatrul Dramatic Rus de Stat „A. P. Cekhov”, fondat în 1934 la Tiraspol, în 1940 mutat la Chișinău, în Al Doilea Război Mondial mutat la Odessa (1941), apoi în alte localități și din 1945 revenit la Chișinău

La capătul străzii mi s-a arătat, maiestuoasă, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1830-1836.

Clădirea din piatră și cărămidă, de formă cubică, a fost prevăzută cu o cupolă centrală, susținută de 4 piloni. Pe fațade s-au creat câte un portic, mărginit de 6 coloane dorice, susținând cornișa decorată, terminată superior cu un fronton triunghiular, fiecare fiind accesat pe un șir de trepte.

În interior prezintă altarul principal „Nașterea Domnului” și 2 altare laterale.

Altarul din stânga inițial a fost închinat Sf. Alexandru Nevski, azi Sf. Ștefan cel Mare,

cel din dreapta Sf. Nicolai Mirlikysky (Sf. Nicolae de la Mira), azi Acoperământului Maicii Domnului.

În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremurul din 1940, de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, când cupola a fost distrusă, ulterior reconstruită (1956). Sub regimul sovietic catedrala a fost dezafectată, clădirea fiind folosită ca sală de expoziții, după 1996 reluându-și rolul de catedrală.

O dată cu catedrala, la 40 metri de ea, a fost construită și clopotnița, distrusă de bombardamentele din 1941, demolată în anii 1960 și refăcută în 1998 după modelul inițial. Turnul-Clopotniță prezintă 4 niveluri, cel superior sub forma unui foișor circular, acoperit de o cupolă. Pe fațadele primului nivel s-a creat câte un portic, mărginit de 2 coloane, susținând un fronton triunghiular, prin cel de pe latura sudică putând fi accesată capela interioară inițială.

Descoperindu-se că clopotul mare, turnat din puștile turcești, cântărind cca 6,5 tone, nu încăpea în clopotniță, a fost postat în Arcul de Triumf, poartă de intrare în incinta catedralei, atunci numit „Porțile Sfinte”, construit în anii 1840-1841 pentru comemorarea victoriei armatei ruse în Războiul ruso-turc (1828-1829), de 13 metri înălțime, cele 4 porțiuni ale bazei, cu pasaje pentru pietoni, prezentând câte 2 piloni în stil corintic, nivelul superior fiind decorat în stil clasic. În 1945, sub regimul sovietic, pe exteriorul arcului s-au postat plăcuțe inscripționate cu numele eroilor armatei sovietice din Al Doilea Război Mondial, îndepărtate în 1991, după obținerea independenței.

În Parcul Catedralei interbelic s-a postat Monumentul celor Trei Martiri uciși în anul 1917, înlăturat de sovietici și refăcut în 2016, prezentând 3 basoreliefuri cu chipurile celor 3 martiri, Alexei Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea și un vultur din bronz cu aripile desfăcute, pregătit să zboare.

Trecând pe lângă fântâna arteziană, am urcat scările spre Arcul de Triumf și, traversându-l, am ieșit în bulevard.

Vis a vis, în Piața Marii Adunări Naționale, am văzut clădirea Guvernului Republicii Moldova, construită în anii 1960-1965 pe locul sediului Mitropoliei și a Casei Eparhiale Basarabeană, distruse în Al Doilea Război Mondial, inițial folosită în scop administrativ.

Urmând bulevardul, am ajuns la Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, cel mai vechi parc din capitală, cu numeroase specii de arbori și arbuști, despre care se presupune că ar fi fost plantat în 1818. În perioada 1825-1835 s-au amenajat aleile, parcul a fost înconjurat cu un gard din nuiele, ulterior înlocuit cu unul din lemn, apoi din zid, în final cu unul din fontă (1868-1869), în el fiind create 7 intrări, una dintre ele păzită de 2 lei, despre care se spune că au fost aduși de la un fost conac, distrus în Al Doilea Război Mondial. În parc s-au creat 4 bazine de apă, 2 cu fântâni arteziene, din care azi funcționează doar una, pavilioane pentru recreație, leagăne pentru copii, 2 orologii etc.

În 1885, în mijlocul unei rondele cu flori, pe un postament înalt, sub forma unei coloane dorice, s-a postat bustul lui Al. Puskin, poet, dramaturg clasic rus (1799-1837).

În 1928, aniversând 10 ani de la Marea Unire, s-a inaugurat statuia Ștefan cel Mare, Domnitorul Moldovei în anii 1457-1504.

În 1958 pe una din aleile parcului s-au postat busturile din bronz ale unor reprezentanți importanți ai literaturii române, aceasta primind numele de Aleea Clasicilor.

Până în 1963 parcul putea fi accesat plătind bilet de intrare, apoi intrarea a devenit liberă. În decursul timpului a avut mai multe denumiri- Grădina Alexandru, în cinstea împăratului Alexandru al II-lea), Parcul Aleksandr Pușkin, Grădina Publică Orășenească, cea actuală primind-o în anii 1990, după obținerea independenței.

În prima clădire după parc, numită Teatrul Gastronomic, după mine ciudat, funcționează un restaurant cu mâncăruri specifice.

Pe cealaltă parte a bulevardului se află Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”, fondat în 1957, numit după soprana, simbol al muzicii și culturii populare din Moldova (1935-2012), având la bază Teatrul Muzical-Dramatic, înființat în 1920.

Dorind să văd o catedrală, am făcut un mic ocol, în drum trecând pe lângă Liceul „Spiru Haret”, fosta Școala medie nr. 56, una dintre școlile înființate în 1964 în oraș.

A fost numit după matematicianul, astronom și pedagog român, de origine armenească, de 3 ori ministru al educației, fost membru titular al Academiei Române, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc, statuia Spiru Haret (1851-1912) fiind postată în 2016 în curtea școlii.

În 1840 comunitatea catolică din Chișinău, compusă majoritar din polonezi, constituită la sfârșitul anului 1830, primind aprobarea de la Sankt Petersburg, a construit Catedrala Romano-Catolică „Providența Divină”, clădire în stil neoclasic târziu, cu influențe din Renașterea italiană.

În 1964 biserica a fost cedată Școlii nr. 56, care a folosit-o pentru diverse adunări ședințe etc., ulterior a găzduit un studiou de înregistrări și un depozit al studioului cinematografic „Moldova Film”, din 1988 un teatru poetic. După numeroase apeluri făcute autorităților, în 1989 clădirea a fost returnată parohiei, reluându-și funcția religioasă.

Revenind la bulevard, am continuat plimbarea printre clădirile noi, unele „zgârie-nori”, construite ca sedii administrative și politice, în cea din apropierea teatrului, ridicată în anii 1984-1987, ca sediu al Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, azi funcționând Președinția Republicii, vis a vis de ea Parlamentul Republicii Moldova, o altă clădire găzduiește Judecătoria Chișinău, ministere, firme administrative etc.

Mi-a atras atenția o clădire veche. Fosta Casă Herța, în stil eclectic, a fost construită la începutul sec. XX de nobilul Vladimir Herţa, pe locul unei vechi clădiri (1830), în care o perioadă a funcționat un orfelinat, achiziționată și demolată de acesta în 1903. Ulterior preluată de un grup de artiști plastici, aceștia au înființat Pinacoteca Municipiului Chișinău, sub regimul sovietic transformată în Muzeul Republican de Arte Plastice.

Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față a Mântuitorului”, monument de arhitectură, a fost construită în perioada 1898-1902, în stil ruso-bizantin, ca și Capela „Sf. Împărați Constantin și Elena” din cadrul Gimnaziului nr. 2 pentru băieți.

Fiind finanțată de consilierul de stat Constantin Namestnik, conform dorinței testamentare, acesta a fost îngropat în ea (1905).

În perioada sovietică a fost desființată, clădirea fiind transformată în Planetariu (1962).

În timpul manifestațiilor pentru independența Republicii Moldova, s-a produs un incendiu care a distrus cupola (1989), refăcută în 1991, când biserica a fost restaurată și predată Mitropoliei, reluându-și funcția religioasă și primind noul hram.

Încă câteva minute și aveam să ajung la obiectivul meu final, situat în apropiere de capătul bulevardului.

Universitatea Tehnică, fondată 1964 ca „Institutul Politehnic din Chişinău”

Monumentul Mitropolitului Petru Movilă, postat în 1996

Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, din cadrul Spitalului de Traumatologie și Ortopedie, a fost construită în 1901, în stil ruso-bizantin, ca Paraclis al Spitalului Orășenesc.

În perioada sovietică a fost dezafectată și folosită în alte scopuri, din 1992 fiind reamenajată în scop religios.

Fiind cadru universitar la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș” Arad, în toate excursiile mele doresc să văd clădirile în care funcționează în alte localități. Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Chișinău a fost înființată în 1945 ca Institut de Medicină, cu Facultatea de Medicină Generală, ulterior fiind adăugate Facultatea de Pediatrie (1954), Facultatea de Stomatologie (1959), Facultatea de Medicină Preventivă (1963) și Facultatea de Farmacie (1964), din 1991 devenind Universitate.

Citește și Chișinău, Republica Moldova- din bulevardul Ștefan cel Mare spre Parcul Valea Morilor și retur

Keszthely, Ungaria

Publicat pe 1 ianuarie 2026 de monica frimu

Orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, situat pe malul vestic al Lacului Balaton, a fost prima dată atestat documentar din 1247, însă arheologii au descoperit urme de locuire din neolitic, azi acoperite de lac, din Epoca Bronzului, zona fiind locuită permanent până în jur de 160 e.n., când a fost pustiită de triburile barbare. În sec. IV, sub ocupația romană, s-a construit cetatea Fenékpuszta, după retragerea lor, ocupată de huni, apoi de goți și un secol mai târziu de lombarzi. În 568 au sosit creștini, care au fost izolați și supravegheați militar după războiul civil din 626-630, când cetatea a fost distrusă, fiind refăcută abia în sec. IX.

În sec. XIV, pentru loialitatea lui, Regele Ludovic cel Mare i-a dăruit croatului Palatine István Lackfi moșia Kesthely. Acesta a adus călugări franciscani (1386-1390) care au construit Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei”, în stil gotic și o mânăstire alăturată (Magyarok Nagyasszonya romai-katolikus-templom es Varkert), la construcție folosind și materiale din fosta Biserică Sf. Laurențiu (sec. XII), ale cărei ruine azi pot fi văzute în dreapta bisericii.

Interiorul bisericii a fost ornat cu fresce, cele din sanctuar păstrându-se până azi, fiind cele mai mari picturi murale gotice din Ungaria care au supraviețuit timpului.

Turnul, situat la fațada principală, prevăzut cu o rozeta, a fost construit abia în 1878, de familia Festetics, care au extins biserica și au prevăzut-o cu vitralii.

În interior s-au creat capele laterale, ornate cu statui prezentând sfinții cărora le erau dedicate.

După ce a fost executat de Regele Sigismund de Luxemburg (1397), István Lackfi a fost înmormântat în biserică, în secolele următoare acolo fiind îngropați și membrii ai familiei Festetics.

Statuia Lackfi István

Dezvoltându-se, în 1403 Keszthely a primit statutul de târg. Din 1430 a intrat în posesia familiei Gersei Pethő, din clanul Nádasd, care și-au construit mai multe case și un conac înconjurat cu ziduri, jefuite în 1442 de Ordinul Carthusian, o dată cu clădirile și bisericile din oraș. În timpul campaniei de cucerire a Vienei, trecând prin Keszthely (1548), trupele otomane au devastat orașul, incendiat conacul, dar nu l-au putut cuceri, între timp biserica și mânăstirea fiind fortificate, înconjurate cu un șanț umplut cu apă, devenind cetate de graniță. Până la retragerea otomanilor (1686) aceștia au încercat de mai multe ori să o cucerească, dar fără succes.

La mijlocul sec. XVII Pál Festetics, comandant în armata imperială condusă de generalul Batthyány, însurându-se a doua oară, s-a mutat în actualul district Tolna din Ungaria, fiii săi Josef și Kristóf Festetics adăugând Tolna la numele de familie, toți descendenții fiind numiți de atunci conți de Tolna. Keszthely aderând la Războiul de Independență, condus de Rákóczi, în perioada 1705-1709 a fost ocupat de curuți. După Tratatul de pace de la Szatmár (1711) porţile şi zidul de apărare al cetății au fost distruse, șanțul cu apă înconjurător fiind umplut cu pământ.

În perioada 1737-1741 Kristóf a achiziționat numeroase moșii, între care și actualul județ Zala, cu târgul Keszthely (1739), care a fost deținut de familie până spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1745 s-a construit Palatul Festetics, în timp extins, s-a fondat un spital (1759), pentru navigația pe lacul Balaton s-au construit ambarcațiuni, etc. Orașul a devenit un centru meșteșugăresc foarte dezvoltat, în 1772 fiind înregistrate 12 bresle, an în care pe un teren aparținând franciscanilor, a fost fondată și o școală cu cursuri de 3 ani, în care au predat preoții franciscani, în 1789 devenită instituție regală, când cursurile s-au prelungit cu 2 ani. În anul 1800 școala a fost mutată în al doilea etaj al mânăstirii, ambele preluate în 1808 de Ordinul Premonastratens.

În perioada 1885-1892 în prelungirea mânăstirii s-a construit o nouă clădire și școala a fost mutată în ea. Călugării Premonastratens au predat și după naționalizarea clădirii (1948), până când Ordinul a fost desființat de stat (1950). Azi numit Gimnaziul Vajda János (Vajda János Gimnázium), după poetul maghiar, jurnalist, traducător literar din sec XIX, mărginește o parte a Pieței centrale a orașului, zonă în care se află și Statuia „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), postată în 1770 de Pál Festetics, o coloană corintică situată pe un postament, ornat cu statuile Sf. Florian, Sf. Sebastian, Sf. Rochus și un înger, pe ea fiind postat grupul statuar prezentând Sf. Treime.

În 2005, la împlinirea a 250 de ani de nașterea sa, în fața gimnaziului s-a postat statuia György Festetics (György Festetics szobor), din bronz, prezentându-l îmbrăcat în haine de epocă, așezat pe o bancă.

Pentru a dezvolta agricultura în zonă, cu produse autohtone, în 1797 György a fondat Colegiul Agricol Georgikon, prima instituție de învățământ superior din Europa, azi Facultate a Universității din Pannonia. Fiind pasionați de creșterea cailor, au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai.

În 1817 s-au organizat primele Festivități Helikon la care au participat marii poeți și scriitori ai epocii, orașul dând și un renumit compozitor, Károly Goldmark (1830-1915), fiul familiei de evrei care la începutul sec. IXI s-au mutat în vechea Casă Pethő (Pethő ház), reconstruită în sec. XVIII cu arcade în stil baroc. Azi numită și „Casa Evreiască”, poate fi văzută în centrul istoric al orașului, intrându-se printr-un gang.

Depășind-o, la capătul curții interioare se ajunge la fosta Sinagogă Neologă (Neológ zsinagóga), construită în stil neoclasic (1852), apoi extinsă (1894), când i s-a creat fațada în stil eclectic, pe care nu am putut să o văd din cauza numeroșilor copaci ce o acopereau.

Lângă ea în 2004 Primăria orașului Keszthely a postat o placă ce comemorează cele 829 de victime ale Holocaustului, în 1944 evreii din ghetourile create în oraș fiind deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

În 1839 s-a construit podul dintre Keszthely și județul Somogy, pentru navigația pe lacul Balaton s-a realizat prima navă mare cu pânze, Galera Phoenix și în 1846 s-a lansat prima flotă de nave cu aburi. La sfârșitul secolului pe malul lacului s-au construit o baie și vile, cea mai veche care s-a păstrat până azi fiind Hotelul Hullám, inaugurat în 1894, extins cu 2 aripi, prevăzute cu turnuri (1897), un an mai târziu fiind deshis și Hotelul Balaton, ambele situate la marginea estică a unui parc.

În fața Hotelului Hullám în 1906 s-a creat Pavilionul Musical, clădire din fontă care, deteriorată în timp, a fost recreată din lemn.

În timp s-au creat alte vile, hoteluri, azi zona fiind o destinație populară pentru turiști.

În parcul de pe malul lacului, amintind de campionul olimpic la înot, medic, editor de ziar și profesor universitar (1913-1945), în 2014 a fost inaugurată statuia Csik Ferenc (Csik Ferenc szobor).

În jurul anului 1910 în centrul orașului s-a construit primul teatru, clădire în stil secession, în care a funcționat și cinematograful Urania. În 1934 clădirea a fost transformată în garaj. Postbelic dregadându-se treptat, în anii 1980 a fost închis, în perioada 2000-2002 fiind înlocuit cu actuala clădire, Centrul Congreselor și Teatrul Balaton (Balaton Kongresszusi Központ și Színház), în care se desfășoară spectacole de teatru, concerte, conferințe, evenimente culturale, etc.

Pentru Asociația muzeului, fondată în 1898, interbelic s-a construit o clădire în stil neo-baroc (1925-1928), Muzeul Balaton (Balaton Múzeum), care în 1936 a fuzionat cu Muzeul Darnay din Sümeg, colecțiile sale crescând. În timpul bombardamentelor din 1945 cele mai valoroase piese au fost transportate cu trenul și depozitate în gara din Zalaegerszeg. După ce clădirea a fost naționalizată 91949), muzeu s-a reînființat, azi în cele 11 camere se pot vedea cele cca. 380.000 de piese arheologice, istorice, etnografice și de istorie naturală ale regiunii Balaton.

În 1945 Keszthely a fost ocupat de sovietici și din 1954 ridicat la rangul de oraș. În cele Două Războaie Mondiale decedând mulți localnici, lângă Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei” în 2001 s-a postat Monumentul Eroilor (Hősi emlékmű), prezentând o mamă și copilul ei îndurerați, în spatele ei fiind postat un arc din piatră, cu o cruce, având pe laterale plăci inscripționate cu numele celor căzuți.

În apropiere se află Monumentul Revoluției Maghiare din 1956 (1956-os forradalom emlékműve), inaugurat în 2006, un revoluționar tânăr ieșind dintr-un zid spart, simbolizând prăbușirea opresiunii, purtând un steag, sugerând lupta pentru libertate.

Citește și Palatul Festetics

Orașul Veszprém, Ungaria

Publicat pe 11 decembrie 2025 de monica frimu

Răspunde

Orașul Veszprém, reședința județului Veszprém din Ungaria, situat la cca. 15 kilometri nord de Lacul Balaton, s-a format în timp pe 5 dealuri, în jurul unei cetăți, construită în timpul dinastiei Árpád (896-1301), întemeietorii Regatului Ungaria, sub Regele Ștefan I, primul rege creștin, devenind sediul Episcopal, din 1993 al Arhiepiscopiei.

Fiind situată în zonă de frontieră, în timpul invaziei otomane (sec. XVI) s-au purtat multe bătălii pentru cucerirea ei, fiind ocupată pe rând de turci (1552), apoi de habsburgi, care în final au cucerit-o, fiind inclusă în Imperiul Austro-Ungar. În secolul XVIII, pierzându-și funcția militară, în afara ei s-au construit case și localitatea s-a extins.

După compromisul austro-ungar din 1867 Veszprém a fost încadrat în Regatul Ungariei. Până la începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final aceasta fiind abandonată.

În Primul Război Mondial pentru o perioadă de timp orașul a fost ocupat de trupele române (1919) și în Al Doilea Război Mondial, în timpul ofensivei asupra Vienei, de trupele sovietice (1945).

De la cazare, rezervată în partea mai nouă a orașului, am pornit să vizitez orașul istoric.

Oficiul Poștal Veszprém

Urmând o stradă pietonală, mărginită de casele de epocă, am ajuns în dreptul Bisericii Evanghelice (Evangélikus templom). Ritul fiind răspândit în zonă încă din secolul XVI, în 1798 s-a construit biserica din piatră. Un secol mai târziu avariată de un incendiu (1893), a fost refăcută, turnul din beton armat fiind creat abia în anii 1909-1910. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori (1948, 1958, 1975, 2001), în 1988 vârful turnului fiind placat cu cupru.

Ajungând la capătul pietonalei, în partea stângă am văzut o clădire nouă, cu pereți de sticlă, care, după părerea mea, nu se prea încadra în decor. Hangvilla, instituție culturală, a fost creată prin extinderea fostului cinematograf Séd Film Theatre, acesta fiind transformat în Sala mare, sală de spectacole, cu 495 de locuri, în restul clădirii fiind amenajate Sala mică, Sala de conferinte, cu 120 locuri, o sală folosită pentru proiecții de filme, la parter Restaurantul Historia Hangvilla și o cafenea.

De acolo m-am îndreptat spre Consiliul Local Veszprém (Veszprémi Önkormányzat), clădire construită în 1896, în stil istoricist.

În parcul din fața lui în 2008 a fost postat Monumentul Bruszynai Árpád (Bruszynai Árpád emlékműve), în amintirea profesorului, martir al Revoluției din 1956.

Lateral de Consiliul Local se află Facultatea de Arte Csermák Antal (Csermák Antal Bölcsészettudományi Kar), fondată în 1916, din 1955 numită după renumitul violonist și compozitor.

În parcul din fața facultății e postat bustul Reginei Elisabeta (Erzsébet királynészobrát), soția împăratului Franz Joseph I, numită și Sissi, inițial situat în altă locație (1901), după 1947 mutat într-un loc ascuns din parc, apoi restaurat și în 1991 plasat pe actualul loc.

Pe una din laturile parcului, la marginea centrului istoric, se află Muzeul Lackó Dézső (Lackó Dézső Múzeum), din 1990 numit după directorul primului Muzeu Veszprém, profesor la Liceul Piarist, geolog și paleontolog (1860-1932), care l-a amenajat în sălile din al doilea etaj al Primăriei, pe coridoare etalând descoperiri arheologice (1902-1903). Clădirea deteriorându-se, din 1914 a început construcția actualei clădiri, cu parter și 2 etaje, încetinită de Primul Război Mondial, apoi de lipsa fondurilor, fiind terminată abia în 1925. În fața ei s-a postat statuia Lackó Dézső. Parterul e ocupat de administrația muzeului, etajele prezintă expoziții permanente etalând istoria zonei, începând din vremurile preistorice până azi, la al doilea etaj fiind amenajate și săli pentru expoziții temporare, Biblioteca și Arhiva, muzeul păstrând aproximativ 260.000 opere de artă, 250.000 documente și fotografii, 24.100 cărți și 12.800 alte exponate.

Biblioteca Județeană „Eötvös Károly” (Eötvös Károly Megyei Könyvtár), din 1952 instituție independentă, ocupă fostul palat al administratorului episcopiei (1902), situat pe colțul dintre 2 străzi, clădire naționalizată după Al Doilea Război Mondial și folosită ca sediu al Casei de Tineret, apoi cantină școlară, pensiune și din 1968 bibliotecă.

Ocupă o parte din fosta Grădină Episcopală, azi Grădina Teatrului (Színházkert), unde în cadrul inaugării s-a postat bustul lui Eötvös Károly (Eötvös Károly- szobor), scriitor, avocat și om politic maghiar (1842-1916).

Devenind neîncăpătoare, în perioada 1995-1998 clădirea a fost extinsă cu noi corpuri moderne, din beton și sticlă, ajungând să ocupe o suprafață de cca. 5.000 de metri pătrați. În fața intrării în partea modernă s-a creat un mic amfiteatru, folosit pentru concerte, activități culturale și comunitare. Biblioteca conține aproximativ 370.000 de publicații, din care cca. 250.000 de cărți, ziare, reviste, materiale media, etc.

Am traversat parcul și în câteva minute am ajuns la Teatrul Petőfi Sándor (Petőfi Sándor Színház), din 1920 numit după poetul, erou al Revoluției din 1848 (1823-1849). Trupele de teatru ambulante vizitând orașul încă de la începutul secolului XIX, a fost necesară o locație stabilă și în 1908 s-a construit actuala clădire din beton armat, în stil Art Nouveau, în cadrul unui complex de clădiri, între care și un Cazinou. Pentru a acoperi costurile mari, ambele locații au fost folosite alternativ ca cinema, spectacole de teatru și concerte. În 1961 teatrul a devenit companie independentă, cu trupă permanentă și în perioada 1977-1988 a fost modificat, parterul fiind extins cu un studio, un bufet și dotat cu tehnologie modernă.

De teatru aparține și o clădire situată pe cealaltă parte a străzii, în care se află casa de bilete.

Parcurgând strada, am trecut pe lângă o clădire interesantă, ocupată de Biroul Național de Taxe și Vămi (Nemzeti Adó- és Vámhivatal).

La capătul ei Biserica Romano-Catolică „Numele Fecioarei Maria” (Szűz Mária neve templom), numită și Biserica Regina Lumii (Regina Mundi templom), demonstrând devoțiunea cultului catolic față de Fecioara Maria, a fost construită în 1860, în stil romanic, împreună cu mânăstirea și școala de fete, de călugărițele Ordinului Fiicele Sf. Maria. În 1948 biserica a devenit parohială, școala a fost naționalizată și din 1956 numită Școala Szilágyi Erzsébet, în 2005 transformată în Școala de Artă Creștină Szilágyi Erzsébet (Szilágyi Erzsébet Keresztény Általános és Alapfokú Művészeti Iskola).

De acolo am coborât o străduță îngustă, mărginită de casele de epocă.

La capătul ei, pe colț, se află Liceul Catolic Padányi Biró Márton (Padányi Biró Márton Katolikus Gimnázium). În 1854 a fost înființată Școala de fete Ranolder Intézet, interzisă sub regimul comunist, când clădirea a fost naționalizată și ocupată de Școala Generală de Stat, apoi de o Școală Profesională.

În 1991 s-a reînființat Liceul Catolic, numit după Episcopul de Veszprém din sec. XVIII.

Vis a vis de colegiu se află Capela Sf. Ana (Szent Anna-kápolna), construită în jurul anului 1724, în stil baroc, pe un teren donat de judecătorul János Salomváry, în apropierea uneia din casele sale. În timp familia finanțând-o, membrii ei fiind și fondatori, au fost îngropați în cripta bisericii. Deteriorându-se, în perioada 1925-1926 a fost refăcută și extinsă, fațada principală fiind înălțată, în 1943 s-a adăugat holul de intrare și deasupra ușii s-a postat statuia Sf. Ana. Ultima renovare s-a efectuat în anul 2003.

În piațeta din fața ei în 2017 s-a inaugurat Monumentul Sfintei Familii (Szent Család emlékműve).

Urcând o străduță îngustă, apoi un șir de trepte, am ajuns în piața din centrul istoric. Pe una din laturi, într-o clădire construită ca bancă a religiilor (1857), din 1990 funcționează Primăria Veszprém (Veszprém Városháza), în ea desfăsurându-se temporar ceremonii de căsătorie, spectacole și expoziții.

Latura din stânga Primăriei e ocupată de o clădire istorică, Casa de Arte Veszprém (Művészetek Háza Veszprém), unul dintre muzeele Centrului de Artă Contemporană, fondat în 1993. În fața lui se află statuia Sf. Mihai (Szent Mihály szobor), patronul spiritual al orașului, inaugurată în 2017, prezentându-l pe Sfânt nimicindu-l pe Satana. În spatele ei se vedea Turnul Pompierilor (Tűztorony), inițial turn de veghe al cetății (sec. XIII), în perioada 1811-1814 înălțat, prevăzut cu o balustradă circulară, fiind adaptat pentru supravegherea contra incendiilor.

Părăsind piața, am urcat pe lângă fosta Casă a Pompierilor (Tűzőrség háza) construită în 1824 lângă turn, în ea fiind adăpostite vehiculele pompierilor, trase de cai. Pe ea s-a postat statuia Sf. Florian, patronul spiritual al pompierilor. În secolul XX casa și turnul au fost părăsite, pompierii mutându-și sediul în altă locație.

Ajungând la poarta de intrare în fosta Cetate Veszprém, pe care urma să o vizitez, m-am oprit câteva minute pentru a savura panorama orașului.

Sângeorz-Băi, jud. Bistrița-Năsăud

Publicat pe 3 noiembrie 2025 de monica frimu

Orașul Sângeorz-Băi, traversat de râul Someșul Mare, e situat în partea de nord-est a județului Bistrița-Năsăud.

A fost prima dată atestat documentar din 1245, numit Sanct Gurgh, localitatea fiind însă mult mai veche, arheologii descoperind urme de locuire din vremea daco-romană, când era situată în zona dacilor liberi. Ulterior a făcut parte din Voievodatul Văii Rodnei, apoi a fost administrat de comitatul săsesc, subordonat regelui ungar, din 1453 a fost deținut de Iancu de Hunedoara, apoi de fiul său Matia Corvin.

Din 1711 Transilvania a fost inclusă în Imperiul Austro-Ungar. Urmărindu-se educarea populației, în 1766 s-au creat Școlile triviale cu predare în limba română, numite după dupa cele trei obiective: cititul, scrisul și socotitul, în Sângeorz-Băi prima școală începând să funcționeze abia în 1816, 10 ani mai târziu fiind înființată a doua școală, care din 1890, contopindu-se, au format Școala Confesională. La inițiativa pedagogului român Solomon Haliță în 1925 s-a creat și școala de arte și meserii, care a funcționat până în 1930. Apoi s-a înființat un Gimnaziu cu 7 clase (1946), în 1962 transformat în Liceu de Cultură Generală, în anii 1977-1990 funcționând ca Liceu cu profil industrial mecanic, ulterior redevenind liceu teoretic, din 1990 numit Liceul Solomon Haliță.

În 1996 în fața liceului s-a postat bustul Solomon Haliță (1959-1926), pedagog român, publicist, inspector general în Ministerul Învățământului, prefect al județului Năsăud (1922-1926), născut în localitate,

Azi în oraș funcționează și Școala Gimnazială Artemiu Publiu Alexi, numită după biologul și pedagog român (1846-1896), născut în localitate,fost elev al Școlii triviale din Sângeor-Băi.

O altă instituție, numită după un învățător și scriitor născut în localitate (1881-1966), e Centrul Cultural Iustin Sohorca, inaugurat în 2016.

În Revoluția 1848 trupele maghiare au ocupat orașul, producând ravagii. Din 1876 a făcut parte Districtul Autonom Românesc al Năsăudului, din Comitatul Bistrița-Năsăud. În 1944 a fost ocupat și devastat de trupele horthyste. Postbelic a fost încadrat în Raionul Năsăud (1950) și din 1958 declarat oraș.

Primăria Sângeorz-Băi

În oraș existând comunități de rituri religioase diferite, fiecare și-a construit propria biserică. În anii 1869-1880 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, iconostasul din interior fiind comandat de contele Ziki la Viena. Începând cu anii 1950, biserica a fost reparată de mai multe ori, ultimele lucrări având loc în perioada 2016-2018.

Pe locul unei vechi Biserici de lemn (1548), s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1875-1880). A funcționat până în 1948, când ritul a fost desființat și clădirea preluată de ortodocși.

După 1989, reînființându-se Parohia Greco-Catolică, inițial slujbele s-au oficiat într-o clasă din Școala veche, apoi s-a construit actuala Biserică Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1995-1998).

Lângă ea, pe un piedestal, e postat bustul Dr. Iuliu Hossu (1885-1970), Episcop de Cluj-Gherla, apoi Cardinal al Bisericii Greco-Catolice, senator de drept în Parlamentul României, din 1945 membru de onoare al Academiei Române. A fost cel care în Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) a citit proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României. În Al Doilea Război Mondial a slavat mii de evrei din Transilvania, care urmau să fie deportați. În 1948 opunându-se trecerii forțate a credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă Română, a fost arestat ca deținut politic, în decursul timpului fiind mutat în mai multe centre de detenție din țară, în final fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București și postmortem beatificat de Papa Francisc.

În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, construită în anii 2019-2021, afiliată Parohiei Sângeorz-Băi II.

Ea deservește și Centrul Misionar de Tineret „Ioan Bunea”, inaugurat în 2015, al cărui director e preotul bisericii.

Pe teritoriul localității se află mai multe izvoare cu apă minerală, cu efecte teraputice, în special pentru afecțiunile aparatului digestiv și reumatismale. Încă din 1770 au fost recunoscute de autoritățile de la Viena, pe hărțile imperiale Sângeorz-Băi apărând ca localitate cu ape minerale.

În timp au fost amenajate 10 izvoare, pentru a fi accesate ușor s-au construit pasarele, chioșcuri, foișoare, în localitate s-au ridicat numeroase vile și la începutul secolului XIX a fost declarată stațiune balneară, din 1876 numită „Hebe”, după zeița tinereții din mitologia greacă.

În perioada interbelică a devenit una dintre cele mai cunoscute stațiuni din țară. Postbelic a fost preluată de Ministerul Sănătății, vilele au fost naționalizate (1945-1950) și unele dintre ele amenajate pentru bolnavii veniți la recuperare.

Presupunând că și azi izvoarele sunt la fel de importante, am traversat parcul stațiunii și m-am îndreptat spre dealul amenajat.

Am ajuns la izvorul nr. 6, captat în 1951, care în momentul vizitei mele (2024) încă funcționa.

Urmând pasarelele, am căutat și alte izvoare.

Găsind doar un complex părăginit și nefuncțional, mi-am explicat de ce în oraș, deși sezon estival, nu am văzut prea mulți vizitatori…

M-am întors la mașină și am părăsit orașul, continuând drumul spre orașul Năsăud, unde îmi rezervasem cazarea.

Citește și Orașul Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud

Rodna și Mânăstirea Cormaia, jud. Bistrița-Năsăud

Publicat pe 1 noiembrie 2025 de monica frimu

De la Cârlibaba, județul Suceava, punctul cel mai îndepărtat al excursiei mele, urma să mă întorc în județul Bistrița-Năsăud. Aveam două variante: să fac drumul înapoi la Vatra Dornei și de acolo spre est, sau să urmez drumul spre Maramureș, apoi să rulez 41 kilometri spre sud prin munții Rodnei. Normal că am ales-o pe a doua. Deși indicatorul arăta că drumul e dezafectat, cum localnicii mi-au spus că pot să-l traversez, m-am hotărât să-l urmez, în final dându-mi seama că am fost singura temerară, pe tot parcursul neîntâlnind alt autovehicul.

Inițial șoseaua, neasfaltată, a fost ușor accesibilă, așa că m-am putut desfăta privind pădurile dese, din loc în loc putându-se vedea și panorama.

Începând coborâșul, șoseaua a devenit denivelată. Ghinionul meu. A început o ploaie în rafale care a transformat șoseaua în „pârâu”. În plus nu existau indicatoare, nici semnal la telefon, așa că la unele intersecții a trebuit să mă ghidez după instinct. În sfârșit, un drum asfaltat în față… Urmându-l, mi s-a arătat semnul de intrare în localitate și am izbucnit în râs. Ajunsesem în ȘANȚ !!!

Încă 7 kilometri spre vest prin județul Bistrița-Năsăud, drum pe care ploaia s-a oprit și am intrat în comuna Rodna.

Cetatea Rodnei, parte din sistemul defensiv din nord-estul Transilvaniei, a fost atestată documentar din 1235. În timpul marii invazii tătare (1241) a suferit mari distrugeri.

Ulterior refăcută, până în anii 1400 a servit drept cetate de graniță între Transilvania și comitatul Maramureș, locuită majoritar de români și sași.

În perimetrul cetății a existat o mânăstire dominicană (sec. XIII). Începând cu anul 1766 sașii au părăsit treptat localitatea și biserica, fiind părăsită, în timp s-a ruinat. Pe locul ei în perioada 1812-1825 s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. M. Mc. Gheorghe”, clădire cu contraforturi din piatră, în care s-a păstrat corul vechii biserici.

Lângă ea s-a ridicat Turnul-clopotniță, care a supraviețuit până azi.

Azi ansamblul, cuprinzând ruinele fostei cetăți, biserica și turnul-clopotniță, e înscris pe lista monumentelor istorice.

În sat a existat și o Biserică de lemn catolică (1771) care a fost distrusă de un incendiu (1808). Pe locul ei s-a construit una din piatră, Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1820-1824), prevăzută cu un turn, în 1909 înălțat cu 4 metri și 3 ani mai târziu dotat cu ceas, moment în care ferestrele bisericii au fost înlocuite cu vitralii, restaurate în anul 2006.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, situată în apropierea fostei cetăți, clădire din piatră și cărămidă, în stil bizantin, a fost construită începând din 1936 pentru ritul greco-catolic.

În 1948 ritul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. Până în 1965 aceștia au ornat interiorul cu picturi în tehnica fresco.

Într-o clădire din centrul comunei azi funcționează Liceul Tehnologic „Florian Porcius”, numit după botanistul român, membru titular al Academiei Române, născut în Rodna (1816-1906).

În apropiere se află Căminul Cultural Memorandist, în etajul căruia e amenajat Muzeul Etnografic și al Mineritului, cu peste 2.500 de exponate, etalând unelte folosite de meșteșugari și în agicultură, îmbrăcăminte tradițională, piese de mobilier care au aparținut academicianului Florian Porcius, vase de ceramică, monede și bancnote vechi, eșantioane minerale, unelte folosite la minerit, arme și proiectile vechi, ciocanul din piatră șlefuită, neperforat datat din neolitic și cranii omeneşti provenind de la invazia tătarilor din 1242, găsite in cimitirul local, etc.

În fața muzeului sunt postate 2 busturi prezentând personalități născute în localitate, unul fiind Florian Porcius.

Bustul lui Gherasim Domide (1856-1909) amintește de protopopul greco-catolic al Bistriței, semnatar al petiției „ Memorandumul Transilvaniei”, trimisă din Sibiu Împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph (1892), prin care se cereau pentru populația română drepturi etnice și politice egale.

Din Rodna m-am îndreptat spre orașul Sângeorz Băi, în drum făcând o oprire Mânăstirea „Buna Vestire” Cormaia, situată pe un versant de pe Valea Pleşei, în nordul satului Cormaia, ce aparține administrativ de oraș.

Pe acel loc a existat o biserică din lemn și câteva chilii, construite de călugării veniți de la Mânăstirile Neamț și Putna din Moldova (1636), distruse în 1761 din ordinul generalului Bukow. Biserica supraviețuind, a fost mutată într-un sat din apropiere, un secol mai târziu în Sângeorz-Băi, unde a funcționat ca biserică parohială (1820-1999).

În 1994, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea a fost reînființată ca mânăstire de maici. Un an mai târziu s-a început construirea unui corp de chilii și a Bisericii „Tăierea Capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul”, terminată în 1999.

Interiorul și exteriorul bisericii au fost ornate cu picturi în frescă. Din 2015 în ea se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.

La inițiativa preotului duhovnic, sprijinit de donatori, a fost restaurată și readusă pe locul inițial vechea Biserică de lemn (2003-2004), pictura interioară fiind restaurată abia în anul 2014.

În timp s-au construit o clopotniță, un altar de vară și un nou corp de chilii, azi în mânăstire trăind 30 de maici.

Citește și Sângeorz-Băi, jud. Bistrița-Năsăud

Orașul Bistrița, jud. Bistrița- Năsăud

Publicat pe 17 octombrie 2025 de monica frimu

Orașul Bistrița, din 1979 declarat municipiu, este situat în centrul jud. Bistrița-Năsăud, din nordul Transilvaniei. Fiind într-o excursie prin zonă, m-am oprit pentru a-l vizita, parcând în zona Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Numit Orvieto, a fost prima dată atestat documentar din 1264 într-o scrisoare prin care Papa Urban IV îi cerea Regelui Ștefan al Ungariei să-i restituie mamei sale 4 sate, împreună cu teritoriile lor. Zona a fost însă populată din vechime, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, daco-romană și sfârșitul secolului XII, când zona a fost cucerită de maghiari. În 1241 invazia tătarilor a distrus localitatea. Refăcută treptat și colonizată cu sași, în ea s-au înființat tot mai multe bresle meșteșugărești și din 1353 a primit dreptul de a organiza un târg anual de 15 zile, devenind cel mai important centru din regiune, cu stemă și sigiliu proprii, din Casa Sfatului fiind administrată zona.

Pentru a evita pericolul otoman, începând din anul 1409 s-au construit ziduri înconjurătoare, continuate sub Iancu de Hunedoara, căruia Regele i-a dăruit Bistrița și 20 de sate înconjurătoare (1452), numindu-l Comite Perpetuu. În partea de nord a orașului, acesta a construit o cetate, în 1464 demolată, pentru a se fortifica întregul oraș, fiind create zidurile, bastioane și turnuri, date spre îngrijire breslelor, porți, șanțuri și valuri de apărare, lucrările fiind finalizate abia în anul 1654.

În secolul XVI orașul dezvoltându-se economic, în Piața Centrală s-au construit clădiri comerciale, unele supraviețuind până azi și o catedrală, din turnul căreia, bătându-se clopotul, se anunța un atac iminent. În acea perioadă Bistrița avea legături economice, comerciale, politice, cu Moldova, meșteșugari, constructori, pietrari, fiind chemați pentru a realiza numeroase lucrări, exemplu consolidarea Cetății Neamțului (1529).

În 1602 Generalul Basta a atacat cetatea, distrugând o parte din zidurile de apărare. Fiind încă în reconstrucție, oștile curuților au asediat-o (1704) și cetatea a trebuit să se predea. În 1762, înființându-se Regimentul II de graniță năsăudean, cetatea a fost preluată de armată. Iobagii transilvăneni fiind foarte exploatați de feudali, în decursul timpului s-au declanșat mai multe răscoale țărănești, culminând cu Răscoala Horea, Cloșca și Crișan (1784), care a cuprins și ținutul Bistriței. A urmat Revoluția de la 1848, când orașul a fost stăpânit succesiv de oștile maghiare și de cele imperiale, secole în care a intrat în declin.

Centrul Militar Bistrița

Proclamându-se dualismul Austro-Ungar (1867), bistrițenii au participat la luptele politice pentru recunoașterea Transilvaniei ca stat autonom, în care românii să primească drepturi egale cu celelalte nații. Abia prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) s-a realizat unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena (1940) România a fost obligată să cedeze partea de nord a Transilvaniei Ungariei hortyste, care a deținut-o până în 1944, când a fost eliberată și inclusă în România.

Din păcate plimbarea mea prin oraș nu putea urma cronologia istorică, clădirile declarate monumente istorice fiind situate în diferite zone ale orașului. Plecând de lângă tribunal, am trecut pe lângă fosta Casa Pionierilor, înființată în 1950, din 1990 numită Palatul Copiilor.

Am urmat o stradă mărginită de clădiri din secolul XIX. Într-una din ele azi funcționează Biblioteca Județeană „George Coșbuc”. Inițial clădirea a fost construită (1883-1884) ca reședință a doctorilor ce deserveau garnizoana orașului, în 1919 amenajată de Ministerul de Război al Regatului României ca reședință a Prințului Carol și postbelic folosită ca sediul unei bănci.

În apropierea ei, în anul 2019 s-a postat statuia George Coșbuc, poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru al Academiei Române.

Pe aceeași parte a străzii se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, construită în anii 1927-1938, din numeroase donații, la ridicarea ei constribuind și compozitorul George Enescu, cu banii adunați în urma susținerii la Bistrița a unui concert de binefacere (1927). Interiorul bisericii a fost decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, restaurat după anii 1990.

Clădirea din stânga bisericii, construită în anul 1892, inițial a fost ocupată de Cercul Cultural Bistrițean, apoi transformată în Gimnaziu de Fete (1900-1912), după Primul Război Mondial devenind Cazinoul Ofițerilor (1942) și din 1946 iar Centru Cultural. Sub comuniști, intrând în administrația Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1960), a fost transformată în Casa de Cultură a Sindicatelor. În incinta ei azi funcționează Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila”, înființată în 1994.

Pe cealaltă parte a străzii, vis a vis de biserică, în anii 1893-1894 s-a construit o școală, din 1923 clădirea fiind ocupată de primul liceu cu predare în limba română din oraș, Liceul de Stat pentru băieţi „Alexandru Odobescu”, ulterior unit cu Şcoala Regală Medie de Fete (1944). În urma reformei învățământului (1948), în ea a funcționat Școala Elementară Numărul 2, în 2013 desființată, clădirea fiind ocupată de Liceul de Muzică „Tudor Jarda”, care funcționează și azi, fostul său sediu fiind retrocedat.

Trecând de un giratoriu, am ajuns la Biserica Reformată, clădire în stil gotic, cu interiorul în stil renascentist, construită în anii 1869-1887 pe locul unde pe vremuri a existat o biserică, distrusă în 1602 de soldații Generalului Basta.

Am cotit pe o stradă perpendiculară, pentru a vedea alte 2 colegii, primul fiind Colegiul Național „Andrei Mureșanu”. Funcționează într-o clădire construită în 1912 pentru Școala Regală Medie de Fete, o parte fiind amenajată ca Școală Primară de Stat cu predare în limba maghiară. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost ocupată de un Spital al Crucii Roșii, în 1919 preluată de statul român și în decursul timpului amenajată pentru Gimnaziul de Fete Bistrița (1928), căreia i s-a alăturat fosta școală greco-catolică, devenind Școala Primară mixtă „Andrei Mureșanu”. Prin Dictatul de la Viena orașul fiind preluat de maghiari, gimnaziul a fost desființat, în locul lui create Școala Regală Primară de fete și Liceul Maghiar de băieți „Hunyadi János”. Teritoriul revenind României, postbelic clădirea a fost ocupată Liceul Teoretic Bistrița (1948), cu secții maghiară și germană, din 1964 scindat, în clădire rămânând Liceul nr. 2 cu secție maghiară, din 1999 purtând actualul nume.

Secția germană s-a mutat în actualul Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, clădire construită în 1901 pentru Gimnaziul Evanghelic, fosta clădire devenind neîncăpătoare.

În fața colegiului sunt postate două busturi reprezentative, statuia Georg Fischer prezentându-l pe primul director al Gimnaziului Evanghelic.

Statuia Liviu Rebreanu a fost postată în 1978, amintind de faptul că renumitul scriitor a fost elevul acestei școli.

Cotind pe lângă Centrul Militar, în câteva minute am ajuns în Piața Unirii, unde în 2004 s-a inaugurat statuia Al. Ioan Cuza, din 1859 primul Domnitor al Principatelor Române Unite

În piață se află Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în perioada 1270-1280 de călugării Ordinului Franciscan Minorit, în cadrul Mânăstirii „Sf. Andrei”, în incinta medievală a orașului. În 1895 biserica și mânăstirea au fost cumpărate de Parohia Română Unită (greco-catolică) Bistrița. Sub comuniști ritul fiind interzis (1948), au fost preluate de ortodocși.

Fosta clădire a mânăstirii a fost ocupată de Protopopiatul Ortodox. Pentru scurt timp (1918) în ea a funcționat Casina Română, o societate cultural-politică a românilor ardeleni care milita pentru unirea românilor.

Între Mânăstirea Minorită și Piața Centrală a orașului se întinde strada Dornei, în secolul XVI una din axele principale ale orașului, numită strada Pungarilor (Beutelgasse), ulterior purtând numele unor personalități și din 1962 cel actual, pe care am urmat-o și eu. A fost creată prin construirea mai multor case de meșteșugari și patricieni (sec. XV-XVI), cele din capătul estic, cu un singur etaj, fiind ridicate în 1548 de locuitorii veniți din periferii în interiorul cetății.

Până azi s-au păstrat doar câteva clădiri, una fiind Casa Argintarului, monument de arhitectură, construită la începutul secolului XVI de un mare meșter argintar, cu 2 etaje, fațada prezentând ancadramente din piatră renascentiste. În decursul timpului a suferit mai multe modificări, în 1758 afectată de un incendiu, până în 1939 ruinată, fiind slavată de demolare prin intervenția lui Nicolae Iorga. În 1950 fiind preluată de stat, clădirea a fost restaurată, extinsă cu un corp asemănător celui original și ocupată de secția de istorie a Muzeului Județean Bistrița-Năsăud (1969-1986), ultima restaurare fiind făcută în perioada 2013-2015.

Aproape toată latura nordică a Pieței Centrale e ocupată de Ansamblul Șugălete, 13 case etajate, construite în jurul anului 1480, legate între ele printr-o galerie cu bolți, mărginită de arcade, în care erau expuse și vândute produsele meșterilor locali și ale celor care treceau prin oraș.

Azi sunt folosite ca locuințe și sedii ale unor instituții, exemplu fosta Casă Petermann, azi deținută de Parohia Evanghelică C.A..

În aceeași zonă, în 2 din clădirile mai noi funcționează Primăria Bistrița.

Pe aceeași stradă a existat o mânăstire dominicană ale cărei proprietăți au fost cumpărate de Generalul Stephan Steinville (1717) și predate Ordinului Piarist. Un an mai târziu aceștia au înființat prima Școală Piaristă din Transilvania care a funcționat până în 1850, având între elevi viitoare personalități ca Gh. Șincai, Andrei Mureșanu, etc. Pe locul unei clădiri distrusă de incendiu, în perioada 1781-1787 au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime”, în stilul barocului vienez, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În Piața Centrală, înconjurată de un parc, se află Biserica Evanghelică Lutherană, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită pe locul unei biserici vechi (sec. XIV), ridicată de coloniștii sași. Ulterior clădirea în stil romanic, cu 3 nave, prevăzută cu 2 turnuri ce flancau intrarea principală, a fost reconstruită în stil gotic (1475-1520), cu un turn de apărare, alipit bisericii, de 75 metri înălțime, prevăzut cu un ceas, accesat printr-un turn mic, cu scară în spirală. În perioada 1563-1568 interiorul a fost modificat, pe laturile de nord și sud s-au creat portaluri, corul a fost mărit și fosta orgă înlocuită cu una nouă, la rândul ei schimbată cu cea actuală (1795). Incendiul din 1857 distrugând partea superioară a turnului, aceasta a fost refăcută în stil neogotic. În timpul renovării din 1926, biserica a fost electrificată.

În 1938 în dreapta bisericii s-a inaugurat statuia Andrei Mureșanu, poet, jurnalist, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848, al cărui poem „Un răsunet”, adaptat pe un vechi imn religios, a devenit imn revoluționar și ulterior, numit „Deșteaptă-te, române!”, imnul de stat al României. După Tratatul de la Viena, a fost mutată la Sibiu și readusă după ce partea de nord a Transilvaniei a revenit iar României.

Pe colțul sud-estic al pieței în secolul XIII s-a construit o clădire din lemn, în care a funcționat un atelier pentru prelucrarea pielor, ulterior un atelier de prelucrare a fierului. La jumătatea secolului XV a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, în 1520 cumpărată de Andreas Beuchel, notar și de 2 ori jude al orașului. Fiind executat pentru trădare (1531), casa a fost preluată de stat, apoi vândută, din 1538 intrând în proprietatea meșterului pietrar Johannes Lapicida. În decursul timpului a fost extinsă, modificată în stil renascentist și în anii 1972-1976 restaurată. Azi, numită Casa lui Ion Zidarul, este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În 2015 la intrarea pe strada pietonală a orașului s-a postat statuia lui Alexandru Roșu, primul fotograf român din Bistrița care a studiat la Viena și în 1881 și-a deschis atelierul într-o clădire de pe marginea Pieței Centrale. Participând la multe expoziții interne și externe, primind numeroase premii, a fost considerat de Nicolae Iorga ca fiind cel mai talentat fotograf român al epocii.

Clădirea dn stânga statuii, pe colțul dintre strada pietonală și piață, a fost construită în 1850 pentru Vechiul Tribunal, ulterior ocupată de Judecătoria și Parchetul Bistrița, din 2001 trecută în administrarea Universității Tehnice Cluj-Napoca, reabilitată, în ea fiind înființată o filială, Centrul Universitar Bistrița.

Am părăsit centrul istoric și, îndreptându-mă spre Parcul Municipal, am traversat Piața Mică, loc unde în secolul XVIII staționau poștalioanele. Într-una din clădirile ce o mărginesc a funcționat prima tipografie din Bistrița, fondată în 1904, în care s-au tipărit numeroase reviste și cărți în limba română.

Urmând strada pe care ajungeam la parc, între casele care o mărginesc mi-a atras atenția fosta casă a unui comerciant, pe acoperișul căreia se află și azi statuia lui Mercur, zeul roman protector al negustorilor, casă folosită în perioada 1960-1970 de Arhivele Bistriței.

La capătul străzii în 2015 s-a inaugurat Monumentul Fierarului Pfaffenbruder, realizat în amintirea celui care s-a împotrivit asediului Generalului Basta. Făcând o breșă în zidurile dintre Turnurile Rotarilor și Dogarilor, trupele au înaintat, obligând apărătorii să se retragă spre Piața Mică. Fierarul s-a năpustit asupra lor cu un baros legat de un lanț și, învârtindu-l, a reușit să nimicească numeroși oșteni. Cei retrași i s-au alăturat, împreună reușind să apere acea zonă a cetății.

În față, impunător, mi s-a arătat Palatul Culturii, clădire ocupată de Centrul Municipal pentru Cultură, Teatrul Municipal „George Coșbuc” și Oficiul Stării Civile Bistrița, din 2004 declarat monument istoric. A fost construit în 1896, o dată cu demolarea fortificațiilor medievale. În el a funcționat școala de duminică, în care erau instruiți ucenicii meseriașilor sași, o parte fiind ocupată de un restaurant select, menționat în celebrul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu. În perioada 1949-1951 a fost transformat în Căminul Cultural „George Coșbuc”, numit ulterior Casa Raională de Cultură Bistrița.

Lângă palat, la intrarea în parc, în 1978 a fost inaugurată statuia George Coșbuc, realizată din bronz, prezentându-l pe marele poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru titular al Academiei Române, șezând într-o poziție contemplativă, scaunul fiind așezat pe un soclu înalt placat cu plăci de granit.

Parcul Municipal „Regele Mihai I” Bistrița a fost amenajat la începutul secolului XX, cuprinzând peste 9 hectare cu diverse soiuri de copaci.

Începând din anii 1950 a fost amenajat cu alei, bănci pentru relaxare, un foișor, decorat cu busturile unor personalități, etc. și din 2021 numit după fostul rege, a cărui statuie a fost postată în el.

Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre Turnul Dogarilor, singurul supraviețuitor din cele 18 turnuri ale fortificațiilor medievale, construite în anii 1465-1545, demolate în 1863 la comanda Curții Imperiale din Viena. Înalt de 25 metri, cu 3 niveluri, cu încăperi, partea inferioară folosită ca magazie, era legat printr-un tunel subteran de Abația Benedictilor, de acolo tunelul continuând spre Catedrala Evanghelică și terminându-se pe un deal din apropierea orașului.

Ulterior a fost folosit ca spital pentru bolnavii psihici, ca loc de detenție a prostituatelor, înainte a fi torturate în Piața Centrală, apoi alungate din oraș, ulterior ocupat de cercetașii bistrițeni, apoi transformat în azil de noapte, azi în el fiind etalată colecția lui Alexandru Misiuga, epigramist, veteran de război, colonel in retragere şi baron al „Casei Dracula”, formată din cca. 700 de păpuși, măști, exponate create de baron, etc.

Vis a vis de turn în secolul XIII s-a creat Conventul Dominican „Sf. Cruce”, cu clădirile mânăstirii dispuse în jurul unei curți, pe latura de nord biserica, distruse în incendiile din 1680 și 1758, rezistând doar corpul de vest, în care s-a înființat un azil, azi în el funcționând un Cămin de Bătrâni.

Lângă cămin în anul 2000 s-a înființat Așezământul „Sf. Vasile cel Mare”, în care se oficiază slujbe mai ales pentru vârstnici, copiii din școlile speciale și din Centrul de Plasament.

În mica piațetă din fața lui, în 2014 a fost inaugurat Monumentul Exodul Sașilor, finanțat de către Asociaţia saşilor bistriţeni din Germania şi Austria, comemorând evacuarea forțată a sașilor transilvăneni de către naziști (1944).

Plimbarea mea prin Bistrița se terminase. Am luat viteză spre mașină, urmând să continui drumul prin jud. Bistrița-Năsăud, pentru a vedea alte obiective planificate.

Citește și Lacul Colibița și 2 mânăstiri din jud. Bistrița-Năsăud

Orașul Beclean, județul Bistrița-Năsăud

Publicat pe 6 aprilie 2025 de monica frimu

Răspunde

Orașul Beclean, situat în vestul județului Bistrița-Năsăud, din regiunea Transilvania, a fost prima dată atestat documentar din 1235, cu numele Bethleem, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zonă urme de locuire încă din paleolitic, neolitic, Epoca Bronzului și existența unei cetăți dacice. La sfârșitul secolului XII făcea parte din cnezatul Văii Meleșului.

Un secol mai târziu a ajuns în posesia familiei Apaffi, conducători ai Comitatului Solnocu Inferior, din Regatul Ungariei, care în decursul timpului au acaparat zona, ajungând în secolul XVI să posede 22 de sate și moșii, între care și Becleanul.

Din 1620 a trecut în proprietatea Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, lider al mișcării antihabsburgice din estul și nordul Ungariei, Transilvania opunându-se Imperiului Romano-German. Pentru apărare, acesta a construit o cetate, ulterior avariată în timpul Răscoalei curuților (1702-1711).

În Beclean și-a construit o reședință în stil baroc, cu anexe, înconjurată de un parc englezesc (1768), azi numită Castelul Bethlen András, după moștenitorul său, deputat în Parlamentul de la Budapesta (1873-1882; 1890-1896), comisar regal (1886-1889), ministru al agriculturii (1890-1894).

Accesul la castel se făcea prin bastionul porții, poarta fiind prevăzută cu un portal semicircular, deasupra căruia s-a postat stema familiei Bethlen, vizibilă și azi, când în întregul complex funcționează Liceul Tehnologic Agricol Beclean.

Fiind situat la întretăiere de drumuri, în timp orașul a devenit un important nod feroviar. După reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud.

Încă din secolul XV în Beclean exista Biserica Reformată, în stil gotic, cu un turn în partea de vest, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVI devenită Biserică Unitariană, a deservit și comunitatea reformată (1615-1620). În anii 1771-1772 a fost restaurată, când s-au adăugat elementele baroce, un secol mai târziu extinsă și dotată cu orgă (1877), plătită de familia Bethlen, a cărei blazon, postat pe amvonul din piatră, s-a păstrat până azi. În biserică se află morminte ale familiilor Bethlen și Bánffy.

În perioada 1902-1904 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan”, în stil neogotic.

După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) Transilvania fiind inclusă în România, românii din Beclean au adunat fonduri și în 1935 au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Martiri Brâncoveni”, considerată de localnici catedrală. A fost construită în perioada 1998-2003, la exterior decorată cu medalioane prezentând sfinți și interiorul cu picturi tempera (2013-2020).

La marginea orașului, în cartierul Valea Viilor, se află Mânăstirea Pantocrator „Sf. Paisie Aghioritul”, construită pe terenul donat de o familie de localnici, în perioada 2006-2011 fiind ridicată biserica și din 2018 clădirile pentru chilii.

De acolo, îndreptându-mă spre orașul Bistrița, după 10 kilometri spre est am făcut un scurt popas în comuna Șintereag, pentru a vedea un alt monument istoric, Biserica Reformată, construită în 1333, modificată în secolele XV-XVII, care din păcate era închisă.

Citește și Orașul Bistrița, jud. Bistrița- Năsăud

Orașul Făget cu satele aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe 3 octombrie 2024 de monica frimu

Orașul Făget este situat în partea de nord-est a județului Timiș, la zona de contact a câmpiei cu dealurile Lugojului, pe cursul superior al râului Bega.

În decursul timpului satele care aparțin administrativ de el au fost locuite de români. În câteva dintre ele se păstrează Biserici de lemn, azi pe lista monumentelor istorice naționale.

Pe locul actualului oraș a existat Cetatea Făgetului, descoperită de săpăturile arheologice și atestată din 1548 printr-un document în care nobilul Ioan de Bozwar făcea o donație fiicei sale, la castelul nobilului Iacob Bekes din Făget (Fagyath). În perioada 1544-1591 se menționează că cetatea era ocupată de o garnizoană turcească din armata lui Kassim Pașa, alungată în 1594 de George Palatici, Banul de Lugoj, care a deținut-o până în 1692. Turcii au atacat din nou, în 1699 distrugând cetatea.

În 1716 Banatul a fost eliberat de sub ocupaţia otomană de către trupele austriece conduse de Eugeniu de Savoya. Sub austro-ungari zona Făgetului a fost colonizată cu familii româneşti, venite din Valea Haţegului, germani și șvabi (1727-1788).

Localitatea mică, cu doar 20 de case (1717), a început să se dezvolte, ajungând reședință a districtului Făget, care cuprindea 42 de așezări. Fiind situată la întretăierea de drumuri comerciale și strategice, începând cu 1787 a primit dreptul de a organiza 8 târguri anual.

Coloniștii germani fiind scutiţi de dări pe termen lung, în 1769 au înființat Școala Confesională Germană, alături de care din 1774 a funcționat și Școala Românească, în care ulterior a urmat cursurile și marele inventator Traian Vuia (1881-1883). În 1919 cele două școli s-au unit, formând Școala Urbană Făget, din 1954 devenită Școală Medie mixtă, azi Liceul Teoretic „Traian Vuia”.

În timpul Revoluției de la 1848 la Făget au avut loc 3 întâlniri între Eftimie Murgu, deputat în Parlamentul revoluționar maghiar și Józef Bem, generalul polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare, care au încercat să colaboreze, dar fără succes, în final armata revoluționară maghiară ocupând și devastând Făgetul.

În acea perioadă începuse construcția Bisericii Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1847), terminată în 1850.

Ulterior românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1889).

Dezvoltarea comunei a luat avânt o dată cu înființarea liniei de cale ferată Lugoj-Făget-Ilia (1898), interbelic ajungând reședința celei mai mari plăși din județul Severin, în care funcționau instituții ca Primăria, Pretura, Judecătoria, un Oficiu Poștal și Telegrafic, 3 bănci, mici tipografii care publicau în limbile maghiară și română, etc., care a fost a fost electrificată în 1928.

Casa de Cultură

Din 1994 a primit statutul de oraș. Era populat majoritar de români (90%).

Primăria Făget

În centrul orașului s-au păstrat câteva dintre clădirile vechi, un exemplu fiind fostul Cazinou Cassina (1860), în care azi funcționează Biblioteca Orășenească și Muzeul de Istorie și Etnografie, înființat în 1988.

Numărul enoriașilor ortodocși crescând, în perioada 2003-2015 s-a construit Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În fața ei a fost postat Monumentul Eroilor.

Spre periferia orașului există și Biserica Reformată (1998).

Cele 10 sate care aparțin administrativ de Făget sunt dispuse în zona înconjurătoare, astfel la 3 kilometri sud-est se află sat Bătești, atestat din 1597, cu numele Batest, într-un document prin care Sigismund Bathory l-a donat lui Ștefan Török, când aparținea de județul Hunedoara. Din 1617, în proprietatea lui Ștefan Bethlen, era încadrat în județul Timiș. Era locuit de români, ortodocși, care în 1700 au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”.

Pictura interioară, executată pe lemn (1783), azi în stare avansată de degradare, este acoperită pentru protecție, așteptând o eventuală restaurare.

În perioada 1938-1946 în sat s-a construit o nouă biserică, din zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Continuând drumul spre sud, după 5 kilometri se ajunge în satul Brănești, una dintre cele mai vechi proprietăți ale familiei Huniade (Corvinești), atestat documentar din 1514, în proprietatea lui George Brandenburg, spre sfârșitul secolului făcând parte din districtul Margina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)

Satul Jupânești, situat pe același drum, la3 kilometri spre sud, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Swapanesti. Sub austro-ungari a intrat în proprietatea fiscului austriac (sec. XVIII). În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva” (sec. XVIII), a cărei pictură interioară s-a distrus în timp.

În perioada 1990-1996, în sat a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă „Cuv. Paraschiva”.

Satul Begheiu Mic este situat la4 kilometri sud-vest de Făget. Sat românesc, atestat documentar din 1690-1700, cu numele Băsești, nu a avut proprietari, în secolele XVIII-XIX fiind deținut de erariul austriac. Sub comuniști, considerându-se un nume dezonorant, a fost schimbat după râul Bega și numit de localnici Beghei (1964).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

La 3 kilometri vest de oraș se află satul Bichigi, atestat documentar din 1717, cu numele Bikiz, dar se crede că a fost locuit și sub ocupația otomană, în secolul XVII fiind pomenită o Biserică de lemn, care a fost înlocuită în anul 1927 cu altă Biserică de lemn. În timp degradându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1994).

Din Bichigi îndreptându-mă spre nord, după 4 kilometri am ajuns în satul Povârgina (Povergina), atestat documentar din 1761, cu numele Boverschina, când era deținut de erariul austriac. În ea a existat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”(1782-1784), în 2015 distrusă de un incendiu, a căror ruine, acoperite, se mai văd și azi.

Azi localnicii folosesc Biserica Ortodoxă „Sf. Pr. Ilie Tesviteanul”, clădire din zid, construită în 1991.

Înaintând spre nord 6 kilometri, am intrat în satul Bunea Mare, situat la capăt de drum. Cu numele Buhnia, sau Bahnia, a fost atestat documentar din 1440. În decursul timpului a aparținut alternativ județelor Arad, Hunedoara, Severin, în final trecând în județul Timiș. Sub administrația maghiară a fost numit Bunea Română.

În sat a existat o Biserică de lemn, ruinată până la mijlocul secolului XIX. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în perioada 1975-1979.

La 2 kilometri nord de Bunea Mare a existat satul Bunea Mică, înființat în 1871 prin colonizarea cu maghiari aduși din sud-estul Ungariei, numit de aceștia Bunyaszekszárd și de românii din zonă Bunea Ungurească, din 1918 Bunea Mică. Până la începutul anilor 1980 satul a fost părăsit treptat, casele s-au ruinat, au fost demolate, inclusiv biserica satului (1981). Deși satul nu mai există, totuși și în ziua de azi în acte aparține administrativ de Făget.

Satul Temerești, situat la 5 kilometri nord-est de Făget, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Thyhomeresth, primit probabil după Tihomir, un presupus propietar medieval al satului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1803)

Ultimul sat care aparține de Făget, situat la 3 kilometri sud de oraș, este de fapt un fost cătun înființat în 1900 prin colonizarea cu români și maghiari, ultimii numindu-l Facsád Kistelep, în limba română Colonia Mică. În perioada comunistă, pentru a lucra în fabricile nou înființate și în domeniul forestier, au fost aduși numeroși muncitori din alte zone ale țării, astfel satul s-a dezvoltat.

Orașul Brașov- cartierul Șchei

Publicat pe 24 iunie 2023 de monica frimu

Răspunde

Într-una din excursiile prin județul Brașov m-am oprit două zile în municipiul Brașov, așezare existentă încă din neolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice care au scos la iveală și urme de locuire din epoca bronzului și dacică. Intrând în oraș dinspre vest, m-am oprit la cea mai veche clădire păstrată până azi, Biserica „Sf. Bartolomeu”, atestată documentar din 1223, de rit romano-catolic. Istoricii presupun că a fost construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni. În decursul timpului a fost deteriorată de atacurile mongolilor (1241), tătarilor și turcilor (1421), armatele conduse de Vlad Țepeș (1460) și Gabriel Báthory (1611), de fiecare dată fiind reparată, interiorul de azi fiind creat în reconstrucția din perioada 1634-1663, când s-a ridicat și turnul, dotat în 1741 cu un ceas, înlocuit în 1806 cu actualul, încă funcțional.

În jurul bisericii s-a construit un zid de apărare din piatră care, exceptând părțile de est și nord, în timp demolate și reconstruite, s-a păstrat până azi. În timpului unui mare cutremur (1822) turnul s-a prăbușit. Până în 1842 a fost reconstruit în forma actuală, altarul transformat în stil clasicist și biserica dotată cu o orgă, înlocuită în 1923 cu cea existentă și azi. În secolul XVI a avut loc Reforma Protestantă și biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran. Aparținea de Biserica Neagră din Brașov, de care s-a despărțit abia în 1863.

De acolo m-am îndreptat spre cartierul Șchei, unde îmi rezervasem cazarea la Happy Mood Apartments, locație pe care o recomand tuturor, fiind situată în apropierea centrului vechi al orașului și având un preț rezonabil. Vis a vis de ea am văzut Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în 1922 gimnaziu, numit după fondatorul școlii ortodoxe românești, a treia din Transilvania (1850-1851) și din 1996 colegiu.

După Reforma Protestantă a fost preluat de congregația evanghelică. Din 1948 preluat de stat, a fost transformat în Liceu Sportiv, care a continuat să funcționeze și după retrocedarea clădirii către biserica evanghelică (2009). Din 2018, printr-o convenție, rămânând în proprietatea bisericii, clădirea a fost dată spre utilizare gratuită Liceului Teoretic „Honterus”.

Cartierul, numit „Cutun” sau „Cotun”, o așezare românească, de formă circulară, a existat înainte de înființarea cetății Brașovului. Înălțându-se zidurile și bastioanele cetății (1455), cătunul a rămas în afara incintei. Era locuit de paznici ai cetății, numiți șchei, foști iobagi cu îndatoriri militare, de la care a primit în timp numele de Șcheii Brașovului. Locuitorii puteau intra în incintă doar la ore fixe și, pentru a-și vinde produsele, trebuiau să plătească o taxă. Numele Șchei l-a primit sub austro-ungari, cancelaria maghiară folosind termenul șchei sau scheau pentru a denumi cartierele de credincioși de rit slavon (1595).

Pentru a-l vizita, de la cazare am urmat strada Prundului, spre Piața Unirii. Am trecut pe lângă Casa Ștefan O. Iosif (1875-1913) în care s-a născut și copilărit cunoscutul poet și traducător român, fiul directorului Gimnaziului român din Șchei.

Pe aceeași parte a străzii, într-o clădire de epocă, bine păzită, pe care după multe insistențe am reușit să o fotografiez, funcționează Direcția Județeană de Informații.

Nu departe, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Andrei Mureșanu”, din 1992 numit după poetul și publicistul român, autorul poeziei „Un răsunet”, devenită imnul revoluționarilor români de la 1848-1849 „Deșteaptă-te române”, azi imn național. În fața liceului a fost postat bustul scriitorului (2005).

Cam după 5 minute am intrat în Piața Unirii, fosta Piața Prundului, numită după acumularea de prundiș, adus de apele ce coborau de la Pietrele lui Solomon.

Pe una din laturi am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cea mai veche biserică ortodoxă din orașul Brașov, se află pe locul unde în 1292 s-a construit o Biserică de lemn, în jurul căreia se întindea satul Cutun, menționat în bula emisă de Papa Bonifaciu IX (1399) prin care se cerea convertirea la catolicism. Pe locul ei în 1495 fostul Domn al Țării Românești Vlad Călugărul, retras în zona Brașovului, a început construirea unei biserici din piatră, terminată abia în 1519 de Domnitorul Țării Românești Neagoe Basarab.

În decursul timpului mulți domnitori au contribuit la îmbunătățirea construcției astfel cu sprijinul Domnitorului Țării Românești Petru Cercel s-a zidit pridvorul și altarul a fost împodobit cu multe icoane prețioase (1584), Domnitorul Moldovei Aron Vodă a înălțat turnul clopotniței și a zugrăvit interiorul (1596-1597). În timp mulți voievozi și chiar Împărăteasa Elisabeta a Rusiei au înzestrat-o cu obiecte de cult și alte daruri prețioase.

În 1651 s-a terminat construirea Paraclisului „Sf. Ioan Botezătorul”, un secol mai târziu a Paraclisului „Buna Vestire”, din partea de nord (1733-1734), pictat câțiva ani mai târziu, între anii 1750-1752 Paraclisul „Înălțarea Domnului”, pictat la exterior și interior, cu un iconostas în stil brâncovenesc. În aceeași perioadă, din donația Împărătesei Elisabeta a Rusiei, în partea de vest s-a ridicat turnul cu ceas.

Clădirii, din piatră și cărămidă, inițial în stil gotic, în timp i s-au adăugat elemente în stil baroc, ajungând ca azi să aibă aspectul unei piramide cu un turn central mare, flancat de două turnulețe și unul mai mic deasupra intrării.

În perioada 1939-1946 frescele au fost înlocuite cu altele prezentând scene biblice și personalități. La exterior pe perete nordic s-a creat intrarea lui Mihai Viteazul în Brașov, pe peretele frontal cei patru voievozi, ctitorii bisericii, pe peretele sudic încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia și pe peretele estic Mitropolitul Andrei Șaguna, însoțit de juni, cu Liceul fondat de el în fundal.

În interior au fost pictați Mitropolitul Andrei Șaguna, Mitropolitul Bălan, Regele Mihai și mama sa Elena, Regele Ferdinand și Regina Maria. Reprezentanții regalității au fost acoperiți în timpul comunismului, ulterior picturile restaurate (1999).

Biserica a sprijinit Societatea Junilor Brașoveni, înființarea Primei Școli Românești, s-a implicat în viața politică ca Unirea lui Mihai Viteazul, Războiul de Independență, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române, Marea Unire de la 1918.

În cimitirul bisericii au fost îngropate mari personalități ca Nicolae Titulescu, Ioan Meșotă, Aurel Popovici, etc.

Încă din 1480 lângă biserică, într-o clădire din lemn, a funcționat o școală pentru clerici și grămătici, atestată documentar din 1497, cărora li s-au alăturat și dascăli, inițialcu aceleași aceleași atribuții de educatori, traducători, copiști, delegați oficiali în misiuni diplomatice. În secolul XVI Diaconul Coresi s-a stabilit la Brașov unde, ajutat de ucenicii de la școala din Șchei, a tipărit 17 cărți în limbile slavonă și română (1558-1581), între care și un catehism în limba română, acceptat de autorități ca primul manual românesc, folosit la Școala din Șchei (1578).

După ce biserica a fost terminată, pe locul vechii clădiri de lemn s-a construit una din piatră, în 1760 înălțată cu un etaj, apoi transformată în stil baroc, primind actuala formă. În secolul XVIII, când învățământul a devenit obligatoriu pentru copiii între 6-12 ani, a devenit școală elementară, frecventată și de viitorii elevi de gimnaziu.

Din 1946 o parte a clădirii a fost folosită pentru arhivele bisericii și în 1957 profesorul Ion Corlan a înființat Muzeul „Prima școală româneascăˮ, aparținând Bisericii „Sf. Nicolae”, azi cu 5 săli: Sala de clasă Anton Pann, în care sunt expuse călimări, tocuri, tăblițe, etc., folosite pe vremuri de elevi, Sala Diaconu Coresi cu o replică a tiparniței folosită de Coresi, la care se mai poate lucra și astăzi, Sala Cartea și cărturarii brașoveni- care expune cărți religioase vechi și tablourile în ulei pe pânză ale mitropolitului Andrei Șaguna., Sala Cartea, factor de unitate națională cu peste 80 de hrisoave domnești, cărți de limbă româna medievală, printre care se numără: „Biblia de la București” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „Îndreptarea legii” de la Târgoviște (1652), Coresi: „Cazania a II-a” („Cartea românească cu învățătură”),etc. și Sala cu vatră- etnografică, cu icoane pe sticlă și obiecte casnice din perioada medievală.

Pe o altă latură a pieței se află Troița lui Ilie Birt, ridicată în 1738 de căpitanul din armata husarilor și negustor de vază din Șchei, cel care fiind delegat permanent al românilor din Șchei la Viena, Budapesta și Cluj, a apărat drepturile negustorilor. Pe troiță a postat vulturul bicefal pe care în 1780 a înlocuit-o cu stema României. Troița a fost restaurată în 1886 și în 1920 a fost înconjurată cu grilaj de fier.

În piață, în memoria eroilor din Primul Război Mondial, „Reuniunea Femeilor Române” a postat Statuia Soldatului Necunoscut (1939), un soldat cu arma în mână, în poziție de atac.

Din piață m-am îndreptat spre cimitirul Șchei, pentru a vedea Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”. Inițial o capelă ortodoxă (1876), a fost folosită de populația din Șchei ca biserică. În 1899, când s-a terminat construcția Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Cetate, a redevenit capelă. A redevenit biserică în perioada 1919-1946, când a fost folosită de Garnizoana Militară, până ce aceasta s-a desființat. Ca și capelă a funcționat până în 1954, când a fost declarată biserică parohială, al cărei interior a fost pictat în frescă (1969-1973).

În cimitir se află mormântul lui Andrei Mureșanu, poet, lingvist, revoluționar român, unul dintre conducătorii Revoluției 1848, decedat la Brașov în 1863, ale cărui rămășițe au fost aduse acolo în 1925.

Am cotit după cimitir și m-am îndreptat spre o altă biserică din cartier. Pe străduța îngustă am remarcat două case înscrise în patrimoniul istoric, numite după cei care le-au deținut. Casa Dr. Voicu Nițescu (1883-?1954)a fost locuită de omul politic, consilier la Conferința de Pace de la Paris (1919), directorul ziarului brașovean Gazeta Transilvaniei”, francmason din „Loja Dreptatea”, înființată la Brașov 1923, deputat național-țărănist, care a îndeplinit funcția de ministru în diverse guverne din anii ’30.

Casa Muzeu Ștefan Baciu (1918-1993) a aparținut criticului de artă, diplomat, eseist, memorialist, poet, care a răspândit ideile mișcării suprarealiste, profesor universitar, traducător și ziarist român din diaspora din Brazilia (din 1949), apoi SUA (din 1964), cu peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și peste 5000 de articole și studii la activ, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană și elvețiană.

La capătul străzii am ajuns din nou pe strada Prundului, la Biserica Evanghelică din Șchei, construită în perioada 1790-1793.

Cu permisiunea celor care repetau piese muzicale, am putut vedea și interiorul ei.

O casă din zona bisericii găzduiește Uniunea Junilor din Șchei și Brașov, fondată în 2011 și Muzeul Junilor, cu obiecte vechi, costume, aparținând celor 7 cete de Juni din Brașov, icoane pictate pe lemn și sticlă, etc., din colecțiile private ale locuitorilor din Șchei. Pe acel loc, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înființarea Coralei Bărbătești din Brașov, s-a construit o hală din lemn (1884), care a fost folosită pentru diferite festivități muzicale.

Hala a fost distrusă de un incendiu (1910) și pe locul ei s-a construit o clădire, în stil neoromânesc, pentru Dispensarul Ambulatoriu al Societății pentru Profilaxia Tuberculozei (1920). În timp în clădire a funcționat societatea filantropică ,,Leagănul Principele Mircea”, sub patronajul Casei Regale a României și în anii 1980-1990 cabinete medicale.

În apropierea clădirii se află Poarta Șchei, un arc de triumf din cărămidă și piatră, în stil clasic, cu o intrare principală și două secundare, construită în anii 1827-1828, după vizita Împăratului Francisc I la Brașov (1817), în timpul sistematizării orașului, când o parte din fortificațiile din nord-est și sud-vest ale cetății au fost demolate, pentru a se crea mai multe căi de acces, comerțul fiind în acea perioadă înfloritor. Poarta a fost avariată de cutremurul din 1977, ulterior restaurată și în 2004 consolidată.

Poarta Ecaterinei, situată lateral de Poarta Șchei, în partea de vest a cetății medievale, atestată documentar din 1559, a fost construită pe locul unei vechi porți din lemn, Poarta Sfântului Duh (1522), distrusă de inundația din 1526. Timp de 3 secole a fost singura poartă de acces în cetate. Turnul porții, o clădire pătrată, cu trei niveluri, în partea superioară avea patru turnulețe care simbolizau dreptul conducătorilor cetății de a aplica pedeapsa cu moartea.

Era prevăzută cu galerii de lemn pentru apărători, opt guri de tragere și un pod mobil, cu lanțuri, care se rabata peste șanțul cu apă înconjurător. O dată ce negoțul a luat avânt (secol XIX), au fost necesare mai multe intrări în cetate și s-au construit Poarta Șchei, Poarta Târgul Cailor și Poarta Vămii, Poarta Ecaterinei fiind demolată, păstrându-se doar turnul porții, care a supraviețuit până azi.

Până în 1954 turnul a fost folosit ca depozit, apoi restaurat (1971-1973). Azi găzduiește expoziții de artă și istorie.

Vis a vis de poartă se întinde Parcul Gh. Dima, pe care l-am traversat.

statuia Ciprian Porumbescu

Grupul statuar Gemenii Lepădatu (dezvelit 2019)

Se însera, așa că pe lângă Biserica Reformată, o clădire mai nouă, despre care nu am obținut informații, m-am îndreptat spre cazare, restul obiectivelor istorice din cartier urmând să le vizitez a doua zi.

Citește și Orașul Brașov- fortificațiile fostei cetăți

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: licee

Chișinău, Republica Moldova- din bulevardul Ștefan cel Mare spre Parcul Valea Morilor și retur

Chișinău, Republica Moldova- o parte din bulevardul Ștefan cel Mare și zonele adiacente

Keszthely, Ungaria

Orașul Veszprém, Ungaria

Sângeorz-Băi, jud. Bistrița-Năsăud

Rodna și Mânăstirea Cormaia, jud. Bistrița-Năsăud

Orașul Bistrița, jud. Bistrița- Năsăud

Orașul Beclean, județul Bistrița-Năsăud

Orașul Făget cu satele aparținătoare, județul Timiș

Orașul Brașov- cartierul Șchei