Grădina Maestrului Plaselor (Wǎngshī Yuán) din Suzhou, China, este una dintre cele peste 60 de grădini clasice, sit înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Numită Yu Yin (Refugiul Pescarului),a fost creată în 1140, în timpul Dinastiei Song de Sud, lângă reședința lui Shi Zhengzhi, în cadrul căreia proprietarul avea și biblioteca personală, azi Sala Celor Zece Mii de Volume, care s-au păstrat până azi.
La exterior a fost decorată cu stâncării și vegetație luxuriantă, inspirate din poemul lui Li Bai în care cele 5 vârfuri din sud-estul muntelui Lu sunt asemănate cu flori de lotus aurii, la acea vreme fiind numită Biblioteca „Cinci Vârfuri”.
Degradându-se în timp, în jurul anului 1785, în timpul Dinastiei Qing, proprietarul ei Song Zongyuan a reamenajat-o și numit-o „Grădina Maestrului Plaselor”.
Următorii proprietari au adăugat pavilioane, între care Pavilionul „Privind Pinii și Admirând Picturile”, numit după pinii seculari, situați la sud de el, simbolizând caracterul nobil și neclintit, unde s-a păstrat un ienupăr chinezesc din perioada Dinastiei Song de Sud și după picturile din interior, prezentând natura.
Pentru femei s-a creat un salon privat, Clădirea Adunării Eleganței.
S-au plantat arbori noi, grădinile au fost decorate cu stâncărie, s-au creat iazul, poduri etc., în sec. XIX primind aspectul actual.
În anii 1930 celebrul pictor Zhang Daqian, împreună cu fratele său Zhang Shanzi, s-au mutat în grădină, unde au trăit timp de 5 ani, părăsind-o după izbucnirea Războiului de Rezistență împotriva Japoniei.
În acea perioadă și-au perfecționat arta picturii, folosind Cabinetul Bujorului ca atelier, birou de studiu și pentru primirea numeroșilor oaspeți, artiști și cărturari, grădina devenind un important loc de schimburi culturale și artistice.
Grădina Yu Yuan din Shanghai, China, a fost amenajată în timpul Dinastiei Ming, din 1559 guvernatorul Pan Yunduan creând în nord-estul localității, lângă Templul Zeului Orașului, un loc de relaxare pentru tatăl său, ministrul Pan En. Fiind numit guvernatorul provinciei Sichuan, lucrările au stagnat, grădina fiind finalizată abia în 1577.
În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari, apoi partea de est a fost achiziționată de un grup de lideri locali (1709), partea de vest de niște negustori (1790), care au amenajat-o și au deschis-o publicului.
În timpul Primului Război al Opiumului (1839-1842) una dintre clădirile grădinii a fost folosită scurt timp ca bază de operațiuni. În Rebeliunea Taiping (Războiul Civil din 1850-1864) Societatea „Săbiile Mici” și-a stabilit acolo cartierul general. Fiind atacat de trupele Qing, în timpul luptelor mare parte din structurile originale au fost distruse.Grădina a fost refăcută în perioada 1956-1961 și redeschisă publicului.
Din 1982 a fost declarată monument național.
Azi, situată în districtul Huangpu, întinsă pe 2 hectare, e împărțită în 6 zone, separate prin podețe în zig-zag, cu clădiri roșii din lemn, în stil arhitectural chinezesc, având acoperișuri curbate din gresie, unele mărginite de ziduri decorate cu elemente din natură, capete de dragoni etc., înconjurate de vegetație.
În Grădina Interioară Neiyuan s-a creat un lac, mărginit parțial de blocuri din piatră, traversat de podețe din gresie, înconjurat mai ales de pavilioane mici, coridoare acoperite, poduri în zig-zag și stâncării decorative.
Între ele se distinge Piatra de Jad Yu Ling Long, din calcar găurit, presupusă a fi veche de cca. 1000 de ani, din timpul Împăratului Huizong din Dinastia Song, despre care se spune că așezând la baza ei un arzător de tămâie, fumul produs va ieși prin găurile ei.
În jurul lacului se află cele mai importante clădiri din grădină, între care cea mai mare, Sala Sansui, folosită pe vremuri pentru primirea oaspeților și ceremonii, Sala Yuhua, celebră pentru mobilierul său, „Pavilionul celor zece mii de flori”, Wanhua, înconjurat de curți și vegetație ornamentală, Sala Diachun, folosită scurt timp ca sediu al Societății „Săbiile Mici” în timpul Revoltei din Shanghai etc.
În afara grădinii propriu-zise, pe o insuliță din lac, se află Casa de Ceai Huxinting, accesată prin Podul celor Nouă Cotituri, una dintre cele mai vizitate de turiști.
Lângă grădină se află Bazarul Yuyuan, în care am intrat pe lângă unul din fostele pavilioane, reconstruit în stil tradițional Ming-Qing, în care la parter funcționează magazinul de bijuterii Laopu Gold.
Pe vremuri zonă comercială, în ea funcționau numeroase prăvălii de mătase, de jad și aur, ateliere pentru meșteșugari, hanuri pentru negustori, farmacii, ceainării, restaurante etc., amenajate la parterul clădirilor, etajele fiind folosite pentru locuit, banchete, sau ca saloane de ceai.
Cele care au supraviețuit, au fost recondiționate, lângă ele s-au ridicat clădiri noi, în stil tradițional, formând actualul bazar.
Complexul e dominat de clădirea Tianyu.
Azi în bazar funcționează sute de magazine cu mătăsuri, bijuterii, obiecte de artă, suveniruri, ceaiuri, dulciuri, produse de alimentație, etc.
Palatul Culturii din Iași a fost construit în perioada 1906-1835, în perimetrul fostei Curți Domnești, pe locul fostului Palat Domnesc construit în anii 1804-1806 de Prințul Al. Moruzzi, refăcut de Mihail Sturdza 1841-1843, după Unirea din 1859 și mutarea capitalei la București (1862) devenit Palat Administrativ, distrus în 1880 de un incendiu. Păstrându-se din vechiul palat principalele temelii, parterul și o parte din zidurile etajului, s-a construit actualul palat, în stil neogotic, lucrări întrerupte de Primul Război Mondial, fiind inaugurat în 1926 în prezența Regelui Ferdinand al României.
În fața lui se află statuia Ștefan cel Mare, inaugurată în 1883, în prezența Regelui Carol I, efectuată din bronz, de 4,5 metri înălțime, prezentându-l pe Domnitor călare, în mâna dreaptă ținând sceptrul, situat pe un piedestal din marmură roz de Carrara, pe lateralele căruia 2 altoreliefuri prezintă Lupta de la Codrii Cosminului (1497) și Lupta de la Podu Înalt (1475).
Corpul central al palatul a fost prevăzut cu un turn de 55 metri înălțime, cu creneluri în formă de cruce și firide, pe cele 4 colțuri superioare cu câte un turnuleț. Pe el s-a postat un ceas cu 3 cadrane, decorate cu mici vitralii, reprezentând cele 12 zodii, în partea inferioară având câte o pictură prezentând 2 plăieși, în costume naționale, care-l păzesc. Cele 8 clopote din turn reproduc, la fiecare oră exactă, „Hora Unirii”, amintind de „Unirea cea mică” din 1859, ci și „Unirea cea mare” din 1918.
În turn se află intrarea principală, dominată de o acvilă cu aripile desfăcute.
În cele 2 corpuri laterale, ornate pe fronton cu statui de arcași ce stau de strajă, s-au realizat intrările secundare sub forma unor turnuri boltite. Posterior cele 3 corpuri au fost ornate în același sistem, căzute din depărtare creând impresia unui singur corp de clădire, ocupând cei cca. 36.000 metri pătrați. Clădirea prezintă subsol, demisol, 2 etaje și mansardă, în ea fiind amenajate 298 de încăperi.
La parter se intră în „Sala gotică”, înconjurată de arcade susținute de coloane, același sistem găsindu-se și la etaj, mărginind holul înconjurător.
Central podeaua e acoperită de mozaicul medieval „bestiarum”, prezentând grifoni, acvile bicefale, lei și elemente florale.
Primul etaj e accesat pe 2 șiruri de scări monumentale simetrice, construite din marmură de Carrara, în 2 trepte, având balustradele decorate cu acvile ce țin în gheare scuturi, simbolizând deschiderea de drumuri, la mijloc iluminate prin ferestre mari cu vitralii.
În centrul primului etaj, spre fațada principală, se află „Sala Voievozilor”, accesată printr-o arcadă mare, susținută de câte 3 coloane din marmură roșie, superior prezentând central o frescă, încadrată de arcaturi gotice, care prezintă 3 personaje feminine simbolizând Rațiunea, Justiția și Echitatea.
Încăperea, cu aspect neogotic, inițial destinată diverselor ceremonii, are pereții de culoare albastră, decorați cu crini heraldici aurii, floarea favorită a Reginei Maria.
Superior prezintă o galerie de medalioane pictate cu portretele voievozilor Moldovei și a regilor României, începând cu Decebal, regele dacilor, Împărații romani Traian și Aurelian, urmați de Dragoș și Bogdan, întemeietorii Moldovei medievale, terminându-se cu familia regală a României: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, Carol II și Elena.
Într-un capăt al sălii, cu podelele din mozaic albe și roz, se află un șemineu în stil Art-Nouveau, decorat cu un arbore istoric în vârful căruia se află Regele Ferdinand.
Dintr-o mică încăpere laterală, ornată cu o statuie centrală, despre care nu am găsit informații, am putut vedea panorama bulevardului Ștefan cel Mare și Sfânt.
La același etaj, privind spre spatele clădirii, se află „Sala Henri Coandă”, numită după marele savant care a proiectat numeroase ornamentații ale încăperilor palatului, create din bois-cement un material ce imită lemnul de stejar, inventat de el, între care și lambriurile acestei săli, consolele susținute de îngeri ce poartă scuturi heraldice și tavanul fiind realizate după model britanic.Inițial încăperea a fost destinată Curții cu Juri (1925).
În anii 1970 pe unul din pereții sălii a fost pictat Iașul, prezentat ca oraș istoric, oraș artistic și oraș industrial. În sec. XXI sala a fost restaurată după modelul inițial.
Palatul a fost afectat de cutremurul din 1940, în Al Doilea Război Mondial a fost transformat în cazarmă a trupelor germane, ulterior sovietice. Postbelic a fost reparat și până în 1955 ocupat de Tribunalul Județean, apoi amenajat pentru instituții culturale.
Azi palatul e ocupat de Complexul Muzeal Național Moldova, în el funcționând Muzeul Etnografic al Moldovei (1943) cu peste 13.000 de piese, Muzeul de Istorie a Moldovei (1916) etalând viaţa comunităţilor umane în spaţiul est-carpatic începând din paleolitic până în zilele noastre, Muzeul de Artă (1860) cu aproximativ 10.000 de opere de artă: pictură, grafică, sculptură, Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu” (1955) cu peste 11.000 de piese ce explică evoluţia înregistrării şi redării sunetului, a istoriei tehnicii fotografice şi cinematografice, a evoluţiei comunicaţiilor etc., pe care nu am avut timp să le vizitez.
Alături de ele funcționează și Centrul de Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural (1975).
Cu părere de rău, sperând că voi reveni, am părăsit palatul și m-am îndreptat spre Grădina Publică „Palas” din spatele lui, amenajată în perioada 2008-2012, pe locul fostei grădini a Curții Domnești.
În ea s-au plantat numeroși copaci și arbuști, s-au creat fântâni arteziene, spații de promenadă etc..
De la palat poate fi accesată pe o scară monumentală.
În jurul grădinii s-au construit clădiri pentru birouri, baruri, săli de evenimente, o parcare subterană, centrul comercial Palas Mall etc., pe lângă care am trecut și eu, îndreptându-mă spre un alt muzeu din oraș.
Orașul Brăila este situat în nord-estul județului Brăila, pe malul stâng al fluviului Dunărea. Localitatea a fost menționată în secolul XIV, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, numită Brayla, într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, o așezare getică (sec. IV-III î.e.n.) aflată pe terasa înaltă a Dunării, care întrețineau legături cu negustorii greci, în secolele V-XII comerțul fiind extins, ajungând în Imperiul Bizantin și până în Polonia, așezarea primind statutul de târg.
În anii 1538-1540, ocupată de otomani, din 1554 Brăila a devenit raia turcească, numită Ibrail, în care s-a construit o cetate (serhat), ce domina fluviul. Până în secolul XIX, în timpul războaielor purtate pentru deținerea Dobrogei, orașul a suferit numeroase asedii și a fost ocupat succesiv de turci, români și ruși, după Pacea de la Bucureşti (1812), prin care turcii au pierdut cetăţile situate la nord de gurile Dunării, Brăila devenind cea mai puternică cetate turcească de la Dunărea de Jos, pierdută prin Pacea de la Adrianopol (1829), când orașul a fost ocupat de ruși și încadrat în Țara Românească.
Până în 1831 cetatea a fost demolată, apoi a început restructurarea orașului (1885), noile străzi, în formă de semicerc, pornind de la Dunăre și întorcându-se la ea. În timp s-au construit o cazarmă, un spital militar, s-au înființat noi școli, până în 1906 ajungând să funcționeze 33, o bancă, Teatrul Rally, numit după armatorul grec care l-a finanțat, s-au amenajat piețe, parcuri, etc.. Postbelic s-au înființat numeroase întreprinderi, Combinatul chimic, cel de celuloză și hârtie de la Chiscani, Centrala termică, etc., majoritatea închise după 1990.
Plecând din Galați spre Râmnicu Sărat, trecând prin Brăila, m-am oprit pentru a face o incursiune în oraș. Neștiind dacă voi găsi loc în centrul istoric, am parcat lângă Grădina Publică, azi întinsă pe 6 hectare, de-a lungul malului Dunării.
Grădina a existat încă din timpul ocupației otomane, când era numită „Grădina Pașei”.
Începând din 1860 a fost reamenajată, primind numele de „Grădina Mare”.
statuia Mihai Eminescu (1850-1889)
Pe latura de nord-est s-au construit locuinţa grădinarului, bufetul şi serele, pentru fanfara militară Chioșcul Muzicii și în perioada 1912-1913 Castelul de Apă, un rezervor cilindric, de 35 metri înălțime, cu capacitatea de 2.000 metri cubi, care asigura alimentarea cu apă potabilă în mai mult de jumătate din oraș, în momentul vizitei mele (2024) acoperit cu schele.
Fosta casă a grădinarului, clădire în stil neoromânesc, după 1947 administrată de Primăria Brăilă, din 1984 găzduiește Expoziţia Memorială „Panait Istrati”, deschisă cu prilejul centenarului scriitorului născut în oraș (1884-1984), în ea fiind etalate piese de mobilier, obiecte, manuscrise, documente, cărți cu autograf, fotografii, majoritatea cumpărate de la ultima soție a scriitorului. Deși scriitorul nu a locuit în ea, popular e numită Casa Memorială Panait Istrati.
De acolo m-am îndreptat spre Piața Poligon.
Într-una din casele ce o înconjoară azi funcționează Biblioteca Județeană „Panait Istrati”. Prima bibliotecă publică din oraș a fost înființată în 1881 în clădirea Liceului Real. Postbelic a fost mutată succesiv în mai multe locații, în 1957 ocupând câteva încăperi din Palatul Culturii. Clădirea deteriorându-se și colecțiile bibliotecii crescând, în 1972 a fost mutată în actuala locație, din 1981 numită după scriitorul brăilean, clădire restaurată în anul 2003.
Casa Muzicii „Petre Ștrefănescu Goangă” a fost inaugurată în 2004. Funcționează într-o clădire în stil neoclasic, în care s-a născut cunoscutul bariton (1902-1973), ridicată la sfârșitul secolului XIX de bunicul său, pictorul Petre Alexandrescu, ca reședință a familiei. În ea se desfășoară diverse evenimente culturale, o parte din ea fiind amenajată cu o expoziție dedicată artistului.
Îndreptându-mă spre piața centrală a orașului vechi, am trecut pe lângă Casa Embiricos, clădire în stil eclectic, cu elemente baroc, rococo și art nouveau, construită în 1912 de unul dintre cei mai bogați oameni din Brăila, armatorul și negustorul Mihail Embiricos. Falimentând, în 1927 clădirea a fost vândută, devenind sediul Societăţii meseriaşilor brăileni „Mihail Enescu”, în 1944 al comandamentului trupelor sovietice, după retragerea lor transformată în Spital de boli dermato-venerice, ulterior în policlinică.
Începând cu anul 1986 a fost amenajată Casa Colecțiilor de Artă, cu expoziții permanente și temporare, din 2001 înlocuită cu Centrul Cultural „Nică Petre”, în care sunt etalate lucrările de sculptură și grafică donate de sculptorul după care a fost numit. O perioadă a fost închis pentru reabilitarea clădirii, din 2010 fiind redeschis vizitării.
Piața Traian a fost amenajată după Pacea de la Adrianopol (1829), pavată cu piatră cubică (1840), în jurul ei treptat construindu-se case noi, piața devenind loc de desfășurare al evenimentelor importante din oraș. În decursul timpului a avut mai multe nume, din 1990 primindu-l pe cel actual.
Pe una din marginile ei se află Muzeul Brăilei „Carol I”, cu secțiile istorie și artă. Muzeul a fost înființat în 1881 prin decretul Regelui Carol I. În perioada 1955-1958 a funcționat în fostul Han Ceapăru, apoi a fost reorganizat și un an mai târziu mutat în actuala locație, clădire construită în 1870. Fiind grav avariată de cutremurul din 1990, clădire a fost restaurată.
În jurul anilor 1840 armatorul grec Ianache Rally a construit pe marginea pieței un han. Distrus în incendiul din 1859, clădirea a fost reconstruită, în timp modificată și amenajată ca Teatrul Rally, inaugurat în 1864, din 1878 numit Teatrul Regal. Pentru a extinde clădirea, Rally a ipotecat-o, împrumutând bani de la Dumitru Ionescu. Neputând să-i returneze, în 1900 clădirea a intrat în proprietatea lui Ionescu care, devenind primar al orașului(1906-1910) și fiind filantrop, a lăsat-o prin testament Primăriei, după moartea sa teatrul fiind numit Teatrul Comunal (1919), sub comuniști Teatrul de Stat Brăila (1954) și din 1969 Teatrul Maria Filotti, după actrița care a debutat în 1905 pe scena lui.
În 1906, la 1800 de ani de la cucerirea Daciei de Împăratul Traian și 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, în piață a fost postat Grupul statuar „Traian”, bustul acestuia, din bronz, fiind situat pe un soclu din piatră, placat cu marmură albă, decorat cu basoreliefuri prezentând scene din războaiele daco-romane și de pe Columna lui Traian, la baza lui fiind așezate 2 statui din bronz prezentând un adult care explică unui tânăr originea latină a românilor.
În piață, „ascunsă” între copaci, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”, azi pe lista monumentelor istorice.
Clădirea fără turle, cu elemente orientale, a fost construită în 1667, în perioada otomană funcționând ca geamie și după Pacea de la Adrianopol (1829), când Brăila a revenit Țării Românești, transformată în biserică creștină.
Pe lângă teatru, am urmat fosta stradă Regală, azi stradă pietonală amenajată cu numeroase terase, la parterul clădirilor funcționând cafenele, restaurante, magazine, etc.
La capătul unei străduțe laterale am văzut Palatul Societății Filarmonice Lyra, construit în perioada 1924-1926, la inițiativa muzicianului George Cavadia, președintele Societății Lyra, înființată încă din 1883, care în 1919 a creat Academia de Muzică și Conservatorul. După ce a fost naționalizat, palatul a intrat în proprietatea proprietatea Întreprinderii Cinematografice, care l-a deținut până în 2010, când a fost retrocedat Societății Filarmonice
Fostul Hotel Bristol, sub comuniști numit Hotelul Pescăruș, clădire în stil eclectic, cu parter și 2 etaje, a fost construit în 1892 de negustorul H.Hirschhorn, interbelic acesta donându-l Bisericii Catolice.
Sub comuniști în parter au funcționat 2 magazine, loteria “Norocul” și o casă de schimb valutar. În 1999 clădirea a fost vândută firmei Crown Business & Industrial Group din București, care a intrat în posesia ei abia în anul 2017, după numeroase procese.
La etajul unei clădiri din apropiere a funcționat Cinematograful Trianon (1906), parterul fiind ocupat de un restaurant și o berărie, clădire achiziționată în 1919 de fabricantul de bere Rudolf H. Müller, devenind sucursală a firmei, cu emblema Picadilly. În 1935 clădirea a fost cumpărată de Asociaţia Învăţătorilor Brăileni, înființată în anii 1928-1929. Casa Învățătorilor a funcționat până în 1942, când clădirea a fost bombardată, sub regimul comunist naționalizată și transformată în Cinematograful Central, abia în 2003 reintrând în posesia clădirii, prin retrocedare.
Dorind să ajung în partea cu clădirile administrative ale orașului, situate în apropierea Dunării, am cotit și am urmat o altă stradă a centrului vechi. Fiind amenajată cu o alee pietonală centrală, am avut avantajul să pot vedea mai bine clădirile care o mărginesc, una fiind Casa Ștefănescu, construită în 1912 ca reședință a familiei. Sub comuniști a fost naționalizată, în ea funcționând succesiv un Salon de dans, Sala de antrenament de box „Voinţa”, magazine, Banca Credit Bank, azi fiind sediul unei filiale a Direcţiei Finanțelor Publice.
Biserica Bulgară „Înălțarea Domnului” a fost construită de comunitatea bulgară în anii 1868-1882, pe un teren donat de Hagi Varvara Veleva, clădire din cărămidă pe fundație de piatră, în stil bizantin, prevăzută cu 2 turle în stil neoclasic, având interiorul decorat cu icoane, unele vechi, pictate pe lemn.
După cedarea Cvadrilaterului (1940) comunitatea bulgară s-a desființat, postbelic biserica fiind preluată de români, devenind biserică ortodoxă parohială (1950-1955).
Vis a vis de biserică, într-o clădire din 1930, atunci ocupată de 2 societăți de mașini agricole şi industriale, în 1941 deținută de un grădinar, după ce a fost naționalizată au funcționat Şcoala Populară de Arte, apoi Casa Pionierilor și azi Palatul Copiilor.
Casa Christescu, monument de arhitectură, a fost construită în 1890 și deținută de familie până în 1950, când a fost evacuată, casa fiind ocupată inițial de 3 colonei ruși, apoi de greci, de diverși chiriași, ulterior amenajată ca și Casă de Căsătorii, care a funcționat până în 1990.
În anii 1912-1913, pe un teren donat comunității israelite de comerciantul Schäffer și finanțat de el, s-a construit Gimnaziul „ Herș Leib şi Netty Schäffer”, în perioada 1940-1948 devenit Liceu Teoretic. Postbelic clădirea a fost ocupată de unități de învățământ cu profil sanitar, Şcoală profesională, Şcoală postliceală, din 1966 liceu, în final clădirea fiind revendicată.
Pe terenul din dreapta gimnaziului, donat de industriașul Lazăr Predinger, în 1922 s-a construit Baia comunității israelite, clădire din piatră, beton armat şi cărămidă, cu subsol, parter şi etaj, folosită de comunitatea israelită până în 1940, când a fost donată Primăriei Municipiului Brăila, devenind Baia Românească.
Pe lângă clădirile de epocă, unele în stare avansată de degradare, am ajuns într-o zonă în care erau intercalate cu blocuri, semni că mă apropiam de zona mai nouă a orașului.
Între ele Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Spiridon”, fosta Biserica Evanghelică Lutherană germană, a fost construită în 1885 ca și casă de rugăciune, ulterior fiindu-i adăugat și turnul. Postbelic germanii emigrând, biserica a fost preluată de cultul ortodox.
La capătul aleii Statuia Al. Ioan Cuza parcă privea în zare, spre Dunăre, depășind zona mai nouă, cu blocuri de locuințe și clădiri administrative.
Urmând bulevardul spre Piața Independenței, am trecut pe lângă fosta clădire a Comandamentului de Grăniceri, în 1922 vândută Primăriei, care a transferat în ea Școala de fete, fondată în 1919, până atunci funcționând într-un local închiriat de la primărie. Din 1929 a devenit Liceu de fete, în 1957 transformat în Liceu mixt, în 1971 devenit Liceul Teoretic „Gh. Munteanu Murgoci”, numit după geologul, pedagog român, membru corespondent al Academiei Române, unul din fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București, născut în jud. Brăila , în anul 2000 devenit Colegiul Național „Gh. Munteanu Murgoci”.
În parcul de lângă el în 1974 s-a postat Monumentul Ecaterina Teodoroiu (1897-1917), statuie din bronz prezentând pe sublocotenentul, conducătoare a unui pluton de infanterie în Primul Război Mondial, decedată în luptele de la Mărășești, creat în 1924, în timp amplasat în alte locații.
Depășindu-l, am ajuns în Piața Independenței, centrul nou al orașului, amenajat în anii 1970, când zona a fost sistematizată. Până în 1974 s-a construit Palatul Administrativ, clădire care azi găzduiește Primăria, Consiliul Local, Prefectura și redacția ziarului “Libertatea”.
Azi piața e decorată cu ronduri de flori, fântâni arteziene, în ea fiind postat și Monumentul “Revoluția din Decembrie 1989″, o troiță la baza căreia, pe o placă de marmură, sunt inscripționați martirii brăileni.
Lateral de palat, pe un șir de trepte, decorat central cu fântâni arteziene, se poate coborî spre malul Dunării.
În spatele Palatului Administrativ a supraviețuit Casa Spiru Dumitriu, clădire în stil brâncovenesc, cu 2 turnuri, pe o latură prevăzută cu o terasă deschisă, mărginită de arcade, susținute de coloane.
După ce a fost naționalizată (1950), mult timp în ea a funcționat un restaurant, din anii 1990 devenind sediu al Clubului Tineretului, apoi retrocedată.
Vis a vis de piață, pe cealaltă parte a bulevardului, se află Palatul Agriculturii, clădire construită în anii 1923-1929, în stil neoromânesc, cu un corp central și 2 laterale, având subsol, parter și 2 etaje, ocupate de 122 de încăperi, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În decursul timpului în el au funcționat Camera de Agricultură şi Muzeul Agricol, Inspectoratul Agricol, Inspectoratul Veterinar şi Inspectoratul Cadastral din Ţinutul Dunărea de Jos, Serviciul Veterinar al Judeţului Brăila, Ocolul Agricol Brăila.
Pe aceeași parte a bulevardului se află și Casa Tineretului, clădire nouă, finalizată în 1994, având o sală de spectacole cu 450 locuri, în care a funcționat temporar și Biblioteca Județeană “Panait Istrati”.
Cum timpul era înaintat, m-am întors spre centrul vechi urmând o altă stradă cu clădiri istorice. Casa Jean Troianos, construită de negustorul grec Nicolachi Mavrocordulas, exportator de cereale foarte bogat, în Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de comandamentul german, sub ocupația sovietică a devenit sediul securității, din 1957 transformată în Căminul de pensionari „Sf. Nicolae”, care a funcționat până în 2012, ulterior clădirea fiind retrocedată și în 2021 vândută unui om de afaceri. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau reparații și lucrări de restaurare.
O legendă spune că fiind la vânătoare și pornind un viscol mare, Nicolachi s-a cazat la un sătean. Cunoscând-o pe fata lui, Voica, s-a îndrăgostit pe loc, a „cumpărat-o” de la tatăl ei și s-a căsătorit cu ea. Fiind mai tânără cu 30 de ani decât el, Voica și-a găsit un tânăr amant din Brăila. Soțul bănuind, s-a prefăcut că pleacă la vânătoare. Întorcându-se și găsindu-i în pat, și-a împușcat soția și a zidit cadavrul în pereții clădirii. Bătrânii din cămin povesteau că, uneori, noaptea, auzeau zgomote ciudate. Casa fiind bântuită, au numit-o casa cu stafii. Cert este că în 1985, efectuându-se lucrări de consolidare, în subsol s-a descoperit cadavrul unei femei, cu vârsta în jur de 30 ani, craniul având urma unui glonț.
Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae, monument istoric, a fost construită în anii 1835-1836, dar nu a rezistat mult, fiind distrusă de incendiul din 1859. Până în 1865 a fost refăcută, cu elemente bizantine și gotice, prevăzută cu un turn-clopotniță înalt, folosit și ca observator al eventualelor incendii, an în care s-a efectuat și pictura interioară.
În timpul lucrărilor de reparații (1898-1899), finanțate de Primăria Brăilei, turnul a fost înălțat cu 6 metri și s-a creat cupola centrală. În biserică s-au păstrat numeroase icoane din sec XIX.
În Casa Hepites, din 1830 a locuit Constantin C. Hepites (1804-1890), licenţiat în medicină şi farmacie la Viena, primul medic al „carantinei din Brăila”, întemeietorul primei farmacopei din țară, cel care a înființat „La Pajura Românească“, prima farmacie particulară din oraș. Ulterior casa a fost ocupată de părinții Anei Aslan, născută acolo în 1897, în viitor renumit biolog, medic specialist în gerontologie și geriatrie, din 1974 membră a Academiei Române, premiată internațional de mai multe ori.
Privind casele de epocă, majoritatea bine întreținute, nu mi-am dat seama că am ajuns în Piața Traian.
Cum deja văzusem zona, am luat viteză, în drum spre mașină trecând pe lângă Biserica Baptistă „Sf. Treime”.
Înainte de a părăsi orașul am făcut o scurtă oprire la Catedrala Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1990-2005, pe un teren de peste 10.000 de metri pătraţi, cu 3 turle, cea mare 50 metri înălțime, dotate 5 clopote.
Interiorul a fost pictat, prezentând personaje și scene biblice.
Lângă catedrală s-a construit un Pangar bisericesc, în care funcționează și Biroul de pelerinaje „Sf. Ioan Casian”.
La 9 kilometri sud-vest de Brăila, pe teritoriul comunei Chișcani, se află Lacul Sărat, pe malul căruia în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat o stațiune, în primii ani ai secolului XX putând fi accesată din oraș cu tramvaiul, care funcționează și azi.
Orașul Simeria din județul Hunedoara e situat în partea de vest a țării, în Lunca Mureșului. De el aparțin administrativ 6 sate. Localitatea s-a format în secolul XIX după ce pe Valea Mureșului s-a construit calea ferată Arad-Alba-Iulia, prima din Transilvania, cu ramificațiile Simeria-Petroșani și Simeria-Hunedoara (1862-1869), pentru repararea locomotivelor și vagoanelor în zona Simeria amenajându-se un atelier. Fiind nod feroviar, s-a construit și o gară de călători. Muncitorii care au lucrat la construcții, români, germani, maghiari, slovaci, polonezi, italieni, sârbi și croați, au format inițial Colonia Simeria.
Treptat în jurul coloniei s-au stabilit mai multe familii, constituit localitatea Simeria, în care s-au creat locuințe pentru funcționari, poșta, spitalul feroviar, școala elementară (1875), grădinița (1884), etc.
Școala Generală nr. 2
Fiind un amestec de etnii, s-au construit biserici de rituri diferite, care funcționează și azi.
Biserica Reformată (1903)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan Rege” (1905)
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1935)
Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan” (1936-1939)
După Primul Război Mondial în localitate s-a amenajat o baie comunală, s-au deschis filiale ale băncilor și localitatea s-a dezvoltat.
Primăria Simeria
Pentru a onora localnicii căzuți în război, în centrul Simeriei s-a postat Monumentul Eroilor, un vultur cu aripile deschise, situat pe un soclu înalt.
După Al Doilea Război Mondial s-au creat fabrici pentru prelucrarea marmurei, pregătirea fierului vechi pentru oțelăriile Hunedoarei, o fabrică de industrializare a laptelui și în 1952 Simeria a fost declarată oraș.
Parcul de Afaceri Simeria
La marginea orașului se află Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, numită și Parcul Dendrologic Simeria, azi pe locul 3 în Europa ca frumusețe și număr de specii de arbori. Parcul a fost creat în jurul unui castel construit de familia de nobili Károlyi, ca reședință de vară, azi numit Castelului Bella Fay, într-un document din 1763 fiind pomenită aleea de castani din el. Ulterior castelul a fost moștenit pe linie feminină de 4 familii nobiliare: Gyulay, Kun, Fay și Ocskay. În timpul Revoluției de la 1848,când aparținea contelui Kun, castelul a fost avariat și parcul distrus parțial.
Ajungând în posesia lui Bella Fay (1870), acesta a reconstruit castelul în stil neo-clasic, cu coloane toscane, azi înscris pe lista monumentelor istorice. În decursul timpului a avut diverse utilizări, o perioadă devenind sanatoriu și centru de recuperare.
Naturalist și membru al Academiei de Științe Maghiare, Bella a reamenajat parcul cu specii aduse din Extremul orient și America de Nord, pe care le-a urmărit în timp și a scris lucrări științifice privind aclimatizarea și adaptarea acelor specii la condițiile climei locale. Ginerele său, artistul Istvan Ocskay, a înfrumusețat parcul cu specii de arbuști și flori, în documentele vremii fiind pomenit grădinarul Ludvig Bucek, adus din Germania.
În 1949 au fost naționalizate, devenind ocol silvic experimental. Cinci ani mai târziu s-a înființat o stațiune de cercetări, când parcul a primit statutul de “Monument al naturii”. Din 1995 numit Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, a fost deschis publicului spre vizitare, plătind o sumă modică.
Azi cele 50 de parcele ale rezervației, cu peste 2000 de tipuri de plante exotice și autohtone, ocupă cca. 70 hectare, o parte fiind situată pe malul râului Mureș.
Unele zone sunt amenajate cu alei ce trec printre stejari, salcâmi, plopi, platani, diverși arbuști, etc. și poduri din lemn peste micile cursuri de apă care se varsă în Mureș,
În rezervație se pot vedea lacuri cu nuferi albi și roșii, mici izvoare, urmând niște cărări bătătorite în timp, se poate ajunge în poieni, dumbrăvi, etc.
La aproximativ 6 kilometri nord-vest de Simeria, pe teritoriul satului Banpotoc, se află mult vizitatele Giardini di Zoe, din 2018 devenite obiectiv turistic.Sunt deținute de Giovanni Salvatelli, un italian din zona Ancona, proprietar al unei Fabrici de Încălțăminte din Hunedoara.
Cumpărând acel loc pentru relaxare, începând din anul 2003 Giovanni l-a amenajat după un proiect propriu, creând actualele grădini, numite după nepoata sa Zoe.
Grădinile se întind pe 3,5 hectare, ocupând și porțiuni de deal, accesate pe șiruri de scări, din loc în loc mărginite de elemente decorative.
Majoritatea arborilor și arbuștilor sunt autohtoni, principalul furnizor fiind pepiniera Parcului Dendrologic Simeria, alți arbuști fiind aduși din Ungaria și trandafirii din Italia.
De la intrare, trecând printr-un șir de corcoduși ornamentali, se ajunge în grădina patrulateră, de inspirație renascentistă, cu 3 fântâni arteziene, legate între ele prin alei.
Templul, băncile, elementele decorative, au fost realizate din rocă vulcanică, (peperino), granit, marmură și travertin.
Vizitatorii pot consuma diverse produse la restaurantul cu terasă amenajat spre capătul grădinilor.
În continuare, pe terenul rămas, proprietarul dorește să amenajeze o nouă grădină, urmând să poarte numele nepotului său Achille, un amfiteatru, etc., lucrări care erau demarate în momentul vizitei mele (2024).
Lalitpur, cunoscut și sub numele de Patan, este un oraș metropolitan din Nepal, situat în partea central-sudică a văii Kathmandu, la o altitudine de 1.400 de metri, suprafață formată în centrul fostului lac antic Nagdaha. Este împărțit în 29 de cartiere municipale și are o populație multietnică, din care cca 40% newari, hinduși.
Într-o cronică veche apare ca fiind fondat în 249 de conducătorii Kirata, care au mutat capitala la Patan. Inițial orașul a fost proiectat în forma Dharma-Chakra (Roata Dreptății). În 250 Împăratul budist Ashoka, al treilea conducător din Imperiul Mauryan, ce acoperea o mare parte a subcontinentului indian, întinzându-se de la Afganistan în vest, până la Bangladesh în est, a vizitat Nepalul. Ajungând la Patan, a construit Ashoka Stupas, 4 „movile” situate la marginea perimetrului, în cele 4 puncte cardinale, care s-au păstrat până azi.
O legendă spune că fiind secetă mare, 3 oameni, reprezentând cele trei regate din valea Kathmandu, numită atunci Nepal Mandala, s-au deplasat în Assam, India și l-au adus de acolo pe zeul Rato Machhindranath, crezând că va aduce ploaia. Datorită devotamentului extrem al unuia dintre ei, fermierul Lalit, zeul s-a stabilit acolo, orașul primind numele Lalitpur.
Începând cu anul 450 valea a fost condusă de Dinastia Licchavi, urmată de Dinastia Thakuri (600-1200) și Dinastia Malla (1201-1768). Fiind atacați de musulmanii Khas și turci, raiduri intercalate de un mare cutremur (sec. XIII), au fost distruse multe dintre construcțiile epocii Licchavi, dar în decursul timpului orașul s-a dezvoltat, regii Malla construind numeroase piețe, temple, clădiri publice, fântâni pentru aprovizionarea cu apă potabilă și dezvoltând artele, în piețele orașului desfășurându-se spectacole de teatru.
În secolul XVIII Regatul Gorkha a cucerit treptat teritorii, între care statele Kantipur, Lalitpur, Bhadgaon, Magwanpur și micile regate independente din jur. În 1768 Regele Prithvi Narayan Shah le-a unificat, formând oficial Regatul Nepalului, cu capitala în Kathmandu.
Cu mici întreruperi, Dinastia Shah a condus Nepalul până în 2008, când monarhia a fost abolită și s-a declarat Republica Democrată Nepal.
Azi Lalitpur este foarte vizitat mai ales pentru Piața Patan Durbar, situată în centrul orașului, sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Se presupune că pe locul pieței sub Dinastia Thakuri s-a construit un palat, dar nu poate fi atestat documentar, istoria Nepalului între secolele VIII-XII fiind în mare parte necunoscută, arheologii descoperind doar câteva inscripții pe piatră. Piața a fost creată sub regii Malla, cele mai multe clădiri, iazuri, grădini, curți, temple, etc., păstrate până azi, fiind realizate în timpul domniei lui Siddhi Narsingh (1619-1661), primul Rege Malla al Patanului.
Lângă poarta veche de intrare în piață se află Templul Ganesh Mandir, dedicat zeului hindus al norocului, patronul intelectualilor, bancherilor, scribilor și scriitorilor, care îndepărtează orice obstacol, o pagoda din cărămidă, cu 2 acoperișuri, cu bare de susținere decorate cu sculpturi ce prezintă personaje religioase.
De acolo, trecând pe lângă clădiri din cărămidă, etajate, cu ferestrele și ușile sculptate în lemn, locuite de populație, m-am îndreptat spre piață.
Piața Patan Durbar are 55 de temple și 126 curți (bahals), construite sub Dinastia Malla, majoritatea în stil tradițional Newar.
Din păcate multe dintre clădiri au fost distruse în cutremurul din 2015, în momentul vizitei mele (2023) unele fiind în reconstrucție, altele deja finalizate.
Cel mai impozant mi s-a părut Templul Chyasim Deval Krishna, o clădire octogonală, în stil sikara. Despre construcția lui, părerilor istoricilor sunt împărțite, unii datându-l din 1723, sub domnia regelui Vishnu Malla, alții considerând că a fost ridicat de Yogamati, fiica regelui Yog Narendra (1685-1705), ca memorial pentru fiul ei Lok Prakash, care fiind bolnav de variolă, a decedat la vârsta 8 ani.
În dreapta templului, montat pe o clădire cu un etaj, se află Clopotul Mare, creat în 1737 de Visnu Malla. pentru a putea fi contactat de populație, sunându-l.
Templul Hari Shankar, dedicat unei zeități hibrid, cu jumătate din trăsăturile lui Vishnu și jumătate ale lui Shiva, a fost construit în 1706. Clădirea tip pagodă, cu 3 niveluri, accesată prin 3 șiruri de scări, e una dintre cele refăcute după cutremurul din 2015.
În aceeași zonă a pieței a existat Templul Char Narayan, construit în 1566, distrus total de cutremur, din 2020 începând reconstrucția lui.
Templul Krishna Mandir a fost ridicat în 1667 de Regele Siddhi Narsingh Malla. Clădirea, în stilul local Granthakuta, o varietate a stilului Shikhara, cu 3 etaje, a fost postată pe un soclu, format din 2 platforme suprapuse, accesat prin șiruri de scări, în fața intrării păzite de 4 lei sculptați în piatră. În primul etaj se află altarul principal al lui Krishna, cu altarele Radha (zeița iubirii, compasiunii, devotamentului, consoarta principală) și Rukmini (prima soție) pe laterale, al doilea etaj este dedicat lui Shiva și al treilea lui Avalokiteśvara („stăpânul care privește în jos”). La exterior grinzile prezintă sculpturi în piatră, cele de la primele primul etaj evocând evenimente evenimentele din Mahabharata, o epopee sanscrită a Indiei antice, la al doilea din epopeea hindusă Ramayana.
În fața templului se află Garuda pillar (1637), un stâlp înalt de piatră pe care e postată statuia regelui păsărilor, zeitate descrisă ca „muntele”(vahana), vehiculul lui Vishnu. Garuda e îngenuncheat, cu brațele încrucișate, privind spre templu.
Se spune că templul a fost ridicat pe locul unde, visând, regele i-a văzut pe zeitățile Krishna și consoarta sa Srimati Radha, la construcție fiind folosite pietre și materiale neobișnuite- leguminoase, melasă de zahăr, bumbac, rumeguș de arbore Sal, pudră roșie (vermilion), etc., în total durând cca. 7 ani.
Templul Vishwanath, dedicat zeului hindus Shiva, a fost construit în 1627, în timpul domniei lui Siddhi Narsingh Malla (1619-1661), primul rege din dinastia Malla, care a condus Patan timp de 42 de ani. Intrarea principală e păzită de 2 elefanți sculpați în piatră. Pe partea opusă e postată sculptura unui taur, vehiculul lui Shiva. Suporturile acoperișului sunt decorate cu sculpturi erotice, similare cu imaginile răspândite în templele Shiva din India. În interior e păstrat un linga din piatră, o reprezentare abstractă a zeului.
Templul Bhimsen, dedicat eroului divin din epopeea Mahabharata, al doilea fiu născut al lui Kunti și al Regelui Pandu și unul dintre cei 5 frați Pandava, cunoscut pentru curajul și puterea sa, a fost construit de Srinivasa Malla în 1680. Pagoda , cu 3 etaje, are intrarea străjuită de 2 lei sculptați în piatră. Terasa de la primul nivel, aurită și stâlpii din lemn care susțin acoperișurile sunt decorate cu sculpturi, prezentând numeroase zeități.
Azi newarii îl venerează pe Bhimsen ca zeu al afacerilor și comerțului.
Vis a vis de temple se întinde zona Palatului, cu curțile ei, pomenită ca centru al puterii regale pe 2 inscripții în piatră, descoperite într-una din curțile lui (datată 634) și la Manidara (datată 560). Se spune că pe timpuri prin fața fațadei principale a palatului curgea un râu. Din el a ieșit o flacără strălucitoare și în acel loc, pe mal s-a construit o mânăstire budistă, ulterior mutată pentru extinderea palatului. Și azi locul e venerat de credincioși care, anual, în timpul lunii sfinte Gunla (august-septembrie), scufundă o imagine a lui Buddha într-un vas de cupru, cu apă consacrată, pe care îl postează în fața Ușii de Aur, loc considerat fosta locație a flăcării.
Complexul Palatului a fost construit sub Dinastia Malla, început de Regele Siddhinarasimha Malla (1618-1661), prin modificarea unui fost castel, din care s-au păstrat până azi 2 pavilioane ale unui turn, situate în colțul fațadei principale a palatului, după care noul palat a primit numele de Chaukot (1630). Yoganarendra (1685-1705) a părăsit palatul și a plecat în munți, unde a trăit ca un pustnic. Chemat înapoi de supuși, le-a spus că va veni doar după ce se vor întâmpla 8 minuni.
Construcțiile au fost continuate de succesori, până în 1820 fiind adăugate aripile din sud și nord, clădirile înconjurând 3 curți interioare principale.
În 1997 palatul a fost transformat în Muzeul Patan. Azi colecțiile lui cuprind peste 1.500 de artefacte, din care doar cca. 200 au fost etalate în expoziții permanente, amenajate în diferite aripi ale fostului palat, majoritatea fiind sculpturi ale zeilor hinduși sau budiști, adunate din valea Kathmandu, sau create în atelierele de lângă Patan, restul provenind din India, Tibet și vestul munților Himalaya.
Curtea centrală Mul Chowk (1666) e înconjurată de Templul Taleju, dedicat zeității principale a regilor Malla. A fost construit de Regele Siddhi Narsingh Malla (1640), distrus de un incendiu și reconstruit de Srinivasa Malla (1667), cu un turn de 5 etaje, situat într-unul din colțurile curții. Turnul și clădirile au acoperișurile susținute din bârne de lemn sculptate.
Intrarea principală, de pe latura sudică a curții, cu ușa aurită, bogat decorată, este mărginită de statuile aurite ale zeițelor râurilor Gange, stând pe o broască țestoasă și Jamuna, pe un mic crocodil (makara).
Din Mul Chowk se accesează Galeria Heinrich Seemann, numită după Secretarul Principal al Ambasadei R.F.G. În 1987, acompaniindu-l pe Cancelarul Kohl Nepal, când s-au creat relații culturale, Seemann a inițiat restaurarea clădirilor și obiectelor istorice nepaleze.
La sud de Mul Chowk se află curtea Sundari Chowk, creată în 1647, înconjurată de clădiri bogat ornamentate.
Lângă ușa de intrare sunt postate statuile din piatră ale zeităților Hanuman, Ganesh și Narasingh, avatare ale lui Vishnu.
În mijlocul curții se află Tusha Hiti, o baie regală, scufundată la adâncime de 150 metri, creată în secolul XVII de Regele Siddhi Narasimha Malla, cu forma de yoni, o reprezentare a sexualității feminine, înconjurată de Ashta Matrikas, un grup hindus de zeițe-mamă; 8 Bhairavs, la hinduși un avatar al Shiva, la budiști Realitatea Supremă și numeroși alți idoli. La intrarea spre baie sunt postate statuile zeului Panchamuki, cu 5 fețe ce prezintă zeitățile Hanuman, Shiva, Brahma, Ganesha, and Gayatri și a zeului Narasingh, pe marginea opusă o copie a Templului Krishna Mandir, de cca. 1 metru înălțime. De acolo se coboară un șir de trepte pavate cu plăci de piatră.
Era aprovizionată cu apă din micul râu, ce curgea prin fața actualului palat, azi albia lui fiind transformată în sistem de canalizare, trecând în baie printr-o țeavă de cupru aurit, decorată cu sculpturile ce-i prezintă pe Vishnu, ființa supremă și Lakshmi, zeița bogăției, ferilității, puterii regale. În apropiere se află un pat de piatră. Legenda spune că, după baie, regele se întindea pe el gol, servitorii îl ștergeau și masau cu ulei, în acest timp fiind privit de la ferestrele înconjurătoare de regină și curteni. Deteriorată de cutremurul din 1934, baia a fost abandonată. Abia în 1960 a fost restaurată.
Din Sundari Chowk se intră în Grădina cu rezervorul de apăBhandarkhal (1647), principala sursă a palatului, alimentat printr-o conductă de 820 metri lungime. Rezervorul, pătrat (16×16 metri), prezintă 3 terase în trepte, primele 2 din piatră, cea inferioară din cărămidă și central o gură de scurgere. Pe latura de est s-a creat o nișă, flancată de statuile din piatră a 2 gardieni, în care central se află Lohan Hiti, o gură de scurgere a apei, cu forma unui cap de dragon, surmontat de sculptura în piatră a zeiței râului Gange.
Pe marginea din nord a rezervorului s-a ridicat un pavilion. Fiind din lemn, în timp s-a deteriorat, din el rămânând intactă doar baza din piatră, care în partea din nord îi prezintă pe cei 8 Siddha, maeștrii care au atins perfecțiunea.
PavilionulBhandarkhal a fost refăcut în 2010, după forma inițială, surprinsă într-o pictură veche (1853). Prezintă o poartă ornamentală arcuită, folosită în scopuri ceremoniale (torana), flancată de basoreliefuri ale diferitelor zeități.
Deși în decursul timpului, fiind utilizată excesiv, rețeaua de apă s-a deteriorat, ultima dată fiind întreținută în anii 1950, o parte din ea încă funcționează, fiind chiar și azi sursa principală de apă pentru localnicii din zonă.
La nord de Mul Chowk se află a treia curte principală a palatului, Keshav Narayan Chowk (1734). Central prezintă Templul Sri Vidya, dedicat zeiței supreme, care transcede cosmosul.
În clădirile înconjurătoare funcționează alte secțiuni ale muzeului, în care sunt etalate sculpturi în piatră, metalice, unele prezentând zei hinduși, obiecte, manuscrise, fotografii, etc., din timpuri de mult apuse.
Cel mai important exponat este tronul fostului Rege Shree Niwas Malla (1661-1685).
Ieșind din palat, m-am îndreptat spre Manga Hiti, cea mai veche fântână din Nepal, construită în 570 de nepotul Regelui Manadeva, din Dinastia Licchavi (465-505), fapt atestat de o inscripție gravată central, la baza fântânii.
Cele 3 scurgeri ale fântânii au fost realizate din piatră sculptată, prezentând ființa legendară Hiti Manga, ca o fuziune între corpul, capul unui crocodil și al unui păun, având urechi de oaie, ea fiind muntele divin (vehicul=vahana) al zeiței râului Gange.
Am părăsit zona istorică, urmând să străbat străduțele din Mangal Bazar, situat adiacent Pieței Patan Durbar, cu numeroasele sale magazine, ateliere ale meșteșugarilor, vânzători ambulanți, etc.
Mormântul lui Humayun, Împăratul Mughal Mirza Nasir al-Din Muhammad, este situat în zona Nizamuddin East din sud-estul Delhi, India, în apropierea vechiului fort Purana Qila și a Mausoleului lui Nizamuddin Auliya, un celebru sfânt sufi din Delhi.
După moartea sa (1556), trupul lui Humayun a fost îngropat în palatul său din Purana Quila, Delhi. Apoi a fost dus la Sirhind, în Punjab și readus în Delhi după ce, la comanda soției principale, Împărăteasa Bega Begum, arhitecți persani au construit noul mormânt (1560-1572), situat pe malul râului Yamuna, în timp deviat.
A fost primul mormânt din India situat într-o grădină. De formă patrulateră, întinsă pe 13 hectare, amenajată în stil indo-persan (charbagh), era formată din 4 pătrate, separate prin 4 alei cu bazine de apă, împreună reprezentând grădinile și râurile Paradisului menționate în Coran. Aleile se intersectau la o piscină centrală, patrulateră. În decursul timpului monumentul și grădina s-au degradat. În secolul XVIII în incintă s-au stabilit familii, care au folosit grădina pentru cultivarea legumelor, sub britanici a fost amenajată în stil englezesc (1860), cu rondouri circulare de flori și copaci. Abia sub Viceregele Indiei, Lordul George Curzon, grădinile originale au fost restaurate, când canalele de apă au fost săpate și umplute.
Concomitent cu mormântul lui Humayun, soția sa a construit și Arab Serai, un han în care unii istorici spun că s-au adăpostit 300 de persoane din clerul arab (mullahi), care o însoțeau în pelerinajele sale la Mecca. Alți istorici susțin că a fost ridicat pentru meșterii, muncitorii și artiștii persani care au construit mormântul. Din păcate până azi a supraviețuit doar Poarta de est, prin care se accesa acea zonă.
Mormântul și grădina au fost înconjurate de ziduri înalte din moloz, pe o latură având râul Yamuna, care până azi și-a deviat cursul. Accesul în grădină se făcea prin 2 porți, situate în vest și sud, azi fiind folosită doar cea din vest. Pentru a ajunge la ea, azi se parcurge un traseu mai lung, trecând prin mai multe porți.
Poarta de vest, ușor concavă, cu 2 etaje, înaltă de 16 metri, a fost creată din cărămizi de moloz și gresie roșie. Pe lateralele pasajului, orientate puțin oblic, s-au realizat 2 corpuri cu nișe la parter și încăperi la etaj, per ansamblu poarta primind un aspect concav.
Clădirea mormântului, ocupând o suprafață de 12.000 metră pătrați, a fost situată pe o terasă, de 8 metri înălțime. În piedestalul, din moloz, mărginit de arcade din gresie roșie, decorate cu marmură albă, s-au amenajat 56 de încăperi, în care azi se află peste 100 de pietre funerare.
Urcând șiruri de trepte abrupte, se ajunge pe terasa din fața clădirii mormântului, de unde se poate vedea panorama întregii grădini.
Clădirea e formată dintr-o porțiune centrală, cu un portal imens, superior prevăzut cu 2 mici chhatri, acoperită de o mare cupolă din marmură albă și 2 corpuri laterale, superior prevăzute cu cornișe decorate, la îmbinarea lor găsindu-se stâlpi de marmură albă, terminați prin mici cupole, deasupra cărora sunt postate pavilioane semi-deschise cu cupole (chhatri).
Intrând prin portal se ajunge în camera centrală, cu 2 etaje, fiecare cu câte 4 camere octogonale, conectate prin holuri arcuite. Din fiecare cameră se intră în 8 camere mai mici, în total existând 124 de camere, cu mormintele (cenotafuri) membrilor familiei regale și a unor nobili din Imperiul Mughal.
La parter, sub cupola centrală, este postat mormântul lui Humayun, realizat din marmură albă. A fost orientat, conform tradiției islamice, cu capul spre nord și fața lateral, spre Mecca. Inițial mormântul a fost acoperit de un cort cu pânză albă (shamiana), în fața lui erau postate copii ale Coranului, sabia, turbanul și pantofii lui Humayun, în jurul lui se afla mobilier, pardoseala încăperii era acoperită de covoare, descriere făcută de un negustor englez, după vizitarea lui în 1611. De fapt mormântul este gol, adevărata cameră funerară fiind situată în subteran, putând fi accesată printr-un pasaj exterior, dar inaccesibilă vizitatorilor.
În încăperi alăturate se află mormintele soției sale Bega Begum și ale unor descendenți direcți.
Până la începutul secolului XX în complex s-a creat cimitirul localității, din care s-au descoperit cca. 100 de morminte, majoritatea mici și neinscripționate. Între ele se remarcă Mormântul și Moscheea lui Isa Khan Niazi, situat într-o zonă cu peluze verzi și înconjurat de ziduri din gresie roșie.
Au fost construite în 1547, încă din timpul vieții, de nobilul afgan din Dinastia Suri, care a luptat împotriva mogulilor. Mormântul, acoperit cu o cupolă înaltă centrală, înconjurată de cupole mai mici albastre, a fost înconjurat de arcade susținute de stâlpi, surmontate de cornișă, bogat decorată cu sculpturi în piatră și plăci colorate smălțuite.
Pe latura de vest s-a creat moscheea, cu 3 golfuri late, cel central din gresie roșie, prevăzute cu nișe mari, îndreptate spre Mecca (mihraburi).
În apropierea colțului de sud-est al grădinii se află Mormântul Bărbierului Nai-ka-Gumbad ( fostul bărbier regal). Clădirea patrulateră, din gresie roșie, ornamentată cu plăci de marmură albă, e situată pe o platformă înălțată, la care se ajunge urcând 7 trepte. Prezintă o cupolă centrală mare și în colțuri 4 pavilioane semi-deschise cu cupole (chhatri). În interior, cele 2 morminte sunt inscripționate cu versete din Coran. pe unul apare înscris anul 999 din calendarul lunar islamic, care ar putea reprezenta perioada 1590-1591.
În timpul împărțirii Indiei (1947) Fortul Purana Qila și Complexul Mormântului lui Humayun au fost transformate în tabere pentru refugiații musulmani, care migrau în Pakistanul nou fondat, care au funcționat aproximativ 5 ani. Fiind atacate frecvent de corpurile sikh înarmate (jatha), complexul a suferit pagube mari, dar ulterior a fost restaurat și din 1993 încadrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Fortul Amber este situat în micul oraș Amer, la 11 kilometri de Jaipur, capitala statului Rajasthan, India.
Construcția lui, pe Dealul Vulturilor (Cheel ka Teela), din lanțul Aravalli, a început în secolul XVI, sub domnia Împăratului Akbar, când Raja Man Singh I a creat o fortăreață, cu un palat din gresie roșie și marmură albă, azi numită Fortul Jaigarh, considerată parte din Fortul Amber.
În decursul timpului fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1693-1743) creându-se actualul Fort Amber, locuit de regalitate până în 1727, când capitala Kachawahas a fost mutată la Jaipur.
E numit și Palatul de Chihlimbar (amer=chihlimbar), sau Fortul Victoriei.
Complexul a fost înconjurat de metereze înalte, încadrând un perimetru de 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, prevăzute cu mai multe porți, accesate pe poteci pietruite.
Fiind situat la înălțime, pentru urcuș se foloseau elefanții, care și azi, împodobiți, așteaptă vizitatorii.
La baza dealului se află Lacul Mahavata, după copacii care-l înconjoară numit și Lacul Maota, în care se colectează apa de ploaie, ce se scurge de pe dealurile înconjurătoare. A fost principala sursă de apă pentru fort și localnici.
În centrul lui se află insula Kesar Kyari Bagh, cu o grădină în care se cultivă șofran încă din secolul XV.
La finalul Festivalului Ganesh Chaturthi din Jaipur, care-l sărbătorește pe Ganesha, zeul hindus al înțelepciunii și inteligenței, idolul este purtat într-o procesiune, însoțită de muzică, până la Lacul Maota, în care este scufundat.
Complexul fortului este împărțit în 4 curți mari separate, cu porți de intrare, cea principală fiind Poarta Soarelui (Suraj Pol), numită după localizarea ei spre răsăritul soarelui (est). Prin ea se pătrunde în prima curte (Jaleb Chowk), locul unde se organizau parade militare, ce sărbătoreau victoriile obținute și parade ale contingentului gărzilor de corp, pe care maharajahul le inspecta. Pe laterală se aflau clădiri, cu grajdurile cailor la parter și camerele gărzilor deasupra
Urcând pe lângă Templul Shila Devi, se ajunge în marea curte a palatului. Templul a fost creat în aceeași perioadă cu primele fortificații. În el e postat idolul Durga, zeiță a maternității, protecției, puterii, a cultului Chaitanya, care i-a fost dăruit lui Raja Man Singh (1604), după ce l-a învins pe Raja din Jessore, Bengal (azi Bangladesh), flancat de 2 lei de argint. În a 8-a zi a Festivalului Navaratri în fața templului se efectua un ritual, în care se sacrificau un bivol și capre, urmărit de familia regală și mare masă de oameni. Din 1975 fiind interzis, a continuat să fie practicat în incinta palatului, la el luând parte doar familia regală și rudele apropiate. Apoi s-a renunțat total la animale, azi ofrandele fiind vegetale.
Cea mai impozantă poartă este Ganesh Pol, o construcție cu 3 niveluri (1621-1627), decorate cu numeroase mozaicuri, fresce și sculpturi, numită după zeitatea hindusă despre care se crede că înlătură toate obstacolele din viață, al cărei chip a fost pictat deasupra intrării principale.
Prin ea se accesau părțile private ale palatului. La nivelul superior se aflau încăperile doamnelor, având ferestrele acoperite cu zăbrele și perdele, de unde puteau urmări desfășurarea audiențelor publice.
În curtea a doua, pe o platformă înălțată, se afla Sala de Audiență Publică (Diwan-i-Aam), în care regele primea petiții publice, întâlnea oficialii și se țineau diferite festivități, ca sărbătorirea unei victorii, ziua de naștere a împăratului, etc.
A fost prevăzută cu 27 de colonade, ce susțin acoperișul, fiecare cu capitelul în formă de elefant, cele de la exterior, cuplate în perechi, din piatră de nisip roșie, cele interioare din marmură crem. Partea din sud găzduia Secretariatul Guvernului, care administra statul Amber. În timpul domniei lui Raja Sawai Ram Singh II o parte din sală a fost amenajată ca sală de biliard.
În a treia curte se află două clădiri, construite pe platforme înalte, situate față în față și despărțite de o grădină scufundată, amenajată de Mirza Raja Jai Singh (1623-68), cu canale înguste, căptușite cu marmură și o piscină centrală în formă de stea, înconjurate de vegetație.
Palatul Oglinzii (Shees Mahal) a fost început în secolul XVI de Regele Man Singh și terminat în 1727, anul înființării statului Jaipur.
A fost numit după panourile de sticlă încrustate și tavanele cu numeroase oglinzi conxeve, colorate, care străluceau la lumina lumânărilor. Pereții au fost decorați cu panouri din marmură sculptată în relief, decorați cu elemente din sticlă, cu motive vegetale, dispuse geometric.
Deteriorate în timp, în perioada 1970-1980 au fost restaurate.
Sala Plăcerii (Sukh Niwas) era accesată prin uși din lemn de santal și fildeș. Era străbătută de un canal cu apă rece, care ieșea prin hol și se vărsa în grădină, astfel sala era mereu răcoroasă.
Pereții au fost decorați cu încrustații din marmură.
Se spune că acolo se întâlnea regele cu reginele sau concubinele lui, ceea ce sugerează și numele ei.
Pe latura opusă Palatului Oglinzii se află Sala Audienței Private (Diwan e-Khaas), în care regele se întâlnea cu oaspeți din alte state, prieteni, unii miniștri, etc.
Între Shees Mahal și Palatul Man Singh se află una dintre cele 100 de latrine descoperite în complex, probabil folosită de rege și familia regală. Erau aprovizionate cu apă rece și caldă și noaptea luminate cu torțe.
Palatul lui Man Singh I (Man Singh Mahal), situat în partea veche a fortului, a fost construit în decursul a 25 de ani și finalizat în timpul domniei lui Raja Man Singh I (1589-1614).
A fost decorat cu gresie și fresce colorate.
În curtea centrală a palatului se află Baradari, un pavilion cu arcade susținute de stâlpi, în care se întâlneau maharajahul și soțiile lui (maharani). Pentru intimitate, era acoperit cu perdele.
În curtea a patra, situată la capătul fortului, de unde se putea ieși în Amer, s-a construit un complex, Zenana, locuit doar de femeile familiei regale, soții și concubine. Raja Man Singh a avut 12 soții, fiecare cu camera personală. Erau situate la etajul clădirii, cu ușile spre un hol comun, la Palatul regelui. Camerele aveau ferestre cu grilaj, prin care femeile puteau urmări activitățile ce se desfășurau la palatul regelui.
Raja Jai Singh a avut o singură soție, pentru care a amenajat o cameră mare, unind 3 foste camere.
Fortul Amber a fost conectat prin pasaje subterane cu Fortul Jaigharh, pentru ca locuitorii să se poată refugia în caz de atacuri, tunelul din partea de vest a Palatului Man Singh putând fi accesat de suita regală, din dormitoarele femeilor (Zenani Deorhi) și din Sala Audienței Private (Diwan-i-Khaas).
Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” din București este situată în cartierul Cotroceni, în apropierea Palatului Cotroceni. Din 1994 a primit numele primul Profesor de Botanică al Universității din București, întemeietorul Institutului Botanic și al Grădinii Botanice, Dimitrie Brândză (1846-1895).
La inițiativa Dr. Carol Davila, cu permisiunea Domnitorului Barbu Știrbei, în 1860 s-a înființat prima grădină botanică din oraș, situată pe locul actualei grădini a Palatului Cotroceni, în care s-au cultivat diverse plante medicinale și au fost instruiți elevii Școlii Naționale de Medicină. În 1874, fiind trecută în administrația Facultății de Științe, grădina a fost transferată lângă Palatul Suțu, spațiu amenajat azi ca Piața Universității, perioadă în care director a fost numit Brândză. Până în 1976 acesta a adunat o colecție de peste 3.700 de specii de plante, o parte vii, o parte în herbare.
Apoi grădina a fost mutată în actuala locație (1884). Până în 1891s-a plantat diversitatea mare de plante, s-a creat Colina Coniferelor, cu exemplare din România și din alte țări, exemplu chiparosul, originar din America de Nord, pe care s-a creat o cascadă artificială, ce se varsă într-un mic lac cu nuferi, populat cu broaște țestoase, pești și păsări de baltă, s-au construit serele și clădirea Institutului Botanic. Amenajările de abia terminate, în 1892 grădina a fost afectată de o mare inundație. Reamenajată, în timpul Primului Război Mondial a fost folosită de trupele germane. Intrând în administrația Primăriei Municipiului București, în perioada 1930-1935 grădina a fost extinsă, s-a amenajat Parcul Universitar, cu Grădina italiană, în centrul căreia s-a creat un bazin cu o fântână arteziană, decorată cu sculptură metalică. În parc s-a construit un restaurant, devenind un loc foarte frecventat.
În timp în herbar s-au adunat peste 800.000 de planșe, din care doar 200.000 au fost salvate, restul fiind distruse în bombardamentele aliaților din 1944, o dată cu clădirile Insitutului Botanic și Muzeului Botanic, când serele și plantațiile au fost grav avariate. În anii 1960 s-a construit un nou Institut Botanic și în anii 1973-1976 noi sere, în care s-au plasat cca. 3.000 de specii.
Azi grădina acoperă o suprafață de 18,2 hectare din care 17,5 hectare sunt ocupate expoziția în aer liber, 3.800 metri pătrați de sere și restul de Muzeul Botanic, Facultatea de Biologie și clădiri administrative. Expoziția în aer liber a fost împărțită în 12 sectoare, sectorul decorativ, amenajat în anii 1955-1956 cu cca. de 500 de soiuri de plante-copaci, arbuști, flori, fiind situat lângă intrare.
Sectorul plantelor rare, înființat în 1962, conservă plante autohtone ca ghimpele, bujorul de stepă. Sectorul plante mediteraneene conține 150 de specii, unele dintre ele existând și în flora din Dobrogea, Oltenia și Banat, cum ar fi levănțica.Lângă el se întinde Sectorul Flora Dobrogei, cu 60 de plante adaptate la condițiile zonei de stepă. Alte sectoare sunt Grădina italiană, Iridarium cu cca. 80 de soiuri de iriși, Rosarium, întins pe 1 hectar, cu 200 soiuri de trandafiri între arbuști și copaci din familia Rosaceae, Grădina Bunicii cu plantele cultivate în grădinile tradiționale românești, flori, plante medicinale și aromatice, pomi fructiferi, Grădina Istorică cu specii de plante consumate în Europa de-a lungul timpului, unele înlocuite cu plantele aduse din America, Grădina cu Remedii, lângă Serele de Expoziție, cu specii utilizate în tratamentele populare sau în realizarea produselor farmaceutice.
În centrul grădinii, întins pe 9.000 metri pătrați, se află un lac, cu o insulă în mijloc, care poate fi accesată pe un pod metalic. Pe ea sunt cultivate specii de plante iubitoare de apă.
Sera Veche a fost construită în anii 1889-1891, pe o suprafață de 760 metri pătrați.
Avariată în cele Două Războaie Mondiale, a fost refăcută, în ea fiind cultivate plante tropicale și subtropicale, mediteraneene, suculentele, etc., putând fi vizitată până în 1976, când a fost închisă.
Unul dintre pavilioanele ei a fost reabilitat în 2011 și este folosit pentru multiplicarea plantelor necesare grădinii, a plantelor pentru studiul studenților, întreținerea colecțiilor existente, etc., o parte fiind amenajată ca o pădure exotică. În apropiere există și o seră de producție semi-îngropată.
Noile sere au fost construite în perioada 1973-1976, pe o suprafață de 2.500 metri pătrați și amenajate cu cca. 3.000 de specii provenite din România, Africa, India, Indonezia, America de Sud, grupate în 8 compartimente cu palmieri, bananieri, ficuși, citrice, plante carnivore, bromelii, orhidee, cactuși, plante suculente, etc.
În compartimentul plantelor acvatice tropicale se află un bazin central cu o colecție de nuferi tropicali și plate acvatice, în colțurile lui 3 exemplare de mangrove și în jurul lui plante aromatice condimentare, între care și ghimbirul.
Compartimentul ferigilor tropicale grupează specii de plante fără flori, cultivate ca plante ornamentale și uneori alimentare.
În 1882 Dimitrie Brândză a înființat primul Muzeu Botanic din București, cu herbarul personal și colecții aduse de la Iași, pe care le-a etalat în Palatul Universității. După 2 ani muzeul a fost distrus de un incendiu și a fost reamenajat în actuala grădină, în Institutul Botanic din zona Colinei Coniferelor. Clădirea a fost distrusă în bombardamentele din 1944 și exponatele salvate au fost păstrate în fostul restaurant, până la construirea noului Institut Botanic (1960), când au fost expuse în 2 săli din clădirea administrației, împreună cu picturile Angelinei Santocono, muzeul fiind accesibil doar cadrelor și studenților Facultății de Biologie.
În 1974 muzeul a fost mutat în actuala locație, o clădire din apropierea intrării în grădină, construită în 1895, în stil brâncovenesc. Fiind avariată de cutremurul din 1977, clădirea a fost refăcută și extinsă.
În cele 17 săli azi sunt expuse peste 5.000 de specii de plante și 1.000 de specii exotice. Colecțiile de vederi, timbre, schițe în creion, arată amenajările consecutive ale grădinii.
Sunt prezentate plantele și animalele care trăiesc în etajul alpin, în peșteri, păduri, la câmpie, vegetația acvatică, atât prin ilustrații, cât și prin materiale conservate, animale împăiate și diorame.
Cea mai mare sală e dedicată plantelor ornamentale cultivate, lângă care se află și câteva animale împăiate. În vitrine sunt expuse obiecte din material vegetal aduse din Indonezia și o colecție de nuci de cocos.
În alte săli se pot vedea aparatura folosită în cercetare, lucrări științifice, diplome ale naturaliștilor și premii obținute de Grădina Botanică la diferite concursuri.
Azi în Institutul Botanic se află herbarul cu cca. 520.000 specimene de ferigi, alge, fungi, etc. și preparate microscopice cu probe de polen, care nu poate fi vizitat.
Orașul Lecce din sudul Italiei, capitala provinciei Lecce, din regiunea Apulia, este situat pe Peninsula Salentină, numită și Terra d’Otranto, la călcâiul Peninsulei Italice. Se spune că a fost fondat de triburile de mesapieni, numit Syba. În secolul III î.e.n. a fost cucerit de romani, numit Lupiae. Sub Împăratul Hadrian, orașul a fost mutat la 3 kilometri spre nord-est, luând numele de Licea sau Litium, în care s-a construit un amfiteatru. În acea perioadă s-a stabilit primul episcop creștin, Sf. Oronzo, azi patronul spiritual al orașului.
Palazzo Uffici Finanziari
După desființarea Imperiului Roman de Apus, prin abdicarea lui Romulus Augustus (476), a fost jefuit de penultimul rege al ostrogot Totila (Baduila- a domnit 541-552). Reintrând sub stăpânirea romană, ca parte a Imperiului Bizantin (549), a fost refăcut.
Sub Dinastia Hohenstaufen și angevini (Casa de Anjou-Sicilia) s-a creat Comitatul de Lecce, o unitate semi-independentă din Apulia (1053-1463), când a fost anexat direct coroanei. În secolul XI, a fost cucerit de Tancred de Lecce, ultimul rege normand al Siciliei (1189-1194), dar a fost deținut doar o scurtă perioadă de timp, fiind recuperat de romani.
În secolul XVI a început marea invazie a otomanilor. Pentru apărare, Împăratul Carol V a decis ca în Lecce să fie construită o fortăreață, înconjurată cu ziduri noi. Orașul a început să prospere și începând cu 1630 s-au construit numeroase clădiri și biserici. Pentru a vedea cât mai multe din cele păstrate până azi, îmi făcusem un itinerar, pe care a trebuit să-l scurtez, trenul Bari-Lecce având întârziere 1 oră, itinerar pe care, dacă doriți, îl urmați cu mine în acest articol.
Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus (Chiesa Sacro Cuore di Gesu). Se află pe locul unde în 1730 Confraternitatea Preasfânta Inimă a lui Isus a construit o biserică mică. În timp numărul enoriașilor crescând, în 1919 Episcopul Gennaro Trama a ridicat-o la rangul de parohie. Fiind neîncăpătoare și încurcând planurile pentru noul bulevard, în 1932 a fost demolată. Pe locul ei a început construcția unei noi biserici, întreruptă de Al Doilea Război Mondial, reluată postbelic și în în 1957 finalizată în forma actuală, cu turnul clopotniță de 30 metri înălțime, în interior o singură navă, cu o capacitate de 300 locuri, pe pereți având imagini despre Calea Sf. Cruci și două abside laterale, cea din dreapta decorată cu mozaicuri prezentându-le pe Sf. Elena și Sf. Fecioară Maria, cea din stânga pictura cu scena Nașterii Domnului și un papier-mâché a Preasfintei Inimi a lui Isus.
Câteva minute și am ajuns la Poarta Sf. Blaziu (Porta San Biagio), una dintre cele 3 porți de acces în orașul antic, construită sub Împăratul Carol V (sec. XVI), numită după Episcopul orașului Sebaste (Turcia) din Armenia (sec. XIV), născut la Lecce, căruia îi era dedicată și o capelă adiacentă, veche din perioada normando-șvabă, demolată în 1840. Ruinată, poarta a fost reconstruită în forma actuală (1774), la cererea Guvernatorului Terra D’Otranto, Tommaso Ruffo, a cărui stemă a fost postată pe ea. Înaltă de peste 17 metri, prezintă arcul central, flancat de perechi de coloane dorice, situate pe postamente înalte, care susțin antablatura, decorată cu motive romane și grecești. Deasupra arcului central a fost postată stema Regelui Ferdinand IV al Neapolelui și pe lateralele ei câte o stemă a orașului Lecce, o lupoaică sub un gorun. Superior se termină printr-un fronton, cu o inscripție comemorativă, pe care se află statuia Sf. Blaziu. În dreapta poarta se continuă cu clădiri pe două niveluri, construite în anii 1600, pe locul fostului zid fortificat.
De acolo am urmat străduțele vechiului oraș. Mi-a atras atenția Palatul Grassi (Palazzo Grassi), o clădire în stil baroc, construită în 1717 de familia căreia-i poartă numele. Deasupra portalului arcuit se află stema familiei, postată între 2 cupidoni și la etajul superior un balcon, în care ușa de intrare e flancată de alți pilaștri și surmontată cu decorații.
Portalul e mărginit de câte 3 pilaștri, a căror capiteluri prezintă numeroase capete de cariatide, ce susțin porțiunea cu motive corintice.
Am ajuns la Biserica Sf. Ap. Matei (Chiesa di San Matteo) construită în perioada 1667-1700, în stil baroc, înlocuind o capelă a mânăstirii franciscane (sec. XV). După desființarea mânăstirii, a devenit sediul parohiei Santa Maria della Luce (1810), transferată din afara zidurilor orașului, unde a fost construită în 1606. Pe fațada principală, în partea superioară, concavă, central se află o fereastră venețiană (palladiană), flancată de coloane, ce o despart de părțile laterale, cu decorații imitând ferestre. Partea inferioară, convexă, e împărțită în 3 părți de două coloane care susțin antablamentul bogat ornamentat. În partea centrală se află portalul, flancat de pilaștri ornamentați, deasupra lui o nișă, surmontată de stema Ordinului Franciscan. Părțile laterale prezintă câte o nișă în formă de fereastră.
Interiorul eliptic, prezintă o singură navă, cu altarul principal în față, bogat decorat, în care central se află pictura ce-l prezintă pe Sf. Ap. Matei, înconjurată de alte picturi prezentând diverși sfinți.
Altarele laterale, în stil baroc, sunt despărțite prin pilaștri înalți, care despart și galeriile superioare în ferestre, fiecare cu câte două arcade, de unde femeile priveau slujba. Altarele, bogat ornamentate, prezintă picturi centrale, reprezentând sfinții cărora sunt dedicate, fresce datate din secolele XVI-XIX: Martiriul Sf. Agata, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Rita din Cascia, Neprihănita Zămislire, Pietà, Sf. Maria Fecioara Luminii, Sf. Ana, Sf. Familie, Sf. Oronzo.
La baza pilaștrilor, pe suporturi înalte de piatră, sunt postate statuile celor 12 apostoli, create în 1692.
Deasupra ușii de intrare a fost postată orga din secolul XVIII, adusă de la Bazilica Sf. Cruce.
În drum spre o altă biserică am trecut pe lângă Palatul Vernazza (Palazzo Vernazza), o clădire sobră, în stil renascentist, cu un turn de 20 metri înălțime, construită de familia Castromediano (1500), preluată de familia Vernazza, ulterior locuită de alte familii, apoi părăsită și abia în perioada 2004-2008 restaurată. În timpul lucrărilor la subsol au fost descoperite o parte dintr-un drum mesapian, rămășițele unui sanctuar roman dedicat lui Isis, constând într-un portic toscan, purgatoriul (bazin de purificare cu scară), inscripții și, sub turn, câteva rezervoare de petrol din anii 1500, unele din ele azi păstrate în Muzeul Arheologic Lecce.
Biserica Sf. Clara (Chiesa di Santa Chiara) a fost construită în 1429 de Episcopul Tommaso Ammirato și refăcută în perioada 1687-1891, luând forma actuală, octogonală. Prezintă fațada principală convexă, împărțită de o cornișă orizontală în 2 părți Cea superioară, la rândul ei împărțită de pilaștri în 3 părți, are o fereastră centrală, deasupra căreia e postată statuia unui heruvim înaripat, purtând o panglică inscripționată cu 1691, anul construcției bisericii.
În partea inferioară central se află portalul, mărginit de 2 coloane, decorat cu motive vegetale, surmontat de un timpan, cu o nișă ovală, susținută de îngeri, în care e postată stema Ordinului Clariselor Sărace. Lateralele sunt împărțite de pilaștri în câte 2 secțiuni verticale, în care se află câte o nișă decorată cu medalioane și inscripții.
În altarul principal, mărginit de coloane, se află Isus Crucificat și statuia Sf. Clara.
Altarele secundare sunt decorate cu statuile din lemn ale sfinților cărora le sunt dedicate (sec. XVII) și între ele sunt postate picturi reprezentând scene biblice și sfinți.
De acolo m-am îndreptat spre porțiunea cea mai veche din oraș, datând din epoca romană, actuala Piață Sf. Oronzo. Amfiteatrul Roman (Anfiteatro Romano) a fost descoperit la începutul anilor 1900, în timpul excavațiilor pentru construirea Băncii Italia. Până în 1940 a fost scoasă la iveală o parte din ruinele antice, restul fiind acoperite de clădirile și biserica din zonă.
Ocupa o suprafață de 102×83 metri. O parte săpându-se direct în stânca muntelui, cealaltă creată pe arcade, s-au creat cca. 25.000 de locuri, accesate pe șiruri de scări. Arena, de 53×34 metri, era separată de amfiteatru printr-un zid înalt, cu o platformă, ornate cu reliefuri din marmură prezentând scene de luptă. Azi amfiteatrul e folosit ocazional pentru spectacole de teatru și alte activități culturale.
Lângă el azi, solitar, se află fostul Palat Seggio (Palazzo del Seggio), construit în 1592 de Dogele venețian Pietro Mocenigo, pe locul unuia mai vechi, demolat (1588). Clădirea dreptunghiulară, în stil gotic și renascentist, e susținută în colțuri de pilaștri. Pe 3 fațade au fost create arcade mari, ascuțite, deasupra lor ornate cu reliefuri vegetale din piatră. Superior s-a creat o terasă, mărginită de arcade, împărțite prin coloane, cu balustrada din mici coloane. Pe ea, între 2 statui, a existat un ceas. În decursul timpului a avut mai multe utilizări, în secolul XIX devenind sediul Primăriei, care a funcționat până în 1851. În piață se află și Coloana Sf. Oronzo (Collona di Sant Oronzo), realizată folosindu-se marmura coloanelor romane din Brindisi, distruse (1666-1686). A fost postată pentru a mulțumi sfântului, care a ocrotit orașul în timpul epidemiei de ciumă ce cuprinsese întreaga zonă. Pe coloana, înaltă de cca. 29 metri, s-a plasat statuia din lemn acoperit cu cupru a Sf. Oronzo, binecuvântând orașul. Statuia a fost incendiată de o rachetă, trasă în timpul unor sărbători (1737), ulterior refăcută din bronz (1739). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost coborâtă de pe coloană și păstrată în Catedrala din Lecce.
La sfârșitul secolului XVI în fața amfiteatrului a fost construită Chiesa Santa Maria della Grazia, devenită biserică parohială în perioada 1606-1958. Clădirea, în stil baroc, are fațada principală împărțită în 2 niveluri de o cornișă orizontală, cu un timpan arcuit. Partea superioară, terminată printr-un fronton triunghiular, prezintă central o fereastră, mărginită de 2 coloane corintice, care o separă de nișele create pe părțile laterale. În partea inferioară deasupra portalului central, bogat decorat cu motive vegetale și îngeri, într-un mic timpan triunghiular este postată Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri. Portalul e mărginit de coloane corintice înalte, care-l separă de părțile laterale, terminate lateral prin pilaștri. În ele, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Petru și Pavel.
Prezintă o singură navă, cu tavanul din lemn de nuc sculptat. Altarul principal e decorat cu o pictură religioasă care a înlocuit-o pe cea veche, a Fecioarei Maria, dispărută în timp. Inițial cu 6 altare secundare, 4 în naos și 2 în transept, din care 3 au fost eliminate. Biserica e sobră, cu puține picturi, păstrate din secolul XVIII.
Părăsind piața, am continuat să explorez centrul orașului, căutând alte clădiri istorice pe care-mi propusesem să le văd, prima fiind Teatrul Politeama Greco (Teatro Politeama Greco), din 1979 declarat monument național. A fost construit de Donato Greco, lângă Castelul Carol V (1882-1884), cu mult mai multe locuri decât singurul teatru din oraș, devenit neîncăpător. Inițial din lemn, în 1913 a fost refăcut din piatră, când a fost extins, i s-a adăugat foaierul, iar în 1925 i s-a amenajat spațiul pentru orchestră. Și azi teatrul e deținut de urmașii familiei Greco.
La începutul secolului XX un alt teatru a apărut pe firmament, Teatrul Apollo (Teatro Apollo), construit de Vincenzo Cappello (1912-1926), în stil neoclasic, decorat cu 4 perechi de coloane, ce mărginesc terasa cu cele 3 porți de acces, care a funcționat până în 1986. În 2003 municipalitatea l-a cumpăratși în perioada 2008- 2017 l-a restaurat și redeschis. În timpul lucrărilor s-au descoperit vestigii neolitice, pentru care în teatru s-a amenajat o zonă muzeală.
Vis a vis de teatru se află Institutul Tehnic și Comercial O.G.Costa (Instituto Tecnico Commerciale Statale O.G. Costa). A fost înființat de un grup de profesori (1885) pentru studiul științelor exacte, fiind primul cu profil real din Salento.
În 1352 Contele Gualtieri VI de Brienne, Duce de Atena, a înființat o Mânăstire Celestină, pe care Împăratul Carol V, dorind să extindă castelul, a demolat-o (1594), alocându-i actuala locație, zonă locuită pe vremuri de evrei, care au fost expulzați în 1541. În cadrul mânăstirii începând cu anul 1549 s-a construit Bazilica Sf. Cruce (Basilica di Santa Croce), finalizată abia în 1695. Clădirea în stil baroc are o fațadă împărțită în 2 secțiuni de antablatură, surmontată de statui (telamoane) reprezentând diverse animale și personaje grotești, care susțin o balustradă împodobită cu 13 heruvimi ce îmbrățișează coroana sau tiara, simbolurile puterii. Partea superioară prezintă 4 coloane corintice, două laterale, în afara cărora sunt postate statuile simbolizând Credința și Tăria și două mărginind fereastra rozetă centrală, înconjurată de decorații vegetale. În părțile laterale, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Benedict și Papa Celestin V, iar 2 coloane. Superior fațada se termină cu un timpan, în care central se află un basorelif prezentând crucea. Partea inferioară e împărțită în 5 zone de 6 coloane care susțin antablatura. Central se află portalul principal (1606), mărginit de perechi de coloane corintice, având în partea superioară stemele lui Philip III al Spaniei, a Mariei d’Engenio, o suverană italiană și a contelui Wilhelm VI de Brienne, Duce de Atena. Decorațiile au fost mult criticate în secolul XIX, ca fiind prea ostentative.
Inițial interiorul prezenta 5 nave, din care 2 au fost transformate în capele laterale, în stânga dedicată Sf. Francisc de Paola (1614-1615), în dreapta cu altarele Sfintei Treimi și cel al Sf. Cruci (1637).
Naosul e despărțit de altarele secundare prin 2 șiruri de coloane corintice. Tavanul, din lemn casetat, cu decorații aurii, prezintă central o pictură ce prezintă o scenă biblică.
La capătul lui coloanele susțin o arcadă care, împreună cu cele ale altarului și capelelor laterale, delimitează un spațiu, acoperit de o cupolă înaltă.
Actualul altar principal, construit în secolul XVIII, a fost adus în 1956 de la Biserica Sf. Niccolo și Cataldo. Peretele din spatele lui, concav, prezintă 3 ferestre, delimitate de coloane, ce susțin pilaștri. Superior se află o galerie, cu tavanul boltit, decorat cu motive vegetale. În fața altarului, pe părțile laterale se află 2 orgi, construite 1961, acționate electric.
De-a lungul naosului se înșiră altarele laterale, situate în nișe adânci, acoperite de bolți în cruce, limitate de arcade. pornind de la intrare în partea stângă sunt dedicate Papei Celestin V, Neprihănitei Zămisliri, Bunei Vestiri, Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel, Sf. Andrei Avvelino, Sf. Irina și Pietà și partea dreaptă Sf. Anton de Padova cu o frescă a Fecioarei Maria din Constantinopol (sec. XVI), Nașterea Domnului, Sf. Arh. Mihail, Sf. Filip Neri, Sf.Oronzo, Apariției Preasfintei Inimi a lui Isus către Sf. Margareta Alacoque.
Călugării celestini au administrat mănăstirea și bazilica până în 1807, când ordinul a fost suprimat. Biserica abandonată, în 1833 a fost încredințată Arhiconfraternității Sf. Treimi.
În continuarea bisericii se află Palatul Celestini (Palazzo Celestini), fostă clădire a mânăstirii (1659-1695), a cărei fațadă a fost modificată în stil neoclasic (1811), după dizolvarea ordinului. Azi prezintă numeroase ferestre cu cornișele decorate, separate de pilaștri și la etaj, pe laterale, câte o loggie. În centrul parterului se află portalul, mărginit de doi pilaștri, superior o friză decorată cu heruvimi și ciorchini de struguri, deasupra ei timpanul decorat.
Restul complexului de clădiri, de formă dreptunghiulară, a fost renovat, în clădirea paralelă cu palatul s-a creat o nouă poartă de intrare și a devenit sediul Intendenței Terra d’Otranto. Azi în el funcționează Prefectura Lecce (Preffetura Lecce).
O dată cu mânăstirea, în fostul cartier evreiesc s-a construit și reședința guvernatorului Loffredo-Spinelli care, neterminată, a fost preluată de contele Adorno, ale căror steme se pot vedea azi la nivelul portalului. După moartea contelui (1565) Palatul Loffredo Adorno (Palazzo Loffredo Adorno) a aparținut succesiv mai multor personalități, care au extins-o și modificat-o până la forma actuală.
Clădirea, cu două niveluri, prezintă o fațadă simplă, cu 11 ferestre înalte, un portal și deasupra lui un balcon, ambele realizate în anii 1700. Intrând printr-un hol acoperit de o boltă decorată cu motive vegetale, se ajunge la un pridvor, mărginit de 2 coloane cu arcade. Într-o nișă, situată în stânga holului, s-au păstrat fragmente ale unor fresce vechi (1568, 1573), care-i prezintă pe Sf. Gheorghe și Sf. Cristofor și scene din viața lui Isus. În 1952 clădirea a fost cumpărată de Provincia Lecce, care a restaurat-o (1998).
Traversând curtea interioară a Prefecturii, am ieșit într-un bulevard, de-a lungul căruia se întind Grădinile Giuseppe Garibaldi (Giardini Giuseppe Garibaldi). Au fost amenajate la începutul secolului XIX, pe un teren din stânga Porții Martino, ulterior demolată (1826), unde se țineau târgurile de animale, desființate după construirea Palatului Celestini. Terenul a fost amenajat cu alei, înconjurate de flori. Într-o zonă s-a înființat Grădina Botanică (1830), cu plante exotice, în alta s-au postat cuști cu animale, între care și o lupoaică, după care popular au fost numite Grădinile „Villa della Lupa”. Au fost înconjurate cu un gard din zid pe care, cu ocazia vizitei Împăratului Ferdinand II, s-a postat o balustradă ornamentală (1859).
În mijlocul lor, la intersecția aleilor, a fost creată o platformă, pe care în fiecare duminică dimineața performau muzicieni, prin regulamentul creat în 1883 aceștia fiind obligați să cânte gratis. Pentru desfășurarea Târgului Vinului, înființat în 1949, platforma a fost înlocuită cu o fântână de piatră, pe locul căreia azi se află un mic templu rotund, cu cupola colorată, susținută de coloane.
În perioada 1886-1889 grădinile au fost decorate cu 12 busturi, din marmură sau piatră, ale unor personalități, în timp plasate și altele, actual fiind 22.
M-am întors la Palatul Adorno și am continuat plimbarea, ieșind din orașul vechi. În nici 5 minute am ajuns la o biserică care a aparținut de Mânăstirea Surorilor Benedictine, fondată în 1133 de Contele normand Accardo II, în care se retrăgeau fetele aristocrației din Solento.
În anii 1500 turnul-clopotniță al bisericii a fost refăcut și un secol mai târziu biserica a fost înlocuită cu actuala Biserică Sf. Ioan Evanghelistul (Chiesa San Giovanni Evangelista), o clădire simplă, pe a cărei fațadă principală, într-o nișă, se află statuia Sf. Benedict de Nursia, fondatorul Ordinului. În Evul Mediu, fiind situată în apropierea zidurilor orașului, a fost folosită și în scop de apărare.
O clădire de lângă ea e inscripționată ca școală primară, Scuola Elementare E. de Amicis. Nu am putut să-mi dau seama dacă e încă funcțională.
Din vechile ziduri de apărare (sec. XVI) a supraviețuit o parte de aproximativ 60 metri lungime. În timpul restaurării, săpăturile au descoperit fragmente de ceramică și piatră din diferite perioade istorice și ale unui drum roman care lega Lecce de Brindisi și calea Appiană.
În acea zonă a existat o Mânăstire Augustiniană (Ex Convento degli Agostiniani), construită pe un teren donat de oraș (1649), înconjurată de o grădină în care călugării cultivau viță de vie, smochine, citrice, etc., cu Biserica Sf. Fecioară Maria Încoronată (Chiesa Santa Maria Coronatelii). În 1810 Ordinul a fost interzis și complexul a fost preluat de franciscani, care au fondat o școală de filozofie, ce a funcționat până în 1852. După ce franciscanii s-au retras (1866), mânăstirea a fost transformată în depozit, apoi în croitorie militară, care a funcționat până în anii 1960.
Când călugării s-au retras, biserica a fost abandonată. Abia în secolul XXI, numită Chiesa Santa Maria di Ognibene, a fost restaurată, împreună cu fostele grădini și în 2017 deschise spre vizitare. Pe fațada principală superior, deasupra unei ferestre, e postată statuia Sf. Maria cu Pruncul. În 4 nișe, 2 superioare și 2 inferioare, se află statuile unor sfinți.
Prezintă o singură navă, despărțită de cele 8 altare laterale prin arcade susținute de pilaștri. Deasupra prezbiteriului se înaltă o cupolă. Azi zona altarului principal e goală.
M-am întors spre orașul vechi pe o arteră mărginită de clădiri noi, majoritatea administrative, bănci, corporații, etc.
Tribunale Penale
Era destul de târziu așa că am ales din itinerarul inițial doar câteva obiective, pe care urma să le văd în drum spre gară.
Istituto Tecnico Economico e Turistico Statale „Francesco Calasso”
În perioada 1579-1583 la Lecce s-a construit o Mânăstire Iezuită (Ex Convento dei Gesuiti), în care funcționa o școală. După expulzarea lor (1767), timp de 10 ani a fost folosită ca instituție de învățământ superior. Preluată de Ordinul Sf. Benedict, a redevenit mânăstire, cu noviciat, parterul rămânând destinat învățământului medical și de drept. După suprimarea tuturor ordinelor religioase, clădirea a fost refăcută în forma actuală, cu fațada în stil neoclasic, ca sediu al Tribunalului Lecce (Palazzo della Giustizia), care a funcționat până în 1977.
Catedrala Adormirea Maicii Domnului; Sf. Oronzo (Cattedrale Maria Santissima Assunta e Sant Oronzo), numită simplu Domul Lecce, a fost reconstruită la cererea Episcopului Luigi Pappacoda (1659-1670), pe locul unei foste biserici (1144). Clădirea, în stil romanic, prezintă două fațade impresionante. Pe cea principală, situată în stânga Palatului Episcopal, în 4 nișe, mărginite de pilaștri, sunt postate statuile Sf. Petru, Sf. Pavel, Sf. Gennaro și Sf. Ludovic de Toulouse (de Anjou).
A doua fațadă, situată spre Piața Domului, e împărțită în două niveluri de o antablatură cu o balustradă în care alternează coloane și stâlpi cu elemente decorative. În nivelul inferior central, între 2 coloane înalte, se află portalul, folosit azi pentru accesarea interiorului, mărginit de pilaștri, având deasupra o lunetă decorată. Lateral de coloane, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Giusto și Sf. Fortunatus. În cel superior, sub o arcadă centrală, mărginită de pilaștri, e postată statuia Sf. Oronzo, însoțit de 2 îngeri, de o parte și de alta statuile unor sfinți. Fațada se termină superior cu basorelieful stemei orașului, încadrat de decorații.
Din păcate nu am putut vedea interiorul cu 3 nave, altar principal din marmură și bronz aurit, 12 altare dedicate unor sfinți, o orgă nouă (1913) și o criptă din secolul XII, în acel moment catedrala fiind închisă. Așa că m-am rezumat la Piața Domului. Turnul-clopotniță (Campanille del Duomo) a fost construit în perioada 1661-1682. Înalt de 70 metri, cu 5 etaje prevăzute cu ferestre (lencete), la ultimul nivel cu o loggie, este surmantat de o cupolă octogonală, pe care de obicei e postată statuia Sf. Oronzo, în momentul vizitei mele înlăturată, acel nivel fiind în reparații. .
Palatul Arhiepiscopal (Palazzo Arcivescovile), construit de Episcopul Geronimo Guidano (1420-1428), a fost reconstruit în stil rococo (1632) , ulterior refăcut în forma actuală (1714-1780). Prezintă o succesiune de arcade, împărțite de coloane, susținute de pilaștri, care crează un balcon (loggie). Deasupra portalului, situat central, fațada principală e împărțită de pilaștri în 3 nișe mari, cu statuile unor sfinți. Superior este postat un ceas vechi din 1761 și deasupra lui 2 clopote.
Palatul Seminarului (Palazzo del Seminario), construit în stil baroc (1694-1709), cu 3 niveluri, primele 2 din blocuri de piatră suprapuse (ashlar), are fațada principală împărțită de pilaștri înalți, situați pe piedestaluri, prevăzută cu ferestre bogat ornamentate. Deasupra portalului central se află un balcon, mărginit de 3 arcade, susținute de coloane și de o balustradă, formată din coloane intercalate cu stâlpi. La al treilea nivel se află o terasă, cu o baludtradă similară. Azi primul etaj găzduiește Muzeul Diecezan și Biblioteca Innocenziana, numită după Papa Inocențiu XII, fost Episcop de Lecce, cu peste 10.000 de volume, unele vechi din secolele XV, XVI.
Pe o străduță din apropiere se află Biserica Sf. Sebastian (Chiesa di San Sebastiano), construită pe locul unei biserici vechi de piatră (1520), drept mulțumire sfântului care a protejat populația în timpul epidemiei de ciumă, care a funcționat până în 1967. În ea s-au păstrat până azi câteva fresce vechi din secolul XVI.
În secolul XVI lângă biserică s-a construit un adăpost pentru tinerele păcătoase, pe care măicuțele au încercat să le aducă pe calea cea bună, ulterior devenit Internatul Palmieri.
Ultima clădire istorică pe care am văzut-o fugitiv, în goana spre gară, a fost Biblioteca Bernardini, fondată în 1863, cu colecțiile Liceului Gimnazial, în care a funcționat inițial și cele ale ordinelor religioase, confiscate. Din 1873 a fost mutată în actuala locație, fostul Internat Palmieri (Ex Convintto Palmieri), amenajat în acest scop. Numărul colecțiilor crescând, după extinderile din 1942-1959, a ocupat și parterul fostului Internat iezuit „Nicodemo Argento”, achiziționat de privincie. Azi poartă numele celui care între anii 1902-1927 a condus biblioteca și i-a donat lucrările sale renascentiste. În 1959 s-au înființat un nou sediu, în 2 camere cedate bibliotecii de Gimnaziul Palmieri.
Excursiile Monicăi 