Arhive etichetă: biblioteci

Iași- din cartierul Copou la Piața Unirii

Publicat pe de
1

După ce m-am cazat în Iași, la Hotelul Continental, situat în orașul istoric, mai având câteva ore până se însera, m-am hotărât să continui explorarea cartierului Copou, din care o parte o văzusem mai devreme.

De la hotel m-am îndreptat spre bulevardul Independenței, trecând pe lângă o clădire pe care o inscripție amintește că în ea au funcționat Librăria și Tipografia societății culturale Junimea, unde au fost tipărite Revista „Convorbiri Literare” și ziarul Curierul de Iași, al cărui redactor a fost pentru o perioadă de timp Mihai Eminescu.

Vis a vis de ea, înconjurat de un rondou cu flori, se află bustul Dimitrie Cantemir (1673-1723), cărturar al umanismului românesc, de 2 ori Domnitor al Moldovei. În spatele lui, fostul Palat Cantacuzino-Pașcanu, monument istoric, a fost construit la sfârșitul sec. XVIII și deținut de familie până în 1907, când a fost cumpărat de Primăria Iași și amenajat pentru birouri, care au funcționat în perioada 1911-1969, ulterior palatul găzduind redacţiile unor reviste şi cotidiene locale- „Flacăra Iaşului”, „Opinia”, „Cronica” și azi Casa Căsătoriilor.

În 5 minute am ajuns pe bulevardul Independenței, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”. Facultatea de Medicină a fost fondată în 1879, când a ocupat Palatul Calimachi, construit în 1793 construit în 1793 pe proprietatea hatmanului Costache Ghica și a vistiernicului Ion Cantacuzino, în timpul lui Calimachi Vodă (1795-1799) devenit reședință domnească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza cumpărat, în el fiind amenajată prima Universitate modernă din România, azi numită Universitatea Veche. În timp s-au înființat și alte facultăți, mutate în 1897 în noua clădire construită în cartierul Copou, în palat rămânând doar Facultatea de Medicină. Fiind create Facultățile de Farmacie și Medicină Dentară, până în 1912 palatul a fost modificat în forma actuală, din vechea clădire păstrându-se doar portalul intrării principale, cu stema Moldovei. Din 1991 a primit statutul de Universitate, numită după celebrul reprezentant al Școlii de Anatomie Funcțională din Iași., în cadrul căreia ulterior s-a înființat și Facultatea de Bioinginerie Medicală, singura din Romania. În 1999 în fața Universității  s-a amenajat Piața Națiunilor Unite, în care s-a postat Monumentul Unirii, o copie a unui vechi grup statuar comandat de principesa Olga I. Sturdza în 1927 și amplasat inițial la baza dealului Copou, distrus în Al Doilea Război Mondial. Grupul r prezintă o statuie centrală, Patria-Mamă, înconjurată de 3 fiice, provinciile Transilvania, Basarabia și Bucovina, în spatele lor copilul îngenuncheat simbolizând românii rămași în afara granițelor. Este situat în centrul unei hărți a României Mari spre care, din cele 4 colțuri ale pieței, pornesc 4 alei, oprindu-se la „granițele” ei.

Pe cealaltă parte a bulevardului se află fosta Casă Roset, construită în anii 1801-1811, în stil neoclasic, pe locul unei case moștenită de Safta, soția logofătului Vasile Roset. Primind-o ca dar de nuntă, în 1844 fata lor a vândut-o Societății de Medici și Naturaliști, înființată din 1830, devenind sediul ei, ocupând și azi parterul clădirii, alături de Biblioteca Medicală și redacția Revistei Medico-Chirurgicale. La etaj este amenajat Muzeul de Istorie Naturală, având în patrimoniu peste 300.000 exemplare, cele mai valoroase fiind colecțiile de Insecte, Moluște, Amfibieni, Reptile, Păsări, Minerale și Plante, în el fiind păstrate și colecțiile donate la sfârșitul sec. XIX de Mitropolitul Veniamin Costachi, Domnitorul Mihail Sturdza, Alecu Balș, Gheorghe Asachi etc.

Urmând bulevardul, am trecut pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon”, construită între anii 1747-1752, de la care am văzut doar Turnul-Clopotniță, intrarea fiind închisă.

Piața Independenței a fost creată după marele cutremur din 1977, în timpul resistematizării orașului. În  ea s-a postat Monumentul Independenței, inaugurat în 1980 în prezența lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Pe un soclu din travertin, de 6 metri înălțime, cu 6 altoreliefuri prezentând elementele reprezentative ale Războiului de Independență, în stânga Chemarea poporului la arme, Cucerirea redutei Plevna și Capitularea armatei turcești, în dreapta Trecerea Dunării, Proclamarea Independenței și Marea biruință a drapelelor românești, statuia din bronz, de 11 metri înălțime, prezintă o eroină ținând deasupra capului steagul victoriei.

Din spatele pieței, depășind diferite centre medicale, am intrat în cartierul Copou, unde am trecut pe lângă Inspectoratul Școlar Județean, clădire construită la începutul sec. al XX-lea, înscrisă pe lista  monumentelor istorice.

Cum în acea parte a dealului Copou se află mai multe case memoriale și muzee, pe care doream să le văd, am străbătut străduțele liniștite, întrebându-mă dacă le voi găsi deschise, ceea ce nu s-a întâmplat, deși era august, „luna concediilor”. Muzeul Memorial „Poni-Cernătescu” funcționează într-o clădire, monument istoric, construită în 1839 de Mitropolitul Veniamin Costachi, din 1880 deținută de profesorul Petru Poni, membru al Academiei Române, unul dintre savanții care a pus bazele științei românești, din 1925 de fata sa, chimista Margareta Poni, care în 1971a donat-o Consiliului Popular Iași cu condiția ca în ea să fie organizat un muzeu memorial dedicat familiei Poni., care a fost inaugurat în 1991, după ce clădirea a fost restaurată.  În perioada 2009-2011 muzeul a fost reorganizat și un an mai târziu redeschis, azi încăperile reconstituind reședința de la începutul sec. XX, o cameră fiind amenajată ca laborator de chimie.

Muzeul Memorial Mihail Kogălniceanu, inaugurat în 1970, a fost amenajat în casa natală a scriitorului, istoric, om politic, cel mai important susținător al Unirii Moldovei cu Țara Românească și colaborator al Domnitorului Al. Ioan Cuza, construită în 1807, refăcută în 1888 și postbelic, azi monument istoric. Casa a avut ca oaspeți de seamă pe pașoptiștii C. Negri, V. Alecsandri, Al. Russo, Domnitorii Moldovei, Mihail Sturdza și Grigore Alexandru Ghica, în timpul vizitei la Iași (1869) în ea fiind găzduit Principele Carol. În timpul Primului Război Mondial a fost sediul Curții Marțiale, apoi al Societății de Ocrotire a Orfanilor de Război, postbelic cămin pentru studenții Facultății de Medicină.

Încăperile muzeului, cu mobilier de epocă, obiecte decorative etc., reconstituie ambientul locuințelor boierești de la jumătatea secolului XIX.

Îndreptându-mă spre un alt muzeu, am trecut pe lângă Școala primară „Mihail Kogălniceanu”.

Pe o casă din apropiere o placă inscripționată menționează că în anii 1941-1944 în ea a locuit Prof. Dr. Mihai David, Rectorul Universității Iași.

Muzeul „Nicolae Gane” funcționează într-o casă construită la începutul sec. XIX, în care o perioadă a locuit consulul francez Victor Place (1818-1875), susținător al Unirii Principatelor Române, apoi a fost cumpărată de Nicolae Gane (1838-1916), magistrat, avocat, scriitor, membru al Societății Culturale „Junimea” și al Academiei Române, om politic, de 5 ori primar al orașului Iași, familia deținând-o până în 1916, perioadă în care casa a găzduit multe întruniri ale Societății Culturale „Junimea”. Fiind moștenită de fiul său, acesta a vândut-o Direcției Regionale Silvice, care a folosit-o până în 1948, când a fost preluată de stat și folosită de Întreprinderea de Gospodărie Comunală, după 1989 în ea funcționând birourile Regiei Autonome de Termoficare Iași ș iale  Direcției Naționale Anticorupție, apoi amenajat muzeul, inaugurat în 1993, în clădire funcționând și Laboratorul de Restaurare Carte și Documente al Muzeului Național al Literaturii Române Iași. În perioada 2019-2023 clădirea a fost restaurată, apoi muzeul redeschis, etalând expoziții de artă plastică, o încăpere fiind dedicată lui Nicolae Gane, în clădire fiind organizate și expoziții temporare, conferințe, dezbateri culturale etc. 

Casa în care funcționează Muzeul „Vasile Pogor”, popular numită „Casa cu ferestre luminate”, a fost construită în jur de 1850 de vornicul Vasile Pogor, om politic, publicist, poet, de câteva ori primarul orașului Iași, în timp devenită loc de întâlnire pentru intelectualitatea orașului, sediu al Societății literare Junimea, fondată în 1863 de Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, al revistei „Convorbiri literare”, fondată în 1867, redacția Revistei „Dacia Literară”, fondată în 1840. În 1901 a fost cumpărată de principesa Maria Moruzzi care a modificat fațada principală, la etaj creând un balcon, susținut de 4 coloane, în partea superioară postând blazonul familiei. Moștenită de fiul ei Gheorghe Brătianu, în 1938 mutându-se la București, a închiriat-o, timp de 9 ani devenind reședința regală din Iași, apoi preluată de Regionala C.F.R. Iași și după ce a fost naționalizată, din 1954 ocupată de Inspecția de Stat pentru Igienă și Protecția Muncii, Regionala Iași. În 1968 clădirea a fost restaurată și amenajată ca muzeu, secție a Muzeul Literaturii Române, la etaj prezentând dezvoltarea literaturii române începând din anul 1800, la parter tapiserii, tablouri, fotografii, manuscrise etc., o parte fiind amenajată ca bibliotecă. Clădirea a fost restaurată după cutremurul din 1977 și în perioada 1994-2006.

La capătul străzii am ajuns pe bulevardul Carol I, pe care am cotit pe lângă fosta Casă Cantacuzino-Pașcanu, clădire în stil neoclasic, construită în 1840 de marele logofăt Dumitrache Cantacuzino-Pașcanu și soția sa Profira, mătușa lui Grigore Ghica. înconjurată cu un zid, în fața ei fiind amenajată o gradină mare, în spate având acareturile: bucătăria, hambare, grajduri și locuințele țiganilor robi. Unul dintre tinerii robi, fiind îndrăgostit de o franțuzoaică, a cerut să fie eliberat din robie. Fiind refuzat de stăpână, în 1855 și-a omorât iubita și s-a sinucis, fapt care a grăbit decizia Domnitorului Moldovei de abolire a robiei țiganilor boierești, de atunci clădirea fiind numită popular Palatul Dezrobirii. După moartea logofătului, clădirea a trecut în proprietatea politicianului ieșean Dimitrie Cozadini, după 1875 devenind reședință regală temporară, pentru regele Carol I și invitații săi în timpul vizitelor la Iași. Spre sfârșitul secolului XIX palatul a fost cumpărat de stat pentru Corpul IV de armată, aici fiind adăpostite Comandamentul, Brigada de artilerie, Serviciul de Geniu și alte unități militare, dar casa a continuat să fie reședință regală pentru Carol I.

În Primul Război Mondial, când Bucureștiul a fost ocupat de Puterile Centrale, la Iași refugiindu-se conducerea României, palatul a devenit reședința Reginei Maria, după război (1929) aceasta donând-o Fundațiunii „Regele Ferdinand I”, în ea fiind amenajat „Institutul de Educațiune „Regina Maria”, cu internat, pentru educația fiicelor de ofițeri. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) a fost transformat în lagăr pentru militarii Armatei Roșii, după Bătălia de la Iași pentru militarii români, germani, italieni, prizonieri de război ai sovieticilor, în anii 1945-1965 devenind Căminul „Ion Niculi” al studenților politehniști ieșeni, din 1965 Palatul Pionierilor, după 1989 numit Palatul Copiilor, din 2015 înscris pe lista  monumentelort istorice.

Pe cealaltă parte a bulevardului se află Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, fondată în 1835 ca Bibliotecă a Academiei Mihăilene, în 1860 devenită Bibliotecă Universitară, apoi Centrală și Publică și din 1916 Biblioteca Universității „Al. Ioan Cuza”, în tot acest timp ocupând diferite locații, postbelic mutându-se în  actuala locație, inițial spațiul fiind închiriat de la  Biblioteca Fundației „Regele Ferdinand I”, preluat împreună cu patrimoniul după ce fundația a fost desființată (1948), apoi primind actualul nume.

Clădirea a fost construită în anii 1930-1934, în stil neoclasic, cu parter și 2 etaje, pe colțul a 2 străzi, prezentând pe fațada principală o terasă mărginită de perechi de coloane ionice, superior terminându-se cu o cupolă, în jurul căreia s-a dorit amplasarea statuilor unor domnitori ai Moldovei care, fiind prea grele, au fost postate vis a vis de clădire, la intrarea pe dealul Copoului, 4 perechi de voievozi formând actualul Grup Statuar al Voievozilor, din 2015 șapte statui fiind incluse pe lista monumentelor istorice. 

Azi biblioteca deține cca. 2 milioane de manuscrise și cărți vechi, unele din sec. XVII,  purtând semnături ilustre.

Lângă Bibliotecă, într-un spațiu amenajat pe mijlocul bulevardului, pe locul Monumentului Marii Uniri din 1918, distrus în al Doilea Război Mondial, s-a postat statuia poetului Mihai Eminescu, adusă din fața Universității.

În stânga unui giratoriu, la marginea cartierului Copou, am văzut Casa de Cultură a Studenților, construită în anii 1960-1962 pe locul unui club de echitație, nedorit de comuniști, atunci numită Casa Tineretului. Pe fațada principală s-au creat altoreliefuri prezentând tineri dansatori, muzicieni, actori etc., diferitele forme de artă prezentate în spectacolele care aveau loc în ea.

Lateral de giratoriu, se află un alt monument istoric, spre care m-am îndreptat și eu. După deschiderea căii ferate Pașcani-Iași și inaugurarea Gării Iași, pentru a facilita circulația pietonilor de la Gară spre Dealul Copou și zona centrală a orașului, s-a asanat o porțiune de teren din Mahalaua Calicilor și s-a creat Esplanada Elisabeta, inaugurată în 1902, azi numită Râpa Galbenă.    

Prezintă un corp central semicircular, cu o terasă superioară, încadrat de 2 scări monumentale în arc de cerc, fiecare cu câte 3 balconașe, orientate spre interior.

La bază încadrează o mică grădină în care e postat bustul Mihai Eminescu, poet despre care se spune că venea adesea în acel loc și își imagina un pod peste vale, între Copou și Galata.

În Mahalaua Calicilor a existat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1709), în 1800 înlocuită cu Biserica „Tuturor Sfinților”–Banu, prima biserică din oraș în care s-a slujit doar în limba română. Fiind folosită de calici, oamenii ce trăiau din mila publică, era cunoscută ca „Biserica calicilor”. Lângă ea boierul Savin Zmucilă a construit un azil pentru săraci, bolnavi și călători, care a funcționat până în anul 1948. În decursul timpului biserica a fost restaurată de mai multe ori, ultima dată în perioada 2010-2013 și din 2015 a fost înscrisă  pe lista monumentelor istorice.

De la ea am urmat o stradă pietonală, mărginită de case de epocă, amenajată cu numeroase terase.

Casa Catargiu, clădire în stil neoclasic, monument istoric și de arhitectură, a fost construită între 1800-1806 de logofătul Costache Catargiu, ulterior deținută de  hatmanul Constantinică Palade, spătarul Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, familia Ghica, în perioada 1859-1862 devenind reședința Domnitor Al. Ioan Cuza, în anii 1916-1919 a Regelui Ferdinand (1916-1919), refugiat din Bucureștiul ocupat de trupele germane.

Până în 1937 a fost deținută de Societatea Creditului Urban din Iaşi, apoi naționalizată și, la îndemnul lui Nicolae Iorga, etajul transformat în muzeu, numit  “Palatul Cuza-vodă”, cuprinzând apartamentele domnești, cabinetul de lucru al Domnitorului, saloane etc. cu mobilier de epocă. Apoi s-a amenajat și parterul, cu colecții evocând Revoluția de la 1848 și Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859) și în 1959, sărbătorind 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, s-a inaugurat Muzeul Unirii.

Pe cealaltă parte a străzii, cu fațada principală spre Piața Unirii, se află Grand Hotel Traian, zonă pe vremuri ocupată de numeroase dughene și magazine deținute de avocatul Scarlat Pastia, în anii 1877-1879 Primar al orașului Iași, pe care le-a demolat, pe locul lor dorind să ridice un teatru național. Împrumutându-se și  rămânând dator creditorilor, a trebuit să predea clădirea, care a fost transformată  în hotel, cumpărat de familia evreiască Theitler. În el au avut loc evenimente importante ca banchetul celei de-a XXI-a aniversări a Societății Literare Junimea (1884) și 100 de ani de la Răscoala Horia, Cloșca și Crișan, la care au fost prezenți Mihai Eminescu și Ion Creangă. În 1918, pentru o scurtă perioadă, a funcționat Guvernul României. Trecând în proprietatea Primăriei Iași, în 1943 a fost renovat și din 1950, naționalizat, a devenit hotel de stat, azi 90% din el fiind deținut de un om de afaceri.

Piața Unirii este locul unde în 1859 s-a jucat pentru prima dată Hora Unirii. A fost creată de Primărie începând cu anul 1896 prin expropierea și demolarea unor clădiri. În ea tronează statuia Al. Ioan Cuza, dezvelită în 1912, în prezența Regelui Carol I, a Principilor Ferdinand și Carol. Executată din bronz, de 3,5 metri înălțime, în prezintă pe Domnitor în uniforma de ofițer, cu mantia princiară pe umeri. E așezată pe un soclu înalt, la baza căruia sunt amplasate statuile Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, personalități importante ale Unirii Principatelor, pe cele 4 laturi coroane din bronz, încercuind plăci inscripționate cu date istorice importante din perioada domniei lui.

Am ieșit din piață pe fosta Uliță Golia, zonă în care la începutul sec. XX evreul Braunstein a deținut numeroase magazine, pe care le-a demolat și în 1914 a ridicat un Hotel de lux, deasupra intrării principale prevăzut cu o cupolă, azi monument de arhitectură, numit Palatul Braunstein. Ulterior a fost ocupat de o bancă, după ce a fost naționalizat de Magazinul Victoria, etajele fiind amenajate ca locuințe. După 1989 o parte din clădire a fost retrocedată, apoi răscumpărată de Primăria Iași, care în perioada 2018-2022 a restaurat-o și transformată în centru multifuncțional, în palat funcționând „Galeriile Cupola”, sală de expoziții a Uniunii Artiștilor Plastici, săli de conferință, Centrul Cultural German și Centrul Cultural Francez.

Pe colțul a 2 străzi, vis a vis de Hotelul Continental, în care mă cazasem, se află fostul Palat Neuschotz, azi Hotelul Select, clădire în stil eclectic francez, construită spre sfârșitul sec. XIX ca reședință a bancherului evreu austriac din Iași, Iacob Neuschotz, în ea fiind amenajate și numeroasele sale magazine. Fiind filantrop, în 1865 a construit Sinagoga Beth-Iacob, pe care a trebuit să o ascundă în curtea sa interioară, având doar fațada la stradă, autoritățile nepermițând să iasă în evidență în apropierea unei biserici creștine. A rezistat până în 1944, când a fost distrusă de un bombardament, care a avariat și palatul, ulterior fiind demolată și palatul recondiționat.

Citește și Ansamblul Mitropolitan Iași

Chișinău, Republica Moldova- din bulevardul Ștefan cel Mare spre Parcul Valea Morilor și retur

Publicat pe de
1

Vizitând orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am străbătut o mare parte a bulevardului Ștefan cel Mare, m-am îndreptat spre cel mai renumit parc al orașului, inițial urmând o stradă paralelă (str. București), mărginită de clădiri mai noi, din loc în loc intercalate cu case vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Școală Primară

Mitropolia Basarabiei, biserică ortodoxă de rit vechi, care a funcționat până în 1944, fiind reactivată în 1992 

fosta Clinică Pediatrică- secția de oftalmologie, fondată la începutul sec. XX de Dr. Iulia Kviatkovski

Liberty Business Center

Conacul Dolivo Dobrovolski, construit în a doua jumătate a sec. XIX, monument istoric, azi sediul Ambasadei Bulgariei

După aproximativ 20 min. am ajuns la Palatul Republicii, creat în 1984 pentru întrunirile de rang înalt, în perioada guvernării sovietice numit Sala Prieteniei, nume schimbat în timp de 2 ori, din 1995 primindu-l pe cel actual. Azi în palat, pe lângă numeroasele summituri, conferințe, congrese, ceremonii, se desfășoară și concerte, festivaluri, expoziții etc.

De la palat am cotit spre parc, prin cartierul liniștit, urmând ca în drum să văd 2 instituții culturale.  

Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, cel mai vechi muzeu din Republica Moldova, a fost creat după 1889, cînd Zemstva Basarabiei a organizat prima Expoziţie Agricolă şi Industrială, cu exponatele etalate în cadrul ei, pentru el fiind construită actuala clădire, terminată în 1905. În decursul timpului patrimoniul muzeului a crescut, azi muzeul deținând cca. 135.000 de piese.  

Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, situată în apropierea uneia dintre intrările în parc, a fost formată prin comasarea Institutului de Stat al Artelor și a Academiei de Muzică „Gavriil Musicescu”, care avea la bază Conservatorul „Unirea”, înființat în 1919 la inițiativa lui George Enescu, din 1940 numit Conservatorului de Stat. Funcționează într-o clădire construită în 1902, în stil clasicist francez, monument de istorie și arhitectură, inițial sediul Gimnaziului nr. 3 de băieți, în Primul Război Mondial transformată în spital militar, apoi ocupată de Sfatul Țării, în 1918 în ea fiind votată Unirea Basarabiei cu România.

Parcul Valea Morilor a fost înființat în 1950, la inițiativa lui Leonid Brejnev, numit atunci „Parcul Central de Cultură și Odihnă al Comsomolului Leninist”, ocupând cca. 114 hectare cu numeroase soiuri de copaci și arbuști din jurul Lacului Valea Morilor, în care azi se află un Teatru de Vară, un cinematograf, o stație de bărci, plajă, loc de joacă pentru copii, etc.

Am intrat în parc pe lângă Rotonda, un foișor mărginit de 8 coloane.

De la el pornește Scara Cascadelor, o cădere de apă centrală, fragmentată de bazine mici, mărginită de 2 șiruri de trepte, formate din câte 218 trepte, lateral având elemente decorative.

Căderea de apă e fragmentată de terase, ornate cu bazine de apă, sculpturi și coloane cu felinare.

În decursul timpului degradându-se, în perioada 2015-2016 rotonda și scara au fost restaurate.

Ajungând la capătul scării, lateral de ea am văzut Monumentul „Cișmeaua Generalului Georgescu P. Ion”, creat în 1937 de administrația armatei române, la inițiativa generalului, în cinstea victoriilor în luptele de la Mărăști și Mărășești, din timpul Primului Război Mondial, sub conducerea sovietică pe el fiind postate 3 plăci comemorând cucerirea de către URSS a Basarabiei și nordului Bucovinei.

În jurul lacului s-a creat o alee de 2,5 kilometri lungime, devenită loc de promenadă, pe care am urmat-o și eu, pe o mică porțiune.

Am părăsit parcul, urcând scara de granit, refăcută în 2018, proiectul fiind finanțat de Consiliului local al Sectorului 1 București, România, apoi trecând printr-o piațetă.

Urmând strada spre stânga, am trecut pe lângă Muzeul Național al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, creat în 1965, atunci numit Muzeul Republican de Literatură din RSSM, patronat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. În 1990 muzeu a fost desființat, un an mai târziu devenind Centrul Național de Studii Literare și Muzeografie „Mihail Kogălniceanu”, în 1997 primind actualul nume, din 2013 redevenind muzeu, trecut în administrația Ministerului Culturii. Patrimoniul muzeului cuprinde 28.000 de manuscrise, cca. 22.0000 de cărți din sec. XVI-XX, artă plastică, fotografii etc.

În aceeași zonă se află și fostul Turn de Apă, de 27 metri înălțime, construit în 1892 o dată cu apeductul orășenesc și prima rețea de canalizare din Chișinău, folosit în acel scop până în 1940, apoi preluat de pompieri, ulterior administrat de Universitatea de Stat Chișinău și folosit ca Observator. Fiind avariat de cutremurul din 1977, a fost refăcut și amenajat ca Muzeul de Istorie al orașului Chișinău, inaugurat în 1985. Turnul fiind avariat de cutremurul din 1990, a fost părăsit, ulterior renovat și în 2013 muzeul redeschis, cu expoziția permanentă „Istoria orașului”, exponatele ei datând din sec. XVI-XX,  ultimul nivel al clădirii fiind folosit pentru expoziții temporare de pictură, fotografii, documentare, concerte etc.

Revenind la piațetă, trecând de o clădire somptuoasă, am cotit și m-am îndreptat spre centrul istoric, bineînțeles în drum urmând să văd și alte clădiri din patrimoniul istoric.

Ambasada României funcționează într-o clădire veche, bine întreținută, înscrisă în Registrul monumentelor de istorie şi cultură al Municipiului Chişinău  cu numele de „Curtea urbană a lui N.I. Semigradov”.

Primul Gimnaziu laic de fete din Basarabia a fost inaugurat în 1864, cu aprobarea Inspectoratului Școlar Novorossia, programele lui școlare fiind  elaborate de către poetul și dramaturgul Gheorghe Asachi, n 1871 devenit Liceul de fete Nr.1 a Zemstvei din Basarabia, prima școală secundară feminină laică din regiune. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost transformată în spital militar, din 1918 redeschis ca Liceul de Fete „Regina Maria”, după Al Doilea Război Mondial numit Școala Medie Nr. 1, din 1954 concentrându-se mai mult pe studiul limbii franceze.

În 1990, după prăbușirea URSS, numit Liceul Teoretic Român-Francez „Gh. Asachi”, a fost mutat într-o clădire nouă, în care funcționează și azi, în piațeta din fața lui fiind postată statuia Regina Maria a României.

Clădirea inițială era legată de Capela gimnaziului, construită în 1895, în stil bizantin, părăsită după un eveniment tragic petrecut în altarul ei, în acea perioadă fiind folosită o altă capelă din curtea liceului. Capela a fost sfințită abia în 1922.

În perioada URSS a fost transformată în Muzeul Ateismului din Chișinău, după obținerea independenței Republicii Moldova reluând funcția religioasă, devenind Biserica Ortodoxă Română „Sf. Cuv. Teodora de la Sihla”.

Pe unul dintre pereții exteriori s-a postat o piatră adusă din peștera din zona Neamțului (România), unde a stat în sihăstrie Sf. Teodora, azi pe ea fiind postat un basorelief prezentându-l pe  Al. Bernardazzi, arhitect principal al orașului Chișinău în perioada 1856-1878.

O altă clădire, monument istoric și de arhitectură, este fostul Gimnaziu pentru fete, fondat de Principesa Natalia Dadiani, construită în 1901, cu subsol și 2 etaje, în care din 1939 a funcționat Pinacoteca, primul muzeu de artă din oraș, cu cca. 160 de lucrări ale artiștilor plastici basarabeni și români, selectate de sculptorul Alexandru Plămădeală, în Al Doilea Război Mondial, pentru a fi salvate, încărcate în vagoane și trimise spre Harkov (Ucraina), unde nu au mai ajuns. În 1944 muzeul a fost redeschis cu exponate transferate de la Galeria Tretiakov (Moscova) și de la Ermitaj (Sankt Petersburg). Apoi în clădire a funcționat Comitetul Central al partidului comunist al RSSM, din 1964 Palatul Pionierilor, aripa stângă găzduind Societatea Republicană „Știința”, din 1976 Muzeul de Istorie a partidului comunist al Moldovei, nou înființat, pentru care clădirea a fost extinsă cu aripa dreaptă, simetrică cu cea veche din stânga, clădirea primind forma literei „T”. După restaurarea clădirii (2014-2016), în ea s-a redeschis Muzeul Național de Artă al Moldovei, azi având în patrimoniu peste 39.000 de opere de artă din sec. XV-XXI.

Lângă el se află Teatrul Republican de Păpuși „Licurici”, fondat în 1945, în care azi activează trupa de limbă română şi trupa de limbă rusă.

Biblioteca Națională a Republicii Moldova, are la bază Biblioteca Publică Gubernială a Basarabiei, inaugurată în 1832 într-o casă închiriată. În timp  fondul de carte al bibliotecii crescând, a fost mutată de mai multe ori, din 1918 funcționând în spaţiul Primăriei Orăşeneşti. În 1940, numită Biblioteca Republicană, a fost amplasată în sediul fostei Biblioteci Centrale românești, evacuată și din 1961 în actuala locație, azi patrimoniul ei cuprinzând cărți vechi, unele din sec XVII, documente, hărți, fotografii, privind istoria Moldovei, literatură universală  etc. În fața ei,  în memoria poetului, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, în 1997 s-a inaugurat Monumentul lui Vasile Alecsandri. 

Muzeul Național de Istorie a Moldovei,  inaugurat în 1987, funcționează într-o clădire construită pe locul fostului Gimnaziu nr. 1 de băieți, ulterior Liceul de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, în perioada 1945-1963 ocupată de un detașament de grăniceri, apoi de Universitatea Tehnică, distrusă de cutremurul din 1977, ulterior demolată și înlocuită cu actuala, care a păstrat doar aspectul exterior al celei vechi, în stil eclectic. În ea sunt amenajate 12 săli de expoziții, cu peste 300.000 de exponate, având la bază colecțiile Muzeului Gloriei Militare și ale Muzeului de Stat de Istorie, cărora li s-au adăugat și cele din unele muzee desființate, prezentând istoria Moldovei din preistorie până în sec. XX.

În fața intrării principale se află statuia Lupoaicei (Lupa Capitolina), o copie a celei din Roma (Italia), donată orașului în 1926, care a dispărut în anii 1940 și la sfârșitul anilor 1980 a fost refăcută.

Încă câteva minute și am ajuns pe bulevardul Ștefan cel Mare, pe care am continuat plimbarea prin oraș.

Citește și Chișinău, Republica Moldova- din centrul istoric spre Parcul Valea Trandafirilor

O incursiune în orașul Brăila

Publicat pe de
1

Orașul Brăila este situat în nord-estul județului Brăila, pe malul stâng al fluviului Dunărea. Localitatea a fost menționată în secolul XIV, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, numită Brayla, într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, o așezare getică (sec. IV-III î.e.n.) aflată pe terasa înaltă a Dunării, care întrețineau legături cu negustorii greci, în secolele V-XII comerțul fiind extins, ajungând în Imperiul Bizantin și până în Polonia, așezarea primind statutul de târg.

În anii 1538-1540, ocupată de otomani, din 1554 Brăila a devenit raia turcească, numită Ibrail, în care s-a construit o cetate (serhat), ce domina fluviul. Până în secolul XIX, în timpul războaielor purtate pentru deținerea Dobrogei, orașul a suferit numeroase asedii și a fost ocupat succesiv de turci, români și ruși, după  Pacea de la Bucureşti (1812), prin care turcii au pierdut cetăţile situate la nord de gurile Dunării, Brăila devenind cea mai puternică cetate turcească de la Dunărea de Jos, pierdută prin Pacea de la Adrianopol (1829), când orașul a fost ocupat de ruși și încadrat în Țara Românească.

Până în 1831 cetatea a fost demolată, apoi a început restructurarea orașului (1885), noile străzi, în formă de semicerc, pornind de la Dunăre și întorcându-se la ea. În timp s-au construit o cazarmă, un spital militar, s-au înființat noi școli, până în 1906 ajungând să funcționeze 33, o bancă, Teatrul Rally, numit după armatorul grec care l-a finanțat, s-au amenajat piețe, parcuri, etc.. Postbelic s-au înființat numeroase întreprinderi, Combinatul chimic, cel de celuloză și hârtie de la Chiscani, Centrala termică, etc., majoritatea închise după 1990.

Plecând din Galați spre Râmnicu Sărat, trecând prin Brăila, m-am oprit pentru a face o incursiune în oraș. Neștiind dacă voi găsi loc în centrul istoric, am parcat lângă Grădina Publică, azi întinsă pe 6 hectare, de-a lungul malului Dunării.

Grădina a existat încă din timpul ocupației otomane, când era numită „Grădina Pașei”.

Începând din 1860 a fost reamenajată, primind numele de „Grădina Mare”.

statuia Mihai Eminescu (1850-1889)

Pe latura de nord-est s-au construit locuinţa grădinarului, bufetul şi serele, pentru fanfara militară Chioșcul Muzicii și în perioada 1912-1913 Castelul de Apă, un rezervor cilindric, de 35 metri înălțime, cu capacitatea de 2.000 metri cubi, care asigura alimentarea cu apă potabilă în mai mult de jumătate din oraș, în momentul vizitei mele (2024) acoperit cu schele.

Fosta casă a grădinarului, clădire în stil neoromânesc, după 1947 administrată de Primăria Brăilă, din 1984 găzduiește Expoziţia Memorială „Panait Istrati”, deschisă cu prilejul centenarului scriitorului născut în oraș (1884-1984), în ea fiind etalate piese de mobilier, obiecte, manuscrise, documente, cărți cu autograf, fotografii, majoritatea cumpărate de la ultima soție a scriitorului. Deși scriitorul nu a locuit în ea, popular e numită Casa Memorială Panait Istrati.

De acolo m-am îndreptat spre Piața Poligon.

Într-una din casele ce o înconjoară azi funcționează Biblioteca Județeană „Panait Istrati”. Prima bibliotecă publică din oraș a fost înființată în 1881 în clădirea Liceului Real. Postbelic a fost mutată succesiv în mai multe locații, în 1957 ocupând câteva încăperi din Palatul Culturii. Clădirea deteriorându-se și colecțiile bibliotecii crescând, în 1972 a fost mutată în actuala locație, din 1981 numită după scriitorul brăilean, clădire restaurată în anul 2003.  

Casa Muzicii „Petre Ștrefănescu Goangă” a fost inaugurată în 2004. Funcționează într-o clădire în stil neoclasic, în care s-a născut cunoscutul bariton (1902-1973), ridicată la sfârșitul secolului XIX de bunicul său, pictorul Petre Alexandrescu, ca reședință a familiei. În ea se desfășoară diverse evenimente culturale, o parte din ea fiind amenajată cu o expoziție dedicată artistului. 

Îndreptându-mă spre piața centrală a orașului vechi, am trecut pe lângă Casa Embiricos, clădire în stil eclectic, cu elemente baroc, rococo și art nouveau, construită în 1912 de unul dintre cei mai bogați oameni din Brăila, armatorul și negustorul Mihail Embiricos. Falimentând, în 1927 clădirea a fost vândută, devenind sediul Societăţii meseriaşilor brăileni „Mihail Enescu”, în 1944 al comandamentului trupelor sovietice, după retragerea lor transformată în Spital de boli dermato-venerice, ulterior în policlinică.

Începând cu anul 1986 a fost amenajată Casa Colecțiilor de Artă, cu expoziții permanente și temporare, din 2001 înlocuită cu Centrul Cultural „Nică Petre”, în care sunt etalate lucrările de sculptură și grafică donate de sculptorul după care a fost numit. O perioadă a fost închis pentru reabilitarea clădirii, din 2010 fiind redeschis vizitării.

Piața Traian a fost amenajată după Pacea de la Adrianopol (1829), pavată cu piatră cubică (1840), în jurul ei treptat construindu-se case noi, piața devenind loc de desfășurare al evenimentelor importante din oraș. În decursul timpului a avut mai multe nume, din 1990 primindu-l pe cel actual.  

Pe una din marginile ei se află Muzeul Brăilei „Carol I”, cu secțiile istorie și artă. Muzeul a fost înființat în 1881 prin decretul Regelui Carol I. În perioada 1955-1958 a funcționat în fostul Han Ceapăru, apoi a fost reorganizat și un an mai târziu mutat în actuala locație, clădire construită în 1870. Fiind grav avariată de cutremurul din 1990, clădire a fost restaurată.

În jurul anilor 1840 armatorul grec Ianache Rally a construit pe marginea pieței un han. Distrus în incendiul din 1859, clădirea a fost reconstruită, în timp modificată și amenajată ca Teatrul Rally, inaugurat în 1864, din 1878 numit Teatrul Regal. Pentru a extinde clădirea, Rally a ipotecat-o, împrumutând bani de la Dumitru Ionescu. Neputând să-i returneze, în 1900  clădirea a intrat în proprietatea lui Ionescu care, devenind primar al orașului(1906-1910) și fiind filantrop, a lăsat-o prin testament Primăriei, după moartea sa teatrul fiind numit Teatrul Comunal (1919), sub comuniști Teatrul de Stat Brăila (1954) și din 1969 Teatrul Maria Filotti, după actrița care a debutat în 1905 pe scena lui.

În 1906, la 1800 de ani de la cucerirea Daciei de Împăratul Traian și 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, în piață a fost postat Grupul statuar „Traian”, bustul acestuia, din bronz, fiind situat pe un soclu din piatră, placat cu marmură albă, decorat cu basoreliefuri prezentând scene din războaiele daco-romane și de pe Columna lui Traian, la baza lui fiind așezate 2 statui din bronz prezentând un adult care explică unui tânăr originea latină a românilor. 

În piață, „ascunsă” între copaci, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”, azi pe lista monumentelor istorice.

Clădirea fără turle, cu elemente orientale, a fost construită în 1667, în perioada otomană funcționând ca geamie și după Pacea de la Adrianopol (1829), când Brăila a revenit Țării Românești, transformată în biserică creștină.

Pe lângă teatru, am urmat fosta stradă Regală, azi stradă pietonală amenajată cu numeroase terase, la parterul clădirilor funcționând cafenele, restaurante, magazine, etc.

La capătul unei străduțe laterale am văzut Palatul Societății Filarmonice Lyra, construit în perioada 1924-1926, la inițiativa muzicianului George Cavadia, președintele Societății Lyra, înființată încă din 1883, care în 1919 a creat Academia de Muzică și Conservatorul. După ce a fost naționalizat, palatul a intrat în proprietatea proprietatea Întreprinderii Cinematografice, care l-a deținut până în 2010, când a fost retrocedat Societății Filarmonice

Fostul Hotel Bristol, sub comuniști numit Hotelul Pescăruș, clădire în stil eclectic, cu parter și 2 etaje, a fost construit în 1892 de negustorul H.Hirschhorn, interbelic acesta donându-l Bisericii Catolice.

Sub comuniști în parter au funcționat 2 magazine, loteria “Norocul” și o casă de schimb valutar. În 1999 clădirea a fost vândută firmei Crown Business & Industrial Group din București, care a intrat în posesia ei abia în anul 2017, după numeroase procese.  

La etajul unei clădiri din apropiere a funcționat Cinematograful Trianon (1906), parterul fiind ocupat de un restaurant și o berărie, clădire achiziționată în 1919 de fabricantul de bere Rudolf H. Müller, devenind sucursală a firmei, cu emblema Picadilly. În 1935 clădirea a fost cumpărată de Asociaţia Învăţătorilor Brăileni, înființată în anii 1928-1929. Casa Învățătorilor a funcționat până în 1942, când clădirea a fost bombardată, sub regimul comunist naționalizată și transformată în Cinematograful Central, abia în 2003 reintrând în posesia clădirii, prin retrocedare.  

Dorind să ajung în partea cu clădirile administrative ale orașului, situate în apropierea Dunării, am cotit și am urmat o altă stradă a centrului vechi. Fiind amenajată cu o alee pietonală centrală, am avut avantajul să pot vedea mai bine clădirile care o mărginesc, una fiind Casa Ștefănescu, construită în 1912 ca reședință a familiei. Sub comuniști a fost naționalizată, în ea funcționând succesiv un Salon de dans, Sala de antrenament de box „Voinţa”, magazine, Banca Credit Bank, azi fiind sediul unei filiale a Direcţiei Finanțelor Publice.

Biserica Bulgară „Înălțarea Domnului” a fost construită de comunitatea bulgară în anii 1868-1882, pe un teren donat de Hagi Varvara Veleva, clădire din cărămidă pe fundație de piatră, în stil bizantin, prevăzută cu 2 turle în stil neoclasic, având interiorul decorat cu icoane, unele vechi, pictate pe lemn.

După cedarea Cvadrilaterului (1940) comunitatea bulgară s-a desființat, postbelic biserica fiind preluată de români, devenind biserică ortodoxă parohială (1950-1955).

Vis a vis de biserică, într-o clădire din 1930, atunci ocupată de 2 societăți de mașini agricole şi industriale, în 1941 deținută de un grădinar, după ce a fost naționalizată au funcționat Şcoala Populară de Arte, apoi Casa Pionierilor și azi Palatul Copiilor.

Casa Christescu, monument de arhitectură, a fost construită în 1890 și deținută de familie până în 1950, când a fost evacuată, casa fiind ocupată inițial de 3 colonei ruși, apoi de greci, de diverși chiriași, ulterior amenajată ca și Casă de Căsătorii, care a funcționat până în 1990.

În anii 1912-1913, pe un teren donat comunității israelite de comerciantul Schäffer și finanțat de el, s-a construit Gimnaziul „ Herș Leib şi Netty Schäffer”, în perioada 1940-1948 devenit Liceu Teoretic. Postbelic clădirea a fost ocupată de unități de învățământ cu profil sanitar, Şcoală profesională, Şcoală postliceală, din 1966 liceu, în final clădirea fiind revendicată.

Pe terenul din dreapta gimnaziului, donat de industriașul  Lazăr Predinger, în 1922 s-a construit Baia comunității israelite, clădire din piatră, beton armat şi cărămidă, cu  subsol, parter şi etaj, folosită de comunitatea israelită până în 1940, când a fost donată Primăriei Municipiului Brăila, devenind Baia Românească.

Pe lângă clădirile de epocă, unele în stare avansată de degradare, am ajuns într-o zonă în care erau intercalate cu blocuri, semni că mă apropiam de zona mai nouă a orașului.

Între ele Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Spiridon”, fosta  Biserica Evanghelică Lutherană germană, a fost construită în 1885 ca și casă de rugăciune, ulterior fiindu-i adăugat și turnul. Postbelic germanii emigrând, biserica a fost preluată de cultul ortodox.   

La capătul aleii Statuia Al. Ioan Cuza parcă privea în zare, spre Dunăre, depășind zona mai nouă, cu blocuri de locuințe și clădiri administrative.

Urmând bulevardul spre Piața Independenței, am trecut pe lângă fosta clădire a Comandamentului de Grăniceri, în 1922 vândută Primăriei, care a transferat în ea Școala de fete, fondată în 1919, până atunci funcționând într-un local închiriat de la primărie. Din 1929 a devenit Liceu de fete, în 1957 transformat în Liceu mixt, în 1971 devenit Liceul Teoretic „Gh. Munteanu Murgoci”, numit după geologul, pedagog român, membru corespondent al Academiei Române, unul din fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București, născut în jud. Brăila , în anul 2000 devenit Colegiul Național „Gh. Munteanu Murgoci”.

În parcul de lângă el în 1974 s-a postat Monumentul Ecaterina Teodoroiu (1897-1917), statuie din bronz prezentând pe sublocotenentul, conducătoare a unui pluton de infanterie  în Primul Război Mondial, decedată în luptele de la Mărășești, creat în 1924, în timp amplasat în alte locații.

Depășindu-l, am ajuns în Piața Independenței, centrul nou al orașului, amenajat în anii 1970, când zona a fost sistematizată. Până în 1974 s-a construit Palatul Administrativ, clădire care azi găzduiește Primăria, Consiliul Local, Prefectura și redacția ziarului “Libertatea”.

Azi piața e decorată cu ronduri de flori, fântâni arteziene, în ea fiind postat și Monumentul “Revoluția din Decembrie 1989″, o troiță la baza căreia, pe o placă de marmură, sunt inscripționați martirii brăileni.

Lateral de palat, pe un șir de trepte, decorat central cu fântâni arteziene, se poate coborî spre malul Dunării.

În spatele Palatului Administrativ a supraviețuit Casa Spiru Dumitriu, clădire în stil brâncovenesc, cu 2 turnuri, pe o latură prevăzută cu o terasă deschisă, mărginită de arcade, susținute de coloane.

După ce a fost naționalizată (1950), mult timp în ea a funcționat un restaurant, din anii 1990 devenind sediu al Clubului Tineretului, apoi retrocedată.

Vis a vis de piață, pe cealaltă parte a bulevardului, se află Palatul Agriculturii, clădire construită în anii 1923-1929, în stil neoromânesc, cu un corp central și 2 laterale, având subsol, parter și 2 etaje, ocupate de 122 de încăperi, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În decursul timpului în el au funcționat Camera de Agricultură şi Muzeul Agricol, Inspectoratul Agricol, Inspectoratul Veterinar şi Inspectoratul Cadastral din Ţinutul Dunărea de Jos, Serviciul Veterinar al Judeţului Brăila, Ocolul Agricol Brăila.

Pe aceeași parte a bulevardului se află și Casa Tineretului, clădire nouă, finalizată în 1994, având o sală de spectacole cu 450 locuri, în care a funcționat temporar și Biblioteca Județeană “Panait Istrati”.

Cum timpul era înaintat, m-am întors spre centrul vechi urmând o altă stradă cu  clădiri istorice. Casa Jean Troianos, construită de negustorul grec Nicolachi Mavrocordulas, exportator de cereale foarte bogat, în Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de comandamentul german, sub ocupația sovietică a devenit sediul securității, din 1957 transformată în Căminul de pensionari „Sf. Nicolae”, care a funcționat până în 2012, ulterior clădirea fiind retrocedată și în 2021 vândută unui om de afaceri. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau reparații și lucrări de restaurare.

O legendă spune că fiind la vânătoare și pornind un viscol mare, Nicolachi s-a cazat la un sătean. Cunoscând-o pe fata lui, Voica, s-a îndrăgostit pe loc, a „cumpărat-o” de la tatăl ei și s-a căsătorit cu ea. Fiind mai tânără cu 30 de ani decât el, Voica și-a găsit un tânăr amant din Brăila. Soțul bănuind, s-a prefăcut că pleacă la vânătoare. Întorcându-se și găsindu-i în pat, și-a împușcat soția și a zidit cadavrul în pereții clădirii. Bătrânii din cămin povesteau că, uneori, noaptea, auzeau zgomote ciudate. Casa fiind bântuită, au numit-o casa cu stafii. Cert este că în 1985, efectuându-se lucrări de consolidare, în subsol s-a descoperit cadavrul unei femei, cu vârsta în jur de 30 ani, craniul având urma unui glonț.

Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae, monument istoric, a fost construită în anii 1835-1836, dar nu a rezistat mult, fiind distrusă de incendiul din 1859. Până în 1865 a fost refăcută, cu elemente bizantine și gotice, prevăzută cu un turn-clopotniță înalt, folosit și ca observator al eventualelor incendii, an în care s-a efectuat și pictura interioară.

În timpul lucrărilor de reparații (1898-1899), finanțate de Primăria Brăilei, turnul a fost înălțat cu 6 metri și s-a creat cupola centrală. În biserică s-au păstrat numeroase icoane din sec XIX.

În Casa Hepites, din 1830 a locuit Constantin C. Hepites (1804-1890), licenţiat în medicină şi farmacie la Viena, primul medic al „carantinei din Brăila”, întemeietorul primei farmacopei din țară, cel care a înființat „La Pajura Românească“, prima farmacie particulară din oraș. Ulterior casa a fost ocupată de părinții Anei Aslan, născută acolo în 1897, în viitor renumit biolog, medic specialist în gerontologie și geriatrie,  din 1974 membră a Academiei Române, premiată internațional de mai multe ori.

Privind casele de epocă, majoritatea bine întreținute, nu mi-am dat seama că am ajuns în Piața Traian.

Cum deja văzusem zona, am luat viteză, în drum spre mașină trecând pe lângă Biserica Baptistă „Sf. Treime”.

Înainte de a părăsi orașul am făcut o scurtă oprire la Catedrala Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1990-2005, pe un teren de peste 10.000 de metri pătraţi, cu 3 turle, cea mare 50 metri înălțime, dotate 5 clopote.

Interiorul a fost pictat, prezentând personaje și scene biblice.

Lângă catedrală s-a construit un Pangar bisericesc, în care funcționează și Biroul de pelerinaje „Sf. Ioan Casian”.

La 9 kilometri sud-vest de Brăila, pe teritoriul comunei Chișcani, se află Lacul Sărat, pe malul căruia în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat o stațiune, în primii ani ai secolului XX putând fi accesată din oraș cu tramvaiul, care funcționează și azi.  

Citește și Lacul Sărat Movila Miresii, jud. Brăila

Orașul Tulcea

Publicat pe de
1

Orașul Tulcea, reședința județului Tulcea, din sud-estul României, e situat pe 7 coline, pe malul brațului Sf. Gheorghe al fluviului Dunăre. A fost prima dată atestat documentar din 1506, dar arheologii au descoperit urme de locuire începând din perioada culturii Gumelnița (2900-2200 î.e.n.). În partea de nord-est a orașului a existat cetatea  Aegyssus, construită la sfârșitul sec. VI î.e.n. de getul Caspyus Aegyssos, ale cărei ruine se mai pot vedea și azi în Parcul Monumentului.

În sec. I e.n. cetatea a fost cucerită de romani, până în sec. III devenind un important centru militar și din sec. VI reședință episcopală. În sec. VII romanii s-au retras din fața invaziilor popoarelor migratoare,  dar în 971 cetatea a fost reintegrată în Imperiul Bizantin. După numeroase lupte cu turcii, în 1388-1389 voievodul Mircea cel Bătrân a reușit să ocupe Dobrogea, alipind-o Țării Românești, în acea perioară orașul fiind numit Tulcea, fiul său Mihail pierzând Dobrogea,  din 1420 fiind ocupată de Imperiul Otoman.

Vestigiile din epocile greco-romana, romano-bizantina și medievală, descoperite de arheologi, sunt etalate într-un pavilion al Muzeului de Istorie și Arheologie, înființat în 1975 pe teritoriul parcului, în al doilea pavilion, amenajat în 1995, preistoria până în Epoca Fierului.

Fiind situat în zonă de graniță, orașul a fost grav avariat în războaiele ruso-turce (sec. XVI, XVII), cel din 1829 distrugându-l. După Războiul Crimeii, otomanii au restructurat administrativ Dobrogea, pe malul drept al cursului inferior al Dunării înființând vilayetul Dunării, provincie cu subunități, sangeacul din nord-est având capitala la Tulcea. După Războiul de Independență (1877-1878), o dată cu Dobrogea, Tulcea a devenit parte a statului român. În memoria celor care și-au pierdut viața, în 1899, în prezența Regelui Carol I, s-a inaugurat Monumentul Independenței, un obelisc de 22 metri înălțime, din granit de Ravena,  postat pe soclu în 2 trepte, din granit de Dobrogea, mărginit de 2 statui, una prezentând un dorobanț cu arma pe umăr, ținând în mână o goarnă, cealaltă un vultur cu aripile deschise. Distrus în Primul Război Mondial, a fost refăcut fără cele 2 statui, repostate în 1977, cu prilejul aniversării centenarului cuceririi independenței.

Izbucnind Primul Război Mondial, în anii 1916-1918 orașul a fost ocupat de trupele bulgare și germane, care l-au distrus, ulterior fiind refăcut (1923-1925). În Al Doilea Război Mondial, Tulcea fiind un punct strategic important pentru controlul gurilor Dunării, în zona ei au activat numeroase unități militare.

Postbelic orașul s-a extins și dezvoltat, azi fiind un oraș industrial, port folosit de navele de transport a materiilor prime și produselor industriale și cele care transportă pasageri.

De la Hotel Egreta, unde eram cazată, am pornit să explorez o parte din oraș. Inițial am trecut pe lângă o clădire nouă, Prefectura Tulcea, vis a vis de care, într-un mic parc, am văzut statuia Mihai Eminescu, inaugurată în 2023, de Ziua Națională a Culturii, renumitul poet amintit în numeroase orașe din țară.  

Părăsind strada principală, m-am îndreptat spre Biserica Armenească „Sf. Grigorie Luminătorul”, construită în anii 1883-1886 în fostul „ cartier armenesc”, înlocuind un paraclis de zid (1830). În micul cimitir de lângă ea s-au păstrat până azi 5 morminte din sec. XIX, presupuse ale foștilor preoți armeni. Biserica a fost avariată în Al Doilea Război Mondial și în cutremurul din 1977, de fiecare dată renovată. Ulterior cutremurului a fost trecută sub autoritatea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos Galați.

Am revenit la strada principală și m-am îndreptat spre fosta „mahala bulgărească”, creată de o parte din numeroșii bulgari care, migrând spre Basarabia, s-au așezat în partea de est a limanului Tulcea, unde și-au construit case și o Biserică de lemn. Fiind distrusă de  inundații,  în 1857 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, prevăzută cu o clopotnița în stil gotic, azi monument istoric. 

În curtea bisericii au fost construite două școli, între 1859-1862 Gimnaziul Bulgăresc, ulterior demolat și între 1881-1882 Școala Naționala Bulgară de fete, care a supraviețuit.

Interiorul bisericii a fost ornat cu icoane pe lemn și sticlă, unele supraviețuind până azi și în 1927 a fost pictat.

Vis a vis de biserică mi-a atras atenția statuia C-tin Găvenea (1911-1994), amintind de pictorul care, fiind detașat de la Sarichioi, în 1942 s-a stabilit în Tulcea, casa în care a trăit fiind azi amenajată ca și casă memorială. 

Urmând o stradă mărginită de blocuri, pentru mine anostă, după 5 minute am ajuns la Teatrul Jean Bart, numit după pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (1877-1933), membru corespondent al Academiei Române. Primul teatru din oraș s-a înființat în 1898, în cadrul Liceului de Băieți „Principele Carol”. În 1990 s-a înființat trupa de teatru neprofesionist Altar, care performa în diferite locații, sau pe scene improvizate, astfel în 2008 s-a construit actuala clădire modernă, în stil italian, cu sala de spectacole având 324 locuri și sala studio 60 locuri.

În dreapta lui se află Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. La începutul sec. XIX în perimetru a existat o Biserică de lemn. Primind aprobarea guvernatorului turc, Ahmed Rezim Pașa, în perioada 1862-1868 s-a construit actuala clădire, prima biserică creștină din oraș care a primit aprobarea să aibă turle. 

Clădirea a fost tencuită și zugrăvită abia după Războiul de Independență (1900), apoi interiorul a fost pictat (1905-1906).

Pentru membrii parohiei în curtea bisericii s-a construit „Școala Primară Română”, distrusă în Primul Război Mondial.

În perioada 2003-2008 biserica a fost renovată, pictura interioară restaurată și în stânga ridicată Capela funerară.

Vis a vis de intrarea în catedrală se află Casa Avramide, construită începând din anul 1897, de meșteri italieni, pentru Alexe Avramide, mare proprietar de fabrici, terenuri, etc., care la începutul sec. XX s-a mutat în ea. Clădirea cu demisol, parter și mansardă, în stil eclectic, cu influențe neoclasice, are fațadele situate pe străzi, cea principală fiind flancată de 2 coloane corintice și accesată pe o scară din piatră, cu dublu acces, la bază fiind o fântână arteziană.

Din 1944 a fost ocupată de o instituție publică, apoi modificată și extinsă cu corpuri anexe, din 1950 în ea funcționând Muzeul de Științele Naturii. După 1989 a fost retrocedată moștenitorilor familiei, care au donat-o orașului.

În 2009 clădirile anexe au fost demolate, pe locul lor creat un mic parc, clădirea restaurată în forma inițială, în ea fiind amenajată Casa Colecțiilor, un muzeu care reconstituie interiorul unei case boierești din sec. XIX, expunând piese de mobilier, lustre, obiecte de lux, picturi, etc. 

În aceeași zonă a supraviețuit și Casa Motomancea, clădire construită în anii 1870-1875, achiziționată în 1929 de Constantin Motomancea, profesor de matematică și director al actualului Liceu „Spiru Haret”. Postbelic a fost naționalizată și o perioadă de timp ocupată de Poliția Tulcea, azi în ea funcționând un birou notarial. 

Pentru a vedea alte 2 biserici, m-am întors la teatru și am urmat o străduță, în drum trecând pe lângă statuia Mihail Kogălniceanu, postată în memoria istoricului, publicist și om politic, lider al mișcării naționale din secolul XIX.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, numită și „Biserica Grecească”,  a fost construită în anii 1848-1854 de comunitatea greacă din Tulcea, pe locul vechii Biserici de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de negustorii greci stabiliți la Tulcea după 1829. Clădirea, în stil neoclasic grecesc, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, ridicat deasupra unui portic mărginit de coloane ionice, interiorul a fost pictat și ornat cu sculpturi. Din 1974 a fost predată Bisericii Ortodoxe Române, în perioada 1984-1986 s-au efectuat reparații capitale și până în 1989 interiorul a fost repictat în tempera.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” a fost construită în 1872 în fosta „mahala germană”, creată de coloniști germani veniți din Malcoci, primul sat german catolic creat de ei în Dobrogea, numit atunci Malkotsch  (1843).

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial majoritatea germanilor au fost mutați cu forța în Germania nazistă (1940), cei rămași emigrând după 1989.

Biserica a rămas funcțională, fiind folosită de toți catolicii din oraș. Este întreținută de Arhidieceza Romano-Catolică București și prin donațiile diasporei.

M-am întors la teatru și, pe lângă catedrală, m-am îndreptat spre Piața Civică, un spațiu larg în care în 1978 s-a inaugurat o fântână arteziană, la bază decorată cu mozaicuri prezentând flora și fauna Deltei Dunării.

Pe o latură a pieței se află Primăria Tulcea, în fața căreia în 1972 s-a inaugurat statuia Mircea cel Bătrân, prezentându-l pe domnul Țării Românești (sec. XIV-XV) călare, înlocuind prima statuie (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, rămânând doar soclul pe care din 1940, pentru scurt timp, s-a postat statuia Regelui Ferdinand I.

În câteva minute am ajuns într-un giratoriu mărginit de 2 palate de epocă. Palatul Pașei a fost construit în anii 1863-1865 ca sediu administrativ al sangeacului Tulcea, Ahmed Rezim Pașa aducând meșteri italieni care au ridicat prima clădire în stil neo-clasic din Dobrogea., situată în centrul orașului, aproape de chei, putând fi văzută de pe corăbiile ce străbăteau Dunărea. După Războiul de Independență, când Dobrogea a fost integrată în statul român, din 1878 clădirea a devenit Palat Administrativ, la parter funcționând Tribunalul Judeţului, Parchetul, Corpul Portăreilor, Curtea de Juraţi și la etaj Prefectura județului Tulcea, sub comuniști Sfatul Popular Raional Tulcea (1950-1970) și din 1982 Muzeul de Artă, cu 7 colecții principale: pictură modernă și contemporană (932 lucrări), sculptură modernă și contemporană (420 lucrări), icoane din secolele XVIII, XIX și XX (797 lucrări), grafică modernă și contemporană (4016 lucrări), plăci de gravură, unice în țară (400 lucrări), artă orientală din secolele XVIII și XIX (311 piese), artă decorativă din secolele XVIII, XIX și XX (139 piese), care funcționează și azi.

În anii 1910-1914, la inițiativa lui Grigore Antipa, s-a construit Palatul Administrației Pescăriilor Statului, din 1948 devenit sediul Inspectoratului Regional Piscicol Tulcea și Societății de Stat „Compescaria”, care administrau industrializarea și comercializarea peștelui, apoi al centralei Deltei Dunării, în final clădirea fiind transformată în club de noapte, azi fiind dezafectată.  

Urmând strada din stânga lui, în 2 minute am ajuns la Muzeul de Etnografie și Artă Populară, înființat în 2005, etalând cca. 8,600 etnografice, port popular, covoare, obiecte de uz casnic, artă populară, fotografii, documente, etc. Ocupă clădire construită în anii 1924-1928, în stil neoromânesc, cu 2 aripi asimetrice, situate pe 2 străzi, la intersecție prezentând inferior un pridvor, cale de acces în interior, deasupra lui un turn cu foișor, folosită atunci ca sediu al sucursalei Băncii Naționale a României. Clădirea a fost restaurată în perioada 2019-2022.

Pe strada din stânga lui se află Centrul Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării”, realizat în cadrul unui proiect derulat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina 2004-2006 și inaugurat în 2009, la parter și etaj fiind amenajat un muzeu despre istoricul formării deltei, floră, faună, ocupațiile tradiționale ale locuitorilor, în demisol fiind create 2 acvarii cilindrice cu numeroase specii de pești, nevertebrate din recifele de corali și sturioni, consideraţi a fi printre cei mai primitivi peşti care mai trăiesc azi pe glob.

În fața clădirii, de Ziua Internațională a Muzeelor, în 2011 s-a dezvelit placa memorială Gavrilă Simion (1928-2010), arheolog român, fondator al Muzeului de Arheologie din Tulcea.

Pe cealaltă parte a străzii, într-un mic spațiu verde, am văzut statuia Spiru Haret, matematician, astrolog, pedagog român de origine armeană, de 3 ori ministru al educației, membru titular al Academiei Române (1851-1912), adusă în 1940 din Parcul „Mircea” de pe malul Dunării, unde a fost inaugurată în 1923.

Depășind o clădire cu aspect de hală, în care funcționa un restaurant, mi-am dat seama de ce s-a ales acea locație pentru statuie. În următoarea clădire, impunătoare, formată din mai multe corpuri, funcționează Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”.

În 1863, când sangeacul Tulcea era condus de Ahmed Rezim Pașa, s-a înființat „Gimnaziul Real de Băieți”, pentru el în anii 1864-1867 construindu-se o clădire, azi situată în apropierea corpului C al colegiului, în anii 1903-1941 numit Liceul „Principele Carol”. Începând cu anul  1925 s-a construit actuala clădire, până în 1927 ridicându-se corpul central și aripa nordică, în anii 1970-1971 fiind adăugată și aripa sudică.

Pe aceeași stradă se află și Geamia Azizyie, construită în 1863, sub al 12-lea sultan al Turciei, Abdul-Aziz, lângă ea fiind ridicată și o școală turcească. Clădirea, din piatră cioplită, cărămidă și lemn, a fost prevăzută cu 32 de ferestre, care asigurau iluminatul natural și un minaret, reconstruit în 1897, având diametrul de 3,55 metri și 25 metri înălțime. Geamia a fost restaurată în 1970.

De acolo m-am îndreptat spre Dunăre, urmând să fac o plimbare de-a lungul Falezei Ivan Patzaichin, o promenadă lungă, numită după canoistul român, lipovean (1949-2021), cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară (1968, 1972, 1980, 1984) și triplu laureat cu argint, în amintirea căruia a fost creat și Ansamblul Memorial „Ivan Patzaichin”, inaugurat în 2023. E format din Columna lui Ivan, inscripționată cu regatele importante la care a participat acesta,  Metopa- o bandă de 12 metri lungime, care prezintă scene din viața lui , „Inima așezată” din metal și „Valul oprit”, sugerând mărinimia și relația sa cu apa.

În zona centrală a falezei m-am oprit pentru câteva minute la grandioasa fântână arteziană cinetică, pentru a urmări apa cum „dansa” pe ritmul muzicii, într-un joc de forme și culori.

Urmând faleza am ajuns în dreptul unei clădiri ce semăna cu un vapor, sediul Căpităniei Portului, care supraveghează navigația în zona Dunării de Jos, a Deltei Dunării și a punctelor de acces maritim. Încă din 1841portul a funcționat sub administrația unei căpitănii, pentru care în perioada 1870-1918 s-au construit clădiri administrative și s-au amenajat cheiuri.

Tot pe faleză, în apropierea gării și a numeroaselor pontoane, se află și Administrația Portului Tulcea.

Am părăsit faleza și, trecând printre numeroasele blocuri, m-am îndreptat spre fosta Casă de Cultură a Sindicatelor, azi în ea funcționând magazine, baruri, firme, etc.  

În apropierea ei se află Biblioteca Județeană „Panait Cernea”, numită după poetul, filosof și critic literar (1881-1913), de origine bulgară,  născut localitatea Cerna din jud. Tulcea, unde se află și o casă memorială. Prima bibliotecă publică din Tulcea a fost creată de directorul liceului, achiziționând colecția personală a fostului director,dar a fost devastată în primul Război Mondial. În anii 1922-1923 câteva cadre didactice au înființat o nouă bibliotecă, „Biblioteca Casei Învățătorului” care, preluată de un general pensionat, a fost transformată în Biblioteca publică „Panait Cernea” (1928-1929). În Al Doilea Război Mondial colecția ei a fost evacuată din oraș cu vagoane de marfă, doar puține fiind returnate Bibliotecii Centrale Raionale, înființată în 1952. Spațiul devenind necorespunzător, în anii 1980-1984 s-a construit actuala clădire, spre sud cu 3 etaje, spre nord cu 4 etaje, reabilitată în 2008, care deține cca. 270.000 de unități bibliografice.  

Lângă Bibliotecă în 1995 s-a creat un parc, cu bănci pentru relaxare, în care s-au postat 14 busturi ale unor personalități de vază ale Dobrogei, după care a fost numit Parcul Personalităților.

Jean Bart (1874-1933)

Orest Tafrali (1876-1937)

Traversându-l, apoi ocolind Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre Lacul Ciuperca, reamenajat în anii 2007-2010, pe el fiind create 2 fântâni arteziene, pe malul lui o plajă, promenadă, terenuri de sport, locuri de joacă, etc.

Am ieșit din zona lacului lângă Gara Tulcea unde, într-un mic giratoriu, în 1977 s-a postat statuia Mircea cel Bătrân, înlocuind-o pe cea veche (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, în timpul ocupației Dobrogei de armatele Puterilor Centrale, onorându-l pe domnitorul care, luptând împotriva turcilor, a reușit să unească Dobrogea cu Țara Românească.

Clădirea gării a fost construită în 1972, având aspectul unei ambarcațiuni, fațadele ei fiind orientate spre giratoriu, faleză și Dunăre.

Lângă ea, amintind de trecut, e postată o veche locomotivă cu aburi.

Cum se înnoptase, din păcate vizitarea orașului luase sfârșit.

Citește și Orașul Sulina, jud. Tulcea

Orașul Veszprém, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Veszprém, reședința județului Veszprém din Ungaria, situat la cca. 15 kilometri nord de Lacul Balaton, s-a format în timp pe 5 dealuri, în jurul unei cetăți, construită în timpul dinastiei Árpád (896-1301), întemeietorii Regatului Ungaria, sub Regele Ștefan I, primul rege creștin, devenind sediul Episcopal, din 1993 al Arhiepiscopiei.

Fiind situată în zonă de frontieră, în timpul invaziei otomane (sec. XVI) s-au purtat multe bătălii pentru cucerirea ei, fiind ocupată pe rând de turci (1552), apoi de habsburgi, care în final au cucerit-o, fiind inclusă în Imperiul Austro-Ungar. În secolul XVIII, pierzându-și funcția militară, în afara ei s-au construit case și localitatea s-a extins.

După compromisul austro-ungar din 1867 Veszprém a fost încadrat în Regatul Ungariei. Până la începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final aceasta fiind abandonată.

În Primul Război Mondial pentru o perioadă de timp orașul a fost ocupat de trupele române (1919) și în Al Doilea Război Mondial, în timpul ofensivei asupra Vienei, de trupele sovietice (1945).

De la cazare, rezervată  în partea mai nouă a orașului, am pornit să vizitez orașul istoric.

Oficiul Poștal Veszprém

Urmând o stradă pietonală, mărginită de casele de epocă, am ajuns în dreptul  Bisericii Evanghelice (Evangélikus templom). Ritul fiind răspândit în zonă încă din secolul XVI, în 1798 s-a construit biserica din piatră. Un secol mai târziu avariată de un incendiu (1893), a fost refăcută, turnul din beton armat fiind creat abia în anii 1909-1910. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori (1948, 1958, 1975, 2001), în 1988 vârful turnului fiind placat cu cupru.

Ajungând la capătul pietonalei, în partea stângă am văzut o clădire nouă, cu pereți de sticlă, care, după părerea mea, nu se prea încadra în decor. Hangvilla, instituție culturală, a fost creată prin extinderea fostului cinematograf Séd Film Theatre, acesta fiind transformat în Sala mare, sală de spectacole, cu 495 de locuri, în restul clădirii fiind amenajate Sala mică, Sala de conferinte, cu 120 locuri, o sală folosită pentru proiecții de filme, la parter  Restaurantul Historia Hangvilla și o cafenea.

De acolo m-am îndreptat spre Consiliul Local Veszprém (Veszprémi Önkormányzat), clădire construită în 1896, în stil istoricist.

În parcul din fața lui în 2008 a fost postat Monumentul Bruszynai Árpád (Bruszynai Árpád emlékműve), în amintirea profesorului, martir al Revoluției din 1956.

Lateral de Consiliul Local se află Facultatea de Arte Csermák Antal (Csermák Antal Bölcsészettudományi Kar), fondată în 1916, din 1955 numită după renumitul violonist și compozitor. 

În parcul din fața facultății e postat bustul Reginei Elisabeta (Erzsébet királynészobrát), soția împăratului Franz Joseph I, numită și Sissi, inițial situat  în altă locație (1901), după 1947 mutat într-un loc ascuns din parc, apoi restaurat și în 1991 plasat pe actualul loc.

Pe una din laturile parcului, la marginea centrului istoric, se află Muzeul Lackó Dézső (Lackó Dézső Múzeum), din 1990 numit după directorul primului Muzeu Veszprém, profesor la Liceul Piarist, geolog și paleontolog (1860-1932), care l-a amenajat în sălile din al doilea etaj al Primăriei, pe coridoare etalând descoperiri arheologice (1902-1903). Clădirea deteriorându-se, din 1914 a început construcția actualei clădiri, cu parter și 2 etaje, încetinită de Primul Război Mondial, apoi de lipsa fondurilor, fiind terminată abia în 1925. În fața ei s-a postat statuia Lackó Dézső. Parterul e ocupat de administrația muzeului, etajele prezintă expoziții permanente etalând istoria zonei, începând din vremurile preistorice până azi, la al doilea etaj fiind amenajate și săli pentru expoziții temporare, Biblioteca și Arhiva, muzeul păstrând aproximativ 260.000 opere de artă, 250.000 documente și fotografii, 24.100 cărți și 12.800 alte exponate.

Biblioteca Județeană „Eötvös Károly” (Eötvös Károly Megyei Könyvtár), din 1952 instituție independentă, ocupă fostul palat al administratorului episcopiei (1902), situat pe colțul dintre 2 străzi, clădire naționalizată după Al Doilea Război Mondial și folosită ca sediu al Casei de Tineret, apoi cantină școlară, pensiune și din 1968 bibliotecă.

Ocupă o parte din fosta Grădină Episcopală, azi Grădina Teatrului (Színházkert), unde în cadrul inaugării s-a postat bustul lui Eötvös Károly (Eötvös Károly- szobor), scriitor, avocat și om politic maghiar (1842-1916).

Devenind neîncăpătoare, în perioada 1995-1998 clădirea a fost extinsă cu noi corpuri moderne, din beton și sticlă, ajungând să ocupe o suprafață de cca. 5.000 de metri pătrați. În fața intrării în partea modernă s-a creat un mic amfiteatru, folosit pentru concerte, activități culturale și comunitare. Biblioteca conține aproximativ 370.000 de publicații, din care cca. 250.000 de cărți, ziare, reviste, materiale media, etc.

Am traversat parcul și în câteva minute am ajuns la Teatrul Petőfi Sándor (Petőfi Sándor Színház), din 1920 numit după poetul, erou al Revoluției din 1848 (1823-1849). Trupele de teatru ambulante vizitând orașul încă de la începutul secolului XIX, a fost necesară o locație stabilă și în 1908 s-a construit actuala clădire din beton armat, în stil Art Nouveau, în cadrul unui complex de clădiri, între care și un Cazinou. Pentru a acoperi costurile mari, ambele locații au fost folosite alternativ ca cinema, spectacole de teatru și concerte. În 1961 teatrul a devenit companie independentă, cu trupă permanentă și în perioada 1977-1988 a fost modificat, parterul fiind extins cu un studio, un bufet și dotat cu tehnologie modernă.

De teatru aparține și o clădire situată pe cealaltă parte a străzii, în care se află casa de bilete.

Parcurgând strada, am trecut pe lângă o clădire interesantă, ocupată de Biroul Național de Taxe și Vămi (Nemzeti Adó- és Vámhivatal).

La capătul ei Biserica Romano-Catolică „Numele Fecioarei Maria” (Szűz Mária neve templom), numită și Biserica Regina Lumii (Regina Mundi templom), demonstrând devoțiunea cultului catolic față de Fecioara Maria, a fost construită în 1860, în stil romanic, împreună cu mânăstirea și școala de fete, de călugărițele Ordinului Fiicele Sf. Maria. În 1948 biserica a devenit parohială, școala a fost naționalizată și din 1956 numită Școala  Szilágyi Erzsébet, în 2005 transformată în Școala de Artă Creștină Szilágyi Erzsébet (Szilágyi Erzsébet Keresztény Általános és Alapfokú Művészeti Iskola).

De acolo am coborât o străduță îngustă, mărginită de casele de epocă.

La capătul ei, pe colț, se află Liceul Catolic Padányi Biró Márton (Padányi Biró Márton Katolikus Gimnázium). În 1854 a fost înființată Școala de fete Ranolder Intézet, interzisă sub regimul comunist, când clădirea a fost naționalizată și ocupată de Școala Generală de Stat, apoi de o Școală Profesională.

În 1991 s-a reînființat Liceul Catolic, numit după Episcopul de Veszprém din sec. XVIII.

Vis a vis de colegiu se află Capela Sf. Ana (Szent Anna-kápolna), construită în jurul anului 1724, în stil baroc, pe un teren donat de judecătorul János Salomváry, în apropierea uneia din casele sale. În timp familia finanțând-o, membrii ei fiind și fondatori, au fost îngropați în cripta bisericii. Deteriorându-se, în perioada 1925-1926 a fost refăcută și extinsă, fațada principală fiind înălțată, în 1943 s-a adăugat holul de intrare și deasupra ușii s-a postat statuia Sf. Ana. Ultima renovare s-a efectuat în anul 2003.

În piațeta din fața ei în 2017 s-a inaugurat Monumentul Sfintei Familii (Szent Család emlékműve).

Urcând o străduță îngustă, apoi un șir de trepte, am ajuns în piața din centrul istoric. Pe una din laturi, într-o clădire construită ca bancă a religiilor (1857), din 1990 funcționează Primăria Veszprém (Veszprém Városháza), în ea desfăsurându-se temporar ceremonii de căsătorie, spectacole și expoziții.

Latura din stânga Primăriei e ocupată de o clădire istorică, Casa de Arte Veszprém (Művészetek Háza Veszprém), unul dintre muzeele Centrului de Artă Contemporană, fondat în 1993. În fața lui se află statuia Sf. Mihai  (Szent Mihály szobor), patronul spiritual al orașului, inaugurată în 2017, prezentându-l pe Sfânt nimicindu-l pe Satana. În spatele ei se vedea Turnul Pompierilor (Tűztorony), inițial turn de veghe al cetății (sec. XIII), în perioada 1811-1814 înălțat, prevăzut cu o balustradă circulară, fiind adaptat pentru supravegherea contra incendiilor.

Părăsind piața, am urcat pe lângă fosta Casă a Pompierilor (Tűzőrség háza) construită în 1824 lângă turn, în ea fiind adăpostite vehiculele pompierilor, trase de cai. Pe ea s-a postat statuia Sf. Florian, patronul spiritual al pompierilor. În secolul XX casa și turnul au fost părăsite, pompierii mutându-și sediul în altă locație. 

Ajungând la poarta de intrare în fosta Cetate Veszprém, pe care urma să o vizitez, m-am oprit câteva minute pentru a savura panorama orașului.

Orașul Kecskemét, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Kecskemét, reședința comitatului Bács-Kiskun, este situat în zona centrală a Ungariei. A fost prima dată atestat documentar din 1353, secol în care a primit și statutul de târg (oraș). Zona a fost locuită din vremuri antice, arheologii descoperind  urme de existență vechi de 5.000 de ani, cele din secolul I î.e.n. ale  triburilor nomade de sarmați.

La începutul secolului XIII în zonă existau 7 sate, fiecare cu biserică proprie, care au fost distruse de invazia mongolă (1241). Un secol mai târziu, zona fiind ocupată de otomani, unele dintre sate s-au refăcut. Treptat s-a format orașul care, plătind o taxă Pașei de la Buda,  a intrat sub protecția lui și a primit unele privilegii. În el refugiindu-se mulți săteni, pe terenurile lor s-a dezvoltat creșterea animalelor, dar după un timp aceasta a stagnat datorită lipsei vegetației. Pe terenuri s-a plantat viță-de-vie, în timp industria vinului ducând la dezvoltarea industriei alimentare și a comerțului, sub Împărăteasa Maria Terezia orașul devenind al treilea ca mărime din Ungaria.

În 1870 primind statutul de municipiu, s-au construit noi clădiri, s-a creat învățământul public (1880) și la începutul secolului XX s-a introdus sistemul de transport cu tramvaie. După Primul Război Mondial orașul a fost afectat de criza economică mondială (1929-1933). A urmat Al Doilea Război Mondial, când majoritatea evreilor au fost deportați în lagărele de la Auschwitz și Birgenau. Postbelic, sub guvernarea comunistă, în zonă s-au creat noi sate independente, conectate economic la oraș, din 1950 până azi acesta devenind reședința celui mai mare județ al țării, Bács-Kiskun.

În oraș s-au păstrat multe biserici și clădiri istorice, pe care doream să le văd și eu, primul fiind Teatrul József Katona (Katona József Nemzeti Színház), inaugurat în 1896, în fața căruia se află statuia Sf. Treime (Szentháromság– szobor), ridicată pentru a aminti epidemia de ciumă din oraș (sec. XVIII), o coloană de cca. 3 metri înălțime, în stil baroc, decorată cu 13 statui prezentând personaje biblice.

Clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroc, prezintă pe lateralele fațadei principale câte o nișă în care sunt postate busturile scriitorilor, membri ai Academiei Maghiare de Științe, Katona József și Kisfaludy Károly, statuia lui  Katona József (Katona József szobor) fiind postată lângă ea.

În fosta Sinagogă Ortodoxă (sec. XVIII) din apropiere, restaurată de Asociația Maghiară a Fotografilor, funcționează Muzeul Maghiar de Fotografie (Magyar Fotográfiai Múzeum), inaugurat în 1991.

Pe colțul de vis a vis, într-o clădire în stil eclectic, din 1899 a funcționat prima școală, azi numită  Școala Zrínyi Ilona (Zrínyi Ilona Általános Iskola), după contesa, mama lui Rákóczi Ferenc, conducătorul Revoluției 1848 împotriva habsburgilor.

Îndreptându-mă spre piața principală a orașului, am urmat o stradă pietonală, pe care se află  Institutul de Muzică Kodály (Kodály Zenei Intézet), inaugurat în 1975, după ce fosta Mânăstire Franciscană, construită în anii 1700-1736, a fost modificat în acest scop. În cadrul institutului se folosesc metodele pedagogice muzicale ale lui Kodály, într-una dintre încăperi fiind etalată o expoziție care prezintă viața acestuia.

La capătul străzii am intrat în Kossuth tér, piață mărginită de biserici și Primăria orașului, numită după  liderul spiritual al Revoluției din 1848-49, din 1906 statuia lui Kossuth Lajos (Kossuth Lajos szobor), din bronz, înaltă de 3,2 metri, situată pe un soclu înalt de granit, fiind postată în centrul ei.

Lângă institut, privind spre piață, se află Biserica Catolică „Sf. Nicolae” (Szent Miklós templom), construită la sfârșitul secolului XIII-începutul secolului XIV,  prima dată atestată documentar în 1476.

După Reforma Protestantă până în 1647 a fost folosită alternativ de catolici și reformați, apoi ocupată de franciscani și modificată, prin extinderea navei și a sanctuarului creându-se Capela Sf. Ana.

Biserica a fost incendiată în 1678, ulterior reconstruită din piatră și în perioada 1777-1784 refăcută în stil baroc, când i s-au adăugat turnurile, inițial prevăzute cu 5 clopote,  rechiziționate în Primul Război Mondial și înlocuite cu cele 4 actuale, create la Budapesta în 1929.  

În 1860 biserica a fost dotată cu o orgă care a supraviețuit până azi.

În anii 1931-1933 zidul care separă biserica de piața centrală a fost ornamentat cu sculpturi, central crucea cu Isus răstignit, la care o femeie se roagă, lateral de ea câte o femeie pioasă.

Lângă vechea biserică a existat un cimitir, desființat în 1777. În 1974 pe locul lui s-a creat un spațiu verde, imitând peștera Bisericii din Lourdes, cu Sf. Fecioară Maria.

Vis a vis de Biserică se află Primăria Kecskemét (Kecskeméti Városháza), construită în anii 1893-1897, în stil Art Nouveau, înlocuind vechea clădire, în stil clasicist, deteriorată. În 1911, după marele cutremur, clădirea a fost restaurată.

Pe fațada principală, cu un risalit central ornat cu stemele Ungariei și orașului Kecskemét, statuia Principelui Árpád, fondatorul Ungariei, central a fost plasat un aranjament de clopote care, în timpul zilei, interpretează melodii. În partea superioară s-au postat mici busturi prezentând personalități: grofii Zrínyi Miklós, Thököly Imre, Regii Matia Corvin, Ioan de Hunedoara, Franz Joseph I și  Sf. Ștefan.

În interior s-au amenajat birouri și sala de ceremonii, decorată cu fresce prezentându-i pe cei 7 conducători ungari, azi folosită și ca sală de căsătorii.

În dreapta ei, o biserică construită în perioada 1774-1806, din 1993 a fost ridicată la rangul de Catedrală Catolică „Înălțarea Domnului” („Az Úr Mennybemenetele” Katolikus székesegyház). Clădirea, în stil baroc târziu, a fost prevăzută cu un turn de 35 metri înălțime, distrus în 1819 de un incendiu, ulterior refăcut și în 1899 dotat cu ceas. Pe parapetul de lângă turn, în cele 4 colțuri, s-au postat statuile celor 4 evangheliști: Sf. Luca, Marcu, Matei și Ioan, deasupra intrării principale Isus predându-i Sf. Petru cheia Cerului și în timpan, deasupra ușii centrale, Sf. Petru și Pavel. În timpul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de renovare ale exteriorului clădirii. 

În fața ei, marcând „kilometrul zero” al orașului, în 1984 s-a inaugurat Monumentul Dealul Stemei (Címerdomb), simbolizând prietenia și legăturile de cooperare cu alte orașe, pe „dealul” din piatră fiind gravate direcțiile și distanțele către alte orașe maghiare şi orașe înfrățite cu Kecskemétul, pe vârful lui postate stemele a 6 orașe din comitatului Bács-Kiskun.

De acolo, urmând o porțiune pietonală, mărginită de copaci, am ajuns la fântâna arteziană Hírös Forrás, din granit negru, adus din Africa de Sud, de cca.1,5 metri înălțime, din care central țâșnește apa, finalizată în anul 2002.

Lateral de ea se află Biserica Reformată (Református templom), construită în anii 1680-1684, înlocuind vechea Biserică de lemn,  distrusă de incendiul din 1678. Dorind clădirea nouă din piatră, a trebuit să se obțină  aprobarea autorităților turcești și să se plătească o taxă. La sfârșitul sec. XVIII clădirea, în stil gotic și renscentist târziu, a fost extinsă cu 2 nave și s-a ridicat turnul de 53 metri înălțime, în stil baroc. Avariată în marele cutremur din 1911, ulterior a fost restaurată. În 1998  turnul a fost dotat cu un ceas și în perioada 2019-2020 biserica a fost renovată.

Pe strada din dreapta bisericii în 1830 s-a înființat Școala Reformată, din 1835 devenită liceu, în care au studiat numeroase celebrități- scriitorul Mór Jókai și pictorul János Muraközy, etc., apoi facultate teologică reformată (1841), desființată în 1949. Din 2004 în Colegiul Reformat Vechi (Régi Református Kollégium) s-a mutat Muzeul Ráday (Ráday Múzeum). Acesta a fost înființat în 1983, etalând obiecte și opere de artă  ale familiei nobiliare Ráday, mobilier, picturi, obiecte de cult ale bisericii reformate, colecția de minerale a lui András Fuxreiter, fosile, instrumente de minerit, etc.

Pe colțul din apropierea bisericii în anii 1911-1912 s-a construit Colegiul Nou Reformat  (Református Újkollégium), clădire cu parter, mezanin, 2 etaje, ferestre cu sticla pictată, extinsă în 2002.

Azi în ea funcționează Școala Primară Reformată și Școala Gimnazială Reformată Kecskemét.

Am continuat plimbarea pe pietonală, la capătul căreia mi s-a arătat Cifra Palace, clădire construită în anii 1902-1903, în stil Art Nouveau, cu două etaje, fațada principală decorată cu ceramică și elemente de pirogranit prezentând flori, plante, elemente folclorice, acoperișuldecorat cu țigle emailate colorate, pe care din păcate nu le-am putut vedea, În timpul vizitei mele (2024) efectuându-se lucrări de restaurare.  Inițial parterul era ocupat de magazine, în primul etaj funcționa un  „casino comercial”, restul clădirii fiind ocupat de apartamente de locuit. Din 1983 clădirea a fost amenajată ca muzeu, filială a Katona József Múzeum, care expune o colecție arheologică cu morminte și obiecte avare, descoperite în 1971, artă plastică, picturi maghiare din secolele XIX-XX, din 2005 fiind amenajată și Camera Memorială Muraközy János, avocat, pictor și politician, căpitan în Revoluția 1848, din 1878 consilier economic în Kecskemét.

În stânga palatului se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1864-1868, în stil maur și romantic. Avariată în cutremurul din 1911, a fost refăcută și fosta cupolă înlocuită. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați în lagărele de exterminare și sinagoga a fost ocupată de ofițerii S.S.

Fiind nefolosită, în 1966 a fost achiziționată de oraș, până în 1974 refăcută și interiorul amenajat pentru Casa de Știință și Tehnologie (A Tudomány és Technika Háza), în care azi funcționează birourile mai multor organizații locale, o sală de conferințe, ocazional folosită și pentru concerte, o sală cu expoziție permanentă. Interiorul e înfrumusețat cu copii ale unor statui de Michelangelo.

Am continuat explorarea orașului, urmând o stradă mărginită de case de epocă, central având un parc amenajat cu rondouri de flori și diferite soiuri de copaci.

Într-una din case, construită de Ministerul Justiției în anii 1903-1904, funcționează Palatul Justiției (Törvénypalota).

La capătul străzii, traversând, am intrat în Parcul Katona József, numit și Parcul Feroviar (a Kecskeméti Vasútparkban), amenajat începând cu anul 1899 pe locul vechiului cimitir, creat în perioada ciumei din 1739, apoi dezafectat.

În amintirea acelei triste perioade, în partea de sud a parcului s-a postat o cruce memorială.

În parc a existat și un Cazinou, în 1922 achiziționat de oraș și transformat în muzeu. Multe din exponate au fost distruse în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, apoi de ocupația sovietică. Muzeul a fost redeschis în 1947 cu o expoziție de picturi ale artiștilor locali, apoi clădirea a fost restaurată și în ea s-au amenajat noi săli de expoziție. După înființarea Centrului Muzeal Kecskemét (1962), de care aparțineau administrativ toate muzeele din județul Bács-Kiskun, în oraș s-au creat 5 noi muzee, în fostul Cazinou fiind amenajat Muzeul Memorial Katona József, inaugurat în 1970.   

Am părăsit parcul și m-am îndreptat spre Biserica Piaristă „Sf. Treime” (Piarista templom), clădire în stil baroc, construită în anii 1729-1735, în stil baroc, apartinând Mânăstirii Piariste, creată de călugării stabiliți în oraș (1715). Din 1948 a devenit biserică parohială.  

În cadrul mânăstirii contele Koháry István, proprietarul orașului, a fondat o școală, pentru care un secol mai târziu s-a construit o nouă aripă (1825-1832). În timp devenind neîncăpătoare, s-a construit actualul Gimnaziu Piarist (1930-1933), cu fațada în stil neo-baroc, lângă el un cămin, ambele naționalizate în anii 1948-1950, dar rămânând funcționale.

Îndreptându-mă spre centrul istoric, în drum am trecut pe lângă Biblioteca Județeană Katona József (Katona József Könyvtár), inaugurată în 1952, trei ani mai târziu numită după renumitul scriitor și dramaturg născut în oraș,  având la bază colecția din vechea bibliotecă, înființată în 1897 în Primărie. În anii 1993-1996 biblioteca a fost mutată în actuala clădire.

Într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stil Secession (Art Nouveau maghiar) din oraș, azi funcționează Casa Tineretului (Ifjúsági Otthon), un centru cultural cu ateliere de artă și meșteșuguri, cluburi de tineret, din 1937 un cinematograf, o cafenea, în care se desfășoară numeroase spectacole și concerte. Clădirea a fost construită de Asociația Industrială Kecskemét ca sediu al breslelor și comunităților de meseriași (1907), după Primul Război Mondial o scurtă perioadă a fost ocupată de trupele române, postbelic de sovietici, ulterior devenind centru cultural.

M-am îndreptat spre mașină, în drum trecând pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (Magyar ortodox Szentháromság templom), clădire în stil baroc târziu, ridicată în anii 1824-1829, de comunitatea greacă, existentă în oraș încă din secolul XVII, majoritatea comercianți, care în timpul Războiului de Independenţă sprijinindu-l pe Rákóczi, au primit anumite drepturi comerciale și au fondat parohia, dar abia la începutul secolului XIX și-au câștigat drepturile civile.

În oraș există și Biserica Evanghelică Lutherană, construită în 1857-1864, pe care, însă, am ratat-o.

Orașul Bistrița, jud. Bistrița- Năsăud

Publicat pe de
1

Orașul Bistrița, din 1979 declarat municipiu, este situat în centrul jud. Bistrița-Năsăud, din nordul Transilvaniei. Fiind într-o excursie prin zonă, m-am oprit pentru a-l vizita, parcând în zona Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Numit Orvieto, a fost prima dată atestat documentar din 1264 într-o scrisoare prin care Papa Urban IV îi cerea Regelui Ștefan al Ungariei să-i restituie mamei sale 4 sate, împreună cu teritoriile lor. Zona a fost însă populată din vechime, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, daco-romană și sfârșitul secolului XII, când zona a fost cucerită de maghiari. În 1241 invazia tătarilor a distrus localitatea.  Refăcută treptat și colonizată cu sași, în ea s-au înființat tot mai multe bresle meșteșugărești și din 1353 a primit dreptul de a organiza un târg anual de 15 zile, devenind cel mai important centru din regiune, cu stemă și sigiliu proprii, din Casa Sfatului fiind administrată zona.

Pentru a evita pericolul otoman, începând din anul 1409 s-au construit ziduri înconjurătoare, continuate sub Iancu de Hunedoara, căruia Regele i-a dăruit Bistrița și 20 de sate înconjurătoare (1452), numindu-l Comite Perpetuu. În partea de nord a orașului, acesta  a construit o cetate, în 1464 demolată, pentru a se fortifica întregul oraș, fiind create zidurile, bastioane și turnuri, date spre îngrijire breslelor, porți, șanțuri și valuri de apărare, lucrările fiind finalizate abia în anul 1654.

În secolul XVI orașul dezvoltându-se economic, în Piața Centrală s-au construit clădiri comerciale, unele supraviețuind până azi și o catedrală, din turnul căreia, bătându-se clopotul, se anunța un atac iminent. În acea perioadă Bistrița avea legături economice, comerciale, politice, cu Moldova, meșteșugari, constructori, pietrari, fiind chemați pentru a realiza numeroase lucrări, exemplu consolidarea Cetății Neamțului (1529).

În 1602 Generalul Basta a atacat cetatea, distrugând o parte din zidurile de apărare. Fiind încă în reconstrucție, oștile curuților au asediat-o (1704) și cetatea a trebuit să se predea. În 1762, înființându-se Regimentul II de graniță năsăudean, cetatea a fost preluată de armată. Iobagii transilvăneni fiind foarte exploatați de feudali, în decursul timpului s-au declanșat mai multe răscoale țărănești, culminând cu Răscoala Horea, Cloșca și Crișan (1784), care a cuprins și ținutul Bistriței. A urmat Revoluția de la 1848, când orașul a fost stăpânit succesiv de oștile maghiare și  de cele imperiale, secole în care a intrat în declin.

Centrul Militar Bistrița

Proclamându-se dualismul Austro-Ungar (1867), bistrițenii au participat la luptele politice pentru recunoașterea Transilvaniei ca stat autonom, în care românii să primească drepturi egale cu celelalte nații. Abia prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) s-a realizat unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial,  prin Dictatul de la Viena (1940) România a fost obligată să cedeze partea de nord a Transilvaniei Ungariei hortyste, care a deținut-o până în 1944, când a fost eliberată și inclusă în România.

Din păcate plimbarea mea prin oraș nu putea urma cronologia istorică, clădirile declarate monumente istorice fiind situate în diferite zone ale orașului. Plecând de lângă tribunal, am trecut pe lângă fosta Casa Pionierilor, înființată în 1950, din 1990 numită Palatul Copiilor.

Am urmat o stradă mărginită de clădiri din secolul XIX. Într-una din ele azi funcționează Biblioteca Județeană „George Coșbuc”. Inițial clădirea a fost construită (1883-1884) ca reședință a doctorilor ce deserveau garnizoana orașului, în 1919 amenajată de Ministerul de Război al Regatului României ca reședință a Prințului Carol și postbelic folosită ca sediul unei bănci.

În apropierea ei, în anul 2019 s-a postat statuia George Coșbuc, poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru al Academiei Române.

Pe aceeași parte a străzii se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, construită în anii 1927-1938, din numeroase donații, la ridicarea ei constribuind și compozitorul George Enescu, cu banii adunați în urma susținerii la Bistrița a unui concert de binefacere (1927). Interiorul bisericii a fost decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, restaurat după anii 1990.

Clădirea din stânga bisericii, construită în anul 1892, inițial a fost ocupată de Cercul Cultural Bistrițean, apoi transformată în Gimnaziu de Fete (1900-1912), după Primul Război Mondial devenind Cazinoul Ofițerilor (1942) și din 1946 iar Centru Cultural. Sub comuniști, intrând în administrația Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1960), a fost transformată în Casa de Cultură a Sindicatelor. În incinta ei azi funcționează Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila”, înființată în 1994.

Pe cealaltă parte a străzii, vis a vis de biserică, în anii 1893-1894 s-a construit o școală, din 1923 clădirea fiind ocupată de primul liceu cu predare în limba română din oraș, Liceul de Stat pentru băieţi „Alexandru Odobescu”, ulterior unit cu Şcoala Regală Medie de Fete (1944). În urma reformei învățământului (1948), în ea a funcționat Școala Elementară Numărul 2, în 2013 desființată, clădirea fiind ocupată de Liceul de Muzică „Tudor Jarda”, care funcționează și azi, fostul său sediu fiind retrocedat.

Trecând de un giratoriu, am ajuns la Biserica Reformată, clădire în stil gotic, cu interiorul în stil renascentist, construită în anii 1869-1887 pe locul unde pe vremuri a existat o biserică, distrusă în 1602 de soldații Generalului Basta.

Am cotit pe o stradă perpendiculară, pentru a vedea alte 2 colegii, primul fiind Colegiul Național „Andrei Mureșanu”. Funcționează într-o clădire construită în 1912 pentru Școala Regală Medie de Fete, o parte fiind amenajată ca Școală Primară de Stat cu predare în limba maghiară. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost ocupată de un Spital al Crucii Roșii, în 1919 preluată de statul român și în decursul timpului amenajată pentru Gimnaziul de Fete Bistrița (1928), căreia i s-a alăturat fosta școală greco-catolică, devenind Școala Primară mixtă „Andrei Mureșanu”. Prin Dictatul de la Viena orașul fiind preluat de maghiari, gimnaziul a fost desființat, în locul lui create Școala Regală Primară de fete și Liceul Maghiar de băieți „Hunyadi János”. Teritoriul revenind României, postbelic clădirea a fost ocupată Liceul Teoretic Bistrița (1948), cu secții maghiară și germană, din 1964 scindat, în clădire rămânând Liceul nr. 2 cu secție maghiară, din 1999 purtând actualul nume.

Secția germană s-a mutat în actualul Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, clădire construită în 1901 pentru Gimnaziul Evanghelic, fosta clădire devenind neîncăpătoare.

În fața colegiului sunt postate două busturi reprezentative, statuia Georg Fischer prezentându-l pe primul director al Gimnaziului Evanghelic.

Statuia Liviu Rebreanu a fost postată în 1978, amintind de faptul că renumitul scriitor a fost elevul acestei școli.

Cotind pe lângă Centrul Militar, în câteva minute am ajuns în Piața Unirii, unde în 2004 s-a inaugurat statuia Al. Ioan Cuza, din 1859 primul Domnitor al Principatelor Române Unite

În piață se află Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în perioada 1270-1280 de călugării Ordinului Franciscan Minorit, în cadrul Mânăstirii „Sf. Andrei”, în incinta medievală a orașului. În 1895 biserica și mânăstirea au fost cumpărate de Parohia Română Unită (greco-catolică) Bistrița. Sub comuniști ritul fiind interzis (1948), au fost preluate de ortodocși.

Fosta clădire a mânăstirii a fost ocupată de Protopopiatul Ortodox. Pentru scurt timp (1918) în ea a funcționat Casina Română, o societate cultural-politică a românilor ardeleni care milita pentru unirea românilor.

Între Mânăstirea Minorită și Piața Centrală a orașului se întinde strada Dornei, în secolul XVI una din axele principale ale orașului, numită strada Pungarilor (Beutelgasse), ulterior purtând numele unor personalități și din 1962 cel actual, pe care am urmat-o și eu. A fost creată prin construirea mai multor case de meșteșugari și patricieni (sec. XV-XVI), cele din capătul estic, cu un singur etaj, fiind ridicate în 1548 de locuitorii veniți din periferii în interiorul cetății.

Până azi s-au păstrat doar câteva clădiri, una fiind Casa Argintarului, monument de arhitectură, construită la începutul secolului XVI de un mare meșter argintar, cu 2 etaje, fațada prezentând ancadramente din piatră renascentiste. În decursul timpului a suferit mai multe modificări, în 1758 afectată de un incendiu, până în 1939 ruinată, fiind slavată de demolare prin intervenția lui Nicolae Iorga. În 1950 fiind preluată de stat, clădirea a fost restaurată, extinsă cu un corp asemănător celui original și ocupată de secția de istorie a Muzeului Județean Bistrița-Năsăud (1969-1986), ultima restaurare fiind făcută în perioada 2013-2015.

Aproape toată latura nordică a Pieței Centrale e ocupată de Ansamblul Șugălete, 13 case etajate, construite în jurul anului 1480, legate între ele printr-o galerie cu bolți, mărginită de arcade, în care erau expuse și vândute produsele meșterilor locali și ale celor care treceau prin oraș.

Azi sunt folosite ca locuințe și sedii ale unor instituții, exemplu fosta Casă Petermann, azi deținută de Parohia Evanghelică C.A..

În aceeași zonă, în 2 din clădirile mai noi funcționează Primăria Bistrița.

Pe aceeași stradă a existat o mânăstire dominicană ale cărei proprietăți au fost cumpărate de Generalul Stephan Steinville (1717) și predate Ordinului Piarist. Un an mai târziu aceștia au înființat prima Școală Piaristă din Transilvania care a funcționat până în 1850, având între elevi viitoare personalități ca Gh. Șincai, Andrei Mureșanu, etc. Pe locul unei clădiri distrusă de incendiu, în perioada 1781-1787 au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime”, în stilul barocului vienez, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În Piața Centrală, înconjurată de un parc, se află Biserica Evanghelică Lutherană, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită pe locul unei biserici vechi (sec. XIV), ridicată de coloniștii sași. Ulterior clădirea în stil romanic, cu 3 nave, prevăzută cu 2 turnuri ce flancau intrarea principală, a fost reconstruită în stil gotic (1475-1520), cu un turn de apărare, alipit bisericii, de 75 metri înălțime, prevăzut cu un ceas, accesat printr-un turn mic, cu scară în spirală. În perioada 1563-1568 interiorul a fost modificat, pe laturile de nord și sud s-au creat portaluri, corul a fost mărit și fosta orgă înlocuită cu una nouă, la rândul ei schimbată cu cea actuală (1795).  Incendiul din 1857 distrugând partea superioară a turnului, aceasta a fost refăcută în stil neogotic. În timpul renovării din 1926, biserica a fost electrificată.

În 1938 în dreapta bisericii s-a inaugurat statuia Andrei Mureșanu, poet, jurnalist, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848, al cărui poem „Un răsunet”, adaptat pe un vechi imn religios, a devenit imn revoluționar și ulterior, numit „Deșteaptă-te, române!”, imnul de stat al României. După Tratatul de la Viena, a fost mutată la Sibiu și readusă după ce partea de nord a Transilvaniei a revenit iar României.

Pe colțul sud-estic al pieței în secolul XIII s-a construit o clădire din lemn, în care a funcționat un atelier pentru prelucrarea pielor, ulterior un atelier de prelucrare a fierului. La jumătatea secolului XV a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, în 1520 cumpărată de Andreas Beuchel, notar și de 2 ori jude al orașului. Fiind executat pentru trădare (1531), casa a fost preluată de stat, apoi vândută, din 1538 intrând în proprietatea  meșterului pietrar Johannes Lapicida. În decursul timpului a fost extinsă, modificată în stil renascentist și în anii  1972-1976 restaurată. Azi, numită Casa lui Ion Zidarul, este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În 2015 la intrarea pe strada pietonală a orașului s-a postat statuia lui Alexandru Roșu, primul fotograf român din Bistrița care a studiat la Viena și în 1881 și-a deschis atelierul într-o clădire de pe marginea Pieței Centrale. Participând la multe expoziții interne și externe, primind numeroase premii, a fost considerat de Nicolae Iorga ca fiind cel mai talentat fotograf român al epocii.

Clădirea dn stânga statuii, pe colțul dintre strada pietonală și piață, a fost construită în 1850 pentru Vechiul Tribunal, ulterior ocupată de Judecătoria și Parchetul Bistrița, din 2001 trecută în administrarea Universității Tehnice Cluj-Napoca,  reabilitată, în ea fiind înființată o filială, Centrul Universitar Bistrița. 

Am părăsit centrul istoric și, îndreptându-mă spre Parcul Municipal, am traversat Piața Mică, loc unde în secolul XVIII staționau poștalioanele. Într-una din clădirile ce o mărginesc a funcționat prima tipografie din Bistrița, fondată în 1904, în care s-au tipărit numeroase reviste și cărți în limba română.    

Urmând strada pe care ajungeam la parc, între casele care o mărginesc mi-a atras atenția fosta casă a unui comerciant, pe acoperișul căreia se află și azi statuia lui Mercur, zeul roman  protector al negustorilor, casă folosită în perioada 1960-1970 de Arhivele Bistriței. 

La capătul străzii în 2015 s-a inaugurat Monumentul Fierarului Pfaffenbruder, realizat în amintirea celui care s-a împotrivit asediului Generalului Basta. Făcând o breșă în zidurile dintre Turnurile Rotarilor și Dogarilor, trupele au înaintat, obligând apărătorii să se retragă spre Piața Mică. Fierarul s-a năpustit asupra lor cu un baros legat de un lanț și, învârtindu-l, a reușit să nimicească numeroși oșteni. Cei retrași i s-au alăturat, împreună reușind să apere acea zonă a cetății. 

În față, impunător, mi s-a arătat Palatul Culturii, clădire ocupată de Centrul Municipal pentru Cultură, Teatrul Municipal „George Coșbuc” și Oficiul Stării Civile Bistrița, din 2004 declarat monument istoric. A fost construit în 1896, o dată cu demolarea fortificațiilor medievale. În el a funcționat școala de duminică, în care erau instruiți ucenicii meseriașilor sași, o parte fiind ocupată de un restaurant select, menționat în celebrul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu. În perioada 1949-1951 a fost transformat în Căminul Cultural „George Coșbuc”, numit ulterior Casa Raională de Cultură Bistrița. 

Lângă palat, la intrarea în parc, în 1978 a fost inaugurată statuia George Coșbuc, realizată din bronz, prezentându-l pe marele poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru titular al Academiei Române, șezând într-o poziție contemplativă, scaunul fiind așezat pe un soclu înalt placat cu plăci de granit.  

Parcul Municipal „Regele Mihai I” Bistrița a fost amenajat la începutul secolului XX, cuprinzând peste 9 hectare cu diverse soiuri de copaci.

Începând din anii 1950 a fost amenajat cu alei, bănci pentru relaxare, un foișor, decorat cu busturile unor personalități, etc. și din 2021 numit după fostul rege, a cărui statuie a fost postată în el.  

Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre Turnul Dogarilor, singurul supraviețuitor din cele 18 turnuri ale fortificațiilor medievale, construite în anii 1465-1545, demolate în 1863 la comanda Curții Imperiale din Viena. Înalt de 25 metri, cu 3 niveluri, cu încăperi, partea inferioară folosită ca magazie, era legat printr-un tunel subteran de Abația Benedictilor, de acolo tunelul continuând spre Catedrala Evanghelică și terminându-se pe un deal din apropierea orașului.  

Ulterior a fost folosit ca spital pentru bolnavii psihici, ca loc de detenție a prostituatelor, înainte a fi torturate în Piața Centrală, apoi alungate din oraș, ulterior ocupat de cercetașii bistrițeni, apoi transformat în azil de noapte, azi în el fiind etalată colecția lui Alexandru Misiuga, epigramist, veteran de război, colonel in retragere şi baron al „Casei Dracula”, formată din cca. 700 de păpuși, măști, exponate create de baron, etc.

Vis a vis de turn în secolul XIII s-a creat Conventul Dominican „Sf. Cruce”, cu clădirile mânăstirii dispuse în jurul unei curți, pe latura de nord biserica, distruse în incendiile din 1680 și 1758, rezistând doar corpul de vest, în care s-a înființat un azil, azi în el funcționând un Cămin de Bătrâni.

Lângă cămin în anul 2000 s-a înființat Așezământul „Sf. Vasile cel Mare”, în care se oficiază slujbe mai ales pentru vârstnici, copiii din școlile speciale și din Centrul de Plasament.

În mica piațetă din fața lui, în 2014 a fost inaugurat Monumentul Exodul Sașilor, finanțat de către Asociaţia saşilor bistriţeni din Germania şi Austria, comemorând evacuarea forțată a sașilor transilvăneni de către naziști (1944).

Plimbarea mea prin Bistrița se terminase. Am luat viteză spre mașină, urmând să continui drumul prin jud. Bistrița-Năsăud, pentru a vedea alte obiective planificate.

Citește și Lacul Colibița și 2 mânăstiri din jud. Bistrița-Năsăud

Florența, Italia- de la Basilica Santa Croce la Piazza del Duomo

Publicat pe de
1

Fiind pentru o zi în Florența, Italia și dorind să văd cât mai multe clădiri istorice, urmând străduțele părții de est a orașului istoric, am ajuns la Basilica Santa Croce, creată inițial ca Oratoriu, în afara zidurilor orașului, de călugării franciscani stabiliți acolo după ce Sf. Francisc de Assisi a vizitat Florența (1211). Numărul lor crescând, s-a hotărât construirea unei biserici mai mari și a unei mânăstiri care, din lipsa fondurilor, a durat mult timp (1294-1443). În secolul XIV pe lateralele bisericii s-au construit un portic (stânga) și un pridvor (dreapta), restaurate în secolul XIX.

Începând din 1566 Ducele Toscanei Cosimo I de Medici a finanțat transformarea interiorului, când s-au construit altarele mari laterale, decorate cu picturi și sculpturi. În timp în biserică au fost înmormântate mai multe personalități, între care Michelangelo, Galileo Galilei, Gioachino Rossini, etc. În secolul XIX, fațada nefiind terminată, a fost realizată cea actuală din marmură, în stil neo-gotic, împărțită de pilaștri în 3 secțiuni verticale, fiecare cu câte un portal, deasupra celui central fiind creată o rozetă și în timpanul superior postată Steaua lui David (1853-1863). A fost ridicat turnul-clopotniță, de cca 78 metri înălțime, dotat cu 4 clopote.

Spațiul din fața bazilicii fiind larg, era ocupat de populație în timpul slujbelor. Treptat a devenit loc de promenadă, pe laterale s-au construit palate nobile, creându-se Piazza Santa Croce, în care s-au desfășurat sărbători ale orașului, spectacole, ceremonii, competiții de fotbal costumat, etc., oprite în 1964, când piața a fost transformată în parcare și reluate, după ce a fost refăcută în forma inițială.

Pe unul din colțurile pieței se află Palazzo del Antella, creat prin unificarea mai multor case învecinate, în secolul XVI modificat de propietarul Del Barbigia, ușile din lemn fiind schimbate cu unele din piatră, vizibile și azi. În secolul XVII a fost achiziționat de senatorul Niccolò Dell’Antella, care i-a anexat o clădire alăturată.

În anul în care Florența a devenit capitala regatului, împlinindu-se 600 de ani de la nașterea poetului (1865), în centrul pieței a fost postat Monumentul lui Dante Alighieri. Statuia din marmură îl prezintă pe poet încoronat cu lauri, ținând în mâna dreaptă „Divina Comedie”, la picioare, în spatele lui, fiind postat un vultur care-l privește. Ambele sunt situate pe un soclu patrulater înalt, ornat în cele patru colțuri cu statui de lei care țin cu o labă panouri rotunde gravate cu titlurile lucrărilor poetului. Pe soclu sunt postate panouri de marmură roșie de Verona, cea din față prezentând numele poetului și anul postării monumentului, la baza lui fiind sculptate stemele celor 40 de orașe italiene importante. Monumentul a fost deteriorat de inundația din 1966, ulterior restaurat și în 1971, deși franciscanii s-au împotrivit, postat în fața bazilicii, în partea stângă.

Râul Arno fiind în apropiere, m-am îndreptat spre el, trecând pe lângă Biblioteca Națională Centrală Florența care are la bază prima bibliotecă publică din Florența, creată de magistratul suprem (1763), preluând Librăria Magliabechi și unind colecția de cca. 30.000 de volume, donate prin testament de Antonio Maghliabechi (1714), cu cea donată de Anton Francesco Marmi. La porunca Ducelui în ea s-au depus copii ale lucrărilor tipărite în oraș, apoi a tuturor de pe teritorul Toscanei, în 1771 a fost unită cu Biblioteca Palatină, în care se aflau colecțiile familiei de Medici, ocupând o parte a complexului Uffizi și în 1747 deschisă publicului. După ce Napoleon a cucerit Toscana, au fost aduse colecțiile ordinelor religioase și biblioteca a fost închisă, fiind redeschisă abia în 1861, după retragerea lui. 

Clădirea devenind prea mică, s-a dorit construirea unei clădiri mai mari. În 1909 vechile cazărmi și infirmeria călugărilor franciscani fiind demolate, pe locul lor creându-se o nouă stradă, pe colțul din intersecție s-a construit corpul vestic (1929). Sălile de lectură fiind mutate în Biblioteca Mânăstirii Santa Croce, al doilea corp a fost alăturat mânăstirii (1962). Fațada principală, în stil eclectic, privind spre râul Arno, a fost decorată superior cu statuile lui Dante Alighieri și Galileo Galilei. Din păcate marea inundație din 1966 a distrus o mare parte a patrimoniului.

În sfârșit vedeam râul Arno, pe malul căruia am făcut o mică plimbare, până la Ponte alle Grazie, un pod construit în 1957, înlocuind vechiul Pod Rubaconte (1237), ale cărui case din lemn în timp au fost transformate în capele, magazine, etc., apoi multe din ele abandonate și în 1876 demolate, podul fiind lărgit și amenajat cu linii de tramvai. Fiind bombardat de trupele naziste care se retrăgeau (1944), până în 1957 a fost refăcut, cu 5 arcade, luând numele actual.

Am părăsit râul și m-am îndreptat spre Loggia del Grano (Logia Cerealelor). În secolul XIV acolo se afla o piață în care se comercializau grâne, plante și vinuri. În 1356, unind câteva case, s-a construit „Palco del Grano” și comerțul a fost mutat în clădire. Fiind situată în apropiere de Piazza della Signoria, centrul politic și cultural al Florenței, începând cu anul 1619 a fost înlocuită cu actuala clădire, la parter cu o logie cu  arcade, împărțită în 8 secțiuni de piloni și coloane toscane, cu rol de piață acoperită, etajul fiind amenajat pentru procesarea grânelor. Ulterior a fost gestionată de magistrații Republicii, ale căror steme se pot vedea și azi în logie. În secolul XIX fiind create numeroase piețe, logia și-a pierdut importanța. Unind-o cu clădirea adiacentă, a fost transformată în teatru (1868), apoi încorporată în altă clădire mare, formând Cafeneaua Folies Bergère (1910), în care se derulau și spectacole, din 1935 devenind cinematograf. În secolul XX logia a găzduit pe rând o piață, un restaurant, o librărie și din 2022 magazine.

Am urmat o străduță spre nord, până în Piazza de San Firenze, unde pe colțul din stânga am văzut Palazzo Gondi, construit ca reședință a familiei (1489), care o deține și azi, pe locul unor case din vecinătate, achiziționate și demolate. Clădirea patrulateră, cu 3 etaje, înconjurând o curte centrală, în timp a fost modificată, din 1874 primind forma actuală, când deasupra intrării a fost postată stema familiei Gondi. În secolul XX la parter s-a amenajat un restaurant, deasupra clădirii o terasă deschisă, cu o mică grădină. Deteriorată de inundața din 1966, a fost refăcută și în 2008 restaurată.

Vis a vis de palat, piața e mărginită de Fondazione Franco Zeffirelli, numită după cel care a înființat-o (2015), de fapt un complex având în parterul clădirii Arhiva și Biblioteca Personală cu peste 7.000 de piese, sălile de clasă, la primul etaj birouri și în 22 de săli un muzeu dedicat teatrului, operei, cinematografiei, etalând peste 300 de lucrări ale lui Zeffirelli- desene, figurine, costumație de scenă, etc. și alăturat Oratoriul San Filippo Neri. În momentul vizitei mele (2024) clădirea era în reparații.

Am ieșit din piață pe lângă Museo Nazionale del Bargello, care etalează sculpturile celor mai renumiți artiști renascentiști, la parter existând Sala Sculpturilor din secolul XVI, cu lucrări de Michelangello, San Sovino, Cellini, Gian Bologna, etc., etajele fiind ocupate de Sala Donatello, Sala Giovanni della Robbia, Sala Andrea della Robia, Sala Verrocchia, Capela Podesta.

Pe cealaltă parte a străzii, Chiesa della Badia Florentina, una dintre cele 5 abații benedictine din Florența, celelalte 4 fiind situate la marginea orașului, marcând cele 4 puncte cardinale, a fost construită de Marchizul Ugo II de Toscana pe locul fostei Biserici Santo Stefano (960). Din donațiile primite, s-a construit o mânăstire de călugări (1071) și, fiindu-i acordate privilegii de către papalitate, în 1285 biserica a fost reconstruită în stil gotic, cu un turn înalt, un secol mai târziu schimbat cu unul hexagonal, interiorul pictat cu fresce, vechea biserică fiind transformată în Capela Pandolfini.

La începutul secolului al XVI-lea o parte a mânăstirii a fost restaurată, în perioada 1627-1631 interiorul bisericii modificat, în cruce grecească, cu altarul spre sud, în secolul XVIII extinsă cu capele laterale și pictura refăcută. A funcționat până în 1810, când a fost desființată și clădirile transformate în locuințe, magazine, birouri, etc.  

Din 1998 o parte din fostul complex a fost preluat de Frățiile Monahale din Ierusalim, devenind iar mânăstire.

Pe aceeași stradă se află numeroase palate, între care Palazzo Pazzi-Quaratesi, construit de Jacopo de Pazzi (1458-1469), care dorea să aibă reședința la fel de fastuoasă ca cele ale familiilor renumite din oraș. În palat conspirându-se împotriva familiei de Medici, ajungându-se ca guvernatorul Giuliano de Medici să fie ucis și fratele său Lorenzo rănit, aceștia au ripostat, ucigându-l pe Jacopo și alți membrii ai familiei Pazzi, supraviețuitorilor confiscându-li-se averile, fiind alungați din oraș și palatul predat cardinalului Guillaume d’Estouteville, care l-a deținut până la moartea sa (1487), când a fost preluat de familia de Medici. În perioada 1593-1796 palatul a fost reluat de familia Strozzi, apoi deținut de alți proprietari, din 1850 a devenit sediul Tribunalului Curții Supreme de Casație, apoi al Lojei Masonice (1865-1871), în 1913 a fost cumpărat de Banca Florenței, care l-a renovat și modificat pentru birouri și din 1931 ocupat de Institutul Național de Securitate Socială, care funcționează și azi Clădirea a fost restaurată în anii 1960 și 2010.

În 1592, cumpărând mai multe case învecinate, Alessandro Strozzi a început construcția unui palat care, deși preluat în decursul timpului de mai mulți proprietari, proiectele și arhitecții fiind schimbate, nu a fost terminat niciodată, motiv pentru care a fost numit Palazzo Nonfinito. În 1802 familia Strozzi l-a vândut lui Giovanni Guasti, în 1814 cumpărat de Guvernul Regal din Toscana, care i-a modificat interiorul, devenind sediul mai multor departamente, din 1850 al Prefecturii, Ministerului de Externe și Delegației districtului San Giovanni. Florența devenind capitala Regatului Italiei (1865-1871), palatul a fost preluat, restaurat și decorat,  devenind sediul Consiliul de Stat până când capitala s-a mutat la Roma. Ulterior palatul a fost folosit de Oficiul Poștal și Telegraf (1901-1911), din 1917 ocupat de birouri militare, din 1919 acordat Universității din Florența și din 1924 până azi ocupat de Muzeului Național de Antropologie și Etnologie. Deteriorat în Al Doilea Război Mondial,  palatul a fost imediat restaurat (1948), ulterior de mai multe ori (1956, 1967, 1972).

La capătul străzii am intrat în Piazza del Duomo, inițial zonă situată în afara zidurilor orașului antic, azi în centrul orașului istoric, foarte aglomerată, fiind unul din punctele turistice de interes mondial. Între clădirile care o mărginesc, în spatele catedralei se află Palazzo Guadagni Strozzi Sacrati, construit în secolul XVI  pe locul unor case ale familiei Bischeri. Descoperindu-se că în el s-a complotat împotriva cardinalului Giulio de Medici, palatul a fost confiscat, în 1523 predat lui Arringucci, apoi deținut de familia Guadagni, revenită din exilul în Franța (1593). În jurul anului 1640 a fost extins, un secol mai târziu interiorul modificat (1733), primind aspectul actual, apoi a fost cumpărat de familia Strozzi, care l-a deținut până în 1982, când ultimul descendent a decedat, în timp unele părți din palat fiind închiriate unor instituții. În 1989 a fost cumpărat de Regiunea Toscana, care l-a restaurat și folosit până azi ca sediu al Consiliului Regional.  

Lângă el, Museo dell Opera del Duomo, funcționează în clădirea construită în 1296 pentru Opera di Santa Maria del Fiore, instituție înființată de Republica Florentină pentru a administra construcția catedralei (domului), în secolul XV folosită și ca loc de depozitare a materialelor necesare. În palat mulți artiști din Evul Mediu și Renaștere au creat elementele decorative, sculpturile, etc., catedralei, între care și Michelangelo. În 1891 unele din birouri au fost transformate în săli de expoziție, inaugurându-se muzeul, în care s-au transferat opere de artă și arhitectură originale din complexul catedralei. În perioada 1998-2000 palatul a fost refăcut și extins, păstrându-se fațada originală.

Ocolind prin dreapta catedrala, am deviat puțin pe o străduță laterală, pentru a vedea Teatro Niccolini, care are la bază Academia de Dramă, fondată în 1648 de Lorenzo de Medici, cu sediul în Palazzo Corsini, apoi mutată în noul Teatrul Cocomero, construit cu sprijinul Cardinalului Carlo de Medici, în el desfășurându-se tragedii și comedii clasice. În timp înființându-se și alte companii teatrale, compania s-a scindat, o parte mutându-se la Teatrul Pergola, cei rămași numindu-și vechiul sediu „Teatro Infocati”, din 1861 primind actualul nume, în memoria marelui dramaturg, decedat în același an. În perioada 2007-2016 clădirea a fost renovată și de atunci folosită ca spațiu de informare asupra Complexului Domului și Muzeului Opera dell Duomo, prin proiectarea de videoclipuri, seara în ea desfășurându-se diverse evenimente culturale.  

Catedrala Mitropolitană Santa Maria del Fiore (Domul), numită după floarea de liliac, simbolul orașului Florența, este cea de-a treia biserică ca mărime din Italia, după cele din Roma și Milano.

După ce s-a creat Piazza della Signoria, noul centru politic și civic al orașului, dorindu-se o catedrală care să le eclipseze pe cele din orașele învecinate, s-a hotărât ca aceasta să fie construită în partea de nord a pieței, pe locul Biserici Santa Reparata (sec. VII), lucrările fiind începute în 1294, fosta biserică rămânând funcțională până în 1375, când a fost demolată, rămășițe din frescele ei interioare, mozaicuri, pietre funerare, fiind descoperite sub pardoseala catedralei, în timpul lucrărilor de restaurare din 1966.

Pe locul ei s-a ridicat Domul lui Brunelleschi, numit după arhitectul care l-a început, de 91 metri înălțime, cu diametrul interior 45,5 metri, cel exterior de cca. 55 metri, terminat în 1434, apoi deasupra lui s-a creat lanterna (1445-1461). Exteriorul catedralei a fost realizat din marmură albă, verde și roșie. Fațada a rămas neterminată, lucrările fiind reluate de-a lungul secolelor, cu întreruperi și finalizate abia în 1887, primind aspectul actual.

Prezintă 3 portale din bronz, deasupra lor 3 lunete decorate de la stânga la dreapta cu Binefacerea, Sf. Maria cu Sf. Patroni ai orașului și Credința, superior de cele laterale câte o rozetă, deasupra o friză decorată central cu statuia Sf. Maria, în rest cu statuile apostolilor, central o rozetă mare, fațada terminându-se superior cu un fronton, decorat cu un basorelief prezentându-l pe Dumnezeu Tatăl.

Din 1334 s-a început și construcția Turnului-Clopotniță (Campanilla), oprită în timpul epidemiei de ciumă. Primele două niveluri au fost decorate cu forme geometrice, în timp înlocuite cu casete, azi prezentând viața omului- Geneză, Artă, Industrie. În nivelurile superioare s-au creat 16 nișe, mărginite de pilaștri, în care s-au postat statuile Profeților și Sibilelor și în perioada 1350-1359 s-au creat ultimele 2 niveluri superioare.

Vis a vis de intrarea în Dom se află Baptisteriul Sf. Ioan (Battistero di San Giovanni), construit în secolele XI-XIII, lângă poarta nordică a orașului roman, de formă octogonală, cu fațadele delimitate de pilaștri, pe verticală împărțite în 3 secțiuni, cea din mijloc prevăzută cu ferestre și arcade, având acoperișul piramidal, pe el lanterna, exteriorul fiind realizat din marmură albă și verde. Până în 1202 a fost terminată și tribuna rectangulară.

Pentru a fi accesat, s-au creat 3 uși din bronz, cea din sud decorată cu basoreliefuri prezentând viața Sfântului și Virtuțile, cea din nord scene din Noul Testament și cea din est, Poarta Paradisului,  azi renumită în toată lumea, cu 10 panouri create în 1425, prezentând scene din Vechiul Testament, înlocuite ulterior cu copii și încadrate de mici personaje biblice, originalele fiind transferate în Museo dell Opera del Duomo. 

Lângă Baptisteriu se află Colonna di San Zanobi. Conform tradiției populare în 429, transferându-se trupul SfântuluiZanobi din Biserica San Lorenzo la Catedrala Santa Reparata, sarcofagul s-a lovit de un ulm și s-a produs un miracol, acesta înflorind în luna ianuarie. Din lemnul lui s-a sculptat un crucifix, postat pe locul impactului, apoi înlocuit de o coloană din granit, distrusă de inundația din 1333 și în final cu una din marmură, pe care s-a postat o cruce (1338), în timpul restaurării din secolul XX mutată în muzeu  și înlocuită cu o copie.

Lateral de complex, pe colțul dintre Piazza San Giovanni și via Calzaioli, se află Loggia del Bigallo, construită în anii 1362-1358, împreună cu un Oratoriu, lângă sediul frăției religioase Compagnia della Misericordia, un spațiu deschis delimitat de arcade, inferior unite prin grilaje de fier, folosit ca adăpost al copiilor dispăruți, sau abandonați, ajutorarea săracilor, etc., în clădirea din dreapta ei funcționând un spital, condus de frăție. Din 1425 au găzduit și Compagnia del Bigallo, rămasă fără sediu, cu care a fuzionat. Distrus de incendiu (1442), etajul superior al loggiei a fost reconstruit și renovat, în stil gotic târziu florentin. După ce frățiile s-au despărțit, complexul a rămas în proprietatea Compagnia del Bigallo (1525). Spitalul devenind neîncăpător,l-au extins cu logia, căreia i-au zidit arcadele (1698). În decursul timpului lângă spital și-au construit case, ale căror fațade, reconstruite (1777), au fost aliniate cu logia. În secolul XX complexul a fost restaurat, ultima dată în anul 2000. Azi fostul complex găzduiește și un mic muzeu care etalează opere de artă religioasă și documente legate de activitatea caritabilă desfășurată în decursul timpului de  frăție.

Înainte de a porni să explorez alte zone ale orașului istoric, m-am așezat la una din terasele amenajate în piață, unde am savurat o cafea, privind minunățiile arhitecturale.

Citește și Florența, Italia- din Piazza del Duomo la Piazza della Signoria

Bologna, Italia- prin centrul istoric

Publicat pe de
1

Fiind în Bologna, Italia, pentru 2 zile, după ce am vizitat o parte din orașul istoric, m-am îndreptat spre centrul lui, unde se află  2 piețe alăturate, Piazza Maggiore și Piazza dell Nettuno, mărginite de clădiri  medievale. Piața Mare (Piazza Maggiore) a fost amenajată în secolul XIII, o dată cu construirea unor clădiri, în ea rămânând tarabele comercianților ambulanți (treccole) mutate abia în 1910 în Mercato delle Erbe, construit în acel scop.

Cea mai veche clădire din Piazza Maggiore este Palatul Podesta (Palazzo Podesta), construit în jurul anului 1200, ca sediu al guvernatorului, cu un portic prevăzut cu arcade, mărginite de coloane, care susțin un antablament clasic și partea superioară a fațadei în stil romanic. În 1259 i s-a ridicat Turnul Arengo (Torre dell’Arengo), de 47 metri înălțime, prevăzut cu un clopot care, sunând, aduna oamenii în piață. În perioada 1472-1489, sub Giovanni II Bentivoglio, palatul a fost refăcut, fațada principală fiind schimbată cu cea actuală, în stil renascentist. În perioada 1581- 1767 clădirea a fost ocupată de un teatru public. Din anul 2000 în el funcționează un Muzeu de artă care etalează opere medievale și renascentiste, o porțiune fiind pictată în frescă, prezentând istoria orașului.

În perioada 1244-1246 lângă el s-a construit Palatul Re Enzo (Palazzo Re Enzo), numit după Enzio al Sardiniei, fiul Împăratului Imperiului Roman Frederic II din Dinastia Hohenstaufen, care fiind învins în Bătălia de la Fossalta (1249) în care, sprijinind orașele imperiale Modena și Cremona împotriva Bolognei, a fost învins, capturat și ținut prizonier în palat până la moartea sa. Apoi palatul a devenit sediul Consiliului Bătrânilor, cu rol justițiar. În 1525 între Palazzo del Podestà și Palazzo Re Enzo s-a creat  o boltă în cruce, Voltone del Podestà, susținută la colțuri de patru stâlpi, pe care s-au postat statuile de teracotă prezentând sfinții patroni ai orașului: Petronie, Procolo, Domenico, Francesco.

Pe o altă latură a pieței se află Palatul d’Accursio (Palazzo d’Accursio), numit după primul proprietar, juristul Francesco d’Accursio, care în 1287 a vândut municipalității casa tatălui său. După ce s-au achiziționat și  alte case din zonă, municipalitatea le-a demolat și pe locul lor s-a construit Palazzo della Biada, despre care se presupune că a fost folosit ca depozit de cereale, din 1336 în el mutându-se Consiliului Bătrânilor. În incendiul din 1425 clădirile din zonă fiind grav avariate, au fost demolate și în locul palatului s-a construit o nouă clădire, prevăzută cu un turn cu ceas. După ce Papa Iulius II a cucerit orașul, palatul a fost extins, în partea veche a clădirii s-au amenajat apartamentele reprezentaților papalității, numită Palazzo del Legato, restul clădirii fiind ocupat de Senatul Bolognei, birourile magistraților și în colțul de nord-vest  de închisoare, parte care ulterior a devenit Tribunal penal. În secolul XVI pe fațada dinspre Piazza Maggiore, acoperind cele 2 niveluri, s-a creat actualul portal, mărginit de coloane, pe timpanul din partea superioară fiind postată statuia din bronz a Papei Grigore XIII.

Sub ocupația franceză, trupele lui Napoleon au vandalizat palatul. Ulterior a fost refăcut (1885-1887). În 1920 în Piazza Maggiore a avut loc o tragedie. Mulțimea adunată să asculte discursul noului primar ales, socialist, era păzită de carabinieri. Din Palatul d’Accursio unii fasciști au tras focuri de armă, carabinierii au ripostat, în piață ajungându-se la un adevărat măcel și în palat fiind ucis consilierul liberal. Azi în palat funcționează Muzeul Municipal de Artă și din anul 2000, în partea dinspre Piața Neptun, Biblioteca Salaborsa.

Pe locul unde azi se află Piața Neptun (Piazza del Nettuno) în 1473 s-a creat prima fântână, cu un bazin decorat cu statui, alimentată prin apeducte din izvorul Remonda. Defectându-se, fântâna a fost desființată, apoi numeroasele magazine și case înconjurătoare au fost demolate și în perioada 1563-1566 s-au creat Piața Neptun și actuala fântână, formată dintr-un bazin, acoperit cu marmură de Verona, central un postament înalt, decorat cu embleme pontificale și statui, la bază 4 nereide, deasupra 4 heruvimi, din toate țâșnind apă. Superior statuia lui Neptun, cu o mână ținând un trident, cu cealaltă întinsă deasupra apei, ca stăpân al mărilor, a fot interpretată și ca simbol al Papei, stăpânul Bolognei și al „lumii”. În 1605 apeductele au fost refăcute, în colțurile bazinului,  s-au creat mici fântâni și ansamblul a fost înconjurat cu gard din fier.

Vis a vis de Palatul Podesta, deși clerul s-a împotrivit,  în 1390 a început construirea Bazilicii San Petronio, lucrări care în decursul timpului au stagnat mult timp, forma actuală primind-o în secolul XVII, deși fațada principală nu a fost finalizată nici până azi. Lateral de ea, mărginind Piazza Maggiore, se află Palatul Băncilor (Palazzo dei Banchi), construit în anii 1565-1568 la marginea zonei Quadrilatero, zonă cu piețe, magazine, numit după schimburile de bani pe care comercianții le făceau în el. 

Și azi lângă Piazza Maggiore se află Via Pescherie Vecchie, străduță cu tarabe, magazine, restaurante, păstrând pe cât posibil sistemul vechi de comerț.

În anii 1400 strada era renumită pentru vânzarea vinurilor, apoi pe ea s-au mutat magazinele ce vindeau pește (1583), care au funcționat până în 1817, când au fost mutate în altă locație, strada primind numele actual. 

În spatele bazilicii pe vremuri a funcționat piața mătăsii, produsă masiv în zona Bologna până în secolul XVII. Piața a fost extinsă o dată cu construirea Universității și din 1871 a fost numită Piața Galvani (Piazza Galvani) după fizicianul italian Luigi Galvani, născut la Bologna în 1737, a cărui statuie este postată în centrul pieței.

Pe una dintre laturile ei, continuându-se paralel cu laterala bazilicii, se întinde un portal cu arcade, susținute de coloane, din care se accesează diverse magazine și  instituții.

Din el se intră și Palazzo dell Archiginnasio, construit la comanda Papei Pius IV (1562-1563) ca sediul al vechii Universități (Studium), în care a mutat diferitele discipline ce funcționau în clădiri dispersate prin oraș, dintre care Istoria Iudaismului, înființată în cadrul Universității Bologna în 1488. Azi în el funcționează Biblioteca Municipală Archiginnasio și Teatrul Anatomic.

Clădirea cu 2 etaje, înconjură o curte patrulateră, spre care laturile ei prezintă logii, având pereții interiori decorați cu steme și inscripții în onoarea profesorilor, din care până azi s-au păstrat cca. 6.000, fiind considerat cel mai mare complex mural heraldic din lume.

La parter s-a păstrat Teatrul Anatomic, un amfiteatru  folosit pentru studiul anatomiei, realizat din lemn de brad, cu tavan casetat, decorat cu statui prezentând doctori din antichitate, pe marginile intrării fiind postate statuile celor mai cunoscuți dintre ei, Hipocrate și Galen.

Încăperile de la etaj au fost folosite ca săli de studiu- filozofie, medicină, matematică, științe fizice și naturale, arte, dreptul civil și canonic.

În anul 1803 Universitatea a fost în mutată în Palazzo Poggi și clădirea a fost transformată treptat în bibliotecă. În 1838 s-a transferat biblioteca de la Mânăstirea San Domenico, fondată în 1801 cu scopul de a salva cărțile ordinelor religioase desființate de Napoleon.

În decursul timpului s-au achiziționat alte cărți, numeroși savanți și personalități au făcut donații, colecția a crescut, azi cuprinzând aproximativ 850.000 de volume și pamflete, 2.500 de cărți sec XV (incunabule), 15.000 de cărți sec XVI, 120.000 de cărți antice (până în 1830), 7.500 de reviste, 35.000 de manuscrise și incunabile, o secțiune fiind dedicată culturii bologneze.

În Palazzo Galvani (sec XV), cu intrarea din același portal,  în 1881 s-a inaugurat Muzeul Civic de Arheologie (Museo Civico Archeologico), azi cu secțiunile preistorică (începând cu paleoliticul inferior), etruscă, galică, romană, greacă, o colecție egipteană, una de numismatică și o gipsotecă cu copii ale unor sculpturi grecești și romane celebre.

În 1260 Secta Flagelaților, o mișcare catolică din Evul Mediu care practica autoflagelarea în public, a sosit în Bologna. Ajutată de o familie de nobili, lângă Piazza Maggiore a construit Ospedale della Vita (1275), un spital pentru bolnavi și pelerini, cu o mică biserică romanică, dedicată Sf. Vitus, reconstruită în anii 1454-1502, cu 3 nave, în care s-a păstrat fresca ce decora altarul bisericii vechi, prezentând pe Fecioara Maria cu Pruncul și Sfinții. În secolul XVII prăbușindu-se 4 travee, până în 1690 biserica a fost reconstruită, la etaj fiind amenajate oratoriul, decorat cu numeroase picturi și statui ale sfinților patroni ai orașului Bologna și săli pentru spital, în care din 1999 funcționează Muzeul Sănătății și Îngrijirii. Abia în 1905 fațada a fost terminată, primind forma actuală, formată din 2 părți decorate cu pilaștri, separate de o cornișă, superior un fronton triunghiular, în care e postată stema confreriei, inferior, 2 nișe laterale cu câte o statuie, amintind secta de origine și fostul spital. 

 Descoperindu-se că vechea frescă făcea vindecări miraculoase, devenind foarte venerată, numele bisericii a fost schimbat în Biserica Sf. Maria a Vieții (Chiesa Santa Maria della Vita). După ce spitalul a fost mutat în altă locație (1725),  în 1787 bisericii i s-a adăugat cupola de 52 metri înălțime, în interior baza ei fiind decorată cu statui prezentând-o pe Fecioara Maria în diferite ipostaze.

Interiorul prezintă naosul, 2 capele mari și 4 mai mici, mărginite de coloane, un prezbiteriu alungit, cu 2 coruri de lemn, deasupra celui din dreapta orga, postată în 1867 și restaurată în 1996. Altarul principal, în stil neoclasic, e surmontat de un timpan, pe care sunt așezate statuile prezentând 2 îngeri care țin un medalion decorat cu Dumnezeu Tatăl binecuvântând. Central este postată vechea frescă a Fecioarei Maria cu Pruncul și Sfinții, flancată de statui ce prezintă Cumpătarea și Umilința.

Pentru a vedea Catedrala Metropolitană „Sf. Petru”, construită în 1605  pe locul primei catedrale (1141), am părăsit Piazza Maggiore și am urmat Via Independenza., apoi am intrat pe prima stradă spre vest, unde e situat Palatul Fava (Palazzo Fava), construit în 1573 pentru familia căreia îi poartă numele. În secolul XXI a fost restaurat și din 2011 folosit pentru diferite expoziții de artă.

Era timpul să părăsesc orașul istoric. Îndreptându-mă spre una dintre fostele porți ale zidului înconjurător, mi-am ales o rută pe care să mai văd câteva clădiri istorice, prima fiind fostul Colegiu Venturoli (Collegio Venturoli). Clădirea a fost construită în 1700 pentru Colegiul Iliro-Ungar, care a funcționat până în 1781, când a fost închis la ordinul Împăratului Roman, Regele Monarhiei Habsburgice, Iosif II. Urmându-se dispozițiile testamentare ale arhitectului Angelo Venturoli, din 1822 în clădire a funcționat un colegiu pentru artiști, în 1933 transformat în Fundația Colegiului Artistic Venturoli, care sprijină tinerii artiști.

În Casa Editrice Zanichelli funcționează Editura Zanichelli, fondată în 1859 la Modena de librarul căruia îi poartă numele și în 1868 mutată la Bologna. În 1938 s-a construit actualul sediu, clădire în stil raționalist, cu un portic mărginit de 4 coloane imense, care în decursul timpului s-a extins.

Am părăsit orașul istoric și m-am îndreptat spre cazare, situată în districtul Navil, zonă mai nouă a orașului.

În drum am trecut pe lângă Biserica Inimii Sfinte a lui Isus (Chiesa Sacro Cuorre di Gesu), prima clădire religioasă construită în suburbie după demolarea zidurilor, începută în 1901 de Cardinalul Domenico Svampa , al cărui mormânt e postat în cripta bisericii și terminată în 1912 de succesorul lui. În 1929 cupola s-a prăbușit, deteriorând o parte din clădire. Până în 1935 biserica a fost refăcută, cu cupola de 60 metri înălțime, fațada împărțită de 2 pilaștri în 3 secțiuni, cea centrală prezentând un portal accesat printr-un șir de scări, delimitat prin mai multe șiruri de arcade, care încadrează poarta de intrare, deasupra căreia un mozaic îl prezintă pe Isus arătând cu o mână inima sa sacră. În partea superioară fațada prezintă 3 ferestre, decorate cu rozete, deasupra un coridor mărginit la exterior de arcade susținute de coloane, deasupra lui cornișa decorată cu sculpturi.

În interior prezintă o singură navă, care se termină cu altarul principal, decorat cu  statuia lui Isus arătându-și inima sacră.

Cele 4 capele laterale sunt dedicate Sf. Familii, Sf. Ioan Bosco, fondatorul Ordinului Salesian, Sf. Iosif, Fecioarei Maria cu Pruncul și Sfinții.

Ferestrele sunt prevăzute cu vitralii, majoritatea prezentând sfinți.

Vis a vis de biserică se află Teatrul Testoni (Teatro Testoni Ragazzi), numit după cel mai important dramaturg bolognez. Clădirea a fost construită în 1934 și ocupată de Grupul Regional Fascist „Giancarlo Nannini”. Postbelic a fost transformată în teatru și din 1995 în teatru pentru copii.

La revedere Bologna !

Citește și Bologna, Italia- Bazilica San Petronio

Békéscsaba, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.

Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.  

Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind  permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.

Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.

În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”  (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.

Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.

În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.

Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.

În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.  

Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.

În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.

Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.

Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.

După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.

Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.

Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.

În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.

Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.

În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.

În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.

Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional,  am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.

La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.  

După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.

Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)

Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum),  fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.

Nu departe de el, trecând canalului  Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022. 

Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.

După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.  

În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și  Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899.  După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.

Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia. 

Békéscsaba

Arad

În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.

Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.

După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.

În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată  în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.  

Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).

Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.

În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.

În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care  au supraviețuit puțini copaci.

Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.

În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.

Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál  (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)

La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.

E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.