Vizitând orașul Iași, de la Palatul Culturii m-am îndreptat spre un alt muzeu, în drum trecând pe lângă Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul”, precursorul lui fiind Teatrul de Păpuși, înființat în 1950, care a funcționat într-o clădire din curtea Bisericii Catolice, apoi și-a diversificat activitatea, devenind Casa Tineretului. Clădirea fiind avariată de cutremurul din 1977, s-a construit actualul sediu, cu 2 săli de spectacole, cea mare cu 450 locuri, cea mică cu 150, săli de repetiţii, foaiere ample, ateliere de producţie, inaugurată în 1987.
Retrasă pe o străduță, Biserica Ortodoxă „Sf. Lazăr; Sf. Ecaterina”, monument istoric, a fost construită pe locul unei vechi Biserici de lemn (1703-1704), în cadrul unei mânăstiri cu obște de călugări greci, închinată Sf. Mormânt de la Ierusalim, incendiată de turci și în 1785 înlocuită cu actuala din cărămidă. Călugării au adus părți din moaștele Sf. Haralambie, Mihai Sinador și Teodor Stratilat, azi păstrate într-o cutie argintată din dreaptă a naosului. În 1822 biserica a fost avariată de un incendiu, ulterior reparată. A funcționat în cadrul mânăstirii până în 1863, când aceasta a fost desființată prin Secularizarea averilor mânăstirești, biserica devenind filială a parohiei Barnovschi. În timp clădirea s-a degradat, mai ales în cutremurele din 1940 și 1977, în anii 1980-1885 fiind refăcută, împodobită cu vitralii, interiorul pictat în frescă. Ultima restaurare s-a efectuat în perioada 2006-2011, când portalul de intrare a fost încadrat cu un mozaic, deasupra ușii prezentându-l pe Isus, superior de el un alt mozaic pe Sf. Mc. Ecaterina, Învierea lui Lazăr și Sf. Ierarh Lazăr.
Începând din 1627 Domnitorul Miron Barnovschi-Movilă a înființat o mânăstire de călugări, închinată Patriarhiei Ierusalimului, în cadrul căreia s-au construit chilii, case egumenești, anexe și Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Barnovschi, pe care nu a putut să o vadă finalizată deoarece, refuzând trecerea la religia islamică, a fost acuzat de trădare și la ordinul Sultanului Murad IV în 1633 decapitat la Ierusalim. În 1724 în cadrul mânăstirii a funcționat o școală domnească în limba greacă, mutată în 1762 lângă Mitropolie.
În același secol la intrarea în biserică s-a construit pridvorul deschis, în stil baroc. În 1863 mânăstirea fiind desființată, biserica a devenit parohială, clădirile fiind părăsite de călugări s-au degradat treptat.
În timpul resistematizării centrului civic au fost demolate, pe locul lor în anii 1980-1983 fiind construite blocuri și amenajat un mic parc, biserica ajungând să fie ascunsă între ele, supraviețuind până azi doar Turnul-Clopotniță, ruinele chiliilor lipite de el, vizibile la stradă și beciurile casei egumenești. În perioada 1994-2004 biserica a fost consolidată și restaurată.
Depășind-o, la marginea Grădinii Publice „Ghica Vodă” am văzut Monumentul Grigore al III-lea Ghica, format dintr-un sarcofag (cenotaf) din marmură albă, inaugurat în 1875, în memoria celui care a fost de 2 ori Domnitor al Moldovei (1764-1767; 1774-1777) și în anii 1768-1769 al Țării Românești. Un an mai târziu în fața lui s-a postat o coloană din marmură, pe ea bustul domnitorului, cel original azi păstrat la Muzeul de Artă din Iași, în 1975 fiind înlocuit cu o copie din piatră.
Ajungând la o clădire nouă, inscripționată cu Universitatea de Medicină și Farmacie, am cotit pe străduța laterală de lângă ea unde, într-o clădire veche, monument istoric, funcționează muzeul pe care-l căutam.
Despre Casa Vornicului Burchi-Zmeu se presupune că a fost construită de acesta la începutul sec. XIX pe locul unei construcții din mijlocul sec. XVII. Familia a deținut-o până la începutul sec. XX, ulterior având mai mulți proprietari, din 1920 fiind ocupată de Jandarmerie, ulterior de Institutul de Surdo-Muți. Postbelic, preluată de Primăria Iași, a fost închiriată succesiv unor asociații, firme, instituții, fundații, etc., în perioada 2013-2015 a fost restaurată și în ea amenajat Muzeul „Regina Maria”, bustul reginei fiind postat pe un soclu de lângă ea.
Prin documente, obiecte de artă, fotografii, hărți, piese de mobilier etc., etalate, muzeul expune istoria și evoluția orașului Iași.
Încă 5 minute pe străduțele liniștite și am ajuns la Casa memorială „Otilia Cazimir”, clădire cumpărată de părinții poetei când aceasta avea 4 ani, în care a locuit până la sfârșitul vieții (1894-1967), în timp restaurată de mai multe ori. Din păcate nu am putut vedea interiorul cu mobilier, obiecte personale ale poetei, manuscrise, cărți semnate, fotografii, icoane din sec. XVIII, redând mediul în care a trăit poeta, deși în plină zi și luna august, de concedii, muzeul fiind închis.
M-am întors și am traversat Parcul Elena Doamna, apoi un pasaj subteran din care, printr-o Piață Agroalimentară, am ieșit în Piața Sf. Vineri, zonă înconjurată de blocuri și clădiri mai noi.
M-am îndreptat spre fosta stradă „Podu Vechi”, pe care în jurul anului 1330 câțiva călugări, veniți de la Ierusalim, au înființat o mânăstire cu Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, pe care au închinat-o Mânăstirii „Sf. Sava” din Ierusalim, în 1583 înlocuită cu una din piatră. Fiind grav avariată de marele incendiu din 1616, care a distrus mare parte din oraș, apoi de invazia tătarilor (1624), un an mai târziu s-a construit actuala Biserică „Sf. Cuv. Sava cel Sfințit; Sf. Mc. Trifon; Sf. M. Mc. Marina; Adormirea Maicii Domnului”, în stil bizantin, cu 2 turle joase, cu cupole turtite, în stil otoman, pe fațada sudică s-a adăugat turnul-clopotniță, cu 3 niveluri, flancat de contraforturi, în care azi funcționează un muzeu cu icoane, pomelnice, vase, îmbrăcăminte etc. din sec. XVIII-XIX și în anii 1676-1678 mânăstirea înconjurată cu zid, din care s-a păstrat până azi o mică porțiune din latura de est.
În 1714, n timpul Domnitorului Nicolae Mavrocordat, la mânăstire își desfășura cursurile Academia Domnească din Iași (1714) și o tipografie slavo-română care din 1744 a tipărit și în limbile greacă și arabă. În 1781 de la Mânăstirea Dancu, demolată pentru construirea Teatrului Național, au fost aduse moaștele Sf. Mc. Trifon și ale Sf. M. Mc. Marina, păstrate în biserică într-o raclă de argint, azi loc de pelerinaj.
Fiind avariată de numeroase cutremure, incendii, invazii, mânăstirea a fost restaurată și reparată de mai multe ori, în 1832 realizându-se pictura interioară în tempera, în timp distrusă și refăcută 2010-2013, în frescă, porțiunile care au supraviețuit fiind restaurate.
În sec. XIX catapeteasma a fost restaurată, ornată cu icoane pictate în ulei și sculpturi în stil baroc.
Până în 1864 mânăstirea a găzduit înalți clerici călugări, mitropoliți greci și patriarhi răsăriteni, apoi a fost desființată prin Secularizarea averilor mânăstirești, biserica devenind parohială, în casele stăreției fiind înființat Colegiul „Sf. Sava”, ulterior Gimnaziul „Sf. Sava și în 1867 Școala Profesională de Fete, care a funcționat până în 1947. Biserica a fost închisă în 1951, activitatea fiind reluată după 1989. În perioada 2007-2013 ansamblul a fost restaurat. În ea se păstrează icoana în ulei a Sf. Ioan Gură de Aur, datată din 1711.
Este singurul lăcaș de cult din Iași unde se asigură asistență religioasă persoanelor cu dependență de alcool și droguri, bătrânilor și copiilor dezavantajați social, pentru persoanele cu deficiență de auz și vorbire slujbele bisericești fiind „traduse” în limbaj mimico-gestual.
Lângă ea se află Biserica Armenească „Sf. Maria”, atestată documentar din 1583, construită de călugări greci veniți de la Mănăstirea „Sf. Sava” din Ierusalim, pe un loc dăruit de Domnitorul Petru Șchiopu. În 1594 jefuită de cazaci, apoi avariată de cutremure și invazii, a fost reparată de mai multe ori și în 1803 construită actuala clădire din piatră și cărămidă, cu 2 două turle, clopotnița prevăzută cu 3 clopote (cel mic din 1607, cel mare din 1881), la intrarea principală creată o arcadă susținută de 4 coloane cu capitelurile sculptate. În 1929 biserica a fost consolidată și renovată, după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial reparată (1946).
Sub comuniști mulți armeni au emigrat. Comunitatea rămasă fiind foarte mică și în vârstă, biserica a fost cedată Bisericii Ortodoxe Române, pentru armeni fiind ținute slujbe doar o dată pe lună. În cutremurul din 1977 cele 2 turle fiind avariate și fondurile pentru reparații fiind puține, au fost legate între ele printr-un sistem care a rezistat mult timp. Biserica a fost restaurată în perioada 2005-2008.
Fiind cazată în Iași în apropiere de fosta Uliță Mare a târgului Iași, azi bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, mărginit de numeroase clădiri istorice și biserici, pe el am pornit explorarea orașului.
Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Ansamblul Mitropolitan Iași, a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, renumit loc de pelerinaj, mai ales la moaștele Sf. Cuv. Paraschiva, păstrate în catedrală.
Vis a vis de el a existat Grădina de vară „Pomul Verde”, cu o terasă folosită de trupa profesionistă de teatru, cu actori evrei, performând în limba idiș, înființată în 1876 de dramaturgul Avram Goldfaden, care a făcut turnee în țară și străinătate, ajungând să fie considerat primul teatru evreiesc din lume. A funcționat cu întreruperi până în 1971, când grădina a fost desființată, pe locul ei fiind amenajat Parcul Teatrului Național, pe care traversându-l se ajunge la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, monument istoric, numit în 1956, cu prilejul aniversării a 140 de ani de la primul spectacol în limba română, după marele poet, dramaturg și om de cultură, a cărui statuie e postată în fața lui.
Teatrul are la bază trupa românească de teatru, înființată în 1840 de Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, cu sediul în Teatrul Național Copou. În 1888 fiind distrus de un incendiu, în anii 1894-1896 s-a construit actuala clădire care azi găzduiește și Opera Națională Română Iași.
M-am întors și am urmat bulevardul, din acea porțiune pietonal, amenajat cu numeroase gherete și decorat cu flori, pe partea stângă mărginit de clădiri istorice, pe cea dreaptă de edificii religioase.
Fostul Palat Roset-Roznovanu, azi Primăria Iași, a fost construit la mijlocul sec. XVIII de cea mai puternică și influentă familie din oraș, căreia îi poartă numele. Din 1788 a fost ocupat de Generalul rus Romanov, în perioada Regulamentului Organic (1829-1831) devenind sediul diplomației ruse, până în 1833 fiind restaurat în stil neoclasic cu elemente eclectice și-baroce. La sfârșitul secolului fiind vândut statului, în 1892 o parte din el a devenit reședință regală temporară, restul fiind folosit de autoritățile locale. În primul Război Mondial a găzduit diferitele ministere, mutate din București, acesta fiind ocupat de Puterile Centrale, din 1944 devenind sediul Comitetului Orășenesc de Partid și din 1970 până azi al Primăriei, în fața căreia e postată statuia Regelui Ferdinand.
Banca Națională a României, filiala Iași, una dintre primele sucursale ale BNR, a fost înființată în 1880, într-un spațiu închiriat de la Dimitrie Cozadini, în care a funcționat până construirea propriei clădiri, îmbinând elemente ale renaşterii italiene cu elemente ale clasicismului francez, inaugurată în 1888. În Primul Război Mondial sediul și tezaurul au fost mutate la Moscova, unde au rămas până în 1949, când pe locul fostei clădiri, distrusă de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, s-a construit actuala, în stil neoclasic, fațada decorată cu 9 efigii sculptate în piatră, reprezentând vechi monede moldoveneşti din secolele XIV-XVI, ilustrând destinaţia clădirii.
Catedrala Episcopală Romano-Catolică „Sf. Fecioară Maria Regină” a fost construită începând din 1992, după un an subsolul fiind terminat, în el s-au ținut liturghiile până la finalizarea edificiului. La sfințirea ei (2005) au participat 23 de Episcopi și peste 200 de preoți din mai multe țări. Pe clădirea de formă circulară, cu subsol, parter și etaj, s-au creat 24 de ogive, central o cupolă de 24 metri diametru, pe care s-a postat o cruce de 10 metri înălțime.
În interior spațiul central e înconjurat de un hol semicircular, intrarea principală prezentând multe vitralii care ornează și ferestrele bisericii, prezentând teme legate de creație, alianță, sacramente, misterele Rozariului. Altarul e împodobit cu un mozaic care o prezintă pe Sfânta fecioară Maria, Regină, încadrată de câte 2 mozaicuri care reprezintă scene din viața, la baza lui fiind postat un tabernacol.
Pe laterale se află baptisteriul și un alt tabernacol.
Etajul e mărginit de un balcon semicircular ornat cu scene prezentând cele 15 opriri ale Căii Sfintei Cruci. Superior, vis a vis de altar, e postată orga, adusă din Germania.
În apropierea catedralei se află Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”, vechea catedrală construită în anii 1782-1789 cu acordul Domnitorului Grigore III Ghica și sprijinul financiar al Prințului Grigori Potemkin (1739-1741), comandantul trupelor ruse din Moldova, turnul fiind adăugat abia în anii 1803-1804, pe el instalat un ceas solar (1813) și în 1869 interiorul pictat de un călugăr franciscan din Palermo.
Mânăstirea „Sf. Trei Ierarhi” a fost ctitorită de Domnitorul Moldovei Vasile Lupu, în anii 1637-1639 fiind ridicate Biserica Trisfetitelor, clădirile mânăstirii, o tipografie şi o Școală Primară, viitoarea Academie Vasiliană. Biserica, cu 2 turle, a fost decorată la exterior cu o broderie sculptată în piatră cu motive geometrice și vegetale, imitând broderiile naționale, îmbinate cu elemente occidentale și asiatice.
În perioada 1641-1642 interiorul a fost pictat în frescă de pictori ruși, s-a realizat o nișă în care au fost aduse de la Ierusalim moaștele Sf. Cuv. Parascheva, în 1889 transferate în noua Catedrală Mitropolitană, azi în ea fiind postată o raclă de argint cu un fragment din moaștele Sf. Ierarh Vasile cel Mare.
În decursul timpului clădirea a fost avariată de incendii, cutremure de pământ, în anii 1882-1889 fiind restaurată.
Din păcate pictura nu a putut fi salvată, biserica fiind ornată cu o nouă pictură. Din catapeteasmă s-a recuperat doar icoana Sf. Trei Ierarhi, păstrată în muzeul mânăstirii, catapeteasma fiind înlocuită cu una nouă, din marmură de Cararra. Biserica a fost dotată cu mobilier nou, donat de Regele Carol I și Regina Elisabeta.
În pronaos, încastrate în ziduri, se află osemintele familiei lui Vasile Lupu, ale lui Dimitrie Cantemir, aduse în 1935 de la Moscova și ale Domnitorului Principatelor Unite Al. Ioan Cuza.
În anul 1970 mănăstirea a fost închisă, fiind redeschisă după 1989, la iniţiativa lui Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
În stânga bisericii, ținând de mânăstire, a existat „Hanul Turcesc”, înconjurat de dughene, în perioada 1881-1889 deținute de Primărie, apoi distruse de război, pe locul lor fiind construită Școala Vasiliană, înființată în cadrul mânăstirii de Gheorghe Asachi (1828), în 1855 transformată în Preparandie, din 1884 condusă de Titu Maiorescu. Școala a funcționat până în 1916, apoi clădirea a fost ocupată de Ministerul Lucrărilor Publice, în anii 1918-1925 etajul devenind sediul Tribunalului Iaşi-Secţia III, care s-a mutat în noul Palat de Justiție, actual Palatul Culturii, Școala primară „Gh. Asachi” reluându-și activitatea după renovarea clădirii (1931), azi pe lista monumentelor istorice. În fața ei din 1905 e postată statuia Gh. Asachi, creată din marmură albă de Cararra, prezentându-l pe marele cărturar, întemeietorul învățământului în limba română în Moldova, așezat într-un jilț, ținând pe genunchi niște hrisoave vechi și în mână o pană. Statuia e postată pe un soclu înalt din piatră decorat cu inscripții și altoreliefuri de bronz: cel din stânga arătându-l pe Gh. Asachi înmânând coroane de flori elevilor premianți de la Gimnaziul „Vasile Lupu”, cel din dreapta ca arhitect prezentând Domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, planul de construcție a Academiei Mihăilene.
La capătul bulevardului, statuia „Chemarea Străbunilor”, din bronz, prezentând o lupoaică cu capul îndreptat în sus, simbolizând stindardul dacic, sub ea 8 clopote, transmite un mesaj celor plecați la muncă în străinătate, lăsând în urmă mamele și copiii lor îndurerați, care-i imploră să se întoarcă acasă.
În față mi s-a arătat grandiosul Palat al Culturii din Iași, zonă în care s-a aflat vechea Curte Domnească a Principilor Moldovei, construită în vremea Domnitorului Alexandru cel Bun, atestată documentar din 1434, refăcută de Ștefan cel Mare, în estul ei fiind construită Biserica „Sf. Nicolae” Domnesc (1491-1492), în care în timp au fost încoronați aproape toți domnitorii Moldovei, ultimul fiind Grigore Alexandru Ghica (1849), clădire din piatră, cu șiruri de cărămidă aparentă, încadrând arcadele, firidele și ocnițele în care sunt pictate 282 personaje biblice, filosofi, scriitori din perioada precreștină ca Sofocle, Platon etc., sub cornișă șiruri de discuri smălțuite colorate.
În timpul Domnitorului Alexandru Lăpușneanu bisericii i s-a adăugat un pridvor, desupra lui fiind ridicată o clopotniță de piatră. S-au construit 2 palate, unul pentru ceremoniile oficiale ale Curții, al doilea pentru găzduirea Doamnei, clădiri pentru servitori, bucătărie, grajduri pentru cai etc., înconjurate de un zid cu mai multe turnuri, cel mai înalt fiind cel de poartă, pe care Grigore II Ghica a instalat un orologiu. În vale, lângă un heleșteu, s-a amenajat Grădina Domnească.
Curtea Domnească și biserica au fost avariate de cutremure, în invazia turcilor din 1538, incendiate de tătari (1650, 1672), când biserica a fost transformată temporar în moschee, redevenind biserică sub Domnitorul Antonie Ruset (1675-1678). La începutul anului 1680, Ionașco Bilevici a dus în Moldova o mașină tipografică pe care Mitropolitul Dosoftei a instalat-o într-o clădire din incinta bisericii, în care până în 1693 s-au tipărit cărți în limba română, ulterior activitatea fiind oprită și abia în 1753 tipografia reînființată în altă locație.
În sec. XVIII biserica a fost extinsă spre vest cu o nouă clădire, având 2 altare închinate Sf. Ștefan și Sf. Varvara, despărțite de un pridvor, în ele slujbele fiind ținute alternativ în limba slavonă, apoi în rusă și în limba greacă, în altarul principal slujindu-se în limba română. În 1784 Curtea Domnească a fost distrusă de incendiu, ansamblul fiind refăcut în anii 1803-1806 de Al. Moruzzi, când s-a ridicat un singur palat în stil neoclasic, pe locul lui 1916-1925 fiind construit Palatul Culturii.
Fiind grav avariată de cutremurul din 1814, apoi de 3 incendii (1821, 1827, 1853), începând cu anul 1885 biserica a fost refăcută, o perioadă lucrările fiind oprite din lipsa fondurilor, fiind terminată în perioada 1890-1904, pe locul celor 2 altare adiacente, demolate, fiind amplasate câte o troiță de piatră.
Cutremurul din 1977 a produs o rotație a turnului bisericii. În perioada 1989-1993 biserica a fost reparată și picturile interioare, prezentând personaje și scene biblice, în stânga intrării familia lui Ștefan cel Mare, în dreapta familia Regelui Carol I, restaurate. Azi biserica funcționează ca Paraclis Mitropolitan, sub administrarea Mânăstirii „Trei Ierarhi”.
În a doua jumătate a sec. XVII lângă biserică a existat un cimitir, descoperit de săpăturile arheologice din 1966-1968, care a fost abandonat și în momentul refacerii fostului zid de incintă al bisericii pe o porțiune construită Casa cu arcade, o dugheană din mahalaua Sf. Vineri, clădire din piatră, cu un portic frontal înalt, prevăzut cu 5 arcade, susținute de coloane, în care ziua se expuneau mărfurile spre vânzare, posterior având 2 etaje cu câte 2 încăperi. În timpul restaurării bisericii, în 1884 a fost amenajată ca paraclis, în care s-a adus și icoana Sf. Mina Egipteanul, considerată făcătoare de minuni. În perioada 1966-1969 clădirea a fost restaurată, în 1970 deschisă secția de literatură veche a Muzeului Literaturii Române din Iași.
Clădirea e numită și Casa Dosoftei, lateral de ea fiind postată statuia lui Dosoftei Barilă (1624-1693), monument din bronz închinat poetului și cărturarului moldovean, Mitropolit al Moldovei care a fost canonizat de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2005
Se apropia ora la care îmi rezervasem biletul de intrare la Palatul Culturii. Îndreptându-mă spre el, am trecut pe lângă Memorialul Revoluției din 1989, un monument din marmură albă, în formă de cruce, inscripționat cu numele celor reținuți în perioada 14-22 decembrie 1989 și a revoluționarilor care au luptat împotriva regimului comunist.
Fiind doar pentru o zi în Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am văzut mare parte din obiectivele centrului istoric, pe care mi le propusesem și Parcul Valea Morilor, am parcurs bulevardul Ștefan cel Mare spre capătul sudic, de unde urma să mă îndrept spre un alt parc din oraș.
Pe acea porțiune mi-au atras atenția câteva clădiri administrative și culturale, prima fiind Primăria Chișinău, monument istoric, construită pe locul fostei stații de pompieri, terminată în 1902. În Al Doilea Război Mondial clădirea a fost bombardată de 2 ori (1941, 1944), de fiecare dată a fost refăcută, administrația locală revenind în clădire abia în 1951.
Pe aceeași parte a bulevardului în anii 1903-1911 a fost construit un nou sediu al Băncii Municipale, clădire în stil eclectic, cu elemente neoclasice și baroce, prevăzută cu o cupolă sferică, având fațadele decorate cu pilaștri și perechi de coloane ce susțin frontoane triunghiulare, porticul de la intrarea principală fiind accesat pe un șir de trepte, străjuit de 2 lei sculptați. După ce pentru bancă s-a construit un nou sediu (1973), interiorul clădirii având o acustică bună, a fost amenajat ca sală de concerte, cu 555 de locuri, numită Sala cu orgă, inaugurată în 1978, în ea desfășurându-se doar concerte de muzică clasică.
Teatrul Național „Mihai Eminescu”, înființat în 1921 la inițiativa câtorva scriitori renumiți și personalități, între care ministru al Basarabiei în guvernul României, funcționează într-o clădire, în stil neoclasic, prezentând pe fațada principală un portic central, mărginit de 4 coloane corintice, flancate de doi piloni pătrați, care susțin un fronton triunghiular, fațadele laterale cu porticuri centrale mărginite de câte 6 coloane, susținând câte un fronton triunghiular , superior o cupolă circulară care acoperă sala de spectacole interioară. Construcția a fost începută în anii 1930-1935, pe un colț al fostei piețe a Poliției, o perioadă lucrările stagnând din pricina lipsei fondurilor, fiind reluate în perioada 1949-1954. Din 1988 teatrul a primit numele renumitului poet, din 1994 devenind Teatru Național.
Centrul Național Anticorupție (CNA) cu Procuratura
Curtea de Conturi
După cca. 30 minute am ajuns la capătul bulevardului unde mi-au atras atenția sculpturile postate de-a lungul unui zid din piatră. Cotind după el, am ajuns la intrarea în Centrul Expozițional „C-tin Brâncuși”, înființat în 1990, cu expoziții permanente de artă plastică contemporană ale membrilor Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova, în el fiind organizate și expoziții temporarepictură, sculptură, grafică, ceramică etc., vernisaje, concursuri, evenimente culturale internaționale.
Pentru a traversa enorma intersecție, a trebuit să străbat un pasaj subteran, în care erau amenajate numeroase magazine.
Ieșind din el, m-am îndreptat spre Hotelul Chișinău, în apropierea căruia se află Monumentul Eliberării, dedicat eroilor din Al Doilea Război Mondial, inaugurat 1969, cu ocazia a 25 de ani de la eliberarea Moldovei, ofensiva sovietică învingând trupele Germaniei naziste (1944),
Lateral de el, într-o clădire monument de arhitectură, situată pe colțul intersecției, funcționează Academia de Științe a Moldovei, fondată în 1946 în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS, în 1949 devenind Filiala Moldovenească a Academiei de Ştiinţe a URSS, în 1960 transformată în Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti, în 2004 reorganizată.
Am cotit pe bulevardul Dacia, îndreptându-mă spre Mânăstirea Ortodoxă „Sf. M. Mc. Teodor Tiron”, cu obște de călugărițe, cunoscută popular ca Mânăstirea Ciuflea. Biserica mânăstirii, din piatră albă, cu 9 cupole aurite, a fost construită între anii 1854-1858 de către de frații Teodor și Anastasie Ciufli, de origine aromână,la periferia orașului, în zona numită atunci Mălina Mică, ulterior ctitorii fiind înmormântați lângă zidul ei sudic.
Drept omagiu adus ctitorului principal, azi în curtea mânăstirii e postat Monumentul memorial Anastasie Konstantinovici Ciufli (1801-1870).
În piața din fața bisericii, unde se aflau prăvăliile și casele evreiești, în 1903, în ultima zi de Pesah, a început primul progrom de la Chișinău, care a durat trei zile, când au fost ucise 51 de persoane, dintre care 49 evrei și răniţi peste 300, au fost jefuite, distruse, sau avariate, în jur de 800 de case şi prăvălii.
Din 1962 biserica a fost reparată, pictura murală interioară restaurată și declarată Catedrală Episcopală, funcționarea ei fiind permisă de regimul comunist.
Lângă biserică s-au construit chiliile pentru călugărițe, bucătăria și trapeza, clădirea administrativă, mica Biserică de iarnă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, în care s-a postat o parte din moaștele Sf. M. Mc. Teodor Tiron, s-a înființat Muzeul de Artă Bisericească și în 2002 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a acordat statutul de mânăstire, în subordinea Mitropoliei Moldovei.
În 2008 a fost adusă de la muntele Athos icoana Maicii Domnului „Portăriţa”, azi păstrată în Biserica de iarnă a mănăstirii.
Părăsind mânăstirea, m-am îndreptat spre parc, punctul final al vizitei mele prin Chișinău.
În drum am trecut pe lângă Biserica Armenească Apostolică „Învierea Domnului”, de fapt o Capelă construită în 1916de comunitatea armeană din Chișinău, în incinta unui cimitir armenesc și polonez foarte vechi, care a folosit-o pentru slujbe funerare, pomeniri și ocazional sărbători religioase.
Parcul Valea Trandafirilor a fost amenajat în anii 1968-1969 pe un deal anterior cultivat de localnici cu trandafiri, petalele lor fiind folosite pentru prepararea renumitei dulceți, atunci numit „Parcul orășenesc de cultură și odihnă Lenin”.
Se întinde pe 145 de hectare cu cca. 50 de specii de arbori și arbuști, străbătute de alei, din care 9 hectare sunt ocupate de cele 3 lacuri, cu margini îndiguite, formate pe cursul unui pârâu.
În el s-au creat Orășelul Copiilor, cu carusel, roată panoramică de 20 metri înălțime, numită popular “roata dracului”, terenuri de joacă și de sport, un mic amfiteatru, în anii 1970 pe alei s-au postat sculpturi ale artiștilor din țările URSS, la una dintre intrările în parc s-a construit un cinematograf, azi închis, etc.
Pe malurile lacurilor s-au amenajat restaurante cu terase, un debarcader și un hangar pentru bărci, folosite pentru plimbări pe lacuri și canotaj.
Până în 2015 pe o parte din suprafața parcului s-a construit zona rezidențială Melestiu, alcătuită din 8 blocuri, centre comerciale și parcare subterană.
Cu acest parc vizitarea Chișinăului a luat sfârșit, a doua zi urmând să mă întorc în România.
Vizitând orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am străbătut o mare parte a bulevardului Ștefan cel Mare, m-am îndreptat spre cel mai renumit parc al orașului, inițial urmând o stradă paralelă (str. București), mărginită de clădiri mai noi, din loc în loc intercalate cu case vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
Școală Primară
Mitropolia Basarabiei, biserică ortodoxă de rit vechi, care a funcționat până în 1944, fiind reactivată în 1992
fosta Clinică Pediatrică- secția de oftalmologie, fondată la începutul sec. XX de Dr. Iulia Kviatkovski
Liberty Business Center
Conacul Dolivo Dobrovolski, construit în a doua jumătate a sec. XIX, monument istoric, azi sediul Ambasadei Bulgariei
După aproximativ 20 min. am ajuns la Palatul Republicii, creat în 1984 pentru întrunirile de rang înalt, în perioada guvernării sovietice numit Sala Prieteniei, nume schimbat în timp de 2 ori, din 1995 primindu-l pe cel actual. Azi în palat, pe lângă numeroasele summituri, conferințe, congrese, ceremonii, se desfășoară și concerte, festivaluri, expoziții etc.
De la palat am cotit spre parc, prin cartierul liniștit, urmând ca în drum să văd 2 instituții culturale.
Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, cel mai vechi muzeu din Republica Moldova, a fost creat după 1889, cînd Zemstva Basarabiei a organizat prima Expoziţie Agricolă şi Industrială, cu exponatele etalate în cadrul ei, pentru el fiind construită actuala clădire, terminată în 1905. În decursul timpului patrimoniul muzeului a crescut, azi muzeul deținând cca. 135.000 de piese.
Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, situată în apropierea uneia dintre intrările în parc, a fost formată prin comasarea Institutului de Stat al Artelor și a Academiei de Muzică „Gavriil Musicescu”, care avea la bază Conservatorul „Unirea”, înființat în 1919 la inițiativa lui George Enescu, din 1940 numit Conservatorului de Stat. Funcționează într-o clădire construită în 1902, în stil clasicist francez, monument de istorie și arhitectură, inițial sediul Gimnaziului nr. 3 de băieți, în Primul Război Mondial transformată în spital militar, apoi ocupată de Sfatul Țării, în 1918 în ea fiind votată Unirea Basarabiei cu România.
Parcul Valea Morilor a fost înființat în 1950, la inițiativa lui Leonid Brejnev, numit atunci „Parcul Central de Cultură și Odihnă al Comsomolului Leninist”, ocupând cca. 114 hectare cu numeroase soiuri de copaci și arbuști din jurul Lacului Valea Morilor, în care azi se află un Teatru de Vară, un cinematograf, o stație de bărci, plajă, loc de joacă pentru copii, etc.
Am intrat în parc pe lângă Rotonda, un foișor mărginit de 8 coloane.
De la el pornește Scara Cascadelor, o cădere de apă centrală, fragmentată de bazine mici, mărginită de 2 șiruri de trepte, formate din câte 218 trepte, lateral având elemente decorative.
Căderea de apă e fragmentată de terase, ornate cu bazine de apă, sculpturi și coloane cu felinare.
În decursul timpului degradându-se, în perioada 2015-2016 rotonda și scara au fost restaurate.
Ajungând la capătul scării, lateral de ea am văzut Monumentul „Cișmeaua Generalului Georgescu P. Ion”, creat în 1937 de administrația armatei române, la inițiativa generalului, în cinstea victoriilor în luptele de la Mărăști și Mărășești, din timpul Primului Război Mondial, sub conducerea sovietică pe el fiind postate 3 plăci comemorând cucerirea de către URSS a Basarabiei și nordului Bucovinei.
În jurul lacului s-a creat o alee de 2,5 kilometri lungime, devenită loc de promenadă, pe care am urmat-o și eu, pe o mică porțiune.
Am părăsit parcul, urcând scara de granit, refăcută în 2018, proiectul fiind finanțat de Consiliului local al Sectorului 1 București, România, apoi trecând printr-o piațetă.
Urmând strada spre stânga, am trecut pe lângă Muzeul Național al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, creat în 1965, atunci numit Muzeul Republican de Literatură din RSSM, patronat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. În 1990 muzeu a fost desființat, un an mai târziu devenind Centrul Național de Studii Literare și Muzeografie „Mihail Kogălniceanu”, în 1997 primind actualul nume, din 2013 redevenind muzeu, trecut în administrația Ministerului Culturii. Patrimoniul muzeului cuprinde 28.000 de manuscrise, cca. 22.0000 de cărți din sec. XVI-XX, artă plastică, fotografii etc.
În aceeași zonă se află și fostul Turn de Apă, de 27 metri înălțime, construit în 1892 o dată cu apeductul orășenesc și prima rețea de canalizare din Chișinău, folosit în acel scop până în 1940, apoi preluat de pompieri, ulterior administrat de Universitatea de Stat Chișinău și folosit ca Observator. Fiind avariat de cutremurul din 1977, a fost refăcut și amenajat ca Muzeul de Istorie al orașului Chișinău, inaugurat în 1985. Turnul fiind avariat de cutremurul din 1990, a fost părăsit, ulterior renovat și în 2013 muzeul redeschis, cu expoziția permanentă „Istoria orașului”, exponatele ei datând din sec. XVI-XX, ultimul nivel al clădirii fiind folosit pentru expoziții temporare de pictură, fotografii, documentare, concerte etc.
Revenind la piațetă, trecând de o clădire somptuoasă, am cotit și m-am îndreptat spre centrul istoric, bineînțeles în drum urmând să văd și alte clădiri din patrimoniul istoric.
Ambasada României funcționează într-o clădire veche, bine întreținută, înscrisă în Registrul monumentelor de istorie şi cultură al Municipiului Chişinău cu numele de „Curtea urbană a lui N.I. Semigradov”.
Primul Gimnaziu laic de fete din Basarabia a fost inaugurat în 1864, cu aprobarea Inspectoratului Școlar Novorossia, programele lui școlare fiind elaborate de către poetul și dramaturgul Gheorghe Asachi, n 1871 devenit Liceul de fete Nr.1 a Zemstvei din Basarabia, prima școală secundară feminină laică din regiune. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost transformată în spital militar, din 1918 redeschis ca Liceul de Fete „Regina Maria”, după Al Doilea Război Mondial numit Școala Medie Nr. 1, din 1954 concentrându-se mai mult pe studiul limbii franceze.
În 1990, după prăbușirea URSS, numit Liceul Teoretic Român-Francez „Gh. Asachi”, a fost mutat într-o clădire nouă, în care funcționează și azi, în piațeta din fața lui fiind postată statuia Regina Maria a României.
Clădirea inițială era legată de Capela gimnaziului, construită în 1895, în stil bizantin, părăsită după un eveniment tragic petrecut în altarul ei, în acea perioadă fiind folosită o altă capelă din curtea liceului. Capela a fost sfințită abia în 1922.
În perioada URSS a fost transformată în Muzeul Ateismului din Chișinău, după obținerea independenței Republicii Moldova reluând funcția religioasă, devenind Biserica Ortodoxă Română „Sf. Cuv. Teodora de la Sihla”.
Pe unul dintre pereții exteriori s-a postat o piatră adusă din peștera din zona Neamțului (România), unde a stat în sihăstrie Sf. Teodora, azi pe ea fiind postat un basorelief prezentându-l pe Al. Bernardazzi, arhitect principal al orașului Chișinău în perioada 1856-1878.
O altă clădire, monument istoric și de arhitectură, este fostul Gimnaziu pentru fete, fondat de Principesa Natalia Dadiani, construită în 1901, cu subsol și 2 etaje, în care din 1939 a funcționat Pinacoteca, primul muzeu de artă din oraș, cu cca. 160 de lucrări ale artiștilor plastici basarabeni și români, selectate de sculptorul Alexandru Plămădeală, în Al Doilea Război Mondial, pentru a fi salvate, încărcate în vagoane și trimise spre Harkov (Ucraina), unde nu au mai ajuns. În 1944 muzeul a fost redeschis cu exponate transferate de la Galeria Tretiakov (Moscova) și de la Ermitaj (Sankt Petersburg). Apoi în clădire a funcționat Comitetul Central al partidului comunist al RSSM, din 1964 Palatul Pionierilor, aripa stângă găzduind Societatea Republicană „Știința”, din 1976 Muzeul de Istorie a partidului comunist al Moldovei, nou înființat, pentru care clădirea a fost extinsă cu aripa dreaptă, simetrică cu cea veche din stânga, clădirea primind forma literei „T”. După restaurarea clădirii (2014-2016), în ea s-a redeschis Muzeul Național de Artă al Moldovei, azi având în patrimoniu peste 39.000 de opere de artă din sec. XV-XXI.
Lângă el se află Teatrul Republican de Păpuși „Licurici”, fondat în 1945, în care azi activează trupa de limbă română şi trupa de limbă rusă.
Biblioteca Națională a Republicii Moldova, are la bază Biblioteca Publică Gubernială a Basarabiei, inaugurată în 1832 într-o casă închiriată. În timp fondul de carte al bibliotecii crescând, a fost mutată de mai multe ori, din 1918 funcționând în spaţiul Primăriei Orăşeneşti. În 1940, numită Biblioteca Republicană, a fost amplasată în sediul fostei Biblioteci Centrale românești, evacuată și din 1961 în actuala locație, azi patrimoniul ei cuprinzând cărți vechi, unele din sec XVII, documente, hărți, fotografii, privind istoria Moldovei, literatură universală etc. În fața ei, în memoria poetului, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, în 1997 s-a inaugurat Monumentul lui Vasile Alecsandri.
Muzeul Național de Istorie a Moldovei, inaugurat în 1987, funcționează într-o clădire construită pe locul fostului Gimnaziu nr. 1 de băieți, ulterior Liceul de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, în perioada 1945-1963 ocupată de un detașament de grăniceri, apoi de Universitatea Tehnică, distrusă de cutremurul din 1977, ulterior demolată și înlocuită cu actuala, care a păstrat doar aspectul exterior al celei vechi, în stil eclectic. În ea sunt amenajate 12 săli de expoziții, cu peste 300.000 de exponate, având la bază colecțiile Muzeului Gloriei Militare și ale Muzeului de Stat de Istorie, cărora li s-au adăugat și cele din unele muzee desființate, prezentând istoria Moldovei din preistorie până în sec. XX.
În fața intrării principale se află statuia Lupoaicei (Lupa Capitolina), o copie a celei din Roma (Italia), donată orașului în 1926, care a dispărut în anii 1940 și la sfârșitul anilor 1980 a fost refăcută.
Încă câteva minute și am ajuns pe bulevardul Ștefan cel Mare, pe care am continuat plimbarea prin oraș.
Orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, a fost prima dată menționat documentar în1436, situat în ținutul locuit de ostașii secui, stabiliți acolo de voievozii Moldovei, ca scut în calea tătarilor (1224-1359), ostași după care se presupune că a fost numit. În decursul timpului drumurile comerciale fiind ocupate de tătari, acestea s-au mutat, cel mai important trecând prin Chișinău, care a început să se dezvolte, la sfârșitul sec. XVII primind statutul de târg (oraș).
Intrând sub stăpânirea rusească, din 1812 a devenit capitala Basarabiei, numită Kișiniov, din 1834 târgul molodovenesc de pe malul Bâcului fiind extins cu partea rusească. Pentru exportul produselor din zonă, mai ales cereale, s-a a realizat calea ferată spre portul Odessa, inaugurată în 1871. Comerțul înflorind, în acea perioadă în capitală și orașele provinciei s-au stabilit numeroși ruși, ucraineni, germani și evrei, ultimii fiind atacați de Orhana (poliția secretă țaristă) prin progromurile din anii 1903-1905, în Chișinău fiind omorâți cca 50 de evrei, 600 răniți grav, casele și magazinele lor fiind devastate, ducând la emigrarea lor în masă.
După Unirea cu România (1918), Chișinău a devenit reședința județului Lăpușna, din 1930 declarat municipiu. Interbelic orașul s-a dezvoltat, în el fiind înființate numeroase instituții de cultură, școli, spitale, fabrici, etc., cca. 70% din clădirile orașului fiind distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, ulterior orașul fiind refăcut. După anexarea Basarabiei la URSS, s-a constituit RSS Moldovenească. Începând din anii 1950 la Chișinău a început industrializarea forțată, s-au înființat noi școli, Universitatea cu numeroase facultăți de profil, teatre, cinematografe, spitale, bănci, etc.
În 1991, o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice, a devenit capitala Republicii Moldova, independența ei fiind adoptată prin declarația Parlamentului.
În oraș s-au păstrat biserici și clădiri istorice, multe din ele situate pe artera principală a capitalei, bulevardul Ștefan cel Mare, întins pe cca. 4 kilometri și pe străzile adiacente, pe care doream să le văd și eu.
Rulând din Focșani, în drum oprindu-mă în 3 orașe și stând la vama dintre țări cam o oră și jumătate, am ajuns de abia seara la Chișinău, unde îmi rezervasem cazarea la Hotelului T.A. Collection, ascuns în spatele clădirilor ce mărginesc bulevardul, în apropiere de unul din capetele lui, hotel modest, liniștit, cu tot confortul, personal serviabil și preț rezonabil, pe care îl recomand tuturor.
A doua zi de dimineață am pornit să explorez orașul, prima dată îndreptându-mă spre un muzeu, aflat pe o stradă paralelă cu bulevardul, în apropierea hotelului.
Muzeul de Istorie Militară a fost inaugurat în 1995, etalând peste 20.000 de obiecte heraldice, fotografii, documente, hărți, arme, obiecte și vestimentație militare, dispuse cronologic, începând cu preistoria, până la etapa contemporană.
În apropierea muzeul se află una din multele școli din Chișinău, Liceul Teoretic „Minerva”.
De acolo m-am întors la bulevard, l-am traversat și am urmat strada Armenească, mărginită de un amestec de clădiri vechi și noi, pe care se află și intrarea în Piața Centrală a orașului.
Am cotit pe una din străduțele adiacente pentru a vedea Sinagoga Habad Lubavitch, Sinagoga geamgiilor, construită în perioada 1896-1898, una din multele sinagogi existente în acel secol când, după o regulă tacită, pentru 500 de evrei din oraș, trebuia construită câte o sinagogă. În 1964 sinagogile au fost închise, cea a geamgiilor rămânând singura funcțională în oraș.
Îndreptându-mă spre Catedrala Mitropolitană, am trecut pe lângă instituții culturale și de învățământ:
Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici”, fondată în 1940, cu Orchestra Simfonică, Capela Corală Academică „Doina”, Orchestra de Muzică Populară „Folclor” etc., numită după violonistul, dirijor și compozitor, născut la Chișinău
În fața ei, amintind de fostul primar al orașului, e postată statuia Karol Schmick (1877-1903).
Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale”, fondat în anul 1990
Universitatea Liberă Internațională din Moldova, instituție privată de învățământ superior, fondată în 1992
Teatrul Dramatic Rus de Stat „A. P. Cekhov”, fondat în 1934 la Tiraspol, în 1940 mutat la Chișinău, în Al Doilea Război Mondial mutat la Odessa (1941), apoi în alte localități și din 1945 revenit la Chișinău
La capătul străzii mi s-a arătat, maiestuoasă, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1830-1836.
Clădirea din piatră și cărămidă, de formă cubică, a fost prevăzută cu o cupolă centrală, susținută de 4 piloni. Pe fațade s-au creat câte un portic, mărginit de 6 coloane dorice, susținând cornișa decorată, terminată superior cu un fronton triunghiular, fiecare fiind accesat pe un șir de trepte.
În interior prezintă altarul principal „Nașterea Domnului” și 2 altare laterale.
Altarul din stânga inițial a fost închinat Sf. Alexandru Nevski, azi Sf. Ștefan cel Mare,
cel din dreapta Sf. Nicolai Mirlikysky (Sf. Nicolae de la Mira), azi Acoperământului Maicii Domnului.
În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremurul din 1940, de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, când cupola a fost distrusă, ulterior reconstruită (1956). Sub regimul sovietic catedrala a fost dezafectată, clădirea fiind folosită ca sală de expoziții, după 1996 reluându-și rolul de catedrală.
O dată cu catedrala, la 40 metri de ea, a fost construită și clopotnița, distrusă de bombardamentele din 1941, demolată în anii 1960 și refăcută în 1998 după modelul inițial. Turnul-Clopotniță prezintă 4 niveluri, cel superior sub forma unui foișor circular, acoperit de o cupolă. Pe fațadele primului nivel s-a creat câte un portic, mărginit de 2 coloane, susținând un fronton triunghiular, prin cel de pe latura sudică putând fi accesată capela interioară inițială.
Descoperindu-se că clopotul mare, turnat din puștile turcești, cântărind cca 6,5 tone, nu încăpea în clopotniță, a fost postat în Arcul de Triumf, poartă de intrare în incinta catedralei, atunci numit „Porțile Sfinte”, construit în anii 1840-1841 pentru comemorarea victoriei armatei ruse în Războiul ruso-turc (1828-1829), de 13 metri înălțime, cele 4 porțiuni ale bazei, cu pasaje pentru pietoni, prezentând câte 2 piloni în stil corintic, nivelul superior fiind decorat în stil clasic. În 1945, sub regimul sovietic, pe exteriorul arcului s-au postat plăcuțe inscripționate cu numele eroilor armatei sovietice din Al Doilea Război Mondial, îndepărtate în 1991, după obținerea independenței.
În Parcul Catedralei interbelic s-a postat Monumentul celor Trei Martiri uciși în anul 1917, înlăturat de sovietici și refăcut în 2016, prezentând 3 basoreliefuri cu chipurile celor 3 martiri, Alexei Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea și un vultur din bronz cu aripile desfăcute, pregătit să zboare.
Trecând pe lângă fântâna arteziană, am urcat scările spre Arcul de Triumf și, traversându-l, am ieșit în bulevard.
Vis a vis, în Piața Marii Adunări Naționale, am văzut clădirea Guvernului Republicii Moldova, construită în anii 1960-1965 pe locul sediului Mitropoliei și a Casei Eparhiale Basarabeană, distruse în Al Doilea Război Mondial, inițial folosită în scop administrativ.
Urmând bulevardul, am ajuns la Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, cel mai vechi parc din capitală, cu numeroase specii de arbori și arbuști, despre care se presupune că ar fi fost plantat în 1818. În perioada 1825-1835 s-au amenajat aleile, parcul a fost înconjurat cu un gard din nuiele, ulterior înlocuit cu unul din lemn, apoi din zid, în final cu unul din fontă (1868-1869), în el fiind create 7 intrări, una dintre ele păzită de 2 lei, despre care se spune că au fost aduși de la un fost conac, distrus în Al Doilea Război Mondial. În parc s-au creat 4 bazine de apă, 2 cu fântâni arteziene, din care azi funcționează doar una, pavilioane pentru recreație, leagăne pentru copii, 2 orologii etc.
În 1885, în mijlocul unei rondele cu flori, pe un postament înalt, sub forma unei coloane dorice, s-a postat bustul lui Al. Puskin, poet, dramaturg clasic rus (1799-1837).
În 1928, aniversând 10 ani de la Marea Unire, s-a inaugurat statuia Ștefan cel Mare, Domnitorul Moldovei în anii 1457-1504.
În 1958 pe una din aleile parcului s-au postat busturile din bronz ale unor reprezentanți importanți ai literaturii române, aceasta primind numele de Aleea Clasicilor.
Până în 1963 parcul putea fi accesat plătind bilet de intrare, apoi intrarea a devenit liberă. În decursul timpului a avut mai multe denumiri- Grădina Alexandru, în cinstea împăratului Alexandru al II-lea), Parcul Aleksandr Pușkin, Grădina Publică Orășenească, cea actuală primind-o în anii 1990, după obținerea independenței.
În prima clădire după parc, numită Teatrul Gastronomic, după mine ciudat, funcționează un restaurant cu mâncăruri specifice.
Pe cealaltă parte a bulevardului se află Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”, fondat în 1957, numit după soprana, simbol al muzicii și culturii populare din Moldova (1935-2012), având la bază Teatrul Muzical-Dramatic, înființat în 1920.
Dorind să văd o catedrală, am făcut un mic ocol, în drum trecând pe lângă Liceul „Spiru Haret”, fosta Școala medie nr. 56, una dintre școlile înființate în 1964 în oraș.
A fost numit după matematicianul, astronom și pedagog român, de origine armenească, de 3 ori ministru al educației, fost membru titular al Academiei Române, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc, statuia Spiru Haret (1851-1912) fiind postată în 2016 în curtea școlii.
În 1840 comunitatea catolică din Chișinău, compusă majoritar din polonezi, constituită la sfârșitul anului 1830, primind aprobarea de la Sankt Petersburg, a construit Catedrala Romano-Catolică „Providența Divină”, clădire în stil neoclasic târziu, cu influențe din Renașterea italiană.
În 1964 biserica a fost cedată Școlii nr. 56, care a folosit-o pentru diverse adunări ședințe etc., ulterior a găzduit un studiou de înregistrări și un depozit al studioului cinematografic „Moldova Film”, din 1988 un teatru poetic. După numeroase apeluri făcute autorităților, în 1989 clădirea a fost returnată parohiei, reluându-și funcția religioasă.
Revenind la bulevard, am continuat plimbarea printre clădirile noi, unele „zgârie-nori”, construite ca sedii administrative și politice, în cea din apropierea teatrului, ridicată în anii 1984-1987, ca sediu al Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, azi funcționând Președinția Republicii, vis a vis de ea Parlamentul Republicii Moldova, o altă clădire găzduiește Judecătoria Chișinău, ministere, firme administrative etc.
Mi-a atras atenția o clădire veche. Fosta Casă Herța, în stil eclectic, a fost construită la începutul sec. XX de nobilul Vladimir Herţa, pe locul unei vechi clădiri (1830), în care o perioadă a funcționat un orfelinat, achiziționată și demolată de acesta în 1903. Ulterior preluată de un grup de artiști plastici, aceștia au înființat Pinacoteca Municipiului Chișinău, sub regimul sovietic transformată în Muzeul Republican de Arte Plastice.
Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față a Mântuitorului”, monument de arhitectură, a fost construită în perioada 1898-1902, în stil ruso-bizantin, ca și Capela „Sf. Împărați Constantin și Elena” din cadrul Gimnaziului nr. 2 pentru băieți.
Fiind finanțată de consilierul de stat Constantin Namestnik, conform dorinței testamentare, acesta a fost îngropat în ea (1905).
În perioada sovietică a fost desființată, clădirea fiind transformată în Planetariu (1962).
În timpul manifestațiilor pentru independența Republicii Moldova, s-a produs un incendiu care a distrus cupola (1989), refăcută în 1991, când biserica a fost restaurată și predată Mitropoliei, reluându-și funcția religioasă și primind noul hram.
Încă câteva minute și aveam să ajung la obiectivul meu final, situat în apropiere de capătul bulevardului.
Universitatea Tehnică, fondată 1964 ca „Institutul Politehnic din Chişinău”
Monumentul Mitropolitului Petru Movilă, postat în 1996
Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, din cadrul Spitalului de Traumatologie și Ortopedie, a fost construită în 1901, în stil ruso-bizantin, ca Paraclis al Spitalului Orășenesc.
În perioada sovietică a fost dezafectată și folosită în alte scopuri, din 1992 fiind reamenajată în scop religios.
Fiind cadru universitar la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș” Arad, în toate excursiile mele doresc să văd clădirile în care funcționează în alte localități. Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Chișinău a fost înființată în 1945 ca Institut de Medicină, cu Facultatea de Medicină Generală, ulterior fiind adăugate Facultatea de Pediatrie (1954), Facultatea de Stomatologie (1959), Facultatea de Medicină Preventivă (1963) și Facultatea de Farmacie (1964), din 1991 devenind Universitate.
În drumul spre granița cu Republica Moldova, parcurgând o parte din jud. Vaslui, m-am oprit la Bârlad, oraș pe teritoriul căruia arheologii au descoperit urme de prelucrare a fierului și a cornului de cerb (sec. IV-V). Centru meșteșugăresc dezvoltat, aflat la răscrucea drumurilor comerciale, este menționat în documentele bizantine și papale cu numele de Terra Berladensis, în cel din sec. XV, emis de Domnitorul Alexandru cel Bun, apărând ca târg, vama lui fiind dăruită Mânăstirii Bistrița, pentru întreținere.
În același secol orașul a fost prădat și ars de invaziile tătarilor (1440, 1444, 1450). Pentru a putea opri înaintarea lor, Domnitorul Ștefan cel Mare a hotărât construirea unei fortificații de pământ. Din acea perioadă a supraviețuit Biserica Domnească „Adormirea Maicii Domnului”, refăcută în 1636 de Domnitorul Vasile Lupu.
În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru”, construită în 1692, refăcută în 1747, în timp afectată de incendiu (1850), cutremure (1864, 1888), în perioada 1894-1896 fiind reparată și consolidată.
Au urmat invaziile cazacilor, polonilor, în 1758 târgul fiind ocupat de cca. 100.000 de tătari, apoi distrus de marele cutremur din 1802, când Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, construită în 1797, a fost grav avariată. În perioada 1817-1818 a fost refăcută de breasla abagerilor, care au reparat-o după cutremurul din 1838 și au întreținut-o până în 1873, breasla fiind desființată prin legea corporațiilor, perioadă în care s-a construit și Turnul-Clopotniță (1858), cu 3 etaje, numit și Turnul lui Titinaș, după porecla inițiatorului construcției, monahul Ioanichie-Ioniță Bardaș, la primul etaj fiind amenajată o cameră de locuit pentru ctitor.
În timp deteriorându-se, în 1925 biserica a fost reparată, în 1927 predată armatei, până în 1947 devenind biserica garnizoanei. Fiind părăsită și deteriorată, biserica a fost închisă, fiind reparată abia în 1970, la inițiativa preotului, fost deținut politic, Dumitru Bârnovenescu și redeschisă ca biserică parohială. Fiind avariate de cutremure (1977, 1986, 1990), biserica și turnul-clopotniță au fost reparate, în 1983-1984 interiorul bisericii a fost pictat, în 1991-1992 pridvorul refăcut în stil neoclasic, în timpul restaurării (2019-2023) fiind mutat pe altă fațadă a clădirii, în aceeași perioadă turnul, reparat, fiind dotat cu 3 clopote aduse din Austria, în 2 etaje amenajate muzee, prin exponate evocând viața desfășurată în oraș în sec. XIX.
În oraș s-a păstrat o clădire construită în perioada 1796-1812 de Ștefan și Elisabeta Sturdza Bârlădeanu, azi numită Casa Sturdza, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost deținută de familie până în 1903, când a fost cumpărată de Primărie, ulterior în ea funcționând Administrația Financiară, apoi Judecătoria, până la cutremurul din 1977 care a afectat grav clădirea. Fiind trecută în administrația muzeului, în perioada 1980-1993 a fost consolidată, devenind sediul Secției de Artă. Degradându-se treptat, începând cu anul 2000 a fost restaurată, doi ani mai târziu fiind inaugurat Muzeul Colecțiilor, cu 2 expoziții permanente de artă contemporană ale artiștilor Vasilescu și Dragoș Pătrașcu.
În apropierea ei, la începutul secolului XIX s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon”, unul din ctitori fiind și Elisabeta Strudza care, în decursul anilor, i-a donat unul dintre clopote, numeroase cărți, icoana Maicii Domnului și o cruce de argint.
Biserica a fost renovată în 1965, când s-a refăcut și pictura interioară.
Izbucnind Revoluția din 1848, la Bârlad s-a înființat „Asociația Patriotică”, care urmărea unirea Moldovei cu Țara Românească, principalul lider fiind Al. Ioan Cuza, născut în oraș (1820), după realizarea Unirii Principatelor Române (1859), ales Domnitor. Casa în care s-a născut, construită la începutul sec. XIX, a fost locuită succesiv de mai multe familii, în ultima perioadă folosită ca locuință socială, apoi amenajată ca muzeu, Casa memorialăAl. Ioan Cuza, inaugurat în 2025, la împlinirea a 205 ani de la nașterea domnitorului.
În 1959, cu prilejul Centenarului Unirii Principatelor Române, în oraș s-a dezvelit statuia Al. Ioan Cuza, înlocuită în 1972 cu actuala statuie.
În 1832 s-a înființat prima Școală de băieți, din 1858 în Bârlad funcționând și un gimnaziu, al doilea din Moldova, primul fiind la Iași, după Reforma Învățământului din 1864 devenit liceu. În acea perioadă în oraș a funcționat un teatru în care performau diverse trupe de actori. În 1909 profesorul Stroe S. Belloescu (1909) a donat prin testament o clădire, cu condiția ca în ea să funcționeze biblioteca publică și un muzeu de istorie, cu pinacotecă, inaugurat în 1914.
Interbelic, Bârlad fiind reședința jud. Tutova, în el funcționau toate structurile administrative, Prefectura și Judecătoria ocupând un palat construit în 1890, în stil neoclasic, azi declarat monument istoric. În 1957 o parte din palat a fost amenajată, în ea fiind mutat muzeul, azi numit Muzeul „Vasile Pârvan”, după arheologul și geologul român, patrimoniul fiind împărțit în 4 secții: arheologie, istorie, numismatică și științele naturii. Clădirea a fost afectată de seismele din 1977, 1086, 1990, de fiecare dată fiind restaurată.
Fosta sală a Curții cu Juri a fost transformată în Teatru de Stat, inaugurat în 1955, ulterior numit după prozatorul, dramaturg și regizor, născut în Bârlad, Teatrul „Victor Ion Popa”.
De muzeu aparțin administrativ și celelalte muzee din oraș, între care Muzeul Colecțiilor, din 2006 Observatorul Astronomic și din 2009 Planetariu, situate în apropierea lui.
Lângă palat s-a amenajat Grădina Publică, azi Parcul Teatrului „Victor Ion Popa”, ocupând 12.000 metri pătrați, în care se pot vedea busturile unor personalități culturale.
În 1932 o mare inundație a distrus o parte din oraș. Ulterior, pe o porțiune mai ridicată de teren, s-a creat un nou cartier, numit „Deal”, străbătut de Strada Mare, mărginită de clădirile administrative, comerciale, locuințe, etc., în 1936 fiind ridicată și noua clădire a Primăriei Bârlad.
Sub comuniști orașul a fost foarte cunoscut, fiind locul în care în 1901 s-a născut Gheorghe Gheorghiu Dej, în perioada 1961-1965 Președinte al Consiliului de Stat, casa lui natală, construcție de la sfârșitul sec. XIX, fiind amenajată ca muzeu, Casa memorială „Gh. Gheorghiu Dej”, inaugurat în 1967. După 1898 a fost desființat, clădirea fiind ocupată de o grădiniță de copii. În 2009 casa a fost refăcută, modificată, în ea desfășurându-se diverse evenimente culturale, lansări de carte, mese rotunde, dezbateri pe teme istorice, etc., din 2020 în cadrul „Centrului de documentare privind regimurile totalitare din România„.
În perioada 1950-1956 Bârlad a fost reședința regiunii Bârlad, ulterior oraș încadrat în regiunea Iași și după reorganizarea administrativă (1968) în jud. Vaslui. În 1971 s-a inaugurat Casa de Cultură a Sindicatelor „George Tutoveanu”, folosită pentru diferite evenimente artistice și activități culturale, clădire reabilitată în 2023.
Treptat vechile clădiri au dispărut, fiind înlocuite de noi construcții, între care Palatul de Justiție, inaugurat în anul 2000.
În amintirea celor căzuți la datorie în cele Două Războaie Mondiale, în 2019, de Ziua Drapelului, s-a dezvelit Monumentul Eroilor, inaugurarea fiind făcută în cadrul unui ceremonial militar și religios.
În sudul orașului se află Lacul Prodana, întins pe cca. 9 hectare, o parte din zona înconjurătoare fiind amenajată pentru agrement.
Orașul Focșani, reședință a județului Vrancea, din partea de est a României, este situat la limita dintre regiunile istorice Moldova și Țara Românească, hotarul dintre ele fiind stabilit în 1482 de Voievodul Ștefan cel Mare, când satul a fost împărțit în partea munteană și partea moldoveană. A fost prima dată atestat documentar din 1575 dar săpăturile arheologice (1977) au descoperit urme de locuire din neolitic, obiecte aparținând culturii Starčevo-Criș (cca. 5.000 î.e.n.), un tezaur dacic, monede romane, artefacte aparținând carpilor și sarmaților (sec. II-III e.n.).
Fiind situat la intersecția drumurilor comerciale, satul s-a dezvoltat, în scriptele anilor 1615-1620 fiind menționat ca târg, secol în care era format din 2 localități, Focșanii Munteni și Focșanii Moldovei. În 1848 linia vamală a fost suprimată. După unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), la Focșani au funcționat Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru Prefecturile Putna și Râmnicu Sărat, Comisia Centrală însărcinată cu elaborarea legilor comune celor doua Principate, câte 2 secții ale municipalității și poliții, în 1862, prin Decretul dat de Al. Ioan Cuza, cele două părți ale orașului fiind unite. Devenind reședința județului Putna, orașul s-a dezvoltat, treptat în el construindu-se un Gimnaziu (1866), azi Colegiul Național Unirea, Spitalul Județean și Comunal (1867), urmate de alte clădiri emblematice.
Azi în Piața Unirii din centrul orașului, situată pe vechiul hotar dintre Tara Românească și Moldova, se află monumentul istoric „Borna de hotar”, loc de unde am început vizitarea orașului. Pe o latură a pieței se află clădirile administrative importante- Consiliul Județean, Primăria și Prefectura, construite în anii 1970.
În 1976 s-a inaugurat Monumentul Unirii, un obelisc de 20 metri înălțime, având amplasat pe fațadă amplasat un scut din bronz, inscripționat cu „Unirea Principatelor Române, 1859”, situat pe un postament cilindric, ornat cu un basorelief din bronz înfățișând „Hora Unirii”, la care au participat Domnitorul Al. Ioan Cuza și numeroase personalități, între care Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Boerescu, renumitul țăran Ion Roată, deputat de Putna, etc..
Pe marginea pieței s-a păstrat Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, azi monument istoric, construită în 1661, în cadrul unei mânăstiri ctitorită de Domnitorul Țării Românești Grigore Ghica, atunci pe fosta parte munteană a orașului, lângă hotarul care despărțea cele două țări, înconjurată de o grădină. În 1845 în ea s-a oficiat cununia religioasă a Domnitorului Gheorghe Bibescu cu Marițica Văcărescu-Ghica, fiica poetului Nicolae Văcărescu, naș fiind Mihail Sturdza, Domnitorul Moldovei. În 1854 mânăstirea a fost distrusă de un incendiu, supraviețuind doar biserica. În decursul timpului a fost avariată de incendii și cutremure, după cel din 1977 fiind restaurată.
În timpul domniei lui Al. Ioan Cuza grădina înconjurătoare a fost expropriată și dată în folosința Școlii de fete din Focșanii Munteni, care a deținut-o până în 1866, când a intrat în patrimoniul orașului și în 1873 amenajată ca Grădină Publică, în decursul timpului în ea fiind create un bazin cu apă, un foișor folosit de fanfara militară, un bufet și un cinematograf de vară.
Sub regimul comunist, dorindu-se lărgirea spațiului, în anii 1950-1960 clădirile înconjurătoare au fost etatizate și demolate. Pe locul fostului bufet în perioada 1970-1973 s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Leopoldina Bălănuță”, în 1999, după moartea renumitei actrițe, primind numele ei. Azi în clădire funcționează Sala de spectacole cu 540 locuri, o sală de ședințe cu 100 locuri, bibliotecă cu 33.000 volume, restul spațiilor fiind închiriate unor cluburi de dans, școli de șoferi, magazine, etc.
În 2009 o parte din spațiul verde a fost eliminată, pe ea construindu-se clădiri comerciale, azi grădina fiind mult mai mică.
Lateral de biserică se află Ateneul Popular „Maior Gh. Pastia”, monument istoric, clădire cu subsol, parter și etaj, în stil neoromânesc, construită în perioada 1927-1945, la inițiativa maiorului în rezervă Pastia, care a finanțat lucrările de construcție și de amenajare interioară, inaugurarea fiind făcută în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria.
Prin restructurarea și modernizarea orașului, grădina a fost împărțită, azi în oraș existând Grădina Publică și Parcul Robert Schuman, reamenajat în 2014.
Despărțind o parte din parc de cvartalul de blocuri, se înalță Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Donie, numită după ctitorul ei, Donie Damian, clădire în stil brâncovenesc, ridicată în anii 1694-1714, azi pe lista monumentelor istorice.
Dorind să văd alte biserici vechi, din fosta parte muntenească a orașului, azi înscrise pe lista monumentelor istorice, am traversat bulevardul și am urmat străduțele dintre blocuri. Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” Nou a fost construită de paharnicul Constantin Năsturel, pe locul unei Biserici de lemn din anii 1680-1690, din cadrul unei mânăstiri, înconjurată cu ziduri groase din cărămidă, cu turnul-clopotniță înalt, probabil folosit și ca turn de veghe, pictura interioară fiind efectuată în anii 1732-1746. În timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1793) zidurile înconjurătoare au fost distruse și biserica incendiată, ulterior reparată. În anii 1985-1986 a fost folosită ca depozit de cărți vechi religioase, după 1990 fiind redată cultului ortodox, devenind biserică parohială.
În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” Vechi, construită în perioada 1713-1716.
Am revenit pe bulevard unde, în fosta parte moldovenească a orașului, a existat o altă mânăstire, în cadrul căreia în 1710 Nicolae Mavrocordat a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Precista, clădire din cărămidă, accesată printr-un pridvor deschis, deasupra căruia s-a ridicat turla-clopotniță din lemn. În decursul timpului avariată de cutremure și incendii, a suferit numeroase modificări, în final ajungând la aspectul actual.
Urmând bulevardul, am ajuns la Catedrala Ortodoxă „Sf. Parascheva”, clădire mai nouă, construită începând din anul 2002.
Lucrările s-au desfășurat pe o perioadă lungă de timp, biserica nefinisată fiind sfințită și deschisă în anul 2019, în anul vizitei mele (2025) fiind terminate.
Cotind pe lângă ea, m-am îndreptat spre alte clădiri, monumente istorice, prima pe lângă care am trecut fiind fostul Palat Administrativ, în care a funcționat Prefectura Putna, clădire în stil neoromânesc, construită în anii 1913-1915, cu demisol, parter şi etaj, având peste 80 de încăperi, printre care şi două mari săli de şedinţe. Din anii 1950 a fost ocupată de Sfatul Populat Focșani și servicii ale administrației locale. Fiind grav afectată de cutremurele din 1977 și 1986, după 1990 a fost dezafectată, ulterior restaurată și din 2021 dată în folosință gratuită, pe o perioadă de 10 ani, Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Teatrul Municipal „Maior Gh. Pastia” a fost construit în perioada 1909-1913 la inițiativa maiorului în rezervă Pastia, care l-a finanțat cu condiția să fie numit după el, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare lăsându-i prin testament întreaga sa avere, adăugând și veniturile obținute de Ateneul Popular, înființat tot de el. Spectacolele s-au derulat până în 1987 când, datorită degradărilor produse de cutremure, a fost închis, după anul 2000 fiind consolidat și restaurat de Primăria Focșani și Consiliul Județean Vrancea, fiind redeschis în 2004. În memoria ctitorului, pe esplanada din fața teatrului s-a postat bustul din bronz al maiorului Gh. Pastia și pe o alee de lângă el busturile unor personalități de cultură din zonă.
Vis a vis de teatru se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”-Săpunaru, monument istoric, construită în 1783 de starostele breslei săpunarilor, în decursul timpului reparată și renovată de mai multe ori, ultimele lucrări fiind executate în anii 1994-1996. În biserică se păstrează și azi icoana „Maica Domnului cu Pruncul”, adusă de la Ierusalim de Hagi C-tin Dumitru și donată în anul 1864.
De acolo m-am îndreptat spre o altă clădire, monument istoric, construită în anii 1909-1912, în care până în 2012 au funcționat Judecătoria Focșani și Tribunalul Vrancea și după ce a fost restaurată, s-a amenajat Muzeul Viei și Vinului, inaugurat în 2023, în cadrul Zilelor Muzeului Vrancei.
În parcul din fața ei în 1934 s-a inaugurat Monumentul Eroilor, dedicat celor căzuți în luptele Primului Război Mondial, ulterior și celor din Al Doilea Război Mondial.
În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Casa Armatei, construită în 1937-1939 din donațiile ofițerilor garnizoanei, ca centru de cultură și recreere a familiilor ofițerilor, pe locul fostei clădiri a Curții de Casație Vrancea, demolată, în care a funcționat primul cerc al ofițerilor din Focșani, înființat în 1905. În 1945 a fost rechiziționată de armata sovietică și folosită până în 1958, când trupele s-au retras din România. Ulterior și-a reluat activitatea culturală- spectacole, concerte, conferințe științifice, proiecții de filme, etc., la etaj existând și o bibliotecă cu numeroase volume despre istoria armatei, beletristică, etc.
În anii 1926-1931, azi situat în zona de sud a orașului, s-a construit Mausoleul Eroilor, în fața lui fiind postat Monumentul regimentului II artilerie (1913). Mausoleul e format dintr-un corp central, cu poarta de intrare mărginită de perechi de coloane și două corpuri laterale mai mici, toate acoperite de câte o cupolă, pe care s-a postat câte o cruce. În subsolul mausoleului se află 3 cripte funerare, cu 1744 de eroi necunoscuți din regiunea Panciu-Ruginești-Nănești, căzuți în luptele din 1917, 12 nișe adăpostind 240 de eroi români și ruși. În decursul timpul a fost reparat și restaurat de mai multe ori, ultima dată în anul 2013.
Sub regimul comunist orașul a fost industrializat, fapt ce a dus la migrarea populației din mediul rural, pentru care s-au construit noi cartiere cu blocuri, după reorganizarea administrativă din 1968, orașul devenind municipiu, reședință a județului Vrancea.
Orașul Brăila este situat în nord-estul județului Brăila, pe malul stâng al fluviului Dunărea. Localitatea a fost menționată în secolul XIV, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, numită Brayla, într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, o așezare getică (sec. IV-III î.e.n.) aflată pe terasa înaltă a Dunării, care întrețineau legături cu negustorii greci, în secolele V-XII comerțul fiind extins, ajungând în Imperiul Bizantin și până în Polonia, așezarea primind statutul de târg.
În anii 1538-1540, ocupată de otomani, din 1554 Brăila a devenit raia turcească, numită Ibrail, în care s-a construit o cetate (serhat), ce domina fluviul. Până în secolul XIX, în timpul războaielor purtate pentru deținerea Dobrogei, orașul a suferit numeroase asedii și a fost ocupat succesiv de turci, români și ruși, după Pacea de la Bucureşti (1812), prin care turcii au pierdut cetăţile situate la nord de gurile Dunării, Brăila devenind cea mai puternică cetate turcească de la Dunărea de Jos, pierdută prin Pacea de la Adrianopol (1829), când orașul a fost ocupat de ruși și încadrat în Țara Românească.
Până în 1831 cetatea a fost demolată, apoi a început restructurarea orașului (1885), noile străzi, în formă de semicerc, pornind de la Dunăre și întorcându-se la ea. În timp s-au construit o cazarmă, un spital militar, s-au înființat noi școli, până în 1906 ajungând să funcționeze 33, o bancă, Teatrul Rally, numit după armatorul grec care l-a finanțat, s-au amenajat piețe, parcuri, etc.. Postbelic s-au înființat numeroase întreprinderi, Combinatul chimic, cel de celuloză și hârtie de la Chiscani, Centrala termică, etc., majoritatea închise după 1990.
Plecând din Galați spre Râmnicu Sărat, trecând prin Brăila, m-am oprit pentru a face o incursiune în oraș. Neștiind dacă voi găsi loc în centrul istoric, am parcat lângă Grădina Publică, azi întinsă pe 6 hectare, de-a lungul malului Dunării.
Grădina a existat încă din timpul ocupației otomane, când era numită „Grădina Pașei”.
Începând din 1860 a fost reamenajată, primind numele de „Grădina Mare”.
statuia Mihai Eminescu (1850-1889)
Pe latura de nord-est s-au construit locuinţa grădinarului, bufetul şi serele, pentru fanfara militară Chioșcul Muzicii și în perioada 1912-1913 Castelul de Apă, un rezervor cilindric, de 35 metri înălțime, cu capacitatea de 2.000 metri cubi, care asigura alimentarea cu apă potabilă în mai mult de jumătate din oraș, în momentul vizitei mele (2024) acoperit cu schele.
Fosta casă a grădinarului, clădire în stil neoromânesc, după 1947 administrată de Primăria Brăilă, din 1984 găzduiește Expoziţia Memorială „Panait Istrati”, deschisă cu prilejul centenarului scriitorului născut în oraș (1884-1984), în ea fiind etalate piese de mobilier, obiecte, manuscrise, documente, cărți cu autograf, fotografii, majoritatea cumpărate de la ultima soție a scriitorului. Deși scriitorul nu a locuit în ea, popular e numită Casa Memorială Panait Istrati.
De acolo m-am îndreptat spre Piața Poligon.
Într-una din casele ce o înconjoară azi funcționează Biblioteca Județeană „Panait Istrati”. Prima bibliotecă publică din oraș a fost înființată în 1881 în clădirea Liceului Real. Postbelic a fost mutată succesiv în mai multe locații, în 1957 ocupând câteva încăperi din Palatul Culturii. Clădirea deteriorându-se și colecțiile bibliotecii crescând, în 1972 a fost mutată în actuala locație, din 1981 numită după scriitorul brăilean, clădire restaurată în anul 2003.
Casa Muzicii „Petre Ștrefănescu Goangă” a fost inaugurată în 2004. Funcționează într-o clădire în stil neoclasic, în care s-a născut cunoscutul bariton (1902-1973), ridicată la sfârșitul secolului XIX de bunicul său, pictorul Petre Alexandrescu, ca reședință a familiei. În ea se desfășoară diverse evenimente culturale, o parte din ea fiind amenajată cu o expoziție dedicată artistului.
Îndreptându-mă spre piața centrală a orașului vechi, am trecut pe lângă Casa Embiricos, clădire în stil eclectic, cu elemente baroc, rococo și art nouveau, construită în 1912 de unul dintre cei mai bogați oameni din Brăila, armatorul și negustorul Mihail Embiricos. Falimentând, în 1927 clădirea a fost vândută, devenind sediul Societăţii meseriaşilor brăileni „Mihail Enescu”, în 1944 al comandamentului trupelor sovietice, după retragerea lor transformată în Spital de boli dermato-venerice, ulterior în policlinică.
Începând cu anul 1986 a fost amenajată Casa Colecțiilor de Artă, cu expoziții permanente și temporare, din 2001 înlocuită cu Centrul Cultural „Nică Petre”, în care sunt etalate lucrările de sculptură și grafică donate de sculptorul după care a fost numit. O perioadă a fost închis pentru reabilitarea clădirii, din 2010 fiind redeschis vizitării.
Piața Traian a fost amenajată după Pacea de la Adrianopol (1829), pavată cu piatră cubică (1840), în jurul ei treptat construindu-se case noi, piața devenind loc de desfășurare al evenimentelor importante din oraș. În decursul timpului a avut mai multe nume, din 1990 primindu-l pe cel actual.
Pe una din marginile ei se află Muzeul Brăilei „Carol I”, cu secțiile istorie și artă. Muzeul a fost înființat în 1881 prin decretul Regelui Carol I. În perioada 1955-1958 a funcționat în fostul Han Ceapăru, apoi a fost reorganizat și un an mai târziu mutat în actuala locație, clădire construită în 1870. Fiind grav avariată de cutremurul din 1990, clădire a fost restaurată.
În jurul anilor 1840 armatorul grec Ianache Rally a construit pe marginea pieței un han. Distrus în incendiul din 1859, clădirea a fost reconstruită, în timp modificată și amenajată ca Teatrul Rally, inaugurat în 1864, din 1878 numit Teatrul Regal. Pentru a extinde clădirea, Rally a ipotecat-o, împrumutând bani de la Dumitru Ionescu. Neputând să-i returneze, în 1900 clădirea a intrat în proprietatea lui Ionescu care, devenind primar al orașului(1906-1910) și fiind filantrop, a lăsat-o prin testament Primăriei, după moartea sa teatrul fiind numit Teatrul Comunal (1919), sub comuniști Teatrul de Stat Brăila (1954) și din 1969 Teatrul Maria Filotti, după actrița care a debutat în 1905 pe scena lui.
În 1906, la 1800 de ani de la cucerirea Daciei de Împăratul Traian și 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, în piață a fost postat Grupul statuar „Traian”, bustul acestuia, din bronz, fiind situat pe un soclu din piatră, placat cu marmură albă, decorat cu basoreliefuri prezentând scene din războaiele daco-romane și de pe Columna lui Traian, la baza lui fiind așezate 2 statui din bronz prezentând un adult care explică unui tânăr originea latină a românilor.
În piață, „ascunsă” între copaci, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”, azi pe lista monumentelor istorice.
Clădirea fără turle, cu elemente orientale, a fost construită în 1667, în perioada otomană funcționând ca geamie și după Pacea de la Adrianopol (1829), când Brăila a revenit Țării Românești, transformată în biserică creștină.
Pe lângă teatru, am urmat fosta stradă Regală, azi stradă pietonală amenajată cu numeroase terase, la parterul clădirilor funcționând cafenele, restaurante, magazine, etc.
La capătul unei străduțe laterale am văzut Palatul Societății Filarmonice Lyra, construit în perioada 1924-1926, la inițiativa muzicianului George Cavadia, președintele Societății Lyra, înființată încă din 1883, care în 1919 a creat Academia de Muzică și Conservatorul. După ce a fost naționalizat, palatul a intrat în proprietatea proprietatea Întreprinderii Cinematografice, care l-a deținut până în 2010, când a fost retrocedat Societății Filarmonice
Fostul Hotel Bristol, sub comuniști numit Hotelul Pescăruș, clădire în stil eclectic, cu parter și 2 etaje, a fost construit în 1892 de negustorul H.Hirschhorn, interbelic acesta donându-l Bisericii Catolice.
Sub comuniști în parter au funcționat 2 magazine, loteria “Norocul” și o casă de schimb valutar. În 1999 clădirea a fost vândută firmei Crown Business & Industrial Group din București, care a intrat în posesia ei abia în anul 2017, după numeroase procese.
La etajul unei clădiri din apropiere a funcționat Cinematograful Trianon (1906), parterul fiind ocupat de un restaurant și o berărie, clădire achiziționată în 1919 de fabricantul de bere Rudolf H. Müller, devenind sucursală a firmei, cu emblema Picadilly. În 1935 clădirea a fost cumpărată de Asociaţia Învăţătorilor Brăileni, înființată în anii 1928-1929. Casa Învățătorilor a funcționat până în 1942, când clădirea a fost bombardată, sub regimul comunist naționalizată și transformată în Cinematograful Central, abia în 2003 reintrând în posesia clădirii, prin retrocedare.
Dorind să ajung în partea cu clădirile administrative ale orașului, situate în apropierea Dunării, am cotit și am urmat o altă stradă a centrului vechi. Fiind amenajată cu o alee pietonală centrală, am avut avantajul să pot vedea mai bine clădirile care o mărginesc, una fiind Casa Ștefănescu, construită în 1912 ca reședință a familiei. Sub comuniști a fost naționalizată, în ea funcționând succesiv un Salon de dans, Sala de antrenament de box „Voinţa”, magazine, Banca Credit Bank, azi fiind sediul unei filiale a Direcţiei Finanțelor Publice.
Biserica Bulgară „Înălțarea Domnului” a fost construită de comunitatea bulgară în anii 1868-1882, pe un teren donat de Hagi Varvara Veleva, clădire din cărămidă pe fundație de piatră, în stil bizantin, prevăzută cu 2 turle în stil neoclasic, având interiorul decorat cu icoane, unele vechi, pictate pe lemn.
După cedarea Cvadrilaterului (1940) comunitatea bulgară s-a desființat, postbelic biserica fiind preluată de români, devenind biserică ortodoxă parohială (1950-1955).
Vis a vis de biserică, într-o clădire din 1930, atunci ocupată de 2 societăți de mașini agricole şi industriale, în 1941 deținută de un grădinar, după ce a fost naționalizată au funcționat Şcoala Populară de Arte, apoi Casa Pionierilor și azi Palatul Copiilor.
Casa Christescu, monument de arhitectură, a fost construită în 1890 și deținută de familie până în 1950, când a fost evacuată, casa fiind ocupată inițial de 3 colonei ruși, apoi de greci, de diverși chiriași, ulterior amenajată ca și Casă de Căsătorii, care a funcționat până în 1990.
În anii 1912-1913, pe un teren donat comunității israelite de comerciantul Schäffer și finanțat de el, s-a construit Gimnaziul „ Herș Leib şi Netty Schäffer”, în perioada 1940-1948 devenit Liceu Teoretic. Postbelic clădirea a fost ocupată de unități de învățământ cu profil sanitar, Şcoală profesională, Şcoală postliceală, din 1966 liceu, în final clădirea fiind revendicată.
Pe terenul din dreapta gimnaziului, donat de industriașul Lazăr Predinger, în 1922 s-a construit Baia comunității israelite, clădire din piatră, beton armat şi cărămidă, cu subsol, parter şi etaj, folosită de comunitatea israelită până în 1940, când a fost donată Primăriei Municipiului Brăila, devenind Baia Românească.
Pe lângă clădirile de epocă, unele în stare avansată de degradare, am ajuns într-o zonă în care erau intercalate cu blocuri, semni că mă apropiam de zona mai nouă a orașului.
Între ele Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Spiridon”, fosta Biserica Evanghelică Lutherană germană, a fost construită în 1885 ca și casă de rugăciune, ulterior fiindu-i adăugat și turnul. Postbelic germanii emigrând, biserica a fost preluată de cultul ortodox.
La capătul aleii Statuia Al. Ioan Cuza parcă privea în zare, spre Dunăre, depășind zona mai nouă, cu blocuri de locuințe și clădiri administrative.
Urmând bulevardul spre Piața Independenței, am trecut pe lângă fosta clădire a Comandamentului de Grăniceri, în 1922 vândută Primăriei, care a transferat în ea Școala de fete, fondată în 1919, până atunci funcționând într-un local închiriat de la primărie. Din 1929 a devenit Liceu de fete, în 1957 transformat în Liceu mixt, în 1971 devenit Liceul Teoretic „Gh. Munteanu Murgoci”, numit după geologul, pedagog român, membru corespondent al Academiei Române, unul din fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București, născut în jud. Brăila , în anul 2000 devenit Colegiul Național „Gh. Munteanu Murgoci”.
În parcul de lângă el în 1974 s-a postat Monumentul Ecaterina Teodoroiu (1897-1917), statuie din bronz prezentând pe sublocotenentul, conducătoare a unui pluton de infanterie în Primul Război Mondial, decedată în luptele de la Mărășești, creat în 1924, în timp amplasat în alte locații.
Depășindu-l, am ajuns în Piața Independenței, centrul nou al orașului, amenajat în anii 1970, când zona a fost sistematizată. Până în 1974 s-a construit Palatul Administrativ, clădire care azi găzduiește Primăria, Consiliul Local, Prefectura și redacția ziarului “Libertatea”.
Azi piața e decorată cu ronduri de flori, fântâni arteziene, în ea fiind postat și Monumentul “Revoluția din Decembrie 1989″, o troiță la baza căreia, pe o placă de marmură, sunt inscripționați martirii brăileni.
Lateral de palat, pe un șir de trepte, decorat central cu fântâni arteziene, se poate coborî spre malul Dunării.
În spatele Palatului Administrativ a supraviețuit Casa Spiru Dumitriu, clădire în stil brâncovenesc, cu 2 turnuri, pe o latură prevăzută cu o terasă deschisă, mărginită de arcade, susținute de coloane.
După ce a fost naționalizată (1950), mult timp în ea a funcționat un restaurant, din anii 1990 devenind sediu al Clubului Tineretului, apoi retrocedată.
Vis a vis de piață, pe cealaltă parte a bulevardului, se află Palatul Agriculturii, clădire construită în anii 1923-1929, în stil neoromânesc, cu un corp central și 2 laterale, având subsol, parter și 2 etaje, ocupate de 122 de încăperi, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În decursul timpului în el au funcționat Camera de Agricultură şi Muzeul Agricol, Inspectoratul Agricol, Inspectoratul Veterinar şi Inspectoratul Cadastral din Ţinutul Dunărea de Jos, Serviciul Veterinar al Judeţului Brăila, Ocolul Agricol Brăila.
Pe aceeași parte a bulevardului se află și Casa Tineretului, clădire nouă, finalizată în 1994, având o sală de spectacole cu 450 locuri, în care a funcționat temporar și Biblioteca Județeană “Panait Istrati”.
Cum timpul era înaintat, m-am întors spre centrul vechi urmând o altă stradă cu clădiri istorice. Casa Jean Troianos, construită de negustorul grec Nicolachi Mavrocordulas, exportator de cereale foarte bogat, în Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de comandamentul german, sub ocupația sovietică a devenit sediul securității, din 1957 transformată în Căminul de pensionari „Sf. Nicolae”, care a funcționat până în 2012, ulterior clădirea fiind retrocedată și în 2021 vândută unui om de afaceri. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau reparații și lucrări de restaurare.
O legendă spune că fiind la vânătoare și pornind un viscol mare, Nicolachi s-a cazat la un sătean. Cunoscând-o pe fata lui, Voica, s-a îndrăgostit pe loc, a „cumpărat-o” de la tatăl ei și s-a căsătorit cu ea. Fiind mai tânără cu 30 de ani decât el, Voica și-a găsit un tânăr amant din Brăila. Soțul bănuind, s-a prefăcut că pleacă la vânătoare. Întorcându-se și găsindu-i în pat, și-a împușcat soția și a zidit cadavrul în pereții clădirii. Bătrânii din cămin povesteau că, uneori, noaptea, auzeau zgomote ciudate. Casa fiind bântuită, au numit-o casa cu stafii. Cert este că în 1985, efectuându-se lucrări de consolidare, în subsol s-a descoperit cadavrul unei femei, cu vârsta în jur de 30 ani, craniul având urma unui glonț.
Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae, monument istoric, a fost construită în anii 1835-1836, dar nu a rezistat mult, fiind distrusă de incendiul din 1859. Până în 1865 a fost refăcută, cu elemente bizantine și gotice, prevăzută cu un turn-clopotniță înalt, folosit și ca observator al eventualelor incendii, an în care s-a efectuat și pictura interioară.
În timpul lucrărilor de reparații (1898-1899), finanțate de Primăria Brăilei, turnul a fost înălțat cu 6 metri și s-a creat cupola centrală. În biserică s-au păstrat numeroase icoane din sec XIX.
În Casa Hepites, din 1830 a locuit Constantin C. Hepites (1804-1890), licenţiat în medicină şi farmacie la Viena, primul medic al „carantinei din Brăila”, întemeietorul primei farmacopei din țară, cel care a înființat „La Pajura Românească“, prima farmacie particulară din oraș. Ulterior casa a fost ocupată de părinții Anei Aslan, născută acolo în 1897, în viitor renumit biolog, medic specialist în gerontologie și geriatrie, din 1974 membră a Academiei Române, premiată internațional de mai multe ori.
Privind casele de epocă, majoritatea bine întreținute, nu mi-am dat seama că am ajuns în Piața Traian.
Cum deja văzusem zona, am luat viteză, în drum spre mașină trecând pe lângă Biserica Baptistă „Sf. Treime”.
Înainte de a părăsi orașul am făcut o scurtă oprire la Catedrala Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1990-2005, pe un teren de peste 10.000 de metri pătraţi, cu 3 turle, cea mare 50 metri înălțime, dotate 5 clopote.
Interiorul a fost pictat, prezentând personaje și scene biblice.
Lângă catedrală s-a construit un Pangar bisericesc, în care funcționează și Biroul de pelerinaje „Sf. Ioan Casian”.
La 9 kilometri sud-vest de Brăila, pe teritoriul comunei Chișcani, se află Lacul Sărat, pe malul căruia în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat o stațiune, în primii ani ai secolului XX putând fi accesată din oraș cu tramvaiul, care funcționează și azi.
Orașul Tulcea, reședința județului Tulcea, din sud-estul României, e situat pe 7 coline, pe malul brațului Sf. Gheorghe al fluviului Dunăre. A fost prima dată atestat documentar din 1506, dar arheologii au descoperit urme de locuire începând din perioada culturii Gumelnița (2900-2200 î.e.n.). În partea de nord-est a orașului a existat cetatea Aegyssus, construită la sfârșitul sec. VI î.e.n. de getul Caspyus Aegyssos, ale cărei ruine se mai pot vedea și azi în Parcul Monumentului.
În sec. I e.n. cetatea a fost cucerită de romani, până în sec. III devenind un important centru militar și din sec. VI reședință episcopală. În sec. VII romanii s-au retras din fața invaziilor popoarelor migratoare, dar în 971 cetatea a fost reintegrată în Imperiul Bizantin. După numeroase lupte cu turcii, în 1388-1389 voievodul Mircea cel Bătrân a reușit să ocupe Dobrogea, alipind-o Țării Românești, în acea perioară orașul fiind numit Tulcea, fiul său Mihail pierzând Dobrogea, din 1420 fiind ocupată de Imperiul Otoman.
Vestigiile din epocile greco-romana, romano-bizantina și medievală, descoperite de arheologi, sunt etalate într-un pavilion al Muzeului de Istorie și Arheologie, înființat în 1975 pe teritoriul parcului, în al doilea pavilion, amenajat în 1995, preistoria până în Epoca Fierului.
Fiind situat în zonă de graniță, orașul a fost grav avariat în războaiele ruso-turce (sec. XVI, XVII), cel din 1829 distrugându-l. După Războiul Crimeii, otomanii au restructurat administrativ Dobrogea, pe malul drept al cursului inferior al Dunării înființând vilayetul Dunării, provincie cu subunități, sangeacul din nord-est având capitala la Tulcea. După Războiul de Independență (1877-1878), o dată cu Dobrogea, Tulcea a devenit parte a statului român. În memoria celor care și-au pierdut viața, în 1899, în prezența Regelui Carol I, s-a inaugurat Monumentul Independenței, un obelisc de 22 metri înălțime, din granit de Ravena, postat pe soclu în 2 trepte, din granit de Dobrogea, mărginit de 2 statui, una prezentând un dorobanț cu arma pe umăr, ținând în mână o goarnă, cealaltă un vultur cu aripile deschise. Distrus în Primul Război Mondial, a fost refăcut fără cele 2 statui, repostate în 1977, cu prilejul aniversării centenarului cuceririi independenței.
Izbucnind Primul Război Mondial, în anii 1916-1918 orașul a fost ocupat de trupele bulgare și germane, care l-au distrus, ulterior fiind refăcut (1923-1925). În Al Doilea Război Mondial, Tulcea fiind un punct strategic important pentru controlul gurilor Dunării, în zona ei au activat numeroase unități militare.
Postbelic orașul s-a extins și dezvoltat, azi fiind un oraș industrial, port folosit de navele de transport a materiilor prime și produselor industriale și cele care transportă pasageri.
De la Hotel Egreta, unde eram cazată, am pornit să explorez o parte din oraș. Inițial am trecut pe lângă o clădire nouă, Prefectura Tulcea, vis a vis de care, într-un mic parc, am văzut statuia Mihai Eminescu, inaugurată în 2023, de Ziua Națională a Culturii, renumitul poet amintit în numeroase orașe din țară.
Părăsind strada principală, m-am îndreptat spre Biserica Armenească „Sf. Grigorie Luminătorul”, construită în anii 1883-1886 în fostul „ cartier armenesc”, înlocuind un paraclis de zid (1830). În micul cimitir de lângă ea s-au păstrat până azi 5 morminte din sec. XIX, presupuse ale foștilor preoți armeni. Biserica a fost avariată în Al Doilea Război Mondial și în cutremurul din 1977, de fiecare dată renovată. Ulterior cutremurului a fost trecută sub autoritatea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos Galați.
Am revenit la strada principală și m-am îndreptat spre fosta „mahala bulgărească”, creată de o parte din numeroșii bulgari care, migrând spre Basarabia, s-au așezat în partea de est a limanului Tulcea, unde și-au construit case și o Biserică de lemn. Fiind distrusă de inundații, în 1857 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, prevăzută cu o clopotnița în stil gotic, azi monument istoric.
În curtea bisericii au fost construite două școli, între 1859-1862 Gimnaziul Bulgăresc, ulterior demolat și între 1881-1882 Școala Naționala Bulgară de fete, care a supraviețuit.
Interiorul bisericii a fost ornat cu icoane pe lemn și sticlă, unele supraviețuind până azi și în 1927 a fost pictat.
Vis a vis de biserică mi-a atras atenția statuia C-tin Găvenea (1911-1994), amintind de pictorul care, fiind detașat de la Sarichioi, în 1942 s-a stabilit în Tulcea, casa în care a trăit fiind azi amenajată ca și casă memorială.
Urmând o stradă mărginită de blocuri, pentru mine anostă, după 5 minute am ajuns la Teatrul Jean Bart, numit după pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (1877-1933), membru corespondent al Academiei Române. Primul teatru din oraș s-a înființat în 1898, în cadrul Liceului de Băieți „Principele Carol”. În 1990 s-a înființat trupa de teatru neprofesionist Altar, care performa în diferite locații, sau pe scene improvizate, astfel în 2008 s-a construit actuala clădire modernă, în stil italian, cu sala de spectacole având 324 locuri și sala studio 60 locuri.
În dreapta lui se află Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. La începutul sec. XIX în perimetru a existat o Biserică de lemn. Primind aprobarea guvernatorului turc, Ahmed Rezim Pașa, în perioada 1862-1868 s-a construit actuala clădire, prima biserică creștină din oraș care a primit aprobarea să aibă turle.
Clădirea a fost tencuită și zugrăvită abia după Războiul de Independență (1900), apoi interiorul a fost pictat (1905-1906).
Pentru membrii parohiei în curtea bisericii s-a construit „Școala Primară Română”, distrusă în Primul Război Mondial.
În perioada 2003-2008 biserica a fost renovată, pictura interioară restaurată și în stânga ridicată Capela funerară.
Vis a vis de intrarea în catedrală se află Casa Avramide, construită începând din anul 1897, de meșteri italieni, pentru Alexe Avramide, mare proprietar de fabrici, terenuri, etc., care la începutul sec. XX s-a mutat în ea. Clădirea cu demisol, parter și mansardă, în stil eclectic, cu influențe neoclasice, are fațadele situate pe străzi, cea principală fiind flancată de 2 coloane corintice și accesată pe o scară din piatră, cu dublu acces, la bază fiind o fântână arteziană.
Din 1944 a fost ocupată de o instituție publică, apoi modificată și extinsă cu corpuri anexe, din 1950 în ea funcționând Muzeul de Științele Naturii. După 1989 a fost retrocedată moștenitorilor familiei, care au donat-o orașului.
În 2009 clădirile anexe au fost demolate, pe locul lor creat un mic parc, clădirea restaurată în forma inițială, în ea fiind amenajată Casa Colecțiilor, un muzeu care reconstituie interiorul unei case boierești din sec. XIX, expunând piese de mobilier, lustre, obiecte de lux, picturi, etc.
În aceeași zonă a supraviețuit și Casa Motomancea, clădire construită în anii 1870-1875, achiziționată în 1929 de Constantin Motomancea, profesor de matematică și director al actualului Liceu „Spiru Haret”. Postbelic a fost naționalizată și o perioadă de timp ocupată de Poliția Tulcea, azi în ea funcționând un birou notarial.
Pentru a vedea alte 2 biserici, m-am întors la teatru și am urmat o străduță, în drum trecând pe lângă statuia Mihail Kogălniceanu, postată în memoria istoricului, publicist și om politic, lider al mișcării naționale din secolul XIX.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, numită și „Biserica Grecească”, a fost construită în anii 1848-1854 de comunitatea greacă din Tulcea, pe locul vechii Biserici de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de negustorii greci stabiliți la Tulcea după 1829. Clădirea, în stil neoclasic grecesc, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, ridicat deasupra unui portic mărginit de coloane ionice, interiorul a fost pictat și ornat cu sculpturi. Din 1974 a fost predată Bisericii Ortodoxe Române, în perioada 1984-1986 s-au efectuat reparații capitale și până în 1989 interiorul a fost repictat în tempera.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” a fost construită în 1872 în fosta „mahala germană”, creată de coloniști germani veniți din Malcoci, primul sat german catolic creat de ei în Dobrogea, numit atunci Malkotsch (1843).
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial majoritatea germanilor au fost mutați cu forța în Germania nazistă (1940), cei rămași emigrând după 1989.
Biserica a rămas funcțională, fiind folosită de toți catolicii din oraș. Este întreținută de Arhidieceza Romano-Catolică București și prin donațiile diasporei.
M-am întors la teatru și, pe lângă catedrală, m-am îndreptat spre Piața Civică, un spațiu larg în care în 1978 s-a inaugurat o fântână arteziană, la bază decorată cu mozaicuri prezentând flora și fauna Deltei Dunării.
Pe o latură a pieței se află Primăria Tulcea, în fața căreia în 1972 s-a inaugurat statuia Mircea cel Bătrân, prezentându-l pe domnul Țării Românești (sec. XIV-XV) călare, înlocuind prima statuie (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, rămânând doar soclul pe care din 1940, pentru scurt timp, s-a postat statuia Regelui Ferdinand I.
În câteva minute am ajuns într-un giratoriu mărginit de 2 palate de epocă. Palatul Pașei a fost construit în anii 1863-1865 ca sediu administrativ al sangeacului Tulcea, Ahmed Rezim Pașa aducând meșteri italieni care au ridicat prima clădire în stil neo-clasic din Dobrogea., situată în centrul orașului, aproape de chei, putând fi văzută de pe corăbiile ce străbăteau Dunărea. După Războiul de Independență, când Dobrogea a fost integrată în statul român, din 1878 clădirea a devenit Palat Administrativ, la parter funcționând Tribunalul Judeţului, Parchetul, Corpul Portăreilor, Curtea de Juraţi și la etaj Prefectura județului Tulcea, sub comuniști Sfatul Popular Raional Tulcea (1950-1970) și din 1982 Muzeul de Artă, cu 7 colecții principale: pictură modernă și contemporană (932 lucrări), sculptură modernă și contemporană (420 lucrări), icoane din secolele XVIII, XIX și XX (797 lucrări), grafică modernă și contemporană (4016 lucrări), plăci de gravură, unice în țară (400 lucrări), artă orientală din secolele XVIII și XIX (311 piese), artă decorativă din secolele XVIII, XIX și XX (139 piese), care funcționează și azi.
În anii 1910-1914, la inițiativa lui Grigore Antipa, s-a construit Palatul Administrației Pescăriilor Statului, din 1948 devenit sediul Inspectoratului Regional Piscicol Tulcea și Societății de Stat „Compescaria”, care administrau industrializarea și comercializarea peștelui, apoi al centralei Deltei Dunării, în final clădirea fiind transformată în club de noapte, azi fiind dezafectată.
Urmând strada din stânga lui, în 2 minute am ajuns la Muzeul de Etnografie și Artă Populară, înființat în 2005, etalând cca. 8,600 etnografice, port popular, covoare, obiecte de uz casnic, artă populară, fotografii, documente, etc. Ocupă clădire construită în anii 1924-1928, în stil neoromânesc, cu 2 aripi asimetrice, situate pe 2 străzi, la intersecție prezentând inferior un pridvor, cale de acces în interior, deasupra lui un turn cu foișor, folosită atunci ca sediu al sucursalei Băncii Naționale a României. Clădirea a fost restaurată în perioada 2019-2022.
Pe strada din stânga lui se află Centrul Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării”, realizat în cadrul unui proiect derulat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina 2004-2006 și inaugurat în 2009, la parter și etaj fiind amenajat un muzeu despre istoricul formării deltei, floră, faună, ocupațiile tradiționale ale locuitorilor, în demisol fiind create 2 acvarii cilindrice cu numeroase specii de pești, nevertebrate din recifele de corali și sturioni, consideraţi a fi printre cei mai primitivi peşti care mai trăiesc azi pe glob.
În fața clădirii, de Ziua Internațională a Muzeelor, în 2011 s-a dezvelit placa memorială Gavrilă Simion (1928-2010), arheolog român, fondator al Muzeului de Arheologie din Tulcea.
Pe cealaltă parte a străzii, într-un mic spațiu verde, am văzut statuia Spiru Haret, matematician, astrolog, pedagog român de origine armeană, de 3 ori ministru al educației, membru titular al Academiei Române (1851-1912), adusă în 1940 din Parcul „Mircea” de pe malul Dunării, unde a fost inaugurată în 1923.
Depășind o clădire cu aspect de hală, în care funcționa un restaurant, mi-am dat seama de ce s-a ales acea locație pentru statuie. În următoarea clădire, impunătoare, formată din mai multe corpuri, funcționează Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”.
În 1863, când sangeacul Tulcea era condus de Ahmed Rezim Pașa, s-a înființat „Gimnaziul Real de Băieți”, pentru el în anii 1864-1867 construindu-se o clădire, azi situată în apropierea corpului C al colegiului, în anii 1903-1941 numit Liceul „Principele Carol”. Începând cu anul 1925 s-a construit actuala clădire, până în 1927 ridicându-se corpul central și aripa nordică, în anii 1970-1971 fiind adăugată și aripa sudică.
Pe aceeași stradă se află și Geamia Azizyie, construită în 1863, sub al 12-lea sultan al Turciei, Abdul-Aziz, lângă ea fiind ridicată și o școală turcească. Clădirea, din piatră cioplită, cărămidă și lemn, a fost prevăzută cu 32 de ferestre, care asigurau iluminatul natural și un minaret, reconstruit în 1897, având diametrul de 3,55 metri și 25 metri înălțime. Geamia a fost restaurată în 1970.
De acolo m-am îndreptat spre Dunăre, urmând să fac o plimbare de-a lungul Falezei Ivan Patzaichin, o promenadă lungă, numită după canoistul român, lipovean (1949-2021), cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară (1968, 1972, 1980, 1984) și triplu laureat cu argint, în amintirea căruia a fost creat și Ansamblul Memorial „Ivan Patzaichin”, inaugurat în 2023. E format din Columna lui Ivan, inscripționată cu regatele importante la care a participat acesta, Metopa- o bandă de 12 metri lungime, care prezintă scene din viața lui , „Inima așezată” din metal și „Valul oprit”, sugerând mărinimia și relația sa cu apa.
În zona centrală a falezei m-am oprit pentru câteva minute la grandioasa fântână arteziană cinetică, pentru a urmări apa cum „dansa” pe ritmul muzicii, într-un joc de forme și culori.
Urmând faleza am ajuns în dreptul unei clădiri ce semăna cu un vapor, sediul Căpităniei Portului, care supraveghează navigația în zona Dunării de Jos, a Deltei Dunării și a punctelor de acces maritim. Încă din 1841portul a funcționat sub administrația unei căpitănii, pentru care în perioada 1870-1918 s-au construit clădiri administrative și s-au amenajat cheiuri.
Tot pe faleză, în apropierea gării și a numeroaselor pontoane, se află și Administrația Portului Tulcea.
Am părăsit faleza și, trecând printre numeroasele blocuri, m-am îndreptat spre fosta Casă de Cultură a Sindicatelor, azi în ea funcționând magazine, baruri, firme, etc.
În apropierea ei se află Biblioteca Județeană „Panait Cernea”, numită după poetul, filosof și critic literar (1881-1913), de origine bulgară, născut localitatea Cerna din jud. Tulcea, unde se află și o casă memorială. Prima bibliotecă publică din Tulcea a fost creată de directorul liceului, achiziționând colecția personală a fostului director,dar a fost devastată în primul Război Mondial. În anii 1922-1923 câteva cadre didactice au înființat o nouă bibliotecă, „Biblioteca Casei Învățătorului” care, preluată de un general pensionat, a fost transformată în Biblioteca publică „Panait Cernea” (1928-1929). În Al Doilea Război Mondial colecția ei a fost evacuată din oraș cu vagoane de marfă, doar puține fiind returnate Bibliotecii Centrale Raionale, înființată în 1952. Spațiul devenind necorespunzător, în anii 1980-1984 s-a construit actuala clădire, spre sud cu 3 etaje, spre nord cu 4 etaje, reabilitată în 2008, care deține cca. 270.000 de unități bibliografice.
Lângă Bibliotecă în 1995 s-a creat un parc, cu bănci pentru relaxare, în care s-au postat 14 busturi ale unor personalități de vază ale Dobrogei, după care a fost numit Parcul Personalităților.
Jean Bart (1874-1933)
Orest Tafrali (1876-1937)
Traversându-l, apoi ocolind Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre Lacul Ciuperca, reamenajat în anii 2007-2010, pe el fiind create 2 fântâni arteziene, pe malul lui o plajă, promenadă, terenuri de sport, locuri de joacă, etc.
Am ieșit din zona lacului lângă Gara Tulcea unde, într-un mic giratoriu, în 1977 s-a postat statuia Mircea cel Bătrân, înlocuind-o pe cea veche (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, în timpul ocupației Dobrogei de armatele Puterilor Centrale, onorându-l pe domnitorul care, luptând împotriva turcilor, a reușit să unească Dobrogea cu Țara Românească.
Clădirea gării a fost construită în 1972, având aspectul unei ambarcațiuni, fațadele ei fiind orientate spre giratoriu, faleză și Dunăre.
Lângă ea, amintind de trecut, e postată o veche locomotivă cu aburi.
Cum se înnoptase, din păcate vizitarea orașului luase sfârșit.
Orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, situat pe malul vestic al Lacului Balaton, a fost prima dată atestat documentar din 1247, însă arheologii au descoperit urme de locuire din neolitic, azi acoperite de lac, din Epoca Bronzului, zona fiind locuită permanent până în jur de 160 e.n., când a fost pustiită de triburile barbare. În sec. IV, sub ocupația romană, s-a construit cetatea Fenékpuszta, după retragerea lor, ocupată de huni, apoi de goți și un secol mai târziu de lombarzi. În 568 au sosit creștini, care au fost izolați și supravegheați militar după războiul civil din 626-630, când cetatea a fost distrusă, fiind refăcută abia în sec. IX.
În sec. XIV, pentru loialitatea lui, Regele Ludovic cel Mare i-a dăruit croatului Palatine István Lackfi moșia Kesthely. Acesta a adus călugări franciscani (1386-1390) care au construit Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei”, în stil gotic și o mânăstire alăturată (Magyarok Nagyasszonya romai-katolikus-templom es Varkert), la construcție folosind și materiale din fosta Biserică Sf. Laurențiu (sec. XII), ale cărei ruine azi pot fi văzute în dreapta bisericii.
Interiorul bisericii a fost ornat cu fresce, cele din sanctuar păstrându-se până azi, fiind cele mai mari picturi murale gotice din Ungaria care au supraviețuit timpului.
Turnul, situat la fațada principală, prevăzut cu o rozeta, a fost construit abia în 1878, de familia Festetics, care au extins biserica și au prevăzut-o cu vitralii.
În interior s-au creat capele laterale, ornate cu statui prezentând sfinții cărora le erau dedicate.
După ce a fost executat de Regele Sigismund de Luxemburg (1397), István Lackfi a fost înmormântat în biserică, în secolele următoare acolo fiind îngropați și membrii ai familiei Festetics.
Statuia Lackfi István
Dezvoltându-se, în 1403 Keszthely a primit statutul de târg. Din 1430 a intrat în posesia familiei Gersei Pethő, din clanul Nádasd, care și-au construit mai multe case și un conac înconjurat cu ziduri, jefuite în 1442 de Ordinul Carthusian, o dată cu clădirile și bisericile din oraș. În timpul campaniei de cucerire a Vienei, trecând prin Keszthely (1548), trupele otomane au devastat orașul, incendiat conacul, dar nu l-au putut cuceri, între timp biserica și mânăstirea fiind fortificate, înconjurate cu un șanț umplut cu apă, devenind cetate de graniță. Până la retragerea otomanilor (1686) aceștia au încercat de mai multe ori să o cucerească, dar fără succes.
La mijlocul sec. XVII Pál Festetics, comandant în armata imperială condusă de generalul Batthyány, însurându-se a doua oară, s-a mutat în actualul district Tolna din Ungaria, fiii săi Josef și Kristóf Festetics adăugând Tolna la numele de familie, toți descendenții fiind numiți de atunci conți de Tolna. Keszthely aderând la Războiul de Independență, condus de Rákóczi, în perioada 1705-1709 a fost ocupat de curuți. După Tratatul de pace de la Szatmár (1711) porţile şi zidul de apărare al cetății au fost distruse, șanțul cu apă înconjurător fiind umplut cu pământ.
În perioada 1737-1741 Kristóf a achiziționat numeroase moșii, între care și actualul județ Zala, cu târgul Keszthely (1739), care a fost deținut de familie până spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1745 s-a construit Palatul Festetics, în timp extins, s-a fondat un spital (1759), pentru navigația pe lacul Balaton s-au construit ambarcațiuni, etc. Orașul a devenit un centru meșteșugăresc foarte dezvoltat, în 1772 fiind înregistrate 12 bresle, an în care pe un teren aparținând franciscanilor, a fost fondată și o școală cu cursuri de 3 ani, în care au predat preoții franciscani, în 1789 devenită instituție regală, când cursurile s-au prelungit cu 2 ani. În anul 1800 școala a fost mutată în al doilea etaj al mânăstirii, ambele preluate în 1808 de Ordinul Premonastratens.
În perioada 1885-1892 în prelungirea mânăstirii s-a construit o nouă clădire și școala a fost mutată în ea. Călugării Premonastratens au predat și după naționalizarea clădirii (1948), până când Ordinul a fost desființat de stat (1950). Azi numit Gimnaziul Vajda János (Vajda JánosGimnázium), dupăpoetul maghiar, jurnalist, traducător literar din sec XIX, mărginește o parte a Pieței centrale a orașului, zonă în care se află și Statuia „Sf. Treime” (Szentháromságszobor), postată în 1770 de Pál Festetics, o coloană corintică situată pe un postament, ornat cu statuile Sf. Florian, Sf. Sebastian, Sf. Rochus și un înger, pe ea fiind postat grupul statuar prezentând Sf. Treime.
În 2005, la împlinirea a 250 de ani de nașterea sa, în fața gimnaziului s-a postat statuia György Festetics (György Festetics szobor), din bronz, prezentându-l îmbrăcat în haine de epocă, așezat pe o bancă.
Pentru a dezvolta agricultura în zonă, cu produse autohtone, în 1797 György a fondat Colegiul Agricol Georgikon, prima instituție de învățământ superior din Europa, azi Facultate a Universității din Pannonia. Fiind pasionați de creșterea cailor, au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai.
În 1817 s-au organizat primele Festivități Helikon la care au participat marii poeți și scriitori ai epocii, orașul dând și un renumit compozitor, Károly Goldmark (1830-1915), fiul familiei de evrei care la începutul sec. IXI s-au mutat în vechea Casă Pethő (Pethő ház),reconstruită în sec. XVIII cu arcade în stil baroc. Azi numită și „Casa Evreiască”, poate fi văzută în centrul istoric al orașului, intrându-se printr-un gang.
Depășind-o, la capătul curții interioare se ajunge la fosta Sinagogă Neologă (Neológ zsinagóga), construită în stil neoclasic (1852), apoi extinsă (1894), când i s-a creat fațada în stil eclectic, pe care nu am putut să o văd din cauza numeroșilor copaci ce o acopereau.
Lângă ea în 2004 Primăria orașului Keszthely a postat o placă ce comemorează cele 829 de victime ale Holocaustului, în 1944 evreii din ghetourile create în oraș fiind deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.
În 1839 s-a construit podul dintre Keszthely și județul Somogy, pentru navigația pe lacul Balaton s-a realizat prima navă mare cu pânze, Galera Phoenix și în 1846 s-a lansat prima flotă de nave cu aburi. La sfârșitul secolului pe malul lacului s-au construit o baie și vile, cea mai veche care s-a păstrat până azi fiind Hotelul Hullám, inaugurat în 1894, extins cu 2 aripi, prevăzute cu turnuri (1897), un an mai târziu fiind deshis și Hotelul Balaton, ambele situate la marginea estică a unui parc.
În fața Hotelului Hullám în 1906 s-a creat Pavilionul Musical, clădire din fontă care, deteriorată în timp, a fost recreată din lemn.
În timp s-au creat alte vile, hoteluri, azi zona fiind o destinație populară pentru turiști.
În parcul de pe malul lacului, amintind de campionul olimpic la înot, medic, editor de ziar și profesor universitar (1913-1945), în 2014 a fost inaugurată statuia Csik Ferenc (Csik Ferenc szobor).
În jurul anului 1910 în centrul orașului s-a construit primul teatru, clădire în stil secession, în care a funcționat și cinematograful Urania. În 1934 clădirea a fost transformată în garaj. Postbelic dregadându-se treptat, în anii 1980 a fost închis, în perioada 2000-2002 fiind înlocuit cu actuala clădire, Centrul Congreselor și Teatrul Balaton (Balaton Kongresszusi Központ și Színház), în care se desfășoară spectacole de teatru, concerte, conferințe, evenimente culturale, etc.
Pentru Asociația muzeului, fondată în 1898, interbelic s-a construit o clădire în stil neo-baroc (1925-1928), Muzeul Balaton (Balaton Múzeum), care în 1936 a fuzionat cu Muzeul Darnay din Sümeg, colecțiile sale crescând. În timpul bombardamentelor din 1945 cele mai valoroase piese au fost transportate cu trenul și depozitate în gara din Zalaegerszeg. După ce clădirea a fost naționalizată 91949), muzeu s-a reînființat, azi în cele 11 camere se pot vedea cele cca. 380.000 de piese arheologice, istorice, etnografice și de istorie naturală ale regiunii Balaton.
În 1945 Keszthely a fost ocupat de sovietici și din 1954 ridicat la rangul de oraș. În cele Două Războaie Mondiale decedând mulți localnici, lângă Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei” în 2001 s-a postat Monumentul Eroilor (Hősi emlékmű), prezentând o mamă și copilul ei îndurerați, în spatele ei fiind postat un arc din piatră, cu o cruce, având pe laterale plăci inscripționate cu numele celor căzuți.
În apropiere se află Monumentul Revoluției Maghiare din 1956 (1956-os forradalom emlékműve), inaugurat în 2006, un revoluționar tânăr ieșind dintr-un zid spart, simbolizând prăbușirea opresiunii, purtând un steag, sugerând lupta pentru libertate.
Excursiile Monicăi 