Palatul Culturii din Iași a fost construit în perioada 1906-1835, în perimetrul fostei Curți Domnești, pe locul fostului Palat Domnesc construit în anii 1804-1806 de Prințul Al. Moruzzi, refăcut de Mihail Sturdza 1841-1843, după Unirea din 1859 și mutarea capitalei la București (1862) devenit Palat Administrativ, distrus în 1880 de un incendiu. Păstrându-se din vechiul palat principalele temelii, parterul și o parte din zidurile etajului, s-a construit actualul palat, în stil neogotic, lucrări întrerupte de Primul Război Mondial, fiind inaugurat în 1926 în prezența Regelui Ferdinand al României.
În fața lui se află statuia Ștefan cel Mare, inaugurată în 1883, în prezența Regelui Carol I, efectuată din bronz, de 4,5 metri înălțime, prezentându-l pe Domnitor călare, în mâna dreaptă ținând sceptrul, situat pe un piedestal din marmură roz de Carrara, pe lateralele căruia 2 altoreliefuri prezintă Lupta de la Codrii Cosminului (1497) și Lupta de la Podu Înalt (1475).
Corpul central al palatul a fost prevăzut cu un turn de 55 metri înălțime, cu creneluri în formă de cruce și firide, pe cele 4 colțuri superioare cu câte un turnuleț. Pe el s-a postat un ceas cu 3 cadrane, decorate cu mici vitralii, reprezentând cele 12 zodii, în partea inferioară având câte o pictură prezentând 2 plăieși, în costume naționale, care-l păzesc. Cele 8 clopote din turn reproduc, la fiecare oră exactă, „Hora Unirii”, amintind de „Unirea cea mică” din 1859, ci și „Unirea cea mare” din 1918.
În turn se află intrarea principală, dominată de o acvilă cu aripile desfăcute.
În cele 2 corpuri laterale, ornate pe fronton cu statui de arcași ce stau de strajă, s-au realizat intrările secundare sub forma unor turnuri boltite. Posterior cele 3 corpuri au fost ornate în același sistem, căzute din depărtare creând impresia unui singur corp de clădire, ocupând cei cca. 36.000 metri pătrați. Clădirea prezintă subsol, demisol, 2 etaje și mansardă, în ea fiind amenajate 298 de încăperi.
La parter se intră în „Sala gotică”, înconjurată de arcade susținute de coloane, același sistem găsindu-se și la etaj, mărginind holul înconjurător.
Central podeaua e acoperită de mozaicul medieval „bestiarum”, prezentând grifoni, acvile bicefale, lei și elemente florale.
Primul etaj e accesat pe 2 șiruri de scări monumentale simetrice, construite din marmură de Carrara, în 2 trepte, având balustradele decorate cu acvile ce țin în gheare scuturi, simbolizând deschiderea de drumuri, la mijloc iluminate prin ferestre mari cu vitralii.
În centrul primului etaj, spre fațada principală, se află „Sala Voievozilor”, accesată printr-o arcadă mare, susținută de câte 3 coloane din marmură roșie, superior prezentând central o frescă, încadrată de arcaturi gotice, care prezintă 3 personaje feminine simbolizând Rațiunea, Justiția și Echitatea.
Încăperea, cu aspect neogotic, inițial destinată diverselor ceremonii, are pereții de culoare albastră, decorați cu crini heraldici aurii, floarea favorită a Reginei Maria.
Superior prezintă o galerie de medalioane pictate cu portretele voievozilor Moldovei și a regilor României, începând cu Decebal, regele dacilor, Împărații romani Traian și Aurelian, urmați de Dragoș și Bogdan, întemeietorii Moldovei medievale, terminându-se cu familia regală a României: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, Carol II și Elena.
Într-un capăt al sălii, cu podelele din mozaic albe și roz, se află un șemineu în stil Art-Nouveau, decorat cu un arbore istoric în vârful căruia se află Regele Ferdinand.
Dintr-o mică încăpere laterală, ornată cu o statuie centrală, despre care nu am găsit informații, am putut vedea panorama bulevardului Ștefan cel Mare și Sfânt.
La același etaj, privind spre spatele clădirii, se află „Sala Henri Coandă”, numită după marele savant care a proiectat numeroase ornamentații ale încăperilor palatului, create din bois-cement un material ce imită lemnul de stejar, inventat de el, între care și lambriurile acestei săli, consolele susținute de îngeri ce poartă scuturi heraldice și tavanul fiind realizate după model britanic.Inițial încăperea a fost destinată Curții cu Juri (1925).
În anii 1970 pe unul din pereții sălii a fost pictat Iașul, prezentat ca oraș istoric, oraș artistic și oraș industrial. În sec. XXI sala a fost restaurată după modelul inițial.
Palatul a fost afectat de cutremurul din 1940, în Al Doilea Război Mondial a fost transformat în cazarmă a trupelor germane, ulterior sovietice. Postbelic a fost reparat și până în 1955 ocupat de Tribunalul Județean, apoi amenajat pentru instituții culturale.
Azi palatul e ocupat de Complexul Muzeal Național Moldova, în el funcționând Muzeul Etnografic al Moldovei (1943) cu peste 13.000 de piese, Muzeul de Istorie a Moldovei (1916) etalând viaţa comunităţilor umane în spaţiul est-carpatic începând din paleolitic până în zilele noastre, Muzeul de Artă (1860) cu aproximativ 10.000 de opere de artă: pictură, grafică, sculptură, Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu” (1955) cu peste 11.000 de piese ce explică evoluţia înregistrării şi redării sunetului, a istoriei tehnicii fotografice şi cinematografice, a evoluţiei comunicaţiilor etc., pe care nu am avut timp să le vizitez.
Alături de ele funcționează și Centrul de Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural (1975).
Cu părere de rău, sperând că voi reveni, am părăsit palatul și m-am îndreptat spre Grădina Publică „Palas” din spatele lui, amenajată în perioada 2008-2012, pe locul fostei grădini a Curții Domnești.
În ea s-au plantat numeroși copaci și arbuști, s-au creat fântâni arteziene, spații de promenadă etc..
De la palat poate fi accesată pe o scară monumentală.
În jurul grădinii s-au construit clădiri pentru birouri, baruri, săli de evenimente, o parcare subterană, centrul comercial Palas Mall etc., pe lângă care am trecut și eu, îndreptându-mă spre un alt muzeu din oraș.
Ansamblul Mitropolitan Iași, a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, e situat pe una din marginile bulevardului Ștefan cel Mare și Sfânt, fosta Uliță Mare a târgului Iași. Cuprinde Catedrala Mitropolitană, Palatul Mitropolitan, Biserica „Sf. Gheorghe” și clădiri anexe.
Catedrala Mitropolitană „Sf. Paraschiva; Întâmpinarea Domnului; Sf. Mc. Gheorghe”,ortodoxă, a fost construită în perioada 1833-1839 de Domnitorul Mihail Sturdza și Mitropolitului Veniamin Costache pe locul unde s-au aflat două biserici mai vechi: Biserica Albă (sec. XV) și Biserica Stratenia (sec. XVII). În 1857 bolta centrală prăbușindu-se, biserica a fost refăcută (1880-1887), bolta fiind înlocuită cu un sistem de 4 bolți, despărțite prin arce transversale, cele 4 turle de pe colțuri înconjurate de coloane, fațada principală fiind decorată cu 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.
Interiorul, cu o navă principală, despărțită de cele 2 nave laterale prin 2 rânduri de pilaștri masivi, a fost pictat Gheorghe Tattarescu, catedrala fiind sfințită în prezența Regelui Carol I și a Regina Elisabeta. În 1889 a fost adusă de la Biserica „Sf. Trei Ierarhi” racla cu moaștele Sf. Cuv. Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei.
Lateral de catedrală se află Palatul Mitropolitan, construit în 1897 pe locul reședinței mitropolitane, deteriorată, care a funcționat la Iași încă din sec. XVI. Palatul a fost extins în anii 1902-1905, i s-a adăugat un etaj, unde s-a amenajat paraclisul „Duminica tuturor Sfinților”, primind aspectul actual. În anii 1959-1962, când ansamblul a fost reorganizat, a fost renovat și consolidat, în perioada 1998-2000 parterul a fost extins spre est, pe fațada nordică s-a postat un mozaic în stil bizantin cu chipul Sf. Paraschiva, din 2015 clădirea fiind înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Vechile dependințe au fost demolate și construite noile locuințe ale slujitorilor, bucătăria etc. În fața palatului și a intrării principale în catedrală s-a realizat o terasă largă, inferior de ea s-au construit Cancelaria Mitropolitană, cu sala de festivități, arhiva și birourile cancelariei, Protopopiatul Iași, azi Biblioteca ecumenică „Dumitru Stăniloae”și Căminul preoțesc, numit Casa Epivata.
În stânga catedralei s-a păstrat fosta catedrală mitropolitană, numită Biserica „Sf. Gheorghe” Mitropolia Veche, construită în anii 1761-1769, în stil baroc constantinopolitan cu influențe din clasicismul rus, având pe fațade pilaștri cu capiteluri în stil corintic, inițial prevăzută cu turle, azi dispărute.
La intrarea principală prezintă un pridvor mărginit de coloane, ce susțin arcade, bogat ornamentat cu picturi prezentând scene religioase, din anul 2000 cu un mozaic ce prezintă 4 scene din Paradis și evenimentul aducerii în 1996 a moaștelor Sf. Andrei la Iași.
După ce a fost restaurată (1981-1985), clădirea a fost folosită ca Muzeu Mitropolitan până în 1999, când a fost renovată, interiorul pictat în stil neobizantin, redevenind biserică.
Azi este folosită ca Paraclis Mitropolitan de protocol și lăcaș de rugăciune pentru călugărițele de la Centrul Eparhial Iași.
După ce m-am cazat în Iași, la Hotelul Continental, situat în orașul istoric, mai având câteva ore până se însera, m-am hotărât să continui explorarea cartierului Copou, din care o parte o văzusem mai devreme.
De la hotel m-am îndreptat spre bulevardul Independenței, trecând pe lângă o clădire pe care o inscripție amintește că în ea au funcționat Librăria și Tipografia societății culturale Junimea, unde au fost tipărite Revista „Convorbiri Literare” și ziarul Curierul de Iași, al cărui redactor a fost pentru o perioadă de timp Mihai Eminescu.
Vis a vis de ea, înconjurat de un rondou cu flori, se află bustul Dimitrie Cantemir (1673-1723), cărturar al umanismului românesc, de 2 ori Domnitor al Moldovei. În spatele lui, fostul Palat Cantacuzino-Pașcanu, monument istoric, a fost construit la sfârșitul sec. XVIII și deținut de familie până în 1907, când a fost cumpărat de Primăria Iași și amenajat pentru birouri, care au funcționat în perioada 1911-1969, ulterior palatul găzduind redacţiile unor reviste şi cotidiene locale- „Flacăra Iaşului”, „Opinia”, „Cronica” și azi Casa Căsătoriilor.
În 5 minute am ajuns pe bulevardul Independenței, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”. Facultatea de Medicină a fost fondată în 1879, când a ocupat Palatul Calimachi, construit în 1793 construit în 1793 pe proprietatea hatmanului Costache Ghica și a vistiernicului Ion Cantacuzino, în timpul lui Calimachi Vodă (1795-1799) devenit reședință domnească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza cumpărat, în el fiind amenajată prima Universitate modernă din România, azi numită Universitatea Veche. În timp s-au înființat și alte facultăți, mutate în 1897 în noua clădire construită în cartierul Copou, în palat rămânând doar Facultatea de Medicină. Fiind create Facultățile de Farmacie și Medicină Dentară, până în 1912 palatul a fost modificat în forma actuală, din vechea clădire păstrându-se doar portalul intrării principale, cu stema Moldovei. Din 1991 a primit statutul de Universitate, numită după celebrul reprezentant al Școlii de Anatomie Funcțională din Iași., în cadrul căreia ulterior s-a înființat și Facultatea de Bioinginerie Medicală, singura din Romania. În 1999 în fața Universității s-a amenajat Piața Națiunilor Unite, în care s-a postat Monumentul Unirii, o copie a unui vechi grup statuar comandat de principesa Olga I. Sturdza în 1927 și amplasat inițial la baza dealului Copou, distrus în Al Doilea Război Mondial. Grupul r prezintă o statuie centrală, Patria-Mamă, înconjurată de 3 fiice, provinciile Transilvania, Basarabia și Bucovina, în spatele lor copilul îngenuncheat simbolizând românii rămași în afara granițelor. Este situat în centrul unei hărți a României Mari spre care, din cele 4 colțuri ale pieței, pornesc 4 alei, oprindu-se la „granițele” ei.
Pe cealaltă parte a bulevardului se află fosta Casă Roset, construită în anii 1801-1811, în stil neoclasic, pe locul unei case moștenită de Safta, soția logofătului Vasile Roset. Primind-o ca dar de nuntă, în 1844 fata lor a vândut-o Societății de Medici și Naturaliști, înființată din 1830, devenind sediul ei, ocupând și azi parterul clădirii, alături de Biblioteca Medicală și redacția Revistei Medico-Chirurgicale. La etaj este amenajat Muzeul de Istorie Naturală, având în patrimoniu peste 300.000 exemplare, cele mai valoroase fiind colecțiile de Insecte, Moluște, Amfibieni, Reptile, Păsări, Minerale și Plante, în el fiind păstrate și colecțiile donate la sfârșitul sec. XIX de Mitropolitul Veniamin Costachi, Domnitorul Mihail Sturdza, Alecu Balș, Gheorghe Asachi etc.
Urmând bulevardul, am trecut pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon”, construită între anii 1747-1752, de la care am văzut doar Turnul-Clopotniță, intrarea fiind închisă.
Piața Independenței a fost creată după marele cutremur din 1977, în timpul resistematizării orașului. În ea s-a postat Monumentul Independenței, inaugurat în 1980 în prezența lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Pe un soclu din travertin, de 6 metri înălțime, cu 6 altoreliefuri prezentând elementele reprezentative ale Războiului de Independență, în stânga Chemarea poporului la arme, Cucerirea redutei Plevna și Capitularea armatei turcești, în dreapta Trecerea Dunării, Proclamarea Independenței și Marea biruință a drapelelor românești, statuia din bronz, de 11 metri înălțime, prezintă o eroină ținând deasupra capului steagul victoriei.
Din spatele pieței, depășind diferite centre medicale, am intrat în cartierul Copou, unde am trecut pe lângă Inspectoratul Școlar Județean, clădire construită la începutul sec. al XX-lea, înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Cum în acea parte a dealului Copou se află mai multe case memoriale și muzee, pe care doream să le văd, am străbătut străduțele liniștite, întrebându-mă dacă le voi găsi deschise, ceea ce nu s-a întâmplat, deși era august, „luna concediilor”. Muzeul Memorial „Poni-Cernătescu” funcționează într-o clădire, monument istoric, construită în 1839 de Mitropolitul Veniamin Costachi, din 1880 deținută de profesorul Petru Poni, membru al Academiei Române, unul dintre savanții care a pus bazele științei românești, din 1925 de fata sa, chimista Margareta Poni, care în 1971a donat-o Consiliului Popular Iași cu condiția ca în ea să fie organizat un muzeu memorial dedicat familiei Poni., care a fost inaugurat în 1991, după ce clădirea a fost restaurată. În perioada 2009-2011 muzeul a fost reorganizat și un an mai târziu redeschis, azi încăperile reconstituind reședința de la începutul sec. XX, o cameră fiind amenajată ca laborator de chimie.
Muzeul Memorial Mihail Kogălniceanu, inaugurat în 1970, a fost amenajat în casa natală a scriitorului, istoric, om politic, cel mai important susținător al Unirii Moldovei cu Țara Românească și colaborator al Domnitorului Al. Ioan Cuza, construită în 1807, refăcută în 1888 și postbelic, azi monument istoric. Casa a avut ca oaspeți de seamă pe pașoptiștii C. Negri, V. Alecsandri, Al. Russo, Domnitorii Moldovei, Mihail Sturdza și Grigore Alexandru Ghica, în timpul vizitei la Iași (1869) în ea fiind găzduit Principele Carol. În timpul Primului Război Mondial a fost sediul Curții Marțiale, apoi al Societății de Ocrotire a Orfanilor de Război, postbelic cămin pentru studenții Facultății de Medicină.
Încăperile muzeului, cu mobilier de epocă, obiecte decorative etc., reconstituie ambientul locuințelor boierești de la jumătatea secolului XIX.
Îndreptându-mă spre un alt muzeu, am trecut pe lângă Școala primară „Mihail Kogălniceanu”.
Pe o casă din apropiere o placă inscripționată menționează că în anii 1941-1944 în ea a locuit Prof. Dr. Mihai David, Rectorul Universității Iași.
Muzeul „Nicolae Gane” funcționează într-o casă construită la începutul sec. XIX, în care o perioadă a locuit consulul francez Victor Place (1818-1875), susținător al Unirii Principatelor Române, apoi a fost cumpărată de Nicolae Gane (1838-1916), magistrat, avocat, scriitor, membru al Societății Culturale „Junimea” și al Academiei Române, om politic, de 5 ori primar al orașului Iași, familia deținând-o până în 1916, perioadă în care casa a găzduit multe întruniri ale Societății Culturale „Junimea”. Fiind moștenită de fiul său, acesta a vândut-o Direcției Regionale Silvice, care a folosit-o până în 1948, când a fost preluată de stat și folosită de Întreprinderea de Gospodărie Comunală, după 1989 în ea funcționând birourile Regiei Autonome de Termoficare Iași ș iale Direcției Naționale Anticorupție, apoi amenajat muzeul, inaugurat în 1993, în clădire funcționând și Laboratorul de Restaurare Carte și Documente al Muzeului Național al Literaturii Române Iași. În perioada 2019-2023 clădirea a fost restaurată, apoi muzeul redeschis, etalând expoziții de artă plastică, o încăpere fiind dedicată lui Nicolae Gane, în clădire fiind organizate și expoziții temporare, conferințe, dezbateri culturale etc.
Casa în care funcționează Muzeul „Vasile Pogor”, popular numită „Casa cu ferestre luminate”, a fost construită în jur de 1850 de vornicul Vasile Pogor, om politic, publicist, poet, de câteva ori primarul orașului Iași, în timp devenită loc de întâlnire pentru intelectualitatea orașului, sediu al Societății literare Junimea, fondată în 1863 de Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, al revistei „Convorbiri literare”, fondată în 1867, redacția Revistei „Dacia Literară”, fondată în 1840. În 1901 a fost cumpărată de principesa Maria Moruzzi care a modificat fațada principală, la etaj creând un balcon, susținut de 4 coloane, în partea superioară postând blazonul familiei. Moștenită de fiul ei Gheorghe Brătianu, în 1938 mutându-se la București, a închiriat-o, timp de 9 ani devenind reședința regală din Iași, apoi preluată de Regionala C.F.R. Iași și după ce a fost naționalizată, din 1954 ocupată de Inspecția de Stat pentru Igienă și Protecția Muncii, Regionala Iași. În 1968 clădirea a fost restaurată și amenajată ca muzeu, secție a Muzeul Literaturii Române, la etaj prezentând dezvoltarea literaturii române începând din anul 1800, la parter tapiserii, tablouri, fotografii, manuscrise etc., o parte fiind amenajată ca bibliotecă. Clădirea a fost restaurată după cutremurul din 1977 și în perioada 1994-2006.
La capătul străzii am ajuns pe bulevardul Carol I, pe care am cotit pe lângă fosta Casă Cantacuzino-Pașcanu, clădire în stil neoclasic, construită în 1840 de marele logofăt Dumitrache Cantacuzino-Pașcanu și soția sa Profira, mătușa lui Grigore Ghica. înconjurată cu un zid, în fața ei fiind amenajată o gradină mare, în spate având acareturile: bucătăria, hambare, grajduri și locuințele țiganilor robi. Unul dintre tinerii robi, fiind îndrăgostit de o franțuzoaică, a cerut să fie eliberat din robie. Fiind refuzat de stăpână, în 1855 și-a omorât iubita și s-a sinucis, fapt care a grăbit decizia Domnitorului Moldovei de abolire a robiei țiganilor boierești, de atunci clădirea fiind numită popular Palatul Dezrobirii. După moartea logofătului, clădirea a trecut în proprietatea politicianului ieșean Dimitrie Cozadini, după 1875 devenind reședință regală temporară, pentru regele Carol I și invitații săi în timpul vizitelor la Iași. Spre sfârșitul secolului XIX palatul a fost cumpărat de stat pentru Corpul IV de armată, aici fiind adăpostite Comandamentul, Brigada de artilerie, Serviciul de Geniu și alte unități militare, dar casa a continuat să fie reședință regală pentru Carol I.
În Primul Război Mondial, când Bucureștiul a fost ocupat de Puterile Centrale, la Iași refugiindu-se conducerea României, palatul a devenit reședința Reginei Maria, după război (1929) aceasta donând-o Fundațiunii „Regele Ferdinand I”, în ea fiind amenajat „Institutul de Educațiune „Regina Maria”, cu internat, pentru educația fiicelor de ofițeri. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) a fost transformat în lagăr pentru militarii Armatei Roșii, după Bătălia de la Iași pentru militarii români, germani, italieni, prizonieri de război ai sovieticilor, în anii 1945-1965 devenind Căminul „Ion Niculi” al studenților politehniști ieșeni, din 1965 Palatul Pionierilor, după 1989 numit Palatul Copiilor, din 2015 înscris pe lista monumentelort istorice.
Pe cealaltă parte a bulevardului se află Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, fondată în 1835 ca Bibliotecă a Academiei Mihăilene, în 1860 devenită Bibliotecă Universitară, apoi Centrală și Publică și din 1916 Biblioteca Universității „Al. Ioan Cuza”, în tot acest timp ocupând diferite locații, postbelic mutându-se în actuala locație, inițial spațiul fiind închiriat de la Biblioteca Fundației „Regele Ferdinand I”, preluat împreună cu patrimoniul după ce fundația a fost desființată (1948), apoi primind actualul nume.
Clădirea a fost construită în anii 1930-1934, în stil neoclasic, cu parter și 2 etaje, pe colțul a 2 străzi, prezentând pe fațada principală o terasă mărginită de perechi de coloane ionice, superior terminându-se cu o cupolă, în jurul căreia s-a dorit amplasarea statuilor unor domnitori ai Moldovei care, fiind prea grele, au fost postate vis a vis de clădire, la intrarea pe dealul Copoului, 4 perechi de voievozi formând actualul Grup Statuar al Voievozilor, din 2015 șapte statui fiind incluse pe lista monumentelor istorice.
Azi biblioteca deține cca. 2 milioane de manuscrise și cărți vechi, unele din sec. XVII, purtând semnături ilustre.
Lângă Bibliotecă, într-un spațiu amenajat pe mijlocul bulevardului, pe locul Monumentului Marii Uniri din 1918, distrus în al Doilea Război Mondial, s-a postat statuia poetului Mihai Eminescu, adusă din fața Universității.
În stânga unui giratoriu, la marginea cartierului Copou, am văzut Casa de Cultură a Studenților, construită în anii 1960-1962 pe locul unui club de echitație, nedorit de comuniști, atunci numită Casa Tineretului. Pe fațada principală s-au creat altoreliefuri prezentând tineri dansatori, muzicieni, actori etc., diferitele forme de artă prezentate în spectacolele care aveau loc în ea.
Lateral de giratoriu, se află un alt monument istoric, spre care m-am îndreptat și eu. După deschiderea căii ferate Pașcani-Iași și inaugurarea Gării Iași, pentru a facilita circulația pietonilor de la Gară spre Dealul Copou și zona centrală a orașului, s-a asanat o porțiune de teren din Mahalaua Calicilor și s-a creat Esplanada Elisabeta, inaugurată în 1902, azi numită Râpa Galbenă.
Prezintă un corp central semicircular, cu o terasă superioară, încadrat de 2 scări monumentale în arc de cerc, fiecare cu câte 3 balconașe, orientate spre interior.
La bază încadrează o mică grădină în care e postat bustul Mihai Eminescu, poet despre care se spune că venea adesea în acel loc și își imagina un pod peste vale, între Copou și Galata.
În Mahalaua Calicilor a existat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1709), în 1800 înlocuită cu Biserica „Tuturor Sfinților”–Banu, prima biserică din oraș în care s-a slujit doar în limba română. Fiind folosită de calici, oamenii ce trăiau din mila publică, era cunoscută ca „Biserica calicilor”. Lângă ea boierul Savin Zmucilă a construit un azil pentru săraci, bolnavi și călători, care a funcționat până în anul 1948. În decursul timpului biserica a fost restaurată de mai multe ori, ultima dată în perioada 2010-2013 și din 2015 a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.
De la ea am urmat o stradă pietonală, mărginită de case de epocă, amenajată cu numeroase terase.
Casa Catargiu, clădire în stil neoclasic, monument istoric și de arhitectură, a fost construită între 1800-1806 de logofătul Costache Catargiu, ulterior deținută de hatmanul Constantinică Palade, spătarul Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, familia Ghica, în perioada 1859-1862 devenind reședința Domnitor Al. Ioan Cuza, în anii 1916-1919 a Regelui Ferdinand (1916-1919), refugiat din Bucureștiul ocupat de trupele germane.
Până în 1937 a fost deținută de Societatea Creditului Urban din Iaşi, apoi naționalizată și, la îndemnul lui Nicolae Iorga, etajul transformat în muzeu, numit “Palatul Cuza-vodă”, cuprinzând apartamentele domnești, cabinetul de lucru al Domnitorului, saloane etc. cu mobilier de epocă. Apoi s-a amenajat și parterul, cu colecții evocând Revoluția de la 1848 și Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859) și în 1959, sărbătorind 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, s-a inaugurat Muzeul Unirii.
Pe cealaltă parte a străzii, cu fațada principală spre Piața Unirii, se află Grand Hotel Traian, zonă pe vremuri ocupată de numeroase dughene și magazine deținute de avocatul Scarlat Pastia, în anii 1877-1879 Primar al orașului Iași, pe care le-a demolat, pe locul lor dorind să ridice un teatru național. Împrumutându-se și rămânând dator creditorilor, a trebuit să predea clădirea, care a fost transformată în hotel, cumpărat de familia evreiască Theitler. În el au avut loc evenimente importante ca banchetul celei de-a XXI-a aniversări a Societății Literare Junimea (1884) și 100 de ani de la Răscoala Horia, Cloșca și Crișan, la care au fost prezenți Mihai Eminescu și Ion Creangă. În 1918, pentru o scurtă perioadă, a funcționat Guvernul României. Trecând în proprietatea Primăriei Iași, în 1943 a fost renovat și din 1950, naționalizat, a devenit hotel de stat, azi 90% din el fiind deținut de un om de afaceri.
Piața Unirii este locul unde în 1859 s-a jucat pentru prima dată Hora Unirii. A fost creată de Primărie începând cu anul 1896 prin expropierea și demolarea unor clădiri. În ea tronează statuia Al. Ioan Cuza, dezvelită în 1912, în prezența Regelui Carol I, a Principilor Ferdinand și Carol. Executată din bronz, de 3,5 metri înălțime, în prezintă pe Domnitor în uniforma de ofițer, cu mantia princiară pe umeri. E așezată pe un soclu înalt, la baza căruia sunt amplasate statuile Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, personalități importante ale Unirii Principatelor, pe cele 4 laturi coroane din bronz, încercuind plăci inscripționate cu date istorice importante din perioada domniei lui.
Am ieșit din piață pe fosta Uliță Golia, zonă în care la începutul sec. XX evreul Braunstein a deținut numeroase magazine, pe care le-a demolat și în 1914 a ridicat un Hotel de lux, deasupra intrării principale prevăzut cu o cupolă, azi monument de arhitectură, numit Palatul Braunstein. Ulterior a fost ocupat de o bancă, după ce a fost naționalizat de Magazinul Victoria, etajele fiind amenajate ca locuințe. După 1989 o parte din clădire a fost retrocedată, apoi răscumpărată de Primăria Iași, care în perioada 2018-2022 a restaurat-o și transformată în centru multifuncțional, în palat funcționând „Galeriile Cupola”, sală de expoziții a Uniunii Artiștilor Plastici, săli de conferință, Centrul Cultural German și Centrul Cultural Francez.
Pe colțul a 2 străzi, vis a vis de Hotelul Continental, în care mă cazasem, se află fostul Palat Neuschotz, azi Hotelul Select, clădire în stil eclectic francez, construită spre sfârșitul sec. XIX ca reședință a bancherului evreu austriac din Iași, Iacob Neuschotz, în ea fiind amenajate și numeroasele sale magazine. Fiind filantrop, în 1865 a construit Sinagoga Beth-Iacob, pe care a trebuit să o ascundă în curtea sa interioară, având doar fațada la stradă, autoritățile nepermițând să iasă în evidență în apropierea unei biserici creștine. A rezistat până în 1944, când a fost distrusă de un bombardament, care a avariat și palatul, ulterior fiind demolată și palatul recondiționat.
Fiind în Iași pentru 2 zile, după ce am vizitat Grădina Botanică „Anastasie Fătu” și Parcul Expoziției, urmând bulevardul Carol I, m-am îndreptat spre un alt parc din cartierul Copou.
statuia Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea rege al României între anii 1914-1927
În drum am trecut pe lângă statuia Ștefan cel Mare, Domnitorul Moldovei în perioada 1457-1504, ridicată în 1995 prin contribuțiile personalului Corpului 10 Armată.
Palatul Oștirii, sau Cazarma Mare, a fost construit începând cu anul 1852, când Domnitorul Grigore Al. Ghica (1849-1856), fostul comandant (hatman) al Armatei Moldovei, a planificat mutarea armatei în Copou, unde s-au amenajat cazărmile ostăşeşti, vechea locație, fosta Curte Domnească, dezafectată după marele incendiu din 1827, devenind neîncăpătoare. După Războiul de Independență (1877-1878) au fost amenajate cazărmile Regimentului XIII Infanterie, Batalionului 4 Vânători, Regimentului 7 Roşiori și până în 1880 palatul a fost finalizat.
În fața lui sunt postate statuile Mareșalilor C-tin Prezan (1861-1943) și Al. Averescu (1859-1938).
Trecând de palat, am ajuns la renumitul Parc Copou, în care am intrat pe lângă statuia Octav Băncilă (1872-1944), pictor realist român.
Inițial Grădină Publică, a fost creată în anii 1833-1834 la inițiativa marilor boieri din oraș, într-o pădure, pe locul fostei stații de poștă, în decursul timpului extinsă, azi parcul ocupând cca. 10 hectare. În 1841 în centrul parcului s-a inaugurat Obeliscul cu lei, numit și Monumentul Regulamentului Organic, din 2004 înscris pe lista monumentelor istorice. A fost creat după planurile inginerului, poet, prozator și dramaturg român Gh. Asachi, în semn de recunoștință către cele două mari imperii, cel protector- Rusia și și cel suzeran- Turcia, care au contribuit la întocmirea Regulamentului Organic, adoptat în 1831 la București și Iași. Pe un soclu masiv din piatră de Șcheia s-a postat o coloană de cca. 7 metri înălțime, la bază flancată de 4 lei, cu labele ținând câte o sabie, simbolizând cele 4 puteri europene care au recunoscut independența Țărilor Române. Postbelic în jurul monumentului s-au plantat flori.
În apropierea lui se află Chioșcul fanfarei și Teiul lui Mihai Eminescu, vechi de cca. 540 de ani, cu statuia poetului Mihail Eminescu postat în fața lui, zonă care atrage mulți vizitatori, mai ales iubitorii de poezie și îndrăgostiți. În 1953 teiul fiind segmentat de o furtună, a fost curățat și sprijinit pe console metalice, în anii 1990 și 2014 i s-au aplicat tratamente dendrologice, azi supraviețuind prin rădăcinile care s-au dezvoltat în interiorul trunchiului.
În fostul pavilion de vânătoare, construit la sfârșitul sec. XIX, ulterior folosit ca restaurant, în 1983 a fost organizată o expoziție documentară Mihai Eminescu, un an mai târziu o expoziție permanentă dedicată poetului, apoi clădirea a fost demolată, pe locul ei fiind construită actuala, pentru Muzeul „Mihai Eminescu”, inaugurat în 1989, celebrând 100 de ani de la moartea lui. La intrare s-au creat 2 turnuri, simbolizând Dragostea (Veronica Micle) și Prietenia (Ion Creangă).
În zonă sunt postate busturile unor personalități culturale românești, băncile pentru relaxare de pe alei fiind create sub forma unor cărți deschise, inscripționate cu fragmente din operele lor.
statuia Ion Creangă
statuia Ciprian Porumbescu
Pe lângă micul iaz cu nuferi, am părăsit parcul și am continuat plimbarea prin cartierul Copou.
Muzeul Universității „Al. Ioan Cuza”, inaugurat în 2011, după ce clădirea, construită în 1911 pentru Generalul Scarlat Panaitescu, azi monument istoric, a fost achiziționată (2007), restaurată și amenajată ca muzeu, la parter „Muzeul Civilizației Cucuteni” și la etaj „Muzeul Academic”, care reconstituie Cabinetul Rectorului, unde sunt expuse steagurile primelor 3 facultăți înființate în oraș, documente, fotografii, medalii, aparate vechi etc.
La capătul străzii am cotit spre bulevard, în drum trecând pe lângă Colegiul Național „Costache Negruzzi”, fondat în 1895, la inițiativa lui Spiru Haret, din 1899 numit după scriitorul român, moldovean, Liceul internat „Costache Negruzzi”, nume schimbat postbelic de mai multe ori, din 2015 primindu-l pe cel actual. În el au studiat și profesat personalități între care Spiru Haret, Eugen Lovinescu, Nicolae Gane etc.
statuia Costache Negruzzi
După 5 minute am ajuns înapoi la bulevard, unde am văzut impunătoarea clădire în care funcționează Universitatea „Al. Ioan Cuza”, fondată în 1860 prin decretul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu sprijinul ministrului Mihail Kogălniceanu, având la bază Schola Basiliana, un colegiu superior înființat în 1640, la Mănăstirea Trei Ierarhi, de Voievodul Vasile Lupu, urmată de Academia Domnească Iași (1714) și de Academia Mihăileană, fondată în 1835 de Gh. Asachi, cu Facultățile de Drept și Filosofie, în noua Universitate fiind înființată și Facultatea de Teologie.
Inițial a funcționat în Palatul Calimachi. În timp adăugându-se Facultățile de Științe și Medicină, clădirea a devenit neîncăpătoare, în ea rămânând Facultatea de Medicină, în 1897 restul fiind mutate în actualul sediu din Copou, când pe locul fostului Teatru Național, distrus de un incendiu (1888), s-a construit aripa veche (din dreapta), inaugurată în prezența Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, azi cu Aula Veche și Biblioteca, aparținând Universității Tehnice „Gh. Asachi”.
Azi în fața ei se află statuiaMihail Kogălniceanu, postată pe un soclu înalt, cu 2 altoreliefuri aducând aminte de alegerea Domnitorului Al. Ioan Cuza și de Reforma Agrară din 1864.
În timpul Primului Război Mondial a găzduit ședințele Senatului României, Ministerele de Război și al Instrucțiunii Publice, Crucea Roșie și Cercetașii. Interbelic (1933-1937) clădirea a fost extinsă cu un corp simetric (aripa nouă, din stânga), în care azi se află Aula Magna „Mihai Eminescu”.
În fața ei se află statuiaAl. Dimitrie Xenopol (1847-1920), istoric, scriitor, pedagog, membru al Academiei Române, născut la Iași, în perioada 1898-1901 rector al universității.
Aripile au fost unite printr-un corp central, accesat printr-un șir de scări, păzit de 2 lei, în interior prevăzut cu o scara monumentală și din 1942 universitatea a primit numele domnitorului fondator.
În timpul bombardamentelor din 1944 palatul a fost grav avariat. La insistențele profesorilor a scăpat de demolare, fiind refăcut în forma inițială, în stil eclectic francez, cu elemente clasice și baroc, azi în el funcționând 15 facultăți, un Centru de Studii Europene, centre de cercetare, aripa veche fiind ocupată de Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”.
Pe o alee, lateral de aripa nouă, sunt postate busturile din bronz ale primilor profesori ai universității.
Văzând cât e ora, am luat viteză spre mașină, urmând să mă îndrept spre cazare, unde fixasem o oră de sosire.
Orașul Râmnicu Sărat, din județul Buzău, a fost prima dată atestat din 1439 într-un document prin care Domnitorul muntean Vlad Dracul a acordat un privilegiu comercial negustorilor poloni, ruși și moldoveni, aceștia trebuind să plătească vamă la Râmnicu Sărat, atunci numit Rîbnic, nume care apare și în scriptele din 1474.
În anii 1691-1697 Domnitorul Constantin Brâncoveanu a construit o mânăstire cu biserică, stăreție, chilii și o reședință domnească, înconjurate cu ziduri de apărare, azi numit Complexul Brâncovenesc, înscris pe lista monumentelor istorice, în care s-au păstrat biserica, fosta stăreție, laturile de sud și est ale fostelor ziduri, turnul-clopotniță din sud, ruine ale unor chilii și Casa Domnească de pe latura de vest.
Pentru a întreține complexul, ctitorii l-au dotat cu sate, moşii, mori, venitul ocnelor de la Teişani, etc.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată în 1697 pe fundaţia fostei Biserici de lemn „Sf. Mc. Ecaterina”, trei ani mai târziu mânăstirea fiind închinată celei de la Muntele Sinai.
În timp biserica a fost reparată de mai multe ori (1784-1793, 1814), în cele efectuate după secularizarea averilor mânăstirești (1871-1872) ridicându-se o nouă turlă şi, pentru o mai bună iluminare, demolându-se calota din naos.
În anii 1926-1927, după insistențele autorităților și intervenția lui Nicolae Iorga, pictura interioară a fost refăcută. Din păcate am putut să o văd doar pe cea din pridvor, biserica fiind închisă.
Casa Domnească (fosta stăreție), în stil neoromânesc, formată dintr-un corp central și două aripi, a fost prevăzută cu un pridvor mărginit de arcade, susținute de coloane, accesat prin 2 șiruri de scări. În 1874 o parte din clădire a fost ocupată de Școala primară de băieți.
Începând din 1900 întreaga clădire a fost reamenajată, parterul fiind ocupat de Poliție, având în subsol arestul și după ce școala s-a mutat într-o clădire nouă (1905), etajul devenind sediul Judecătoriei, până în 1911 în alte spații din complex funcționând cazarma, grajdurile şi remizele serviciului de pompieri, chiar și un magazin care plătea chirie.
În timpul Primului Război Mondial orașul a fost grav afectat de ofensiva Puterilor Centrale, în decembrie 1016 având loc Bătălia de la Râmnicu Sărat, când Armata a 9-a germană a învins forțele române, armata română retrăgându-se în Moldova și germanii ocupând Muntenia, în anii ocupaţiei (1916-1918), complexul fiind transformat în lagăr de prizonieri.
În timp clădirile degradându-se, în perioada 1926-1927 au fost reparate. Apoi au fost afectate de cutremurul din 1940, fiind refăcute în anii 1952-1954. După 10 ani instituțiile care funcționau în complex au fost mutate, s-au efectuat lucrări de restaurare, din 1978 una dintre clădiri devenind sediul Muzeului Municipal Râmnicu Sărat „Octavian Moșescu”, înființat în 1960, azi cu 5 secții: artă plastică, etnografie, științe naturale, memorialistică şi istorie, din 2007 primele două funcționând în fosta casă Domnească. Clădirile au fost afectate de cutremurul din 1977, ulterior reparate, complexul fiind restaurat în anii 2013-2015.
Un alt monument istoric din oraș este Biserica „Sf. M. Mc. Dimitrie” Bagdat, construită în anii 1707-1708 de paharnicul Dumitraşcu Bagdat, în apropierea reşedinţei familiei.
Incinta a fost înconjurată cu un zid de 70 cm grosime, prevăzut cu firide în care se aprindeau lumânări şi candele, intrarea făcându-se prin Turnul-clopotniţă.
În timpul lucrărilor de reparații (1870-1871), efectuate de fiul său adoptiv, Toma Bagdat, turla clopotniței a fost refăcută, în jurul bisericii s-au ridicat clădiri pentru personalul care acorda îngrijiri medicale celor săraci, biserica a fost extinsă cu 7 metri, creându-se absida, cu ferestrele prevăzute cu vitralii, deasupra ei fiind ridicată turla mare și peste naos 2 turle mai mici.
Catapeteasma a fost schimbată și interiorul bisericii pictat de Gh. Tattarescu, pictorul „pionier” al neoclasicismului din România. În timp pictura a fost restaurată de mai multe ori (1928, 1956, 1993).
În decursul timpului, prin donațiile familiei Bagdat, s-au construit școli, spitale, clădiri pentru diverse instituții. Contribuind la dezvoltarea orașului, în 1938 s-a inaugurat statuia Al. Bagdat (1880-1931), bustul acestuia fiind postat pe un soclu înalt din marmură albă de Carrara, azi într-un mic giratoriu din apropierea bisericii
Devenind reședința județului Râmnicu Sărat (1862), orașul s-a dezvoltat, mai ales după ce s-a creat calea ferată Buzău-Mărășești (1881), prin ea Râmnicu Sărat fiind conectat la reţeaua feroviară naţională, în oraș fiind ridicată clădirea Gării, spre sfârșitul secolului fiind creată și rețeaua de alimentare cu apă curentă. În anii 1866-1867 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel; Sf. Voievozi”, reparată în 1902.
Apoi s-a ridicat actualul Palat Administrativ și de Justiție (1895-1898), monument istoric, în care inițial a funcționat Prefectura, ulterior Sfatul Popular, azi Primăria și Prefectura.
Clădirea rectangulară, în stil eclectic cu elemente neorenascentiste, ocupă un spațiu larg, care poate fi accesat prin numeroasele străzi ce se deschid în el.
Lateral de palat se află Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, construită în mai multe etape, în anii 2005-2009 fiind realizat lăcașul de cult „Sf. Cuv. Irodion de la Lainici” din demisol, ulterior lucrările stagnând, începând din 2017 fiind ridicată partea superioară a clădirii și în 2024 catedrala sfințită.
Pentru Gimnaziul de băieți, înființat în 1889, când funcționa într-o sală a fostei Primării, pe un teren donat de Vasile Boerrescu, jurnalist, avocat și politician român, s-a construit o nouă clădire cu un singur nivel (1893), gimnaziul primind numele lui. În primul Război Mondial cursurile au fost întrerupte, fiind reluate în 1918, sub numele de Liceul Regele Ferdinand. În perioada 1925-1926 clădirea a fost modificată, corpul central fiind înălțat pe 3 nivele, aripile având 2 etaje, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. Sub comuniști numele regelui a fost îndepărtat, din 1949 a devenit liceu mixt, numit după scriitorul român Al. Vlahuță, din anul 2000 devenind actualul Colegiu Național „Al. Vlahuță”.
În giratoriul din fața lui din 1937 se află statuia Al. Vlahuță, bustul din bronz, așezat pe un soclu înalt, prezentându-l pe scriitor gânditor.
În aceeași zonă, pe locul fostei case familiale a primarului Vasile Cristoforeanu, modificată în 1895, în care s-a născut Florica (1886), viitoarea renumită soprană, în anii 1950 s-a ridicat Casa de Cultură, azi Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”.
În perioada comunistă în oraș a funcționat renumita închisoare în care au fost deținuți numeroși politicieni români, între care Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, etc., desființată în 1963. Din 1968 Râmnicu Sărat a pierdut rolul de centru administrativ, fiind inclus în județul Buzău, în 1994 primind statutul de municipiu.
Capela „Izvorul Tămăduirii” din cadrul Spitalului Municipal
Cum a început o rafală de ploaie torențială, pentru mine vizitarea orașului a luat sfârșit, urmând să rulez cca. 40 kilometri până la cazarea din acea seară.
Orașul Brăila este situat în nord-estul județului Brăila, pe malul stâng al fluviului Dunărea. Localitatea a fost menționată în secolul XIV, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, numită Brayla, într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, o așezare getică (sec. IV-III î.e.n.) aflată pe terasa înaltă a Dunării, care întrețineau legături cu negustorii greci, în secolele V-XII comerțul fiind extins, ajungând în Imperiul Bizantin și până în Polonia, așezarea primind statutul de târg.
În anii 1538-1540, ocupată de otomani, din 1554 Brăila a devenit raia turcească, numită Ibrail, în care s-a construit o cetate (serhat), ce domina fluviul. Până în secolul XIX, în timpul războaielor purtate pentru deținerea Dobrogei, orașul a suferit numeroase asedii și a fost ocupat succesiv de turci, români și ruși, după Pacea de la Bucureşti (1812), prin care turcii au pierdut cetăţile situate la nord de gurile Dunării, Brăila devenind cea mai puternică cetate turcească de la Dunărea de Jos, pierdută prin Pacea de la Adrianopol (1829), când orașul a fost ocupat de ruși și încadrat în Țara Românească.
Până în 1831 cetatea a fost demolată, apoi a început restructurarea orașului (1885), noile străzi, în formă de semicerc, pornind de la Dunăre și întorcându-se la ea. În timp s-au construit o cazarmă, un spital militar, s-au înființat noi școli, până în 1906 ajungând să funcționeze 33, o bancă, Teatrul Rally, numit după armatorul grec care l-a finanțat, s-au amenajat piețe, parcuri, etc.. Postbelic s-au înființat numeroase întreprinderi, Combinatul chimic, cel de celuloză și hârtie de la Chiscani, Centrala termică, etc., majoritatea închise după 1990.
Plecând din Galați spre Râmnicu Sărat, trecând prin Brăila, m-am oprit pentru a face o incursiune în oraș. Neștiind dacă voi găsi loc în centrul istoric, am parcat lângă Grădina Publică, azi întinsă pe 6 hectare, de-a lungul malului Dunării.
Grădina a existat încă din timpul ocupației otomane, când era numită „Grădina Pașei”.
Începând din 1860 a fost reamenajată, primind numele de „Grădina Mare”.
statuia Mihai Eminescu (1850-1889)
Pe latura de nord-est s-au construit locuinţa grădinarului, bufetul şi serele, pentru fanfara militară Chioșcul Muzicii și în perioada 1912-1913 Castelul de Apă, un rezervor cilindric, de 35 metri înălțime, cu capacitatea de 2.000 metri cubi, care asigura alimentarea cu apă potabilă în mai mult de jumătate din oraș, în momentul vizitei mele (2024) acoperit cu schele.
Fosta casă a grădinarului, clădire în stil neoromânesc, după 1947 administrată de Primăria Brăilă, din 1984 găzduiește Expoziţia Memorială „Panait Istrati”, deschisă cu prilejul centenarului scriitorului născut în oraș (1884-1984), în ea fiind etalate piese de mobilier, obiecte, manuscrise, documente, cărți cu autograf, fotografii, majoritatea cumpărate de la ultima soție a scriitorului. Deși scriitorul nu a locuit în ea, popular e numită Casa Memorială Panait Istrati.
De acolo m-am îndreptat spre Piața Poligon.
Într-una din casele ce o înconjoară azi funcționează Biblioteca Județeană „Panait Istrati”. Prima bibliotecă publică din oraș a fost înființată în 1881 în clădirea Liceului Real. Postbelic a fost mutată succesiv în mai multe locații, în 1957 ocupând câteva încăperi din Palatul Culturii. Clădirea deteriorându-se și colecțiile bibliotecii crescând, în 1972 a fost mutată în actuala locație, din 1981 numită după scriitorul brăilean, clădire restaurată în anul 2003.
Casa Muzicii „Petre Ștrefănescu Goangă” a fost inaugurată în 2004. Funcționează într-o clădire în stil neoclasic, în care s-a născut cunoscutul bariton (1902-1973), ridicată la sfârșitul secolului XIX de bunicul său, pictorul Petre Alexandrescu, ca reședință a familiei. În ea se desfășoară diverse evenimente culturale, o parte din ea fiind amenajată cu o expoziție dedicată artistului.
Îndreptându-mă spre piața centrală a orașului vechi, am trecut pe lângă Casa Embiricos, clădire în stil eclectic, cu elemente baroc, rococo și art nouveau, construită în 1912 de unul dintre cei mai bogați oameni din Brăila, armatorul și negustorul Mihail Embiricos. Falimentând, în 1927 clădirea a fost vândută, devenind sediul Societăţii meseriaşilor brăileni „Mihail Enescu”, în 1944 al comandamentului trupelor sovietice, după retragerea lor transformată în Spital de boli dermato-venerice, ulterior în policlinică.
Începând cu anul 1986 a fost amenajată Casa Colecțiilor de Artă, cu expoziții permanente și temporare, din 2001 înlocuită cu Centrul Cultural „Nică Petre”, în care sunt etalate lucrările de sculptură și grafică donate de sculptorul după care a fost numit. O perioadă a fost închis pentru reabilitarea clădirii, din 2010 fiind redeschis vizitării.
Piața Traian a fost amenajată după Pacea de la Adrianopol (1829), pavată cu piatră cubică (1840), în jurul ei treptat construindu-se case noi, piața devenind loc de desfășurare al evenimentelor importante din oraș. În decursul timpului a avut mai multe nume, din 1990 primindu-l pe cel actual.
Pe una din marginile ei se află Muzeul Brăilei „Carol I”, cu secțiile istorie și artă. Muzeul a fost înființat în 1881 prin decretul Regelui Carol I. În perioada 1955-1958 a funcționat în fostul Han Ceapăru, apoi a fost reorganizat și un an mai târziu mutat în actuala locație, clădire construită în 1870. Fiind grav avariată de cutremurul din 1990, clădire a fost restaurată.
În jurul anilor 1840 armatorul grec Ianache Rally a construit pe marginea pieței un han. Distrus în incendiul din 1859, clădirea a fost reconstruită, în timp modificată și amenajată ca Teatrul Rally, inaugurat în 1864, din 1878 numit Teatrul Regal. Pentru a extinde clădirea, Rally a ipotecat-o, împrumutând bani de la Dumitru Ionescu. Neputând să-i returneze, în 1900 clădirea a intrat în proprietatea lui Ionescu care, devenind primar al orașului(1906-1910) și fiind filantrop, a lăsat-o prin testament Primăriei, după moartea sa teatrul fiind numit Teatrul Comunal (1919), sub comuniști Teatrul de Stat Brăila (1954) și din 1969 Teatrul Maria Filotti, după actrița care a debutat în 1905 pe scena lui.
În 1906, la 1800 de ani de la cucerirea Daciei de Împăratul Traian și 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, în piață a fost postat Grupul statuar „Traian”, bustul acestuia, din bronz, fiind situat pe un soclu din piatră, placat cu marmură albă, decorat cu basoreliefuri prezentând scene din războaiele daco-romane și de pe Columna lui Traian, la baza lui fiind așezate 2 statui din bronz prezentând un adult care explică unui tânăr originea latină a românilor.
În piață, „ascunsă” între copaci, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”, azi pe lista monumentelor istorice.
Clădirea fără turle, cu elemente orientale, a fost construită în 1667, în perioada otomană funcționând ca geamie și după Pacea de la Adrianopol (1829), când Brăila a revenit Țării Românești, transformată în biserică creștină.
Pe lângă teatru, am urmat fosta stradă Regală, azi stradă pietonală amenajată cu numeroase terase, la parterul clădirilor funcționând cafenele, restaurante, magazine, etc.
La capătul unei străduțe laterale am văzut Palatul Societății Filarmonice Lyra, construit în perioada 1924-1926, la inițiativa muzicianului George Cavadia, președintele Societății Lyra, înființată încă din 1883, care în 1919 a creat Academia de Muzică și Conservatorul. După ce a fost naționalizat, palatul a intrat în proprietatea proprietatea Întreprinderii Cinematografice, care l-a deținut până în 2010, când a fost retrocedat Societății Filarmonice
Fostul Hotel Bristol, sub comuniști numit Hotelul Pescăruș, clădire în stil eclectic, cu parter și 2 etaje, a fost construit în 1892 de negustorul H.Hirschhorn, interbelic acesta donându-l Bisericii Catolice.
Sub comuniști în parter au funcționat 2 magazine, loteria “Norocul” și o casă de schimb valutar. În 1999 clădirea a fost vândută firmei Crown Business & Industrial Group din București, care a intrat în posesia ei abia în anul 2017, după numeroase procese.
La etajul unei clădiri din apropiere a funcționat Cinematograful Trianon (1906), parterul fiind ocupat de un restaurant și o berărie, clădire achiziționată în 1919 de fabricantul de bere Rudolf H. Müller, devenind sucursală a firmei, cu emblema Picadilly. În 1935 clădirea a fost cumpărată de Asociaţia Învăţătorilor Brăileni, înființată în anii 1928-1929. Casa Învățătorilor a funcționat până în 1942, când clădirea a fost bombardată, sub regimul comunist naționalizată și transformată în Cinematograful Central, abia în 2003 reintrând în posesia clădirii, prin retrocedare.
Dorind să ajung în partea cu clădirile administrative ale orașului, situate în apropierea Dunării, am cotit și am urmat o altă stradă a centrului vechi. Fiind amenajată cu o alee pietonală centrală, am avut avantajul să pot vedea mai bine clădirile care o mărginesc, una fiind Casa Ștefănescu, construită în 1912 ca reședință a familiei. Sub comuniști a fost naționalizată, în ea funcționând succesiv un Salon de dans, Sala de antrenament de box „Voinţa”, magazine, Banca Credit Bank, azi fiind sediul unei filiale a Direcţiei Finanțelor Publice.
Biserica Bulgară „Înălțarea Domnului” a fost construită de comunitatea bulgară în anii 1868-1882, pe un teren donat de Hagi Varvara Veleva, clădire din cărămidă pe fundație de piatră, în stil bizantin, prevăzută cu 2 turle în stil neoclasic, având interiorul decorat cu icoane, unele vechi, pictate pe lemn.
După cedarea Cvadrilaterului (1940) comunitatea bulgară s-a desființat, postbelic biserica fiind preluată de români, devenind biserică ortodoxă parohială (1950-1955).
Vis a vis de biserică, într-o clădire din 1930, atunci ocupată de 2 societăți de mașini agricole şi industriale, în 1941 deținută de un grădinar, după ce a fost naționalizată au funcționat Şcoala Populară de Arte, apoi Casa Pionierilor și azi Palatul Copiilor.
Casa Christescu, monument de arhitectură, a fost construită în 1890 și deținută de familie până în 1950, când a fost evacuată, casa fiind ocupată inițial de 3 colonei ruși, apoi de greci, de diverși chiriași, ulterior amenajată ca și Casă de Căsătorii, care a funcționat până în 1990.
În anii 1912-1913, pe un teren donat comunității israelite de comerciantul Schäffer și finanțat de el, s-a construit Gimnaziul „ Herș Leib şi Netty Schäffer”, în perioada 1940-1948 devenit Liceu Teoretic. Postbelic clădirea a fost ocupată de unități de învățământ cu profil sanitar, Şcoală profesională, Şcoală postliceală, din 1966 liceu, în final clădirea fiind revendicată.
Pe terenul din dreapta gimnaziului, donat de industriașul Lazăr Predinger, în 1922 s-a construit Baia comunității israelite, clădire din piatră, beton armat şi cărămidă, cu subsol, parter şi etaj, folosită de comunitatea israelită până în 1940, când a fost donată Primăriei Municipiului Brăila, devenind Baia Românească.
Pe lângă clădirile de epocă, unele în stare avansată de degradare, am ajuns într-o zonă în care erau intercalate cu blocuri, semni că mă apropiam de zona mai nouă a orașului.
Între ele Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Spiridon”, fosta Biserica Evanghelică Lutherană germană, a fost construită în 1885 ca și casă de rugăciune, ulterior fiindu-i adăugat și turnul. Postbelic germanii emigrând, biserica a fost preluată de cultul ortodox.
La capătul aleii Statuia Al. Ioan Cuza parcă privea în zare, spre Dunăre, depășind zona mai nouă, cu blocuri de locuințe și clădiri administrative.
Urmând bulevardul spre Piața Independenței, am trecut pe lângă fosta clădire a Comandamentului de Grăniceri, în 1922 vândută Primăriei, care a transferat în ea Școala de fete, fondată în 1919, până atunci funcționând într-un local închiriat de la primărie. Din 1929 a devenit Liceu de fete, în 1957 transformat în Liceu mixt, în 1971 devenit Liceul Teoretic „Gh. Munteanu Murgoci”, numit după geologul, pedagog român, membru corespondent al Academiei Române, unul din fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București, născut în jud. Brăila , în anul 2000 devenit Colegiul Național „Gh. Munteanu Murgoci”.
În parcul de lângă el în 1974 s-a postat Monumentul Ecaterina Teodoroiu (1897-1917), statuie din bronz prezentând pe sublocotenentul, conducătoare a unui pluton de infanterie în Primul Război Mondial, decedată în luptele de la Mărășești, creat în 1924, în timp amplasat în alte locații.
Depășindu-l, am ajuns în Piața Independenței, centrul nou al orașului, amenajat în anii 1970, când zona a fost sistematizată. Până în 1974 s-a construit Palatul Administrativ, clădire care azi găzduiește Primăria, Consiliul Local, Prefectura și redacția ziarului “Libertatea”.
Azi piața e decorată cu ronduri de flori, fântâni arteziene, în ea fiind postat și Monumentul “Revoluția din Decembrie 1989″, o troiță la baza căreia, pe o placă de marmură, sunt inscripționați martirii brăileni.
Lateral de palat, pe un șir de trepte, decorat central cu fântâni arteziene, se poate coborî spre malul Dunării.
În spatele Palatului Administrativ a supraviețuit Casa Spiru Dumitriu, clădire în stil brâncovenesc, cu 2 turnuri, pe o latură prevăzută cu o terasă deschisă, mărginită de arcade, susținute de coloane.
După ce a fost naționalizată (1950), mult timp în ea a funcționat un restaurant, din anii 1990 devenind sediu al Clubului Tineretului, apoi retrocedată.
Vis a vis de piață, pe cealaltă parte a bulevardului, se află Palatul Agriculturii, clădire construită în anii 1923-1929, în stil neoromânesc, cu un corp central și 2 laterale, având subsol, parter și 2 etaje, ocupate de 122 de încăperi, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În decursul timpului în el au funcționat Camera de Agricultură şi Muzeul Agricol, Inspectoratul Agricol, Inspectoratul Veterinar şi Inspectoratul Cadastral din Ţinutul Dunărea de Jos, Serviciul Veterinar al Judeţului Brăila, Ocolul Agricol Brăila.
Pe aceeași parte a bulevardului se află și Casa Tineretului, clădire nouă, finalizată în 1994, având o sală de spectacole cu 450 locuri, în care a funcționat temporar și Biblioteca Județeană “Panait Istrati”.
Cum timpul era înaintat, m-am întors spre centrul vechi urmând o altă stradă cu clădiri istorice. Casa Jean Troianos, construită de negustorul grec Nicolachi Mavrocordulas, exportator de cereale foarte bogat, în Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de comandamentul german, sub ocupația sovietică a devenit sediul securității, din 1957 transformată în Căminul de pensionari „Sf. Nicolae”, care a funcționat până în 2012, ulterior clădirea fiind retrocedată și în 2021 vândută unui om de afaceri. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau reparații și lucrări de restaurare.
O legendă spune că fiind la vânătoare și pornind un viscol mare, Nicolachi s-a cazat la un sătean. Cunoscând-o pe fata lui, Voica, s-a îndrăgostit pe loc, a „cumpărat-o” de la tatăl ei și s-a căsătorit cu ea. Fiind mai tânără cu 30 de ani decât el, Voica și-a găsit un tânăr amant din Brăila. Soțul bănuind, s-a prefăcut că pleacă la vânătoare. Întorcându-se și găsindu-i în pat, și-a împușcat soția și a zidit cadavrul în pereții clădirii. Bătrânii din cămin povesteau că, uneori, noaptea, auzeau zgomote ciudate. Casa fiind bântuită, au numit-o casa cu stafii. Cert este că în 1985, efectuându-se lucrări de consolidare, în subsol s-a descoperit cadavrul unei femei, cu vârsta în jur de 30 ani, craniul având urma unui glonț.
Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae, monument istoric, a fost construită în anii 1835-1836, dar nu a rezistat mult, fiind distrusă de incendiul din 1859. Până în 1865 a fost refăcută, cu elemente bizantine și gotice, prevăzută cu un turn-clopotniță înalt, folosit și ca observator al eventualelor incendii, an în care s-a efectuat și pictura interioară.
În timpul lucrărilor de reparații (1898-1899), finanțate de Primăria Brăilei, turnul a fost înălțat cu 6 metri și s-a creat cupola centrală. În biserică s-au păstrat numeroase icoane din sec XIX.
În Casa Hepites, din 1830 a locuit Constantin C. Hepites (1804-1890), licenţiat în medicină şi farmacie la Viena, primul medic al „carantinei din Brăila”, întemeietorul primei farmacopei din țară, cel care a înființat „La Pajura Românească“, prima farmacie particulară din oraș. Ulterior casa a fost ocupată de părinții Anei Aslan, născută acolo în 1897, în viitor renumit biolog, medic specialist în gerontologie și geriatrie, din 1974 membră a Academiei Române, premiată internațional de mai multe ori.
Privind casele de epocă, majoritatea bine întreținute, nu mi-am dat seama că am ajuns în Piața Traian.
Cum deja văzusem zona, am luat viteză, în drum spre mașină trecând pe lângă Biserica Baptistă „Sf. Treime”.
Înainte de a părăsi orașul am făcut o scurtă oprire la Catedrala Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1990-2005, pe un teren de peste 10.000 de metri pătraţi, cu 3 turle, cea mare 50 metri înălțime, dotate 5 clopote.
Interiorul a fost pictat, prezentând personaje și scene biblice.
Lângă catedrală s-a construit un Pangar bisericesc, în care funcționează și Biroul de pelerinaje „Sf. Ioan Casian”.
La 9 kilometri sud-vest de Brăila, pe teritoriul comunei Chișcani, se află Lacul Sărat, pe malul căruia în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat o stațiune, în primii ani ai secolului XX putând fi accesată din oraș cu tramvaiul, care funcționează și azi.
Orașul Sulina, din județul Tulcea, este cea mai estică și mai joasă (4 m deasupra mării) localitate din România, situată pe o fâșie de uscat de-a lungul fluviului Dunărea, cea mai mare parte pe malul drept, putând fi accesat doar pe apă.
O legendă spune că în sec. VI-VII î.e.n. acolo ar fi existat o așezarea tracilor cimerieni, localitatea fiind însă menționată pentru prima dată în anul 950, când era parte din Imperiul Bizantin, ulterior devenind port important al negustorilor genovezi și venețieni (sec. XIV-XV), apărând pe hărțile lor de navigație.
La sfârșitul sec. XV a fost cucerită de otomani, care au deținut-o până în sec. XIX, până în sec. XVIII Sulina devenind un oraș cosmopolit, în ea locuind români, turci, greci, armeni, evrei, ruși și italieni. În acea perioadă s-au purtat mai multe războaie ruso-turce. Pentru apărare și urmărirea navigației, în sec. XVIII turcii au construit pe malul stâng al Dunării o redută și pe malul drept un far (1802). Prin Tratatul de pace de la Adrianopol (1829), împreună cu Delta Dunării, Sulina a intrat în stăpânirea Rusiei. Pentru a favoriza dezvoltarea comerțului în Portul Odesa, brațul Sulina nu a mai fost drenat și, umplându-se de aluviuni, la vărsarea în Marea Neagră s-a creat Bara Sulina. Apoi au întărit fortificațiile turcești, lângă ele construind o stație de carantină (1836) și au înlocuit vechiul far (1841). Treptat în oraș au migrat greci, în scurt timp ajungând să fie majoritari.
Din 1856, prin Tratatul de pace de la Paris, Gurile Dunării au reintrat sub stăpânire turcească. Pentru reglementarea circulației libere pe canale, s-a înființat Comisia Europeană a Dunării (CED), formată din reprezentanți ai marilor puteri europene: Anglia, Franța, Austria, Prusia, Germania, Italia, Sardinia, Rusia și Turcia, serviciile ei operative funcționând la Sulina, unde s-a construit Palatul Comisiei Europene a Dunării (1860-1868), azi monument istoric, care în 1917 a fost grav avariat de bombardamentele germane. Din 1921 intrând în administrația statului român, a fost reconstruit pe fundație de piatră, cu subsol, 2 etaje și mansardă (1922-1923). În perioada 1941-1944 în el a funcționat Comandamentul Militar German, spre sfârșitul războiului fiind incendiat și refăcut în 1948, postbelic devenind sediul filialei Sulina din cadrul Administrației Fluviale a Dunării de Jos, care funcționează și azi.
Lângă palat se află statuia sir Charles A. Hartley, inginerul șef în timpul lucrărilor de amenajare a ultimei părți a Dunării pentru navigație, până la vărsarea în mare brațul Sulina fiind dragat, scurtat și îndiguit.
În 1879 s-a refăcut vechiul far, cu înălțimea de 17, 35 m înălțime, atunci situat în apropierea punctului de vărsare a Dunării în Marea Neagră, azi la cca. 1,5 km de țărmul mării, în decursul timpului linia litoralului modificându-se prin expansiunea uscatului. Ulterior a fost modernizat, în 1900-1911 introducându-se iluminatul electric. Din 1938 a intrat în proprietatea Administrației Fluviale a Dunării de Jos din Galați, sub care a funcționat până în 1986, când s-a construit Farul nou. Din 1991 a fost preluat de Ministerul Culturii, restaurat și amenajat ca muzeu dedicat istoriei CED (1995-1997), găzduind și cabinetul de lucru al scriitorului Jean Bart (Eugeniu Botez). Din 2003 Farul Vechi, înscris pe lista monumentelor istorice, e administrat de Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea.
Pe malul stâng al Dunării CED a construit un ansamblu cuprinzând ateliere de reparații și întreținere a navelor, birouri, clădiri de locuit, ocupate de imigranții veniți la muncă, în oraș stabilindu-se și armeni, evrei, lipoveni, muntenegreni, etc.. În apropierea ansamblului s-a construit Biserica Anglicană (1869), un an mai târziu o Moschee, ambele distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial.
Între anii 1868-1869 s-a construit Biserica Ortodoxă Greacă „Sf. Nicolae”, având clopotnița dotată cu 3 clopote, 2 înlocuite în 1933, în momentul vizitei mele (2024) în reparații, ulterior în curtea ei fiind înființată o școală grecească (1883).
Comunitatea italiană a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, din piatră de Malta și cărămidă, clopotnița prevăzută cu 3 clopote din bronz, sfințită în 1863, azi monument istoric și de arhitectură. În ea a slujit preotul Cornel Chira (1904-1953), superiorul iezuiților din România, până la arestarea sa în 1949.
Azi lângă ele se află și Biserica Ortodoxă de rit vechi „Sf. Petru și Pavel”, construită în perioada 1991-1995.
La inițiativa CED în 1869 s-a ridicat un Spital, format din 3 pavilioane în formă de „U”, cu parter și etaj, în stil eclectic, din 1939 preluat de statul român și administrat de Direcția Dunării Maritime. Fiind grav avariat în Al Doilea Război Mondial, a fost închis, în 1948 reparat și redeschis ca Spital Orășenesc. A funcționat până în 2011, când a fost renovat și transformat în dispensar pentru urgențe.
A urmat ultimul Război Ruso-Turc, numit și Războiul de Independență (1877-1878), în care Sulina a suferit mari distrugeri, încheiat prin Tratatul de la Berlin, când Dobrogea a fost anexată statului român. Orașul a fost refăcut și modernizat, în 1903 s-a creat Uzina de Apă, cu rețeaua de alimentare cu apă. În Palatul CED s-au mutat Primăria, Judecătoria, Subprefectura, devenind Palat Administrativ.
Vama Sulina
În apropierea lui a început construcția actualei Catedrale Ortodoxe „Sf. Alexandru și Sf. Nicolae”, în stil neoromânesc, piatra de temelie fiind pusă în 1910, în prezența Regelui Carol I, până în 1912 clădirea fiind ridicată în roșu și acoperită cu tablă de cupru. Din lipsa fondurilor și a izbucnirii Primului Război Mondial, când orașul a fost distrus, lucrările s-au oprit, fiind reluate abia în 1933, la cererea Regelui Carol II, până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial exteriorul fiind finisat, fațada principală ornată cu medalioane cu mozaicuri din sticlă de Murano, prezentând sfinți.
Grav avariată în război, reparațiile ulterioare s-au efectuat lent, fiind terminate abia în 1974, în perioada 1976-1982 fiind efectuată și pictura în frescă a interiorului. Azi catedrala e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În Al Doilea Război Mondial Palatul CED devenind sediul Comandamentului Militar German, Sulina a devenit o țintă importantă, bombardamentele sovietice distrugând peste 80% din oraș, postbelic fiind reconstruit. La începutul anilor 1950 marina militară a creat Bazinul Mare și Bazinul Mic, azi folosite ca porturi pentru ambarcațiuni.
Până în 1957 s-au refăcut atelierele de reparat nave și unelte pescărești, farul vechi a fost înlocuit cu unul nou, amplasat la 9 kilometri de oraș.
Căpitănia Portului Sulina
S-au construit fabrica de conserve de pește, un cinematograf, magazinul universal, o școală nouă, azi Liceul Jean Bart, etc.
Primăria Sulina
Treptat ruinele au fost demolate și s-au construit blocuri (1965, 1970-1974), spre sfârșitul comunismului în locul clădirilor vechi, care au supraviețuit pe chei, fiind create blocuri noi (1986-1989), în oraș rămânând doar câteva case amintind de timpurile apuse.
Începând din 1990 orașul a intrat în declin. Șantierul naval și fabrica de conserve fiind închise, mare parte a populației l-a părăsit și clădirile abandonate treptat s-au ruinat, azi principala sursă de venit fiind turismul estival, o parte din cei curioși să exploreze Delta Dunării cazându-se în vilele construite în acest scop. Eu am ales cazarea inedită, un hotel realizat pe un vapor ancorat la țărm.
Parcul George Enescu
Date despre vechiul stil de viață și o parte din istoria localității se pot afla vizitând Expoziția Sulina Veche, un mic muzeu privat creat de dl. Gheorghe Comârzan care, în decursul timpului, a adunat și recondiționat exponatele, între care și un caiac maritim, ultimul din generația lui, postat lângă muzeu.
În muzeu sunt etalate cărți poștale, ziare, fotografii, unele din cadrul filmărilor la Sulina pentru „Toate pânzele sus” (1976), caiete și reviste de modă din sec. XVIII-XIX, dovezi ale existenței piraților, unele componente ale vechilor nave, o parte fiind dedicată navei „Speranța”, manuscrise ale scriitorului Jean Bart, 2 piese semnate de renumitul sportiv lvan Patzaichin, etc.
La periferia orașului se află Cimitirul Comisiei Europene a Dunării, amenajat de CED în 1864 pe locul vechiului cimitir, cimitir cosmopolit, cu secțiuni catolică, ortodoxă, protestantă, în 1871 fiind creată zona musulmană, la sfârșitul sec. XIX cea evreiască și începutul sec. XX lipoveană.
Unic în țară, în cadrul lui fiind înmormântați cetățeni de 21 naționalități, a fost declarat rezervație istorică. În cimitir se află morminte ale unor personalități, între care:
danezul Magnussen, inginer-șef al lucrărilor din perioada 1907-1919
ofițerul secund pe nava Adalia și logodnica sa, care s-au înecat la Sulina în 1868
Prințesa Ecaterina Moruzi (1836-1893), nepoata Voievodului Moldovei Ioan Sturza, decedată la Sulina
Orașul Tulcea, reședința județului Tulcea, din sud-estul României, e situat pe 7 coline, pe malul brațului Sf. Gheorghe al fluviului Dunăre. A fost prima dată atestat documentar din 1506, dar arheologii au descoperit urme de locuire începând din perioada culturii Gumelnița (2900-2200 î.e.n.). În partea de nord-est a orașului a existat cetatea Aegyssus, construită la sfârșitul sec. VI î.e.n. de getul Caspyus Aegyssos, ale cărei ruine se mai pot vedea și azi în Parcul Monumentului.
În sec. I e.n. cetatea a fost cucerită de romani, până în sec. III devenind un important centru militar și din sec. VI reședință episcopală. În sec. VII romanii s-au retras din fața invaziilor popoarelor migratoare, dar în 971 cetatea a fost reintegrată în Imperiul Bizantin. După numeroase lupte cu turcii, în 1388-1389 voievodul Mircea cel Bătrân a reușit să ocupe Dobrogea, alipind-o Țării Românești, în acea perioară orașul fiind numit Tulcea, fiul său Mihail pierzând Dobrogea, din 1420 fiind ocupată de Imperiul Otoman.
Vestigiile din epocile greco-romana, romano-bizantina și medievală, descoperite de arheologi, sunt etalate într-un pavilion al Muzeului de Istorie și Arheologie, înființat în 1975 pe teritoriul parcului, în al doilea pavilion, amenajat în 1995, preistoria până în Epoca Fierului.
Fiind situat în zonă de graniță, orașul a fost grav avariat în războaiele ruso-turce (sec. XVI, XVII), cel din 1829 distrugându-l. După Războiul Crimeii, otomanii au restructurat administrativ Dobrogea, pe malul drept al cursului inferior al Dunării înființând vilayetul Dunării, provincie cu subunități, sangeacul din nord-est având capitala la Tulcea. După Războiul de Independență (1877-1878), o dată cu Dobrogea, Tulcea a devenit parte a statului român. În memoria celor care și-au pierdut viața, în 1899, în prezența Regelui Carol I, s-a inaugurat Monumentul Independenței, un obelisc de 22 metri înălțime, din granit de Ravena, postat pe soclu în 2 trepte, din granit de Dobrogea, mărginit de 2 statui, una prezentând un dorobanț cu arma pe umăr, ținând în mână o goarnă, cealaltă un vultur cu aripile deschise. Distrus în Primul Război Mondial, a fost refăcut fără cele 2 statui, repostate în 1977, cu prilejul aniversării centenarului cuceririi independenței.
Izbucnind Primul Război Mondial, în anii 1916-1918 orașul a fost ocupat de trupele bulgare și germane, care l-au distrus, ulterior fiind refăcut (1923-1925). În Al Doilea Război Mondial, Tulcea fiind un punct strategic important pentru controlul gurilor Dunării, în zona ei au activat numeroase unități militare.
Postbelic orașul s-a extins și dezvoltat, azi fiind un oraș industrial, port folosit de navele de transport a materiilor prime și produselor industriale și cele care transportă pasageri.
De la Hotel Egreta, unde eram cazată, am pornit să explorez o parte din oraș. Inițial am trecut pe lângă o clădire nouă, Prefectura Tulcea, vis a vis de care, într-un mic parc, am văzut statuia Mihai Eminescu, inaugurată în 2023, de Ziua Națională a Culturii, renumitul poet amintit în numeroase orașe din țară.
Părăsind strada principală, m-am îndreptat spre Biserica Armenească „Sf. Grigorie Luminătorul”, construită în anii 1883-1886 în fostul „ cartier armenesc”, înlocuind un paraclis de zid (1830). În micul cimitir de lângă ea s-au păstrat până azi 5 morminte din sec. XIX, presupuse ale foștilor preoți armeni. Biserica a fost avariată în Al Doilea Război Mondial și în cutremurul din 1977, de fiecare dată renovată. Ulterior cutremurului a fost trecută sub autoritatea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos Galați.
Am revenit la strada principală și m-am îndreptat spre fosta „mahala bulgărească”, creată de o parte din numeroșii bulgari care, migrând spre Basarabia, s-au așezat în partea de est a limanului Tulcea, unde și-au construit case și o Biserică de lemn. Fiind distrusă de inundații, în 1857 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, prevăzută cu o clopotnița în stil gotic, azi monument istoric.
În curtea bisericii au fost construite două școli, între 1859-1862 Gimnaziul Bulgăresc, ulterior demolat și între 1881-1882 Școala Naționala Bulgară de fete, care a supraviețuit.
Interiorul bisericii a fost ornat cu icoane pe lemn și sticlă, unele supraviețuind până azi și în 1927 a fost pictat.
Vis a vis de biserică mi-a atras atenția statuia C-tin Găvenea (1911-1994), amintind de pictorul care, fiind detașat de la Sarichioi, în 1942 s-a stabilit în Tulcea, casa în care a trăit fiind azi amenajată ca și casă memorială.
Urmând o stradă mărginită de blocuri, pentru mine anostă, după 5 minute am ajuns la Teatrul Jean Bart, numit după pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (1877-1933), membru corespondent al Academiei Române. Primul teatru din oraș s-a înființat în 1898, în cadrul Liceului de Băieți „Principele Carol”. În 1990 s-a înființat trupa de teatru neprofesionist Altar, care performa în diferite locații, sau pe scene improvizate, astfel în 2008 s-a construit actuala clădire modernă, în stil italian, cu sala de spectacole având 324 locuri și sala studio 60 locuri.
În dreapta lui se află Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. La începutul sec. XIX în perimetru a existat o Biserică de lemn. Primind aprobarea guvernatorului turc, Ahmed Rezim Pașa, în perioada 1862-1868 s-a construit actuala clădire, prima biserică creștină din oraș care a primit aprobarea să aibă turle.
Clădirea a fost tencuită și zugrăvită abia după Războiul de Independență (1900), apoi interiorul a fost pictat (1905-1906).
Pentru membrii parohiei în curtea bisericii s-a construit „Școala Primară Română”, distrusă în Primul Război Mondial.
În perioada 2003-2008 biserica a fost renovată, pictura interioară restaurată și în stânga ridicată Capela funerară.
Vis a vis de intrarea în catedrală se află Casa Avramide, construită începând din anul 1897, de meșteri italieni, pentru Alexe Avramide, mare proprietar de fabrici, terenuri, etc., care la începutul sec. XX s-a mutat în ea. Clădirea cu demisol, parter și mansardă, în stil eclectic, cu influențe neoclasice, are fațadele situate pe străzi, cea principală fiind flancată de 2 coloane corintice și accesată pe o scară din piatră, cu dublu acces, la bază fiind o fântână arteziană.
Din 1944 a fost ocupată de o instituție publică, apoi modificată și extinsă cu corpuri anexe, din 1950 în ea funcționând Muzeul de Științele Naturii. După 1989 a fost retrocedată moștenitorilor familiei, care au donat-o orașului.
În 2009 clădirile anexe au fost demolate, pe locul lor creat un mic parc, clădirea restaurată în forma inițială, în ea fiind amenajată Casa Colecțiilor, un muzeu care reconstituie interiorul unei case boierești din sec. XIX, expunând piese de mobilier, lustre, obiecte de lux, picturi, etc.
În aceeași zonă a supraviețuit și Casa Motomancea, clădire construită în anii 1870-1875, achiziționată în 1929 de Constantin Motomancea, profesor de matematică și director al actualului Liceu „Spiru Haret”. Postbelic a fost naționalizată și o perioadă de timp ocupată de Poliția Tulcea, azi în ea funcționând un birou notarial.
Pentru a vedea alte 2 biserici, m-am întors la teatru și am urmat o străduță, în drum trecând pe lângă statuia Mihail Kogălniceanu, postată în memoria istoricului, publicist și om politic, lider al mișcării naționale din secolul XIX.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, numită și „Biserica Grecească”, a fost construită în anii 1848-1854 de comunitatea greacă din Tulcea, pe locul vechii Biserici de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de negustorii greci stabiliți la Tulcea după 1829. Clădirea, în stil neoclasic grecesc, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, ridicat deasupra unui portic mărginit de coloane ionice, interiorul a fost pictat și ornat cu sculpturi. Din 1974 a fost predată Bisericii Ortodoxe Române, în perioada 1984-1986 s-au efectuat reparații capitale și până în 1989 interiorul a fost repictat în tempera.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” a fost construită în 1872 în fosta „mahala germană”, creată de coloniști germani veniți din Malcoci, primul sat german catolic creat de ei în Dobrogea, numit atunci Malkotsch (1843).
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial majoritatea germanilor au fost mutați cu forța în Germania nazistă (1940), cei rămași emigrând după 1989.
Biserica a rămas funcțională, fiind folosită de toți catolicii din oraș. Este întreținută de Arhidieceza Romano-Catolică București și prin donațiile diasporei.
M-am întors la teatru și, pe lângă catedrală, m-am îndreptat spre Piața Civică, un spațiu larg în care în 1978 s-a inaugurat o fântână arteziană, la bază decorată cu mozaicuri prezentând flora și fauna Deltei Dunării.
Pe o latură a pieței se află Primăria Tulcea, în fața căreia în 1972 s-a inaugurat statuia Mircea cel Bătrân, prezentându-l pe domnul Țării Românești (sec. XIV-XV) călare, înlocuind prima statuie (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, rămânând doar soclul pe care din 1940, pentru scurt timp, s-a postat statuia Regelui Ferdinand I.
În câteva minute am ajuns într-un giratoriu mărginit de 2 palate de epocă. Palatul Pașei a fost construit în anii 1863-1865 ca sediu administrativ al sangeacului Tulcea, Ahmed Rezim Pașa aducând meșteri italieni care au ridicat prima clădire în stil neo-clasic din Dobrogea., situată în centrul orașului, aproape de chei, putând fi văzută de pe corăbiile ce străbăteau Dunărea. După Războiul de Independență, când Dobrogea a fost integrată în statul român, din 1878 clădirea a devenit Palat Administrativ, la parter funcționând Tribunalul Judeţului, Parchetul, Corpul Portăreilor, Curtea de Juraţi și la etaj Prefectura județului Tulcea, sub comuniști Sfatul Popular Raional Tulcea (1950-1970) și din 1982 Muzeul de Artă, cu 7 colecții principale: pictură modernă și contemporană (932 lucrări), sculptură modernă și contemporană (420 lucrări), icoane din secolele XVIII, XIX și XX (797 lucrări), grafică modernă și contemporană (4016 lucrări), plăci de gravură, unice în țară (400 lucrări), artă orientală din secolele XVIII și XIX (311 piese), artă decorativă din secolele XVIII, XIX și XX (139 piese), care funcționează și azi.
În anii 1910-1914, la inițiativa lui Grigore Antipa, s-a construit Palatul Administrației Pescăriilor Statului, din 1948 devenit sediul Inspectoratului Regional Piscicol Tulcea și Societății de Stat „Compescaria”, care administrau industrializarea și comercializarea peștelui, apoi al centralei Deltei Dunării, în final clădirea fiind transformată în club de noapte, azi fiind dezafectată.
Urmând strada din stânga lui, în 2 minute am ajuns la Muzeul de Etnografie și Artă Populară, înființat în 2005, etalând cca. 8,600 etnografice, port popular, covoare, obiecte de uz casnic, artă populară, fotografii, documente, etc. Ocupă clădire construită în anii 1924-1928, în stil neoromânesc, cu 2 aripi asimetrice, situate pe 2 străzi, la intersecție prezentând inferior un pridvor, cale de acces în interior, deasupra lui un turn cu foișor, folosită atunci ca sediu al sucursalei Băncii Naționale a României. Clădirea a fost restaurată în perioada 2019-2022.
Pe strada din stânga lui se află Centrul Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării”, realizat în cadrul unui proiect derulat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina 2004-2006 și inaugurat în 2009, la parter și etaj fiind amenajat un muzeu despre istoricul formării deltei, floră, faună, ocupațiile tradiționale ale locuitorilor, în demisol fiind create 2 acvarii cilindrice cu numeroase specii de pești, nevertebrate din recifele de corali și sturioni, consideraţi a fi printre cei mai primitivi peşti care mai trăiesc azi pe glob.
În fața clădirii, de Ziua Internațională a Muzeelor, în 2011 s-a dezvelit placa memorială Gavrilă Simion (1928-2010), arheolog român, fondator al Muzeului de Arheologie din Tulcea.
Pe cealaltă parte a străzii, într-un mic spațiu verde, am văzut statuia Spiru Haret, matematician, astrolog, pedagog român de origine armeană, de 3 ori ministru al educației, membru titular al Academiei Române (1851-1912), adusă în 1940 din Parcul „Mircea” de pe malul Dunării, unde a fost inaugurată în 1923.
Depășind o clădire cu aspect de hală, în care funcționa un restaurant, mi-am dat seama de ce s-a ales acea locație pentru statuie. În următoarea clădire, impunătoare, formată din mai multe corpuri, funcționează Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”.
În 1863, când sangeacul Tulcea era condus de Ahmed Rezim Pașa, s-a înființat „Gimnaziul Real de Băieți”, pentru el în anii 1864-1867 construindu-se o clădire, azi situată în apropierea corpului C al colegiului, în anii 1903-1941 numit Liceul „Principele Carol”. Începând cu anul 1925 s-a construit actuala clădire, până în 1927 ridicându-se corpul central și aripa nordică, în anii 1970-1971 fiind adăugată și aripa sudică.
Pe aceeași stradă se află și Geamia Azizyie, construită în 1863, sub al 12-lea sultan al Turciei, Abdul-Aziz, lângă ea fiind ridicată și o școală turcească. Clădirea, din piatră cioplită, cărămidă și lemn, a fost prevăzută cu 32 de ferestre, care asigurau iluminatul natural și un minaret, reconstruit în 1897, având diametrul de 3,55 metri și 25 metri înălțime. Geamia a fost restaurată în 1970.
De acolo m-am îndreptat spre Dunăre, urmând să fac o plimbare de-a lungul Falezei Ivan Patzaichin, o promenadă lungă, numită după canoistul român, lipovean (1949-2021), cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară (1968, 1972, 1980, 1984) și triplu laureat cu argint, în amintirea căruia a fost creat și Ansamblul Memorial „Ivan Patzaichin”, inaugurat în 2023. E format din Columna lui Ivan, inscripționată cu regatele importante la care a participat acesta, Metopa- o bandă de 12 metri lungime, care prezintă scene din viața lui , „Inima așezată” din metal și „Valul oprit”, sugerând mărinimia și relația sa cu apa.
În zona centrală a falezei m-am oprit pentru câteva minute la grandioasa fântână arteziană cinetică, pentru a urmări apa cum „dansa” pe ritmul muzicii, într-un joc de forme și culori.
Urmând faleza am ajuns în dreptul unei clădiri ce semăna cu un vapor, sediul Căpităniei Portului, care supraveghează navigația în zona Dunării de Jos, a Deltei Dunării și a punctelor de acces maritim. Încă din 1841portul a funcționat sub administrația unei căpitănii, pentru care în perioada 1870-1918 s-au construit clădiri administrative și s-au amenajat cheiuri.
Tot pe faleză, în apropierea gării și a numeroaselor pontoane, se află și Administrația Portului Tulcea.
Am părăsit faleza și, trecând printre numeroasele blocuri, m-am îndreptat spre fosta Casă de Cultură a Sindicatelor, azi în ea funcționând magazine, baruri, firme, etc.
În apropierea ei se află Biblioteca Județeană „Panait Cernea”, numită după poetul, filosof și critic literar (1881-1913), de origine bulgară, născut localitatea Cerna din jud. Tulcea, unde se află și o casă memorială. Prima bibliotecă publică din Tulcea a fost creată de directorul liceului, achiziționând colecția personală a fostului director,dar a fost devastată în primul Război Mondial. În anii 1922-1923 câteva cadre didactice au înființat o nouă bibliotecă, „Biblioteca Casei Învățătorului” care, preluată de un general pensionat, a fost transformată în Biblioteca publică „Panait Cernea” (1928-1929). În Al Doilea Război Mondial colecția ei a fost evacuată din oraș cu vagoane de marfă, doar puține fiind returnate Bibliotecii Centrale Raionale, înființată în 1952. Spațiul devenind necorespunzător, în anii 1980-1984 s-a construit actuala clădire, spre sud cu 3 etaje, spre nord cu 4 etaje, reabilitată în 2008, care deține cca. 270.000 de unități bibliografice.
Lângă Bibliotecă în 1995 s-a creat un parc, cu bănci pentru relaxare, în care s-au postat 14 busturi ale unor personalități de vază ale Dobrogei, după care a fost numit Parcul Personalităților.
Jean Bart (1874-1933)
Orest Tafrali (1876-1937)
Traversându-l, apoi ocolind Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre Lacul Ciuperca, reamenajat în anii 2007-2010, pe el fiind create 2 fântâni arteziene, pe malul lui o plajă, promenadă, terenuri de sport, locuri de joacă, etc.
Am ieșit din zona lacului lângă Gara Tulcea unde, într-un mic giratoriu, în 1977 s-a postat statuia Mircea cel Bătrân, înlocuind-o pe cea veche (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, în timpul ocupației Dobrogei de armatele Puterilor Centrale, onorându-l pe domnitorul care, luptând împotriva turcilor, a reușit să unească Dobrogea cu Țara Românească.
Clădirea gării a fost construită în 1972, având aspectul unei ambarcațiuni, fațadele ei fiind orientate spre giratoriu, faleză și Dunăre.
Lângă ea, amintind de trecut, e postată o veche locomotivă cu aburi.
Cum se înnoptase, din păcate vizitarea orașului luase sfârșit.
Orașul Nagykanizsa din județul Zala, situat în sud-vestul Ungariei, a fost prima dată atestat documentar în sec. XIII ca fiind un important centru strategic și comercial, loc de intersecție a 5 rute care legau Europa Centrală de zona Balcanică și Marea Adriatică, dar arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic. În timp orașul a fost fortificat, cetatea fiind frecvent asediată în sec. XVI de otomani, care în 1690 au cucerit-o. Sub ei localitatea s-a dezvoltat, în ea fiind construite moschei, școli, amenajate magazine, etc. După retragerea turcilor fortificațiile au fost dărâmate și localitatea a trecut sub controlul nobililor maghiari.
În a doua jumătate a sec. XIX dezvoltarea a luat avânt, s-au construit numeroase clădiri, biserici, școli, bănci, fabrici, etc., s-au creat iluminatul stradal, rețele de apă, orașul a fost conectat prin căi ferate cu Budapesta, Viena și Rijeka, ceea ce a îmbunătățit comerțul. La terminarea Primului Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), Nagykanizsa a fost inclus în Ungaria, devenind oraș de frontieră. După 1945 a fost ocupat de trupele sovietice, intrând sub regim comunist, din care a scăpat în 1989.
În ultima zi a unei excursii prin Ungaria, pentru a vedea măcar centrul acestui oraș, am făcut o scurtă oprire, parcând în Piața Széchenyi, în apropierea Centrului Cultural Hevesi Sándor (Hevesi Sándor Művelődési Központ), construit în anii 1972-1976, în el desfășurându-se diferite evenimente culturale și piese de teatru.
M-am îndreptat spre Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus” (Jézus Szent Szíve templom), situată pe locul unde în sec. XVIII, în fostul cimitir, s-au construit Capela „Sf. Ioan de Nepomuk”, în stil baroc (1764) și lângă ea o clopotniță, care și-au pierdut rolul în 1784, cimitirul fiind închis. Dorindu-se construirea bisericii, în 1824 capela a fost extinsă, până în 1826 s în interior s-au creat pronaosul, naosul, altarul principal, s-a construit turnul dotat cu ceas, în 1844 fiind dotată cu o orgă donată de un comerciant evreu, schimbată în perioada 1922-1927, când s-a efectuat pictura interioară și s-au postat statui prezentând personaje religioase.
Din 1941 devenită biserică parohială și fiind neîncăpătoare, până în 1942 o parte din vechea clădire a fost demolată, apoi extinsă în forma actuală, la fațada principală fiind creat turnul-clopotniță, dotat cu un ceas. În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori (1955, 1959, 1962), ultima renovare fiind efectuată în anul 2000.
De acolo am urmat o stradă mărginită de case de epocă între care mi-a atras atenția o clădire în stil Art Nouveau, fostul PalatBogenrieder (Bogenrieder Palota), construit în 1914 de un arhitect maghiar din Timișoara pentru farmacistul József Bogenrieder.
Vis a vis, pe colț, cu o fațadă îndreptată spre Piața Deák Ferenc, Palatul Pénzügyi (Pénzügyi Palota), clădire în stil eclectic, prevăzută cu o cupolă ornamentală, a fost construită în perioada 1902-1930 pentru filiala Băncii Austro-Ungariei, înființată în Nagykanizsa în 1879.
Din 1924 în ea a funcționat o filială a Băncii Naționale Maghiare, azi fiind folosită în același scop și numită Palatul Financiar.
În centrul Pieței Deák Ferenc se află Monumentull Regimentului 48 Infanterie (48-as gyalogezred emlékmű), un memorial din bronz, postat în 1934, comemorând eroii din Primul Război Mondial,prezentând în poziție de luptă un soldat, împreună cu poetul Petőfi Sándor, care a făcut parte din acel regiment.
Ieșind din piață am trecut pe lângă o clădire în stil eclectic combinat cu secession, azi numită Palatul de Asigurări, construită la începutul sec. XX pentru filiala Primei Societăți Generale de Asigurări din Ungaria (Első Magyar Általános Biztosító Társaság), înființată în Nagykanizsa în 1857.
Pe aceeași parte a străzii, în curtea interioară a unei case, pe vremuri deținută de comunitatea evreiască, se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1807-1822, fiind ascunsă vederii, în acele timpuri fiind interzis să fie ridicată pe frontul stradal și extinsă la începutul sec. XX, azi nefuncțională, pe care doream neapărat să o văd. Am avut noroc că tocmai atunci a ieșit un personaj pe poartă și m-a lăsat să intru DAR… doar o placă, postată în fața intrării, mai amintește de localnicii evrei exterminați în Al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare…
Ieșind din incintă, pe cealaltă parte a străzii am văzut fostul Palat Batthyány, în stil baroc, construit între 1705-1712 din pietrele fostului castel Nagykaniza, în care începând cu anul 1968 și azi funcționează Muzeul Thúry György, cu expoziții permanente prezentând istoria zonei, dezvoltarea orașului, etalând și descoperirile arheologice.
În centrul istoric se află și Casa Fierarului (Vasemberház), monument istoric, clădire în formă de „L”, cu 2 etaje și parter, construită în sec. XVIII în stil baroc, un secol mai târziu fiind adăugate elemente clasiciste și create arcadele parterului, în care și azi funcționează diverse magazine, etajele fiind ocupate de locuințe, azi o parte fiind amenajate pentru desfășurarea căsătoriilor, a unor evenimente culturale, recepții, etc. În anul 2000 în curtea interioară s-a inaugurat un parc memorial cu statui, dedicat Martirilor de la Arad din 1848-1849 și în 2016 deasupra intrării principale a fost postat un basorelief prezentând stema familiei Batthyány.
Clădirea este numită după atelierul de fierărie care a funcționat în ea, de el aducând aminte și statuia fierarului postată superior, pe fațadă.
Una din laturile clădirii mărginește o zonă pietonală, amenajată cu bănci pentru relaxare, în 2019 în ea fiind postate 2 statui, Soțiile Negustorilor (Kereskedő feleségek), înfățișând 2 femei purtând îmbrăcăminte elegantă, în stil victorian, conversând, simbolizând prosperitatea orașului în trecut.
Vis a vis de clădire, la intrarea în Piața Elisabeta, se află Monumentul Regimentului 20 Infanterie(20-as honvéd gyalogezred), comemorând eroii regimentului care și-au dat viața în Primul Război Mondial.
În stânga piața e mărginită de o clădire simplă, cu 3 etaje, construită în anii 1936-1937 pentru Primăria Nagykanizsa (Nagykanizsa Városháza), care funcționează și azi. În perioada ocupației sovietice pe ea a fost postată stema U.R.S.S., în 1990 îndepărtată.
Prima piață a fost creată după retragerea otomanilor, în locul unde se intersectau 2 rute comerciale, în jurul ei locuitorii bogați construindu-și case, în 1753 numită Piața Cerealelor, la 2 ani după moartea Reginei Elisabeta (1898) primind numele Piața Elisabeta (Erzsébet-tér), în care azi se află și statuia Reginei Elisabeta, inaugurată în 2012.
După 1945 orașul fiind ocupat de sovietici, a fost numită Piața Libertății, în mijlocul ei fiind construit Monumentul Eroilor Sovietici, îndepărtat după 1990, o dată cu schimbarea regimului politic, ulterior piața fiind reamenajată, când central s-a creat un pavilion muzical.
În sec. XVIII pe una din marginile pieței s-a construit un conac, un secol mai târziu folosit ca Hotel Zöldfa și restaurant, între anii 1850-1880 o sală de la etaj fiind amenajată pentru spectacole de teatru. În perioada 1871-1937 a găzduit Palatul Justiției, în Al Doilea Război Mondial a fost transformată în spital (1943-1945) și în 1954 ocupată de Școala Primară Zrínyi Miklós-Bolyai János (Zrínyi Miklós-Bolyai János Általános Iskola), din 2024 școală reformată.
La capătul pieței, lateral de conac, în 1758 s-a postat grupul statuar „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), creat de sculptori din Graz, prezentând central o coloană, pe ea Sf. Treime, superior Tatăl și Fiul, la picioarele lor Sf. Maria înconjurată de îngeri, în fața coloanei 5 socluri cu statuile Sfinților Anton, Ladislau, Ștefan, Emeric, Ioan Botezătorul. Din 1869 a fost mutat în alte două locații și după ce a fost restaurat, în 2012 readus în Piața Elisabeta.
Lateral de ea se află alte 2 statui, cea din stânga, creată în 2012, e de fapt o fântână cu apă potabilă, Fântâna Orașelor Înfrățite (Ikervárosok szökőkútja), o coloană din care curge apa, de care se sprijină un biciclist, pe locul spițelor bicicletei fiind inscripționate numele orașelor.
În 2016, în dreapta ei, s-a postat statuia Bethlen István (Bethlen István szobor), fost prim-ministru în perioada 1921-1931, pe lângă care am părăsit și eu piața.
În drum spre mașină, am trecut pe lângă Biserica Reformată (Református Egyház), construită în 1934, în stil romanic, cu un turn de 19 metri înălțime, prevăzut cu un ceas.
Palatul Festetics din Keszthely, Ungaria, azi obiectiv turistic mult vizitat, este numit după familia care a deținut moșia timp de 2 secole, împreună cu multe terenuri din județul Zala, toate achiziționate de Contele Kristóf Festetics în perioada 1737-1741.
Pe locul unui vechi castel ruinat, contele a construit un palat (1745-1750), actualul corp central, extins cu aripa sudică de Contele György Festetics (1799-1801), a cărui statuie se poate vedea în grădina de lângă el.
Aripa nordică a fost adăugată de Contele Tasziló Festetics (1880-1888), în ea acesta amenajând o bibliotecă, o capelă, săli de ceremonii și bal, camere pentru oaspeți, etc., în final palatul primind actuala formă de „U”, cuprinzând peste 100 de încăperi și 8 scări interioare de legătură.
În aceeași perioadă deasupra pavilionului central s-a construit turnul în stil neobaroc prin care, urcând o scară în spirală, se poate accesa o terasă superioară, de unde vede zona înconjurătoare, chiar și lacul Balaton în zare. În jurul palatului a creat creat grădini în stil englezesc, cu fântâni decorative.
Fiind căsătorit cu Lady Mary Douglas Hamilton, a fost vizitat de cumnatul său Ducele de Hamilton, de 2 ori (1885, 1888) acesta fiind însoțit de prietenul său Prințul Edward de Wales, viitorul rege al dominioanelor britanice și Împărat al Indiei, venit incognito.
Palatul a supraviețuit celui de Al Doilea Război Mondial dar după 1944, când familia Festetics l-a părăsit, a fost jefuit de soldații germani și maghiari, de populație, multe din ornamente, tablouri, obiecte de preț, etc., dispărând, păstrându-se până azi mobilierul, o parte din picturi și colecția bibliotecii. În 1948 fiind naționalizat, o parte din aripa de sud a fost amenajată ca muzeu, incluzând și Biblioteca Helikon, administrată de Biblioteca Națională Széchényi.
În decursul timpului palatul a fost restaurat, interiorul amenajat și în 1974 inaugurat Muzeul Palatului Helikon, unul dintre cele 5 muzee administrate de Fundația Palatului Helikon, cele 20 de camere care pot fi vizitate prezentând stilul de viață al aristocrației în secolele XVIII-XIX.
Am început explorarea palatuluitraversând Coridorul lui György care pe vremuri conecta apartamentele contelui și soției sale, azidecorat cu picturi istorice, între care și cea a contelui.
Am ajuns la una dintre cele 8 scări interioare, creată din lemn de stejar, mărginită de cu lambriuri din lemn ornate cu portrete ale membrilor familiei. Pentru iluminare s-a postat o lampă din aramă aurită, creată la Paris.
Salonul Verde a fost dedicat pasiunii familiei Festetics pentru creșterea cailor, fiind etalate cărți vechi care descriu caracteristicile raselor, metodele de echitație, etc., în următoarea încăpere fiind postate picturi care prezintă rase de cai maghiari.
Salonul Roșu e decorat cu portrete ale membrilor familiilor Festetics și Hamilton, cel de deasupra șemineului prezentând-o pe Lady Mary Victoria Hamilton. În mijlocul tavanului din lemn casetat se află stema familiei Festetics.
Biblioteca, creată în aripa sudică, cu cele peste 80.000 de volume, e singura mare bibliotecă aristocratică care s-a păstrat în Ungaria.
Colecția de cărți a fost pusă la dispoziția studenților de la Georgikon.
În aceeași aripă se află și fosta Capelă (1804), cu altarul, pilaștri, cornișa din marmură și statuia din alabastru a Sf. Sofia.
Următoarele camere, cu mobilier englez și francez, tapet franțuzesc, prezintă portretele Contelui Tasziló Festetics, a soției sale Mary Douglas Hamilton și a părinților acesteia.
În Salonul Maria Theresa se pot vedea portretele Reginei Ungariei, al fiul ei Joseph II, viitorul Împărat al Sf. Imperiu Roman, Rege al Ungariei și al fetei sale, viitoarea Regină a Franței Maria Antoaneta.
Salonul Albastru e dedicat conteluiLászlóFestetics,fiul lui György, cel care a finanțat Academia Ungară de Științe, a sprijinit antrenamentele ofițerilor și cursele de cai, oferind premii în bani, a construit podul Zala înFenékpuszta, etc., în el fiind postate portetul contelui, creat în 1805 și al soției sale Iosefina de Hohenzollern-Hechingen, în 1810.
O cameră o comemorează pe Contesa poloneză Maria Haugwitz(1900–1972), din 1938 soția lui GyörgyFestetics III, cu care după 2 ani a avut un băiat, György Festetics IV. Deși a rămas în Keszthelyscurt timp, a devenit o personalitate marcantă, participând la toate evenimentele desfășurate în oraș, ajutând pacienții spitalului, refugiații polonezi, etc.
În aripa centrală, cea mai veche, se afla Sala de Mese, modificată de Contele Tasziló în stil rococo (1883-1887), decorată cu oglinzi, în mijloc masa cu farfurii și tacâmuri de argint aurit, pahare de cristal; un șemineu din marmură și bronz aurit pe care tronează un ceas creat la Paris în 1860.
În 1939 Maria Haugwitz rămânând gravidă și neștiind ce sex va avea copilul, s-au amenajat 2 camere, una roz și una albastră. Născându-l pe György Festetics IV (1940),camera copilului a devenit cea albastră, în ea fiind îngrijit de bona germană, apoi și de cea maghiară, care îl învăța limba.
Pentru a fi mai aproape de fiul său, contesa s-a mutat în camera roz, unde a stat doar 4 ani, în 1944 luându-și copilul și, fugind de ororile războiului, părăsind palatul.
Excursiile Monicăi 