Arhive autor: monica frimu

Suzhou, China

Publicat pe de
Răspunde

Suzhou, oraș în provincia Jiangsu, din estul Chinei, este situat de-a lungul râului Shanthang.

A fost fondat în timpul Dinastiei Zhou (514 î.e.n), numit Gusu, după muntele din apropiere. În perioada Primăverilor și Toamnelor, prin unirea triburilor de pe dealurile din jurul lacului Thai, s-a format statul Wu, Regele Helmü (514 î.e.n.) declarând Gusu capitală, în care și-a stabilit reședința, după deces (496 î.e.n.) fiind înmormântat pe dealul Huqiu (Dealul Tigrului).

În decursul timpului dinastiile dorind să acapereze teritorii vaste, s-au desfășurat numeroase războaie, orașul fiind anexat statului Yu Yue (473 î.e.n.), apoi statului Chu (333 î.e.n) și statului Wu, primul stat imperial, format de  Dinastia Qin, care până în 221 î.e.n. a unit toată China, marcând sfârșitul perioadei Statelor Războinice, sub ea punându-se bazele Marelui Zid Chinezesc și a Armatei de Teracotă. urmat de Dinastia Han (206 î.e.n.-220 e.n.), când s-a creat Drumul Mătăsii, o rețea de rute comerciale care lega China de Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Europa. 

În timpul Dinastiei Liang (502–557), când budismul s-a răspândit în China, în Suzhou s-a fondat Templul Hanshan. Sub Dinastia Sui (581–618) s-a construit Marele Canal, azi întins din nordul până în sudul Chinei (Beijing–Hangzhou), prin Suzhou trecând partea lui sudică, sectorul Jiangnan.

Părțile orașului au fost conectate prin poduri de piatră, din care 7 au supraviețuit până azi.

Dinastia Tang (618-907) a realizat Canalul Shantang, care conecta orașul cu Tiger Hill, apoi canale secundare, azi 24 de căi navigabile, prin care se distribuiau către piețe, ateliere și locuințe, cerealele, cărbunele, mărfurile pentru curtea imperială, aduse din nord, pe ele fiind trimise produsele locale- mătase, broderii, bumbac, ceai și ceramică, pentru care se colectau taxe, ceea ce a făcut din Suzhou un important centru comercial, unul dintre cele mai bogate orașe ale Chinei imperiale.

Începând din sec. X în oraș s-au stabilit numeroși chinezi veniți din nordul Chinei, sub Dinastiile Song și Ming (960–1644) orașul extinzându-se.

Devenind și un important centru cultural, în el s-au amenajat numeroase grădini, unele folosite de artiști, azi cele peste 60 de grădini clasice fiind un sit din Patrimoniul Mondial UNESCO, una dintre ele fiind Grădina Maestrului Plaselor (Wǎngshī Yuán), pe care am vizitat-o și eu. La conducere a urmat Dinastia Qing (1644–1912) sub care Suzhou,  deși a suferit distrugeri în timpul unor conflicte, exemplu Rebeliunea Taiping (1850), și-a păstrat reputația de centru al artei, literaturii și meșteșugurilor, în Evul Mediu chinezesc fiind unul dintre cele mai bogate orașe ale imperiului, statut pe care l-a deținut și sub comuniști.

Orașul a suferit în timpul Războaielor Sino-Japozene și Al Doilea Război Mondial, ulterior fiind reconstruit, modernizat, partea istorică restaurată, devenind un important centru turistic mai ales datorită rețelei de canale, după care este supranumit „Veneția Orientului”.

Azi la nord-vest de orașul antic, în afara Porții Changmen, de la Podul Dunseng până la Tiger Hill se întinde strada istorică Shantang, numită și „Qili Shantang”, din 2014 înscrisă pe lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO. A fost realizată în anul 825, în perioada dezvoltării orașului comercial. În decursul timpului, sub diferitele dinastii, s-a deteriorat treptat, fiind renovată abia în sec. XVII.

În 1860 a fost incendiată de forțele armatei Qing. Deși refăcută, importanța ei comercială a început să scadă o dată cu mutarea centrului comercial în altă zonă a orașului.

După fondarea Republicii Populare Chineze a fost restaurată, în secțiunea vestică păstrându-se cele mai multe clădiri istorice, în stilurile arhitecturale Ming și Qing. Secțiunea estică a redevenit comercială, fiind  mărginită de numeroase magazine, reședințe, pe ea funcționând numeroase puncte de servire a mâncării stradale.

Suzhou, China- Grădina Maestrului Plaselor (Wǎngshī Yuán)

Publicat pe de
1

Grădina Maestrului Plaselor (Wǎngshī Yuán) din Suzhou, China, este una dintre cele peste 60 de grădini clasice, sit înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.   

Numită Yu Yin (Refugiul Pescarului), a fost creată în 1140, în timpul Dinastiei Song de Sud, lângă reședința lui Shi Zhengzhi, în cadrul căreia proprietarul avea și biblioteca personală, azi Sala Celor Zece Mii de Volume, care s-au păstrat până azi.

La exterior a fost decorată cu stâncării și vegetație luxuriantă, inspirate din poemul lui Li Bai în care cele 5 vârfuri din sud-estul muntelui Lu sunt asemănate cu flori de lotus aurii, la acea vreme fiind numită Biblioteca „Cinci Vârfuri”.

Degradându-se în timp, în jurul anului 1785, în timpul Dinastiei Qing, proprietarul ei Song Zongyuan a reamenajat-o și numit-o „Grădina Maestrului Plaselor”.

Următorii proprietari au adăugat pavilioane, între care  Pavilionul „Privind Pinii și Admirând Picturile”, numit după pinii seculari, situați la sud de el, simbolizând caracterul nobil și neclintit, unde s-a păstrat un ienupăr chinezesc din perioada Dinastiei Song de Sud și după picturile din interior, prezentând natura.  

Pentru femei s-a creat un salon privat, Clădirea Adunării Eleganței.

S-au plantat arbori noi, grădinile au fost decorate cu stâncărie, s-au creat iazul, poduri etc., în sec. XIX primind aspectul actual.

În anii 1930 celebrul pictor Zhang Daqian, împreună cu fratele său Zhang Shanzi, s-au mutat în grădină, unde au trăit timp de 5 ani, părăsind-o după izbucnirea Războiului de Rezistență împotriva Japoniei.

În acea perioadă și-au perfecționat arta picturii, folosind Cabinetul Bujorului ca atelier, birou de studiu și pentru primirea numeroșilor oaspeți, artiști și cărturari, grădina devenind un important loc de schimburi culturale și artistice.

Suzhou, China-Templul Hanshan

Publicat pe de
1

Templul Hanshan din Suzhou a fost fondat în timpul Dinastiei Liang (502–557), perioadă în care budismul s-a răspândit în China.

Inițial a fost numit Templul Miaoli Puming.

În sec. VII 2 călugări budiști, poetul Hanshan (muntele rece) și discipolul său Shide (cel găsit), s-au stabilit acolo.

Ajungând să fie venerați și Hanshan devenind „stareț”, templul a fost numit după ei, Templul Muntelui Rece.

În decursul timpului s-au construit clădiri, delimitate de curți și grădini cu arbori seculari, s-a refăcut templul, devenind mânăstire budistă, care poate fi vizitată. 

S-au creat replici ale clopotelor vechi, între care și clopotul mare care, conform tradiției, în noaptea de Anul Nou este bătut de 108 ori, simbolizând alungarea celor 108 dorințe și a spiritelor rele, pentru ca noul an să înceapă cu mintea curată, pe care mii de oameni vin să îl audă.

Fațada unei clădiri e acoperită cu sute de felinare roșii, culoarea norocului, prosperității și bucuriei în cultura chineză, multe donate ca ofrandă de credincioși, inscripționate cu numele și dorințele lor ca sănătate, pace etc.

Shanghai, China

Publicat pe de
Răspunde

Shanghai, azi cel mai mare oraș din China și centru comercial important din Asia, până la Dinastia Shui, care a condus China între anii 569-618, numit satul Huating, sub Dinastia Tang (618-907) a devenit sediul prefecturii și sub Dinastia Song (960-1279), fiind amplasat la vărsarea fluviului Yangtz, numit Shanghai, tradus însemnând „la mare”.

Datorită poziției sale strategice și fiind situat în apropiere de orașele Suzhou și Hangzhou, cu o bogată tradiție meșteșugărească, a devenit rapid un important oraș comercial, condus în timp de mai multe dinastii, sub Dinastia Ming (sec.XVI) în nord-estul localității,  lângă Templul Zeului Orașului, fiind amenajată și Grădina Yu Yuan.

Dezvoltarea lui a luat avânt după Războiul Opiului, Primul Război Anglo-Chinez (1839-1842), când prin Tratatul de la Nankin s-a stabilit deschiderea pentru comerț a porturilor chinezești.  

Prin alte 2 tratate (Bogue 1843, Wangxia 1844)  britanicii, americanii, francezii au primit dreptul să se stabilească pe teritoriul Chinei, ocupând orașele și interzicând populației chineze stabilirea în ele, totuși în 1850, în timpul Rebeliunii Taiping,  mulți chinezi s-au refugiat în Shanghai, prin legile promulgate în 1854 primind permisiunea să cumpere terenuri și să-și construiască case, neavând însă dreptul să facă parte din Consiliul Municipal, organ administrativ al concesiunilor străine care și-a început activitatea în același an. 

În 1863 coloniile americană și britanică s-au unit, formând Concesiunea Internațională, care a cumpărat companiile de apă, furnizoarele de gaze, a preluat controlul asupra mijloacelor de transport ale orașului și a afacerilor orașului. Au reglementat jocurile de noroc, prostituția și vânzarea de droguri, conduse de Mafie. După Primul Războiul Sino-Japonez (1894-1895), purtat pentru controlul asupra Coreei,  japonezii câștigându-l, prin Tratatul de la Shimonoseki li s-a permis stabilirea în Shanghai, unde s-au implicat în afaceri, au creat primele uzine, dar Consiliul Municipal a rămas o afacere predominant britanică.

Concesiunea Franceză a ocupat o zonă din sudul așezării britanice, în timp extinsă, ajungând ca în 1914 să fie de 15 ori mai mare decât inițial. Fiind mult mai toleranți, până în anii 1918-1920, când activitățile au fost interzise, poliția franceză a colaborat cu Mafia. Pe teritoriul ei comuniștii și-au creat rețelele ilegale, până azi supraviețuind Casa Partidului Comunist Chinez (ilegal), din 1961 declarată monument protejat, unde în 1921 s-a desfășurat Primul Congres Național al Partidului Comunist Chinez, la care au participat 13 delegați, între care și Mao Zedong, reprezentând cei cca. 50 de membri, prin care partidul s-a înființat legal.

Izbucnind Al Doilea Război Sino-Japonez (1937), trupele japoneze au atacat orașul Shanghai. Ajutate de revoluționarii chinezi, au înconjurat coloniile, pentru a le cuceri, purtându-se numeroase bătălii. În 1940 Marea Britanie și-a evacuat garnizoana și în 1941 japonezii au reușit să ocupe orașul, mii de chinezi fiind obligați să se refugieze.

În Al Doilea Război Mondial Shanghai a devenit un centru pentru refugiații din Europa (1941), primind necondiționat și evrei, dar sub presiunea naziștilor au fost obligați să-i delimiteze, formând un ghetou.  Postbelic a izbucnit Revoluția Comunistă Chineză (1945-1949). China intrând sub conducerea Partidul Comunist Chinez, fiind considerat un simbol al capitalismului, Shanghai a fost marginalizat, începând să se dezvolte abia după noile reforme de sub conducerea  lui Deng Ziaoping (1970-1990), redevenind un important centru economic.

Manufactură de mătase

Clădirile istorice din Bund, zonă situată pe malul vestic al râului Huangpu, au fost restaurate, între ele fiind și fostul sediu al Guvernului Municipal Shanghai, mutat în 1990 în Pudong, clădire construită în anii 1921-1923, în stil neoclasic, ca sediu central al sucursalei HSBC din Shanghai, din 1955 ocupată de autoritățile municipale, azi de Pudong Development Bank, înființată în 1993, deținută de Guvernul Municipal din Shanghai.

Intrarea e flancată de 2 lei din bronz, copii ale statuilor inițiale, azi păstrate într-un muzeu. 

Holul central e acoperit de o cupolă, susținută de coloane din marmură, cu capiteluri ionice, la baza ei decorată cu picturi prezentând orașele Londra, Hong Kong, Shanghai, Tokyo, Calcutta, Bangkok, Paris și New York în care HSBC avea filiale la începutul secolului XX.

Coloane din marmură susțin și arcadele prin care se accesează interiorul, azi împărțit în mai multe secțiuni, cea cu ghișee prezentând o galerie superioară, susținută de coloane, acoperită cu o boltă din sticlă, alta având tavanul casetat, susținut de piloni etc.

În aceeași perioadă (1990) guvernul chinez a decis transformarea zonei agricole de pe malul estic al râului într-o zonă economică, numită districtul Pudong. Inițial în peninsula Lujiazu s-a creat un cartier financiar, în anii 1991-1995 fiind construit Turnul de televiziune Oriental Pearl, de 351 metri înălțime, cu 15 niveluri de observare, prevăzut cu o antenă de 137 metri înălțime.

Până în 1998 a fost finalizat Turnul Jin Mao, urmat de sute de „zgârie-nori”, majoritatea în Pudong, care azi găzduiesc instituții financiare, de microtehnică, biotehnologie etc., districtul extinzându-se spre est și integrând fostul district Nanhui (2005- 2009), construcția lor fiind continuată și azi.

În partea istorică a orașului, pe malul râului Huangpu, s-a amenajat faleza Bund, loc de promenadă mult vizitat de turiști, de acolo putându-se observa mare parte din Pudong.

S-a dezvoltat industria, în 2005 reprezentând 20% din producția Chinei, zona portuară s-a extins, azi Shanghai având cel mai mare port de containere din lume.

Unele părți ale fostei Concesiuni franceze au fost declarate zone istorice de conservare culturală, începând din 2007 clădirile restaurate și amenajate ca un cartier comercial cu magazine, restaurante, galerii de artă, etc.

În perioada 2008-2015 s-a construit Turnul Shanghai, clădire comercială de 632 metri înălțime, cu 128 etaje, având fațada din sticlă răsucită cu 120 grade de la bază spre vârf. În el funcționează numeroase birouri, hoteluri, centru fitness, restaurante, Mall, Centru de conferințe, parcări etc., pe care nu am reușit să-l imortalizez decât parțial (în poză cel din stânga).

Pentru vizitatori s-au creat 9 punți de observație, prima deschisă publicului în 2016, un an mai târziu cele de la etajele 118, 119 și în 2020 cea de la etajul 121, supranumită „Topul Shanghaiului”, amenajate cu restaurante, cafenele și magazine.

A fost cea mai înaltă clădire din China și a doua din lume, după Burj Khalifa din Dubai, de 829 metri înălțime, în 2021 turnul fiind depășit de Merdeka 118 din Malaezia.

Accesarea etajelor se face cu lifturi interioare, între care cel cu viteza maximă de 20.5 metri/secundă, până în 2017 cel mai rapid din lume, apoi depășit de cel din centrul de Finanțe Guangzhou CTF (21 metri/secundă).

În oraș s-a amenajat strada Nanjing, pietonală, întinsă pe cca. 5 kilometri, mărginită de clădiri impozante în care funcționează magazine de lux, cu produse de firme din toată lumea, partea de est fiind principalul cartier comercial din Shanghai.

Nu puteam să părăsesc orașul fără să fac o croazieră pe râul Huangpu, pentru a vedea superba iluminare a clădirilor noaptea.

Shanghai, China- Grădina Yu Yuan

Publicat pe de
1

Grădina Yu Yuan din Shanghai, China, a fost amenajată în timpul Dinastiei Ming, din 1559 guvernatorul Pan Yunduan creând în nord-estul localității, lângă Templul Zeului Orașului, un loc de relaxare pentru tatăl său, ministrul Pan En. Fiind numit guvernatorul provinciei Sichuan, lucrările au stagnat, grădina fiind finalizată abia în 1577.  

În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari, apoi partea de est a fost achiziționată de un grup de lideri locali (1709), partea de vest de niște negustori (1790), care au amenajat-o și au deschis-o publicului.

În timpul Primului Război al Opiumului (1839-1842) una dintre clădirile grădinii a fost folosită scurt timp ca bază de operațiuni. În Rebeliunea Taiping (Războiul Civil din 1850-1864)  Societatea „Săbiile Mici” și-a stabilit acolo cartierul general. Fiind atacat de trupele Qing, în timpul luptelor mare parte din structurile originale au fost distruse.Grădina a fost refăcută în perioada 1956-1961 și redeschisă publicului.

Din 1982 a fost declarată monument național.

Azi, situată în districtul Huangpu, întinsă pe 2 hectare, e împărțită în 6 zone, separate prin podețe în zig-zag, cu clădiri roșii din lemn, în stil arhitectural chinezesc, având acoperișuri curbate din gresie, unele mărginite de ziduri decorate cu elemente din natură, capete de dragoni etc., înconjurate de vegetație.

În Grădina Interioară Neiyuan s-a creat un lac, mărginit parțial de blocuri din piatră, traversat de podețe din gresie, înconjurat mai ales de pavilioane mici, coridoare acoperite, poduri în zig-zag și stâncării decorative.

Între ele se distinge Piatra de Jad Yu Ling Long, din calcar găurit, presupusă a fi veche de cca. 1000 de ani, din timpul Împăratului Huizong din Dinastia Song, despre care se spune că așezând la baza ei un arzător de tămâie, fumul produs va ieși prin găurile ei.

În jurul lacului se află cele mai importante clădiri din grădină, între care cea mai mare, Sala Sansui, folosită pe vremuri pentru primirea oaspeților și ceremonii, Sala Yuhua, celebră pentru mobilierul său, „Pavilionul celor zece mii de flori”, Wanhua, înconjurat de curți și vegetație ornamentală, Sala Diachun,  folosită scurt timp ca sediu al Societății „Săbiile Mici” în timpul Revoltei din Shanghai etc.

În afara grădinii propriu-zise, pe o insuliță din lac, se află Casa de Ceai Huxinting, accesată prin Podul celor Nouă Cotituri, una dintre cele mai vizitate de turiști.

Lângă grădină se află  Bazarul Yuyuan, în care am intrat pe lângă unul din fostele pavilioane, reconstruit în stil tradițional Ming-Qing, în care la parter funcționează magazinul de bijuterii Laopu Gold.

Pe vremuri zonă comercială, în ea funcționau numeroase prăvălii de mătase, de jad și aur, ateliere pentru meșteșugari, hanuri pentru negustori, farmacii, ceainării, restaurante etc., amenajate la parterul clădirilor, etajele fiind folosite pentru locuit, banchete, sau ca saloane de ceai.

Cele care au supraviețuit, au fost recondiționate, lângă ele s-au ridicat clădiri noi, în stil tradițional, formând actualul bazar.

Complexul e dominat de clădirea Tianyu.

Azi în bazar funcționează sute de magazine cu mătăsuri, bijuterii, obiecte de artă, suveniruri, ceaiuri, dulciuri, produse de alimentație, etc.

Orașul Covasna

Publicat pe de
1

Orașul Covasna e situat la marginea sud-estică a părții inferioare a Carpaților de curbură, pe cursul râului Covasna, afluent al Râului Negru

A fost prima dată atestat documentar din 1567, dar săpăturile arheologice au descoperit urme de locuire din neolitic, Epoca Bronzului, Epoca Fierului și în apropierea lui o fostă cetate dacică, înconjurată de 4 terase fortificate cu ziduri din piatră (sec. I î.e.n.-sec. I e.n..), scoase la iveală de o furtună mare, care a despădurit terenul.

Fiind zonă cu activitate vulcanică, în decursul timpului au avut loc mai multe erupții, incendii, cutremure, cele mai multe în sec. XIX, care au devastat orașul, de fiecare dată fiind refăcut, în 1840 primind dreptul de a organiza târguri.

Numele orașului provine de la cuvântul slavon „kvasny”, tradus „dospit, fermentat”,  cu referire la numeroasele izvoare cu ape minerale și mofete din zonă, care există și azi, folosite pentru cure balneare încă din sec. XI, când apa minerală era scoasă din puț cu găleata, era turnată în vane mari din lemn și încălzită cu pietre fierbinți, iar mofetele erau niște simple găuri în pământ, ulterior târgul devenind stațiune balneară, menționată într-un manual de geografie apărut la Viena în 1818.

În Parcul Central al orașului se poate vedea Balta Dracului, în sec. XVIII cu numeroase erupții, emanând mofete, apoi folosită ca baie terapeutică, azi declarată monument al naturii.

În 1889 s-a înființat prima societate comercială de exploatare a băilor termale, din 1891 apa minerală din cartierul Voinești fiind îmbuteliată.

Din 1952 Covasna a fost declarat oraș. La reorganizarea administrativă a României (1968) județul, în care a fost încadrat orașul, i-a primit numele.  

Primăria Covasna

În apropierea parcului, pe una din marginile râului, se află Casa de Cultură, în fața ei având postată statuia Kőrösi Csoma Sándor (1784-1842), un explorator și filolog secui din Transilvania care a publicat primul dicționar tibetan-englez, considerat părintele tibetologiei, născut în Chiuruș, Comitatul Trei Scaune și decedat în Darjeeling, India.

Azi Covasna este o renumită stațiune balneo-climaterică, mai ales pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, uneori numită „Stațiunea celor 1000 de izvoare”. Pentru cazarea vizitatorilor există numeroase hoteluri și pensiuni. Lângă Hotelul Montana, situat pe unul din dealurile de la marginea orașului, din 1990 s-a construit și Biserica Ortodoxă „Izvorul Tămăduirii”.  

Dorind să văd o cascadă situată pe Valea Zânelor, la doar 6 kilometri, am părăsit centrul orașului, în drum trecând pe lângă Biserica „Înălțarea Domnului” construită interbelic, începând din 1930, pentru mine punct de reper, de acolo trebuind să cotesc spre est.

Cascada Valea Zânelor, numită și Cascada de sub Șiclău, s-a format pe râul Covasna, apa erodând în timp stâncile vulcanice.

Poate fi accesată ușor, coborând un șir de trepte realizate în acest scop.

Mânăstirile Plopana, Tisa Silvestri, Sf. Carol Boromeu și orașul Onești, jud. Bacău

Publicat pe de
1

Într-o excursie prin țară, părăsind orașul Vaslui, m-am îndreptat spre est și după o oră de rulat, în județul Bacău m-am oprit la Mânăstirea „Sf. Mc. Mina”, situată la 2 kilometri nord de comuna Plopana.

A fost construită în perioada 2000-2009 pe locul unei foste ferme pomicole cumpărată de la stat de Episcopia Romanului, cu ajutorul donațiilor făcute de credincioși.

Biserica a primit 3 hramuri: „Acoperământul Maicii Domnului”, „Sf. Ierarh Nectarie de la Eghina” și „Sf. Mc. Mina”.

În cadrul mânăstirii s-a înființat un centru de asistență socială pentru bătrânii fără resurse financiare.

La 17 kilometri sud-vest, la marginea unei păduri din estul satului Tisa-Silvestri, se află Mânăstirea Tisa Silvestri.

Pe acel loc a existat un schit, cu Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, prima dată atestat documentar din 1760, metoc al Mânăstirii Doljești-Roman, în 1809 cu obște de călugări, aparținând de Eparhia Romanului, desființat după secularizarea averilor mânăstirești (1864).

După 1990, primind de la Episcopia Romanului aprobarea reînființării unei mânăstiri, pe terenul donat de localnici, maicile venite de la Mânăstirea Ciolpani, au ridicat Paraclisul „Buna Vestire”.

Apoi s-au construit chiliile, stăreția, arhondaricul și Biserica „Schimbarea la Față” (1993-1999), în stil moldovenesc.

Interiorul a fost pictat în tehnica fresco, prezentând personaje și scene biblice.

Azi mânăstirea e întreținută de 17 măicuțe specializate în agricultură, apicultură, pictură, confecţii, goblenuri, etc., slujbele fiind oficiate de preot de la Mânăstirea Runc.

Rulând prin județul Bacău spre sud, am trecut pe lângă Lacul Galbeni, lac de acumulare creat în 1983 pe teritoriul administrativ al satului Galbeni, comuna Nicolae Bălcescu, la confluența râurilor Bistrița și Siret, pentru alimentarea cu apă a zonei.

Din 2004 a fost încadrat în rezervația naturală de tip avifaunistic, care se întinde pe o suprafață de 1.123 hectare. E folosit pentru pescuitul sportiv, fiind populat de numeroase specii de pești ca lin, plătică, crap, caras, somn, șalău, biban, etc.

Pe teritoriul comunei Gioseni, pe un deal unde arheologii au descoperit fundațiile unei Biserici catolice, datată din sec. XV-XVI, fostul cimitir, în morminte monede medievale, în anii 1991-1996 s-a construit Mânăstirea Romano-Catolică „Sf. Carol Boromeu”, aparținând Diecezei Romano-Catolice din Iași, administrată de Congregația Surorilor Milostive ale Sf. Carol Boromeu, congregație înființată în 1652 la Nancy, Franța, având ca misiune îngrijirea bolnavilor; educația copiilor; etc.

Continuând drumul spre sud, mi s-a arătat Lacul Răcăciuni, lac de acumulare, cu baraj, realizat pe râul Siret, întins pe 1702,3 ha, parte din rezervația naturală de tip avifaunistic (2.004 hectare), din 2004 declarată arie protejată.

Pe teritoriul comunei Pancești, la intrarea în satul Dienet, mi-au atras atenția mai mulți copii care se scăldau în Iazul Dienet, deranjând pescarii amatori.

Încă 34 kilometri sud-vest și am ajuns în orașul Onești, prima dată atestat documentar din 1458 într-un act prin care, împreună cu alte sate, a fost donat Mânăstirii Bistrița, dar săpăturile arheologice au descoperit urme de locuire continuă încă din neolitic.

Primăria Onești, clădire inaugurată în 2006

Fiind locuit majoritar de români, aceștia și-au construit o Biserică de lemn ortodoxă, înlocuită în anii 1840-1849 cu una din piatră și cărămidă. În 1940 fiind grav avariată, a fost restaurată în perioada 1942-1943. A rezistat până la cutremurul din 1977, care a distrus-o și a fost dezafectată, slujbele fiind ținute într-o baracă improvizată, apoi construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cu interiorul pictat în frescă, refăcută în anii 1980-1989, când pictura a fost restaurată.  

Lângă biserică se află Monumentul Eroilor din 1918-1919.

Fiind situat la confluența râurilor Trotuș, Cașin, Oituz și Tazlău, valea Trotușului fiind rută comercială între Moldova și Transilvania, numeroși secui catolici au imigrat și s-au stabilit în târg, unde și-au construit în decursul timpului Biserici de lemn, distruse de atacurile turcilor și tătarilor, în perioada 1850-1854 ridicând o biserică din piatră. Avariată de cutremure și Primul Război Mondial, începând din 1920 s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Paul”, azi sediul Decanatului de Trotuș, lucrările fiind oprite în anii 1928-1938, reluate și biserica finalizată în 1945, în stil romanic, cu 2 turnuri de 33 metri înălțime, în cel din dreapta postate 3 clopote, dintre care cel mic din 1877. În 1980 biserica a fost extinsă și interiorul pictat în frescă, exteriorul fiind renovat în 1998.

În perioada comunistă fiind înființat Grupul Industrial Borzești (1952), până în 1960 s-au construit coloniile pentru muncitorii constructori care, în decurs de 5 ani, împreună cu deținuți de drept comun și politici, au construit cartiere cu blocuri de locuințe, un spital, unități de învățământ, comerciale, creând orașul muncitoresc Onești, în perioada 1965-1990 numit Gheorghe Gheorghiu Dej, în memoria fostului lider comunist al României, după 1990 revenind la numele inițial Onești.

A devenit foarte cunoscut în toată lumea după gimnasta Nadia Comăneci, inițial antrenată în oraș, cea care în 1976,  având doar 15 ani, la Jocurile Olimpice de la Montreal, Canada, a câștigat primul 10 din istoria gimnasticii olimpice.

Memorialul Nadia Comăneci

Sporturile sunt și azi foarte apreciate, unele fiind practicate în Sala Polivalentă „Nadia Comăneci”, construită în anii 1999-2003, care găzduiește competiții și evenimente cultural-sportive.

În 1967 în centrul orașului s-a inaugurat Casa de Cultură a Sindicatelor, parte din patrimoniul Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR), constituit din cotizațiile sindicaliștilor începând cu anul 1906, în care s-au desfășurat spectacole, piese de teatru, simpozioane, conferințe, Festivalul Internațional de Muzică pentru Copii „TI AMO Onesti,” uneori evenimente politice. După numeroase procese, în 2023 a fost trecută în administrația publică Onești. Azi în clădire funcționează și Teatrul Municipal, cu sala de spectacole de 750 locuri.

Începând din 1991, în aceeași zonă a început construcția Catedralei Ortodoxe „Pogorârea Sf. Duh”, până în 1997 fiind terminat subsolul, lăcaş închinat „Izvorului Tămăduirii”, în care s-au oficiat slujbele până în 2013, când clădirea a fost finalizată, rămânând să fie efectuate lucrări de finisare. Biserica prezintă 4 turle, dotate cu 5 clopote turnate în 2006 la Innsbruck, Austria.

În apropiere de centrul orașului, începând din 1990 s-a construit Sanctuarul „Fericitul Ieremia Valahul”, lucrări sprijinite de călugării capucini italieni, sosiți în 1992, care s-au finalizat după cca. 34  de ani, în 2024 fiind sfințit în prezența episcopilor și numeroșilor credincioși, azi loc de pelerinaj. A fost numit după primul român beatificat în 1980 de Papa Ioan Paul II, inițial numit Ion Costiște (1556-1625), despre care se presupune că s-a născut în apropiere de comuna Sascut, jud. Bacău, care la 18 ani a migrat în Italia, în 1579 a aderat la Ordinul Fraților Capucini, la Mănăstirea „Sf. Efrem” din Napoli, preluând numele Ieremia Valahul, dedicându-și viața îngrijirii bolnavilor, unele vindecări fiind considerate miraculoase.

Deși oraș preponderent cu blocuri, pentru relaxare există Parcul Municipal, întins pe 14,22 hectare, cu copaci seculari, rondouri cu flori, un mic lac, fântâni arteziene, loc de joacă pentru copii, etc.

Citește și Orașul Covasna

O scurtă oprire în orașul Vaslui

Publicat pe de
1

Orașul Vaslui, situat în partea de est a țării, pe Dealul Morii, în regiunea istorică Moldova, a fost prima dată atestat documentar din anul 1375 dar săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din paleoliticul superior (30.000-8.000 î.e.n).

Având o bună poziție strategică, domnitorii s-au stabilit acolo, în timpul domniei lui Ștefan II (sec. XV) fiind construită Curtea Domnească, târgul devenind centru administrativ al Moldovei Meridionale, ruinele acesteia, refăcute de Ștefan cel Mare, fiind descoperite de săpăturile arheologice din 1942, care au continuat până în anii 1980, în anii 2011-2015 ansamblul fiind restaurat.

Fiind așezat pe drumul comercial care făcea legătura între cetățile de pe țărmul Mării Negre și cele de la Marea Baltică, târgul s-a dezvoltat, în el stabilindu-se treptat numeroși evrei, veniți din Galiția, apoi armeni și greci.

După ce a câștigat Bătălia de la Podul Înalt (1475), pe locul unei vechi biserici (sec. XIV), Domnitorul Ștefan cel Mare a construit Biserica domnească „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1490), ca paraclis al curții domnești.

Biserica a fost reconstruită în 1820 de Maria Cantacuzino, văduva marelui logofăt Costache Ghica, proprietarul târgului Vaslui, clădire din piatră și cărămidă,  având fațadele decorate cu arcaturi oarbe din cărămidă, ocnițe și discuri de ceramică smălțuită.  

În 1894 interiorul s-a pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice, pictura fiind restaurată în perioada 1913-1930.

În anii 2011-2014 lângă biserică s-a construit o clădire cu parter și etaj, cu pridvoare largi, decorate cu picturi în stil bizantin, reconstituind una dintre casele ansamblului Curții Domnești.

Încăperile au fost amenajate pentru administrația Parohiei „Sf. Ioan”, spațiu expozițional dedicat istoriei Curții Domnești și descoperirilor arheologice, săli pentru activități culturale religioase, la etaj camere de cazare pentru participanți, sau pelerini.

În apropierea bisericii se află fosta Casă Mavrocordat, din 2004 declarată monument istoric național, construită în anii  1883-1892  de Voievodul Constantin Mavrocordat, proprietarul unei fabrici de cărămidă și țiglă, după ce a cumpărat moșia târgului Vaslui. Clădirea formată dintr-un corp central și 2 aripi mai scunde, în stil neoclasic, cu elemente din Renașterea italiană,  având un mic pridvor susținut de coloane, ferestrele cu ancadramente sculptate, a fost înconjurată de un parc cu arbori ornamentali și pomi fructiferi. Interbelic a fost cumpărată de Mareșalul C-tin Prezan, în 1930 cedată armatei, până în 1934 transformată în Cercul Militar Vaslui „C-tin Prezan”, mareșalul păstrând o cameră pentru locuit. După ce a fost naționalizată, a fost transformată în Palatul Copiilor, inaugurat în 1956.

După organizarea administrativ-teritorială a țării (1968), orașul a devenit capitala județului Vaslui, din 1979 primind statutul de municipiu.

Consiliul Județean și Prefectura

În centrul orașului s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Constantin Tănase” (1972), cu o sală de spectacole de 575 locuri, în care se desfășoară anual Festivalul de umor „Constantin Tănase”.

Deși doream să mai văd câteva clădiri istorice, negăsind nici un loc de parcare, am oprit pe un loc interzis, am „furat” 3 poze, apoi am părăsit orașul, îndreptându-mă spre județul Bacău. În drum am trecut pe lângă Lacul de acumulare Pușcași, realizat de comuniști prin construirea unui baraj pe râul Racova, folosit pentru alimentarea cu apă a localităților și irigații. Întins pe 169 hectare, populat cu specii de pești ca amur, crap, caras, azi e folosit pentru pescuit sportiv, în perioadele de migrație putând fi observate diverse specii de păsări-cormorani, rațe sălbatice, stârci, etc.

Citește și Mânăstirile Plopana, Tisa Silvestri, Sf. Carol Boromeu și orașul Onești, jud. Bacău

Mânăstirea Hădâmbu, jud. Iași

Publicat pe de
1

La 30 km de Iași, în satul Schitul Hădâmbului, comuna Mironeasa, se află Mânăstirea Hădâmbu, ortodoxă, cu obște de călugări, din 2015 inclusă pe lista Monumentelor istorice din jud. Iași.

A fost creată în 1659 de fostul chelar, boierul grec Iani Hadâmbul, pe unul dintre terenurile primite în dar de la Voievodul Grigore Ghica,  unde exista un vechi schit, inițial înlocuind Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae” (sec. XV) cu una din piatră de carieră,  Biserica „Precistei și Născătoarei de Dumnezeu”.

Schitul a fost înconjurat cu zid de piatră, prevăzut cu 3 turnulețe de colț rotunde, sub forma unei fortărețe, accesată prin Turnul-Clopotniță, călugării greci putându-se apăra de năvălirile turcilor și tătarilor, care au reușit totuși să-l devasteze în anii 1661 și 1671.

A fost închinat Patriarhiei Ierusalimului care la începutul sec. XVIII l-a făcut metoc al Mânăstirii Sf. Sava din Iași, administratoarea averilor din Moldova ale Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Chilia „Sf. Ioan Botezătorul”

Din 1734 a devenit metoc al Mânăstirii Galata care în 1780 a reparat biserica. După secularizarea averilor mânăstirești (1863), călugării l-au părăsit, rămânând neocupat peste 70 de ani. Mănăstirea Hadâmbu a fost reînființată abia în anul 1937, cu obște de călugări români, care au reparat biserica și au consolidat o parte a zidurilor cu cărămidă. Pentru a proteja icoana Maicii Domnului, „făcătoare de minuni”, găsită în fosta catapeteasmă a bisericii, au îmbrăcat-o în argint, ulterior în foiță de aur.

Schitul a funcționat până în 1960, când printr-un decret a fost închis, fiind redeschis abia în 1992, cu rangul de mânăstire. Pe numeroasele terenuri din apropiere, cumpărate de la localnici, treptat s-au construit o stăreție, numeroase chilii,  un agheasmatar, un așezământ social-filantropic, o clădire pentru cazarea pelerinilor (arhondaric), cu capacitatea de 500 persoane, un magazin bisericesc, un muzeu.

Clădirile au fost înconjurate cu un zid de incintă, accesul fiind făcut prin noul Turn-Clopotniță.

La sfârșitul sec. XX- începutul sec. XXI  s-a construit  Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”, în stilul tradițional ștefanian.

Pereții interiori au fost pictați în tehnica fresco și în demisol s-a creat Paraclisul „Sf. Ierarh Nicolae”.

În 2003 un mare incendiu a distrus 28 de chilii, magazia cu cărțile și obiectele bisericești, a deteriorat clădirile, ulterior consolidate, când bisericii vechi i s-a creat un acoperiș în stil moldovenesc, pictura interioară restaurată și în 2009 mânăstirea a fost resfințită.

Citește și O scurtă oprire în orașul Vaslui

Iași: Mânăstirile Frumoasa, Galata și Hlincea

Publicat pe de
1

În partea de sud-vest a orașului Iași se află  Mânăstirea Frumoasa, ortodoxă, cu obște de călugărițe, din 2004 inclusă pe lista monumentelor istorice din județul Iași. A fost ctitorită în sec. XVI, hatmanul Melentie Balica construind Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, pe care a închinat-o Mânăstirii „Schimbarea la Față” din Muntele Sinai, pe care în 1618 de Domnitorul Radu Mihnea a ridicat-o la rang de mânăstire, cu obște de călugări greci. În anii 1724-1733 la porunca Domnitorului Moldovei Grigore Ghica II biserica a fost reparată și extinsă, adăugându-se și un pridvor. S-au construit case domnești, s-a amenajat o grădină cu flori și fântâni arteziene, ansamblul a fost înconjurat cu un zid din piatră, pe latura de est prevăzut cu Poarta Spânzuraților, în spatele mânăstirii, barându-se pârâul Nicolina, s-a creat un lac artificial, pe care se făceau plimbări cu bărci.  În 1740 clădirile, distruse  în timpul ocupației rusești (1739), au fost înlocuite, în grădină fiind construit Palatul Domnițelor, azi ruinat și în incintă palatul destinat domnitorului și boierilor.

Un secol mai târziu s-a construit „Palatul de pe ziduri” (1818-1819), sediu al egumeniei, clădire cu parter și etaj, în stil neoclasic, cu intrarea din incinta mânăstirii și o ieșire spre grădina cu lac. În unele perioade fiind ocupată de Domnitor, a fost numită și Palatul Sturdza. În 1841 la etaj i s-a adăugat Paraclisul „Sf. M. Mc. Ecaterina”, ulterior palatul devenind casă parohială, azi în el funcționând un muzeu. În anii 1966-1970 a fost restaurat și consolidat, ultima restaurare fiind făcută în perioada 1982-1983. 

Până în 1833 deasupra porții de intrare s-a ridicat Turnul-Clopotniță, de  35 metri înălțime, în stil neoclasic, la etaj cu camera clopotelor, la exterior având fațadele ornate cu perechi de coloane în stil ionic.

Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost refăcută (1836-1839) de starețul Ioasaf Voinescu, în stil ucrainean, cu 4 turle, 2 mari deasupra cupolelor navei și 2 mici deasupra pridvorului și altarului, fațadele ornate în stil clasic, cu panouri și pilaștri, pe cea principală, deasupra ușii de intrare, cu un portic doric înalt, mărginit de 4 coloane, cele din mijloc unite printr-o arcadă centrală, superior fațada terminându-se cu un fronton triunghiular.

Pentru a susține construcția, pe lateralele din interior s-au postat 8 coloane masive din marmură. Biserica a fost ornată cu picturi în tempera, prezentând personaje și scene biblice, lângă intrare portretele familiei Domnitorului Grigore Ghica II. În pronaos s-a păstrat mormântul Domniței Ruxandra, fiica lui Grigore Ghica Vodă, îngropată în anul 1780.

Lateral de biserică s-a creat cavoului familiei Sturdza. În 1842, la cererea Domnitorului Moldovei Mihail Sturdza, deasupra lui s-a creat Mausoleul lui Grigore Sturdza, sculptat în marmură albă de un artist italian, prezentând baza cu 2 plăci, una prezentând stema familiei Sturdza, cealaltă fiind inscripționată cu litere chirilice. În colțuri 4 femei îngenuncheate, cu mâinile împreunate pentru rugăciune, susțin o placă superioară pe care e postată o coloană înaltă ce susține o urnă, de ea fiind sprijinită statuia unei femei „înger”.

După secularizarea averilor mânăstirești (1863) mânăstirea a devenit cazarmă și închisoare militară. În perioada 1889-1941 biserica a funcționat ca biserică parohială, apoi alături de cazarmă s-a înființat un Spital Militar (1945), ambele funcționând  până în anul 2002, an în care la inițiativa Patriarhului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, mânăstirea a fost reînființată.

Mânăstirea Galata, numită după cartierul din Constantinopol (azi Istanbul) unde locuiau domnii moldoveni care mergeau la Înalta Poartă pentru a primi de la sultan confirmarea rangului de domnitor, a fost ctitorită de Domnitorul Moldovei Petru Șchiopu după ce inițial construise Biserica Galata din vale care, fiind așezată pe un teren nesigur, s-a dărâmat la puțin timp după terminare. Pe un deal din apropierea orașului, deasupra văii râului Nicolina, în perioada 1582-1584 a construit Biserica „Înălțarea Domnului”, numită și Biserica din deal, în care în 1591 domnitorul s-a căsătorit în secret cu Irina Botezat, mama fiului său Ștefan (născut în 1584), o roabă despre care se presupune că ar fi fost doica celorlați copii ai săi.

Până în 1583 s-au ridicat casa domnească cu Paraclisul „Sf. Ap. Iacov”, din care până azi au supraviețuit parterul și pivnița, corpul de chilii, stăreția, trapeza, arhondaricul pentru cazarea oaspeților, s-a început îngrădirea complexului cu un zid din piatră și ornarea interiorului bisericii cu picturi, rămase neterminate la înlăturarea lui Petru de la domnie, ulterior ruinându-se.  Întorcându-se în Moldova (1616), Doamna Maria, fiica lui Petre Șchiopu, dorind să întrețină ctitoriile tatălui ei, cu ajutorul vărului ei, Domnitorul Radu Mihnea, a închinat Mânăstirea Galata Patriarhiei Ierusalimului (1617), de atunci având obște de călugări greci.

În 1735 s-au construit zidul înconjurător, deasupra porții de intrare un Turn-Clopotniță, înălțat cu un etaj de Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849).

În 1762 un incendiu puternic a distrus catapeteasma bisericii și majoritatea picturii, acesta fiind refăcută în 1811.

După secularizarea averilor mânăstirești (1863), călugării au părăsit mânăstirea. În incintă s-a înființat o școală de sericicultură și Biserica a funcționat ca biserică parohială. În perioada 1923-1950 în casele egumenești a funcționat Penitenciarul Central Iași și ateliere de cizmărie, olărie, fierărie, etc. în care lucrau deținuții. Sub comuniști Penitenciarul a fost mutat la Mânăstirea Galata și Biserica, devenită de mir, a fost folosită pentru slujbe doar duminica. În anii 1961-1971 complexul a fost restaurat și biserica reparată. Cu ajutorul Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, în 1990 mânăstirea a fost reînființată cu obște de maici, Casa domnească, care a supraviețuit, fiind folosită de ele ca atelier de croitorie și broderie pentru veșminte liturgice.  

La ieșirea din orașul Iași, la poalele Dealului Cetățuia, pe teritoriul administrativ al comunei Ciurea, se află Mânăstirea Hlincea, cu Biserica Ortodoxă  „Sf. M. Mc. Gheorghe”, creată în jurul anului 1587 de Maria, fiica lui Petru Șchiopu, împreună cu soțul său, spătarul și mare vistiernic Zottu Tzigara și închinată Mânăstirii Dionisiu de la Muntele Athos. După detronarea și emigrarea lui Petru, călugării greci s-au retras și treptat mânăstirea s-a ruinat. A fost restaurată o dată cu Mânăstirea Galata de Doamna Maria, întoarsă în țară (1616) și în 1617 Domnitorul Radu Mihnea a trecut-o ca metoc al Mânăstirii Galata.

Sub Domnitorul Vasile Lupu deasupra naosului bisericii s-a construit o turlă (1659-1660), pe laterale sprijinită de 2 perechi de contraforturi în trepte.

S-au ridicat chilii pentru călugări, o trapeză, s-au creat o pivniță de piatră, zidul înconjurător, cu un turn-clopotniță și o arcadă mare la intrare, apoi a închinat-o Mânăstirii  Arghirocastro de la Adrianopole (azi Edirne, Turcia).

În 1653 cazacii au jefuit biserica și i-au torturat pe călugări. După retragerea lor, Domnitorul Ștefăniță Lupu (1659-1661) a refăcut pe cheltuiala sa pictura interioară a bisericii.

Apoi Domnitorul Gheorghe Duca (1668-1672) a închinat-o ca metoc al Mânăstirii Cetățuia, ctitorită de el, rămânând până în 1990, în timpul războaielor ruso-turcești (1787-1792; 1806-1812) ambele mânăstiri fiind transformate în spitale militare, în epidemia de holeră (1831) cel de la Hlincea fiind folosit ca stație de carantină. Ulterior, părăsite, clădirile mânăstirii s-a ruinat, fiind restaurate abia în 1908 de Comisia Monumentelor Istorice.

În 1959 mânăstirea a fost închisă și biserica folosită de parohia satului Hlincea care, după cutremurul din 1977, a consolidată-o și restaurat-o. În perioada 1980-1984 s-au reparat clădirile chiliilor, zidul de incintă, în 1990 s-a redeschis ca Schitul Hlincea, cu călugări aduși de la Mânăstirea Horaița, jud. Neamț, un an mai târziu a fost scos de sub administrarea Mănăstirii Cetățuia și ridicat la rangul de mănăstire autonomă, în cadrul căreia treptat s-au construit noi chilii,  bucătăria și trapeza.

Citește și Mânăstirea Hădâmbu, jud. Iași