Shanghai, azi cel mai mare oraș din China și centru comercial important din Asia, până la Dinastia Shui, care a condus China între anii 569-618, numit satul Huating, sub Dinastia Tang (618-907) a devenit sediul prefecturii și sub Dinastia Song (960-1279), fiind amplasat la vărsarea fluviului Yangtz, numit Shanghai, tradus însemnând „la mare”.
Datorită poziției sale strategice și fiind situat în apropiere de orașele Suzhou și Hangzhou, cu o bogată tradiție meșteșugărească, a devenit rapid un important oraș comercial, condus în timp de mai multe dinastii, sub Dinastia Ming (sec.XVI) în nord-estul localității, lângă Templul Zeului Orașului, fiind amenajată și Grădina Yu Yuan.
Dezvoltarea lui a luat avânt după Războiul Opiului, Primul Război Anglo-Chinez (1839-1842), când prin Tratatul de la Nankin s-a stabilit deschiderea pentru comerț a porturilor chinezești.
Prin alte 2 tratate (Bogue 1843, Wangxia 1844) britanicii, americanii, francezii au primit dreptul să se stabilească pe teritoriul Chinei, ocupând orașele și interzicând populației chineze stabilirea în ele, totuși în 1850, în timpul Rebeliunii Taiping, mulți chinezi s-au refugiat în Shanghai, prin legile promulgate în 1854 primind permisiunea să cumpere terenuri și să-și construiască case, neavând însă dreptul să facă parte din Consiliul Municipal, organ administrativ al concesiunilor străine care și-a început activitatea în același an.
În 1863 coloniile americană și britanică s-au unit, formând Concesiunea Internațională, care a cumpărat companiile de apă, furnizoarele de gaze, a preluat controlul asupra mijloacelor de transport ale orașului și a afacerilor orașului. Au reglementat jocurile de noroc, prostituția și vânzarea de droguri, conduse de Mafie. După Primul Războiul Sino-Japonez (1894-1895), purtat pentru controlul asupra Coreei, japonezii câștigându-l, prin Tratatul de la Shimonoseki li s-a permis stabilirea în Shanghai, unde s-au implicat în afaceri, au creat primele uzine, dar Consiliul Municipal a rămas o afacere predominant britanică.
Concesiunea Franceză a ocupat o zonă din sudul așezării britanice, în timp extinsă, ajungând ca în 1914 să fie de 15 ori mai mare decât inițial. Fiind mult mai toleranți, până în anii 1918-1920, când activitățile au fost interzise, poliția franceză a colaborat cu Mafia. Pe teritoriul ei comuniștii și-au creat rețelele ilegale, până azi supraviețuind Casa Partidului Comunist Chinez (ilegal), din 1961 declarată monument protejat, unde în 1921 s-a desfășurat Primul Congres Național al Partidului Comunist Chinez, la care au participat 13 delegați, între care și Mao Zedong, reprezentând cei cca. 50 de membri, prin care partidul s-a înființat legal.
Izbucnind Al Doilea Război Sino-Japonez (1937), trupele japoneze au atacat orașul Shanghai. Ajutate de revoluționarii chinezi, au înconjurat coloniile, pentru a le cuceri, purtându-se numeroase bătălii. În 1940 Marea Britanie și-a evacuat garnizoana și în 1941 japonezii au reușit să ocupe orașul, mii de chinezi fiind obligați să se refugieze.
În Al Doilea Război Mondial Shanghai a devenit un centru pentru refugiații din Europa (1941), primind necondiționat și evrei, dar sub presiunea naziștilor au fost obligați să-i delimiteze, formând un ghetou. Postbelic a izbucnit Revoluția Comunistă Chineză (1945-1949). China intrând sub conducerea Partidul Comunist Chinez, fiind considerat un simbol al capitalismului, Shanghai a fost marginalizat, începând să se dezvolte abia după noile reforme de sub conducerea lui Deng Ziaoping (1970-1990), redevenind un important centru economic.
Manufactură de mătase
Clădirile istorice din Bund, zonă situată pe malul vestic al râului Huangpu, au fost restaurate, între ele fiind și fostul sediu al Guvernului Municipal Shanghai, mutat în 1990 în Pudong, clădire construită în anii 1921-1923, în stil neoclasic, ca sediu central al sucursalei HSBC din Shanghai, din 1955 ocupată de autoritățile municipale, azi de Pudong Development Bank, înființată în 1993, deținută de Guvernul Municipal din Shanghai.
Intrarea e flancată de 2 lei din bronz, copii ale statuilor inițiale, azi păstrate într-un muzeu.
Holul central e acoperit de o cupolă, susținută de coloane din marmură, cu capiteluri ionice, la baza ei decorată cu picturi prezentând orașele Londra, Hong Kong, Shanghai, Tokyo, Calcutta, Bangkok, Paris și New York în care HSBC avea filiale la începutul secolului XX.
Coloane din marmură susțin și arcadele prin care se accesează interiorul, azi împărțit în mai multe secțiuni, cea cu ghișee prezentând o galerie superioară, susținută de coloane, acoperită cu o boltă din sticlă, alta având tavanul casetat, susținut de piloni etc.
În aceeași perioadă (1990) guvernul chinez a decis transformarea zonei agricole de pe malul estic al râului într-o zonă economică, numită districtul Pudong. Inițial în peninsula Lujiazu s-a creat un cartier financiar, în anii 1991-1995 fiind construit Turnul de televiziune Oriental Pearl, de 351 metri înălțime, cu 15 niveluri de observare, prevăzut cu o antenă de 137 metri înălțime.
Până în 1998 a fost finalizat Turnul Jin Mao, urmat de sute de „zgârie-nori”, majoritatea în Pudong, care azi găzduiesc instituții financiare, de microtehnică, biotehnologie etc., districtul extinzându-se spre est și integrând fostul district Nanhui (2005- 2009), construcția lor fiind continuată și azi.
În partea istorică a orașului, pe malul râului Huangpu, s-a amenajat faleza Bund, loc de promenadă mult vizitat de turiști, de acolo putându-se observa mare parte din Pudong.
S-a dezvoltat industria, în 2005 reprezentând 20% din producția Chinei, zona portuară s-a extins, azi Shanghai având cel mai mare port de containere din lume.
Unele părți ale fostei Concesiuni franceze au fost declarate zone istorice de conservare culturală, începând din 2007 clădirile restaurate și amenajate ca un cartier comercial cu magazine, restaurante, galerii de artă, etc.
În perioada 2008-2015 s-a construit Turnul Shanghai, clădire comercială de 632 metri înălțime, cu 128 etaje, având fațada din sticlă răsucită cu 120 grade de la bază spre vârf. În el funcționează numeroase birouri, hoteluri, centru fitness, restaurante, Mall, Centru de conferințe, parcări etc., pe care nu am reușit să-l imortalizez decât parțial (în poză cel din stânga).
Pentru vizitatori s-au creat 9 punți de observație, prima deschisă publicului în 2016, un an mai târziu cele de la etajele 118, 119 și în 2020 cea de la etajul 121, supranumită „Topul Shanghaiului”, amenajate cu restaurante, cafenele și magazine.
A fost cea mai înaltă clădire din China și a doua din lume, după Burj Khalifa din Dubai, de 829 metri înălțime, în 2021 turnul fiind depășit de Merdeka 118 din Malaezia.
Accesarea etajelor se face cu lifturi interioare, între care cel cu viteza maximă de 20.5 metri/secundă, până în 2017 cel mai rapid din lume, apoi depășit de cel din centrul de Finanțe Guangzhou CTF (21 metri/secundă).
În oraș s-a amenajat strada Nanjing, pietonală, întinsă pe cca. 5 kilometri, mărginită de clădiri impozante în care funcționează magazine de lux, cu produse de firme din toată lumea, partea de est fiind principalul cartier comercial din Shanghai.
Nu puteam să părăsesc orașul fără să fac o croazieră pe râul Huangpu, pentru a vedea superba iluminare a clădirilor noaptea.
Orașul Vaslui, situat în partea de est a țării, pe Dealul Morii, în regiunea istorică Moldova, a fost prima dată atestat documentar din anul 1375 dar săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din paleoliticul superior (30.000-8.000 î.e.n).
Având o bună poziție strategică, domnitorii s-au stabilit acolo, în timpul domniei lui Ștefan II (sec. XV) fiind construită Curtea Domnească, târgul devenind centru administrativ al Moldovei Meridionale, ruinele acesteia, refăcute de Ștefan cel Mare, fiind descoperite de săpăturile arheologice din 1942, care au continuat până în anii 1980, în anii 2011-2015 ansamblul fiind restaurat.
Fiind așezat pe drumul comercial care făcea legătura între cetățile de pe țărmul Mării Negre și cele de la Marea Baltică, târgul s-a dezvoltat, în el stabilindu-se treptat numeroși evrei, veniți din Galiția, apoi armeni și greci.
După ce a câștigat Bătălia de la Podul Înalt (1475), pe locul unei vechi biserici (sec. XIV), Domnitorul Ștefan cel Mare a construit Biserica domnească „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1490), ca paraclis al curții domnești.
Biserica a fost reconstruită în 1820 de Maria Cantacuzino, văduva marelui logofăt Costache Ghica, proprietarul târgului Vaslui, clădire din piatră și cărămidă, având fațadele decorate cu arcaturi oarbe din cărămidă, ocnițe și discuri de ceramică smălțuită.
În 1894 interiorul s-a pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice, pictura fiind restaurată în perioada 1913-1930.
În anii 2011-2014 lângă biserică s-a construit o clădire cu parter și etaj, cu pridvoare largi, decorate cu picturi în stil bizantin, reconstituind una dintre casele ansamblului Curții Domnești.
Încăperile au fost amenajate pentru administrația Parohiei „Sf. Ioan”, spațiu expozițional dedicat istoriei Curții Domnești și descoperirilor arheologice, săli pentru activități culturale religioase, la etaj camere de cazare pentru participanți, sau pelerini.
În apropierea bisericii se află fosta Casă Mavrocordat, din 2004 declarată monument istoric național, construită în anii 1883-1892 de Voievodul Constantin Mavrocordat, proprietarul unei fabrici de cărămidă și țiglă, după ce a cumpărat moșia târgului Vaslui. Clădirea formată dintr-un corp central și 2 aripi mai scunde, în stil neoclasic, cu elemente din Renașterea italiană, având un mic pridvor susținut de coloane, ferestrele cu ancadramente sculptate, a fost înconjurată de un parc cu arbori ornamentali și pomi fructiferi. Interbelic a fost cumpărată de Mareșalul C-tin Prezan, în 1930 cedată armatei, până în 1934 transformată în Cercul Militar Vaslui „C-tin Prezan”, mareșalul păstrând o cameră pentru locuit. După ce a fost naționalizată, a fost transformată în Palatul Copiilor, inaugurat în 1956.
După organizarea administrativ-teritorială a țării (1968), orașul a devenit capitala județului Vaslui, din 1979 primind statutul de municipiu.
Consiliul Județean și Prefectura
În centrul orașului s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Constantin Tănase” (1972), cu o sală de spectacole de 575 locuri, în care se desfășoară anual Festivalul de umor „Constantin Tănase”.
Deși doream să mai văd câteva clădiri istorice, negăsind nici un loc de parcare, am oprit pe un loc interzis, am „furat” 3 poze, apoi am părăsit orașul, îndreptându-mă spre județul Bacău. În drum am trecut pe lângă Lacul de acumulare Pușcași, realizat de comuniști prin construirea unui baraj pe râul Racova, folosit pentru alimentarea cu apă a localităților și irigații. Întins pe 169 hectare, populat cu specii de pești ca amur, crap, caras, azi e folosit pentru pescuit sportiv, în perioadele de migrație putând fi observate diverse specii de păsări-cormorani, rațe sălbatice, stârci, etc.
Continuând vizitarea orașului Iași, de la Biserica Armenească m-am îndreptat spre o mânăstire veche, în drum trecând prin Piața Prieteniei Româno-Elene, cu statuia Arhiepiscopului Ciprului Kyprianos (1756-1821), dezvelită în 2015, călugăr al Mânăstirii Mahairas din Cipru, care a trăit 18 ani în Iași (1783-1801), devenind paroh al bisericii domnești, apoi s-a întors în Cipru și la Nicosia a fondat o școală după modelul Academiei Domnești din Iași.
Urmând Esplanada Costache Negri, o stradă pietonală cu numeroase magazine, am ajuns în Piața Prieteniei Româno-Americană, unde în 2019 a fost inaugurată statuia Bessarion Gabashvili (1750-1791), poet, diplomat georgian care a murit la Iași.
Pe una din marginile pieței se află Mânăstirea „Sf. Ap. Petru și Pavel”, creată în 1669 pe locul unde în perioada 1613-1615 marele Vornic al Țării de Jos, Ursu Bărboi, din familia Sturdzeștilor, a construit o biserică, familia Sturdza finanțând construcțiile ulterioare, între care Turnul-Clopotniță (1726-1733) din piatră fasonată, cu patru niveluri suprapuse, inferior cu o boltă din cărămidă, prin care se accesează incinta, în al doilea etaj postate clopotele și în al patrulea un ceas cu 4 cadrane circulare, situate pe cele patru laturi. Până în 1822 mânăstirea a fost închinată Mănăstirii Vatopedi din muntele Athos (metoc).
Fiind avariată de cutremurele din 1821 și 1829, biserica a fost demolată, în anii 1841-1844 marele Logofăt Dimitrie Sturdza și soția sa Elena construind actuala Biserică Bărboi, în stil bizantin, din blocuri de piatră, alternând cu șiruri de cărămidă, cu mici abside semicirculare flancate de pilaștri prismatici sprijiniți pe soclu, deasupra o turlă centrală mare, înconjurată de 4 turle mai mici, la intrarea principală un pridvor deschis, cu 5 arcade, sprijinite de 4 coloane cu capiteluri dorice, deasupra lui o încăpere dreptunghiulară terminată cu un fronton triunghiular, în care e prezentat Ochiul Providenței.
În interior nava centrală e despărțită de cele 2 laterale prin câte 4 coloane masive din marmură, primele cu capiteluri dorice, celelalte cu capiteluri ionice, împreună cu pilaștri de pe pereți susținând un sistem de bolți în cruce. Interiorul a fost ornată cu picturi prezentând personaje și scene biblice.
În cripta familiei Sturdza în decursul timpului au fost înmormântați membrii importanți, între care Ioniță Sandu Sturdza (1822-1828), primul Domnitor al Principatului Moldovei după epoca fanariotă. În biserică se află și mormântul poetului Alecu Russo.
În incinta mânăstirii s-au păstrat până azi casa parohială, în stil moldovenesc, casa de apă din dreapta bisericii, azi lumânărar, ambele create în sec. XIX și în spațiul larg din fața bisericii un monument de piatră cu o cruce deasupra, inițial ridicat în amintirea Bisericii „Sf. Vineri” demolată (1879), în 1895 adus în actuala locație. După secularizarea averilor mânăstirești (1863), mănăstirea a fost desființată, biserica devenind parohială. În ea a slujit ca diacon scriitorul Ion Creangă (1863-1865). În timp avariată de cutremure, a fost reparată și restaurată, ultimele lucrări fiind executate în anii 2016.2022.
Pe lângă Palatul de Justiție am intrat în vechiul cartier evreiesc Târgu Cucului, unde au supraviețuit 2 clădiri vechi, azi pe lista monumentelor istorice, pe care trebuia neapărat să le văd.
Sinagoga Merarilor a fost construită în jurul anului 1865, când Sinagoga Mare a devenit neîncăpătoare, în 1939 fiind una dintre cele 112 case de rugăciune evreiești din Iași, în perioada comunismului demolate, până azi rămânând funcțională doar Sinagoga Mare.
Pe cealaltă parte a străzii se află Casa de la 5 drumuri, construită în 1820, azi sediul Centrului Comunitar Evreiesc.
În câteva minute am ajuns la Mânăstirea Golia, situată la limita de nord-est a Iașului medieval, unde în 1564 Logofătul Ioan Golia a construit Biserica „Înălțarea Domnului”, căreia i-a donat o podoabă bisericească, răscumpărată de la tătari, amintită într-o inscripție din 1574. În 1606 văduva logofătului a închinat-o Mânăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos, în documentele vremii apărând pentru prima dată cu numele de Mânăstirea Golia. Fiind ruinat, în 1650-1653 Voievodul Vasile Lupu a refăcut ansamblul și l-a înconjurat cu un zid de 6 metri înălțime, pe care în 1667 Domnitorul Gheorghe Duca l-a prevăzut în colțuri cu bastioane rotunde.
Am intrat în incinta mânăstirii prin Turnul-Clopotniță, de 29 metri înălțime, ridicat de egumenul Meletie în anul 1855, azi în primul etaj funcționând un muzeu cu colecții de cărți vechi bisericești (sec. XVIII-XIX), obiecte de cult, veșminte preoțești, icoane, în plus monede, ceramică, bijuterii etc. din patrimoniul Complexului Muzeal Moldova, în al doilea etaj fiind postate două clopote din bronz.
Îndreptându-mă spre biserică, am trecut pe lângă prima Casă de apă din Iași, cu o fântână la exterior.
O casă în care a locuit Ion Creangă în perioada când a fost diacon la mânăstire (1866-1871) azi e amenajată cu un mic Muzeu Etnografic.
O clădire din sec. XIX, fost sediu al Arhivelor Statutului din Iași, în anii 1912-1913 în ea funcționând și redacția Revistei „Arhiva Genealogică”, fondată și editată de Sever Zotta, membru al Academiei Române, directorul Arhivelor, azi e ocupată de stăreție, cu Paraclisul „Brâul Maicii Domnului”.
Am ajuns la superba Biserică „Înălțarea Domnului”, începută de Vasile Lupu, terminată în 1660 de fiul său Ștefăniță Vodă, având fațadele cu elemente neoclasice și renascentiste, decorațiile de pe acoperiș în stil baroc polonez și rusesc și cele 7 turle, inițial 3, cu motive muntenești și orientale.
În biserică se intră printr-un pridvor, unde o inscripție în slavonă menționează ctitorii ei și meșterul care a pictat interiorul.
În pronaosul, separat de naos prin 3 arcade susținute de 4 stâlpi masivi, decorați cu icoane aurite, se află mormintele unor personalități.
În timp fiind avariată de incendii și cutremure, în 1754 biserica a fost reparată, pictura interioară refăcută, spre sfârșitul sec. XVIII biserica funcționând ca și Catedrală Mitropolitană.
O mare parte a picturii, prezentând personaje, scene biblice și ctitorii bisericii, a fost refăcută și în anul 1838.
După Secularizarea averilor mânăstirești (1863), treptat mânăstirea s-a ruinat și în 1900 biserica a fost închisă, redevenind funcțională după restaurarea din anii 1943-1947, din 1992 reprimind statutul de mânăstire.
Îndreptându-mă spre hotelul în care eram cazată, am urmat fosta „Uliță Golia” din Târgul Cucului, unde s-au aflat palatele boierilor Cantacuzino, Balș, Sturdza, Ghica, Callimachi etc.
Casa Alecu Balș a fost construită de vistiernic în 1815, în stil neoclasic, boierul deținând-o până în 1861, când a intrat în proprietatea călugărițelor din Ordinul Notre Dame de Sion, care au amenajat-o pentru Institutul Francez „Sacré Coeur”, nou înființat, un colegiu de fete, o școală de meserii, o grădiniță și un orfelinat.
Lângă ea în anii 1900-1910 călugărițele au construit o capelă în stil neogotic. După ce ordinul a fost desființat, din 1947 cele 2 clădiri au fost ocupate de Liceul de Artă „Octav Băncilă” și Conservatorul „George Enescu”, în 1957 fosta capelă devenind sediul Filarmonicii de Stat Moldova (1957), în momentul vizitei mele (2025) în curs de restaurare.
Vis a vis de ele, pe locul unde s-a aflat casa cronicarului moldovean, în 1888 s-a inaugurat statuia Miron Costin (1633-1691), în prezența a 10.000 de participanți, printre care și membrii a 2 delegații de studenți din Bucovina și Polonia. Statuia din bronz este situată pe un piedestal din gresie, pe care sunt postate 2 basoreliefuri, cel din dreapta prezentându-l pe Miron Costin citind Cronica Moldovei la curtea Regelui polon Ioan al III-lea Sobieski, cel din stânga arestarea cronicarului de către trimișii Domnitorului Constantin Cantemir, fiind bănuit că a uneltit împotriva lui, care în final l-au ucis.
După 1830 Ulița Golia a devenit comercială, pe ea negustorii construind case cu pivnițe pentru depozitare, parterul amenajat cu magazine, etajul rezidențial, unele decorate în stil Art Nouveau.
Casa Balș-Sturdza, în 1842 deținută de Iordache Balș, se pare că a fost construită în sec. XVIII, prin săpăturile efectuate în timpul restaurării ei (2000-2003) fiind descoperită o placă inscripționată cu perioada 1796-1803 și numele locatarului, marele cărturar grec D. Philippide. Din 1852 în ea a funcționat Banca Moldovei, apoi Primăria Iașului. În ea Titu Maiorescu a inaugurat Prelecțiunile Junimii (1863). Începând din 1914 a devenit sediul Băncii Naționale a României, filiala Iași, dupa Al Doilea Război Mondial al Poștei Române, Oficiul Poștal nr. 1 funcționând și azi.
După ce m-am cazat în Iași, la Hotelul Continental, situat în orașul istoric, mai având câteva ore până se însera, m-am hotărât să continui explorarea cartierului Copou, din care o parte o văzusem mai devreme.
De la hotel m-am îndreptat spre bulevardul Independenței, trecând pe lângă o clădire pe care o inscripție amintește că în ea au funcționat Librăria și Tipografia societății culturale Junimea, unde au fost tipărite Revista „Convorbiri Literare” și ziarul Curierul de Iași, al cărui redactor a fost pentru o perioadă de timp Mihai Eminescu.
Vis a vis de ea, înconjurat de un rondou cu flori, se află bustul Dimitrie Cantemir (1673-1723), cărturar al umanismului românesc, de 2 ori Domnitor al Moldovei. În spatele lui, fostul Palat Cantacuzino-Pașcanu, monument istoric, a fost construit la sfârșitul sec. XVIII și deținut de familie până în 1907, când a fost cumpărat de Primăria Iași și amenajat pentru birouri, care au funcționat în perioada 1911-1969, ulterior palatul găzduind redacţiile unor reviste şi cotidiene locale- „Flacăra Iaşului”, „Opinia”, „Cronica” și azi Casa Căsătoriilor.
În 5 minute am ajuns pe bulevardul Independenței, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”. Facultatea de Medicină a fost fondată în 1879, când a ocupat Palatul Calimachi, construit în 1793 construit în 1793 pe proprietatea hatmanului Costache Ghica și a vistiernicului Ion Cantacuzino, în timpul lui Calimachi Vodă (1795-1799) devenit reședință domnească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza cumpărat, în el fiind amenajată prima Universitate modernă din România, azi numită Universitatea Veche. În timp s-au înființat și alte facultăți, mutate în 1897 în noua clădire construită în cartierul Copou, în palat rămânând doar Facultatea de Medicină. Fiind create Facultățile de Farmacie și Medicină Dentară, până în 1912 palatul a fost modificat în forma actuală, din vechea clădire păstrându-se doar portalul intrării principale, cu stema Moldovei. Din 1991 a primit statutul de Universitate, numită după celebrul reprezentant al Școlii de Anatomie Funcțională din Iași., în cadrul căreia ulterior s-a înființat și Facultatea de Bioinginerie Medicală, singura din Romania. În 1999 în fața Universității s-a amenajat Piața Națiunilor Unite, în care s-a postat Monumentul Unirii, o copie a unui vechi grup statuar comandat de principesa Olga I. Sturdza în 1927 și amplasat inițial la baza dealului Copou, distrus în Al Doilea Război Mondial. Grupul r prezintă o statuie centrală, Patria-Mamă, înconjurată de 3 fiice, provinciile Transilvania, Basarabia și Bucovina, în spatele lor copilul îngenuncheat simbolizând românii rămași în afara granițelor. Este situat în centrul unei hărți a României Mari spre care, din cele 4 colțuri ale pieței, pornesc 4 alei, oprindu-se la „granițele” ei.
Pe cealaltă parte a bulevardului se află fosta Casă Roset, construită în anii 1801-1811, în stil neoclasic, pe locul unei case moștenită de Safta, soția logofătului Vasile Roset. Primind-o ca dar de nuntă, în 1844 fata lor a vândut-o Societății de Medici și Naturaliști, înființată din 1830, devenind sediul ei, ocupând și azi parterul clădirii, alături de Biblioteca Medicală și redacția Revistei Medico-Chirurgicale. La etaj este amenajat Muzeul de Istorie Naturală, având în patrimoniu peste 300.000 exemplare, cele mai valoroase fiind colecțiile de Insecte, Moluște, Amfibieni, Reptile, Păsări, Minerale și Plante, în el fiind păstrate și colecțiile donate la sfârșitul sec. XIX de Mitropolitul Veniamin Costachi, Domnitorul Mihail Sturdza, Alecu Balș, Gheorghe Asachi etc.
Urmând bulevardul, am trecut pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon”, construită între anii 1747-1752, de la care am văzut doar Turnul-Clopotniță, intrarea fiind închisă.
Piața Independenței a fost creată după marele cutremur din 1977, în timpul resistematizării orașului. În ea s-a postat Monumentul Independenței, inaugurat în 1980 în prezența lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Pe un soclu din travertin, de 6 metri înălțime, cu 6 altoreliefuri prezentând elementele reprezentative ale Războiului de Independență, în stânga Chemarea poporului la arme, Cucerirea redutei Plevna și Capitularea armatei turcești, în dreapta Trecerea Dunării, Proclamarea Independenței și Marea biruință a drapelelor românești, statuia din bronz, de 11 metri înălțime, prezintă o eroină ținând deasupra capului steagul victoriei.
Din spatele pieței, depășind diferite centre medicale, am intrat în cartierul Copou, unde am trecut pe lângă Inspectoratul Școlar Județean, clădire construită la începutul sec. al XX-lea, înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Cum în acea parte a dealului Copou se află mai multe case memoriale și muzee, pe care doream să le văd, am străbătut străduțele liniștite, întrebându-mă dacă le voi găsi deschise, ceea ce nu s-a întâmplat, deși era august, „luna concediilor”. Muzeul Memorial „Poni-Cernătescu” funcționează într-o clădire, monument istoric, construită în 1839 de Mitropolitul Veniamin Costachi, din 1880 deținută de profesorul Petru Poni, membru al Academiei Române, unul dintre savanții care a pus bazele științei românești, din 1925 de fata sa, chimista Margareta Poni, care în 1971a donat-o Consiliului Popular Iași cu condiția ca în ea să fie organizat un muzeu memorial dedicat familiei Poni., care a fost inaugurat în 1991, după ce clădirea a fost restaurată. În perioada 2009-2011 muzeul a fost reorganizat și un an mai târziu redeschis, azi încăperile reconstituind reședința de la începutul sec. XX, o cameră fiind amenajată ca laborator de chimie.
Muzeul Memorial Mihail Kogălniceanu, inaugurat în 1970, a fost amenajat în casa natală a scriitorului, istoric, om politic, cel mai important susținător al Unirii Moldovei cu Țara Românească și colaborator al Domnitorului Al. Ioan Cuza, construită în 1807, refăcută în 1888 și postbelic, azi monument istoric. Casa a avut ca oaspeți de seamă pe pașoptiștii C. Negri, V. Alecsandri, Al. Russo, Domnitorii Moldovei, Mihail Sturdza și Grigore Alexandru Ghica, în timpul vizitei la Iași (1869) în ea fiind găzduit Principele Carol. În timpul Primului Război Mondial a fost sediul Curții Marțiale, apoi al Societății de Ocrotire a Orfanilor de Război, postbelic cămin pentru studenții Facultății de Medicină.
Încăperile muzeului, cu mobilier de epocă, obiecte decorative etc., reconstituie ambientul locuințelor boierești de la jumătatea secolului XIX.
Îndreptându-mă spre un alt muzeu, am trecut pe lângă Școala primară „Mihail Kogălniceanu”.
Pe o casă din apropiere o placă inscripționată menționează că în anii 1941-1944 în ea a locuit Prof. Dr. Mihai David, Rectorul Universității Iași.
Muzeul „Nicolae Gane” funcționează într-o casă construită la începutul sec. XIX, în care o perioadă a locuit consulul francez Victor Place (1818-1875), susținător al Unirii Principatelor Române, apoi a fost cumpărată de Nicolae Gane (1838-1916), magistrat, avocat, scriitor, membru al Societății Culturale „Junimea” și al Academiei Române, om politic, de 5 ori primar al orașului Iași, familia deținând-o până în 1916, perioadă în care casa a găzduit multe întruniri ale Societății Culturale „Junimea”. Fiind moștenită de fiul său, acesta a vândut-o Direcției Regionale Silvice, care a folosit-o până în 1948, când a fost preluată de stat și folosită de Întreprinderea de Gospodărie Comunală, după 1989 în ea funcționând birourile Regiei Autonome de Termoficare Iași ș iale Direcției Naționale Anticorupție, apoi amenajat muzeul, inaugurat în 1993, în clădire funcționând și Laboratorul de Restaurare Carte și Documente al Muzeului Național al Literaturii Române Iași. În perioada 2019-2023 clădirea a fost restaurată, apoi muzeul redeschis, etalând expoziții de artă plastică, o încăpere fiind dedicată lui Nicolae Gane, în clădire fiind organizate și expoziții temporare, conferințe, dezbateri culturale etc.
Casa în care funcționează Muzeul „Vasile Pogor”, popular numită „Casa cu ferestre luminate”, a fost construită în jur de 1850 de vornicul Vasile Pogor, om politic, publicist, poet, de câteva ori primarul orașului Iași, în timp devenită loc de întâlnire pentru intelectualitatea orașului, sediu al Societății literare Junimea, fondată în 1863 de Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, al revistei „Convorbiri literare”, fondată în 1867, redacția Revistei „Dacia Literară”, fondată în 1840. În 1901 a fost cumpărată de principesa Maria Moruzzi care a modificat fațada principală, la etaj creând un balcon, susținut de 4 coloane, în partea superioară postând blazonul familiei. Moștenită de fiul ei Gheorghe Brătianu, în 1938 mutându-se la București, a închiriat-o, timp de 9 ani devenind reședința regală din Iași, apoi preluată de Regionala C.F.R. Iași și după ce a fost naționalizată, din 1954 ocupată de Inspecția de Stat pentru Igienă și Protecția Muncii, Regionala Iași. În 1968 clădirea a fost restaurată și amenajată ca muzeu, secție a Muzeul Literaturii Române, la etaj prezentând dezvoltarea literaturii române începând din anul 1800, la parter tapiserii, tablouri, fotografii, manuscrise etc., o parte fiind amenajată ca bibliotecă. Clădirea a fost restaurată după cutremurul din 1977 și în perioada 1994-2006.
La capătul străzii am ajuns pe bulevardul Carol I, pe care am cotit pe lângă fosta Casă Cantacuzino-Pașcanu, clădire în stil neoclasic, construită în 1840 de marele logofăt Dumitrache Cantacuzino-Pașcanu și soția sa Profira, mătușa lui Grigore Ghica. înconjurată cu un zid, în fața ei fiind amenajată o gradină mare, în spate având acareturile: bucătăria, hambare, grajduri și locuințele țiganilor robi. Unul dintre tinerii robi, fiind îndrăgostit de o franțuzoaică, a cerut să fie eliberat din robie. Fiind refuzat de stăpână, în 1855 și-a omorât iubita și s-a sinucis, fapt care a grăbit decizia Domnitorului Moldovei de abolire a robiei țiganilor boierești, de atunci clădirea fiind numită popular Palatul Dezrobirii. După moartea logofătului, clădirea a trecut în proprietatea politicianului ieșean Dimitrie Cozadini, după 1875 devenind reședință regală temporară, pentru regele Carol I și invitații săi în timpul vizitelor la Iași. Spre sfârșitul secolului XIX palatul a fost cumpărat de stat pentru Corpul IV de armată, aici fiind adăpostite Comandamentul, Brigada de artilerie, Serviciul de Geniu și alte unități militare, dar casa a continuat să fie reședință regală pentru Carol I.
În Primul Război Mondial, când Bucureștiul a fost ocupat de Puterile Centrale, la Iași refugiindu-se conducerea României, palatul a devenit reședința Reginei Maria, după război (1929) aceasta donând-o Fundațiunii „Regele Ferdinand I”, în ea fiind amenajat „Institutul de Educațiune „Regina Maria”, cu internat, pentru educația fiicelor de ofițeri. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) a fost transformat în lagăr pentru militarii Armatei Roșii, după Bătălia de la Iași pentru militarii români, germani, italieni, prizonieri de război ai sovieticilor, în anii 1945-1965 devenind Căminul „Ion Niculi” al studenților politehniști ieșeni, din 1965 Palatul Pionierilor, după 1989 numit Palatul Copiilor, din 2015 înscris pe lista monumentelort istorice.
Pe cealaltă parte a bulevardului se află Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, fondată în 1835 ca Bibliotecă a Academiei Mihăilene, în 1860 devenită Bibliotecă Universitară, apoi Centrală și Publică și din 1916 Biblioteca Universității „Al. Ioan Cuza”, în tot acest timp ocupând diferite locații, postbelic mutându-se în actuala locație, inițial spațiul fiind închiriat de la Biblioteca Fundației „Regele Ferdinand I”, preluat împreună cu patrimoniul după ce fundația a fost desființată (1948), apoi primind actualul nume.
Clădirea a fost construită în anii 1930-1934, în stil neoclasic, cu parter și 2 etaje, pe colțul a 2 străzi, prezentând pe fațada principală o terasă mărginită de perechi de coloane ionice, superior terminându-se cu o cupolă, în jurul căreia s-a dorit amplasarea statuilor unor domnitori ai Moldovei care, fiind prea grele, au fost postate vis a vis de clădire, la intrarea pe dealul Copoului, 4 perechi de voievozi formând actualul Grup Statuar al Voievozilor, din 2015 șapte statui fiind incluse pe lista monumentelor istorice.
Azi biblioteca deține cca. 2 milioane de manuscrise și cărți vechi, unele din sec. XVII, purtând semnături ilustre.
Lângă Bibliotecă, într-un spațiu amenajat pe mijlocul bulevardului, pe locul Monumentului Marii Uniri din 1918, distrus în al Doilea Război Mondial, s-a postat statuia poetului Mihai Eminescu, adusă din fața Universității.
În stânga unui giratoriu, la marginea cartierului Copou, am văzut Casa de Cultură a Studenților, construită în anii 1960-1962 pe locul unui club de echitație, nedorit de comuniști, atunci numită Casa Tineretului. Pe fațada principală s-au creat altoreliefuri prezentând tineri dansatori, muzicieni, actori etc., diferitele forme de artă prezentate în spectacolele care aveau loc în ea.
Lateral de giratoriu, se află un alt monument istoric, spre care m-am îndreptat și eu. După deschiderea căii ferate Pașcani-Iași și inaugurarea Gării Iași, pentru a facilita circulația pietonilor de la Gară spre Dealul Copou și zona centrală a orașului, s-a asanat o porțiune de teren din Mahalaua Calicilor și s-a creat Esplanada Elisabeta, inaugurată în 1902, azi numită Râpa Galbenă.
Prezintă un corp central semicircular, cu o terasă superioară, încadrat de 2 scări monumentale în arc de cerc, fiecare cu câte 3 balconașe, orientate spre interior.
La bază încadrează o mică grădină în care e postat bustul Mihai Eminescu, poet despre care se spune că venea adesea în acel loc și își imagina un pod peste vale, între Copou și Galata.
În Mahalaua Calicilor a existat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1709), în 1800 înlocuită cu Biserica „Tuturor Sfinților”–Banu, prima biserică din oraș în care s-a slujit doar în limba română. Fiind folosită de calici, oamenii ce trăiau din mila publică, era cunoscută ca „Biserica calicilor”. Lângă ea boierul Savin Zmucilă a construit un azil pentru săraci, bolnavi și călători, care a funcționat până în anul 1948. În decursul timpului biserica a fost restaurată de mai multe ori, ultima dată în perioada 2010-2013 și din 2015 a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.
De la ea am urmat o stradă pietonală, mărginită de case de epocă, amenajată cu numeroase terase.
Casa Catargiu, clădire în stil neoclasic, monument istoric și de arhitectură, a fost construită între 1800-1806 de logofătul Costache Catargiu, ulterior deținută de hatmanul Constantinică Palade, spătarul Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, familia Ghica, în perioada 1859-1862 devenind reședința Domnitor Al. Ioan Cuza, în anii 1916-1919 a Regelui Ferdinand (1916-1919), refugiat din Bucureștiul ocupat de trupele germane.
Până în 1937 a fost deținută de Societatea Creditului Urban din Iaşi, apoi naționalizată și, la îndemnul lui Nicolae Iorga, etajul transformat în muzeu, numit “Palatul Cuza-vodă”, cuprinzând apartamentele domnești, cabinetul de lucru al Domnitorului, saloane etc. cu mobilier de epocă. Apoi s-a amenajat și parterul, cu colecții evocând Revoluția de la 1848 și Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859) și în 1959, sărbătorind 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, s-a inaugurat Muzeul Unirii.
Pe cealaltă parte a străzii, cu fațada principală spre Piața Unirii, se află Grand Hotel Traian, zonă pe vremuri ocupată de numeroase dughene și magazine deținute de avocatul Scarlat Pastia, în anii 1877-1879 Primar al orașului Iași, pe care le-a demolat, pe locul lor dorind să ridice un teatru național. Împrumutându-se și rămânând dator creditorilor, a trebuit să predea clădirea, care a fost transformată în hotel, cumpărat de familia evreiască Theitler. În el au avut loc evenimente importante ca banchetul celei de-a XXI-a aniversări a Societății Literare Junimea (1884) și 100 de ani de la Răscoala Horia, Cloșca și Crișan, la care au fost prezenți Mihai Eminescu și Ion Creangă. În 1918, pentru o scurtă perioadă, a funcționat Guvernul României. Trecând în proprietatea Primăriei Iași, în 1943 a fost renovat și din 1950, naționalizat, a devenit hotel de stat, azi 90% din el fiind deținut de un om de afaceri.
Piața Unirii este locul unde în 1859 s-a jucat pentru prima dată Hora Unirii. A fost creată de Primărie începând cu anul 1896 prin expropierea și demolarea unor clădiri. În ea tronează statuia Al. Ioan Cuza, dezvelită în 1912, în prezența Regelui Carol I, a Principilor Ferdinand și Carol. Executată din bronz, de 3,5 metri înălțime, în prezintă pe Domnitor în uniforma de ofițer, cu mantia princiară pe umeri. E așezată pe un soclu înalt, la baza căruia sunt amplasate statuile Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, personalități importante ale Unirii Principatelor, pe cele 4 laturi coroane din bronz, încercuind plăci inscripționate cu date istorice importante din perioada domniei lui.
Am ieșit din piață pe fosta Uliță Golia, zonă în care la începutul sec. XX evreul Braunstein a deținut numeroase magazine, pe care le-a demolat și în 1914 a ridicat un Hotel de lux, deasupra intrării principale prevăzut cu o cupolă, azi monument de arhitectură, numit Palatul Braunstein. Ulterior a fost ocupat de o bancă, după ce a fost naționalizat de Magazinul Victoria, etajele fiind amenajate ca locuințe. După 1989 o parte din clădire a fost retrocedată, apoi răscumpărată de Primăria Iași, care în perioada 2018-2022 a restaurat-o și transformată în centru multifuncțional, în palat funcționând „Galeriile Cupola”, sală de expoziții a Uniunii Artiștilor Plastici, săli de conferință, Centrul Cultural German și Centrul Cultural Francez.
Pe colțul a 2 străzi, vis a vis de Hotelul Continental, în care mă cazasem, se află fostul Palat Neuschotz, azi Hotelul Select, clădire în stil eclectic francez, construită spre sfârșitul sec. XIX ca reședință a bancherului evreu austriac din Iași, Iacob Neuschotz, în ea fiind amenajate și numeroasele sale magazine. Fiind filantrop, în 1865 a construit Sinagoga Beth-Iacob, pe care a trebuit să o ascundă în curtea sa interioară, având doar fațada la stradă, autoritățile nepermițând să iasă în evidență în apropierea unei biserici creștine. A rezistat până în 1944, când a fost distrusă de un bombardament, care a avariat și palatul, ulterior fiind demolată și palatul recondiționat.
Vizitând orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am străbătut o mare parte a bulevardului Ștefan cel Mare, m-am îndreptat spre cel mai renumit parc al orașului, inițial urmând o stradă paralelă (str. București), mărginită de clădiri mai noi, din loc în loc intercalate cu case vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
Școală Primară
Mitropolia Basarabiei, biserică ortodoxă de rit vechi, care a funcționat până în 1944, fiind reactivată în 1992
fosta Clinică Pediatrică- secția de oftalmologie, fondată la începutul sec. XX de Dr. Iulia Kviatkovski
Liberty Business Center
Conacul Dolivo Dobrovolski, construit în a doua jumătate a sec. XIX, monument istoric, azi sediul Ambasadei Bulgariei
După aproximativ 20 min. am ajuns la Palatul Republicii, creat în 1984 pentru întrunirile de rang înalt, în perioada guvernării sovietice numit Sala Prieteniei, nume schimbat în timp de 2 ori, din 1995 primindu-l pe cel actual. Azi în palat, pe lângă numeroasele summituri, conferințe, congrese, ceremonii, se desfășoară și concerte, festivaluri, expoziții etc.
De la palat am cotit spre parc, prin cartierul liniștit, urmând ca în drum să văd 2 instituții culturale.
Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, cel mai vechi muzeu din Republica Moldova, a fost creat după 1889, cînd Zemstva Basarabiei a organizat prima Expoziţie Agricolă şi Industrială, cu exponatele etalate în cadrul ei, pentru el fiind construită actuala clădire, terminată în 1905. În decursul timpului patrimoniul muzeului a crescut, azi muzeul deținând cca. 135.000 de piese.
Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, situată în apropierea uneia dintre intrările în parc, a fost formată prin comasarea Institutului de Stat al Artelor și a Academiei de Muzică „Gavriil Musicescu”, care avea la bază Conservatorul „Unirea”, înființat în 1919 la inițiativa lui George Enescu, din 1940 numit Conservatorului de Stat. Funcționează într-o clădire construită în 1902, în stil clasicist francez, monument de istorie și arhitectură, inițial sediul Gimnaziului nr. 3 de băieți, în Primul Război Mondial transformată în spital militar, apoi ocupată de Sfatul Țării, în 1918 în ea fiind votată Unirea Basarabiei cu România.
Parcul Valea Morilor a fost înființat în 1950, la inițiativa lui Leonid Brejnev, numit atunci „Parcul Central de Cultură și Odihnă al Comsomolului Leninist”, ocupând cca. 114 hectare cu numeroase soiuri de copaci și arbuști din jurul Lacului Valea Morilor, în care azi se află un Teatru de Vară, un cinematograf, o stație de bărci, plajă, loc de joacă pentru copii, etc.
Am intrat în parc pe lângă Rotonda, un foișor mărginit de 8 coloane.
De la el pornește Scara Cascadelor, o cădere de apă centrală, fragmentată de bazine mici, mărginită de 2 șiruri de trepte, formate din câte 218 trepte, lateral având elemente decorative.
Căderea de apă e fragmentată de terase, ornate cu bazine de apă, sculpturi și coloane cu felinare.
În decursul timpului degradându-se, în perioada 2015-2016 rotonda și scara au fost restaurate.
Ajungând la capătul scării, lateral de ea am văzut Monumentul „Cișmeaua Generalului Georgescu P. Ion”, creat în 1937 de administrația armatei române, la inițiativa generalului, în cinstea victoriilor în luptele de la Mărăști și Mărășești, din timpul Primului Război Mondial, sub conducerea sovietică pe el fiind postate 3 plăci comemorând cucerirea de către URSS a Basarabiei și nordului Bucovinei.
În jurul lacului s-a creat o alee de 2,5 kilometri lungime, devenită loc de promenadă, pe care am urmat-o și eu, pe o mică porțiune.
Am părăsit parcul, urcând scara de granit, refăcută în 2018, proiectul fiind finanțat de Consiliului local al Sectorului 1 București, România, apoi trecând printr-o piațetă.
Urmând strada spre stânga, am trecut pe lângă Muzeul Național al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, creat în 1965, atunci numit Muzeul Republican de Literatură din RSSM, patronat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. În 1990 muzeu a fost desființat, un an mai târziu devenind Centrul Național de Studii Literare și Muzeografie „Mihail Kogălniceanu”, în 1997 primind actualul nume, din 2013 redevenind muzeu, trecut în administrația Ministerului Culturii. Patrimoniul muzeului cuprinde 28.000 de manuscrise, cca. 22.0000 de cărți din sec. XVI-XX, artă plastică, fotografii etc.
În aceeași zonă se află și fostul Turn de Apă, de 27 metri înălțime, construit în 1892 o dată cu apeductul orășenesc și prima rețea de canalizare din Chișinău, folosit în acel scop până în 1940, apoi preluat de pompieri, ulterior administrat de Universitatea de Stat Chișinău și folosit ca Observator. Fiind avariat de cutremurul din 1977, a fost refăcut și amenajat ca Muzeul de Istorie al orașului Chișinău, inaugurat în 1985. Turnul fiind avariat de cutremurul din 1990, a fost părăsit, ulterior renovat și în 2013 muzeul redeschis, cu expoziția permanentă „Istoria orașului”, exponatele ei datând din sec. XVI-XX, ultimul nivel al clădirii fiind folosit pentru expoziții temporare de pictură, fotografii, documentare, concerte etc.
Revenind la piațetă, trecând de o clădire somptuoasă, am cotit și m-am îndreptat spre centrul istoric, bineînțeles în drum urmând să văd și alte clădiri din patrimoniul istoric.
Ambasada României funcționează într-o clădire veche, bine întreținută, înscrisă în Registrul monumentelor de istorie şi cultură al Municipiului Chişinău cu numele de „Curtea urbană a lui N.I. Semigradov”.
Primul Gimnaziu laic de fete din Basarabia a fost inaugurat în 1864, cu aprobarea Inspectoratului Școlar Novorossia, programele lui școlare fiind elaborate de către poetul și dramaturgul Gheorghe Asachi, n 1871 devenit Liceul de fete Nr.1 a Zemstvei din Basarabia, prima școală secundară feminină laică din regiune. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost transformată în spital militar, din 1918 redeschis ca Liceul de Fete „Regina Maria”, după Al Doilea Război Mondial numit Școala Medie Nr. 1, din 1954 concentrându-se mai mult pe studiul limbii franceze.
În 1990, după prăbușirea URSS, numit Liceul Teoretic Român-Francez „Gh. Asachi”, a fost mutat într-o clădire nouă, în care funcționează și azi, în piațeta din fața lui fiind postată statuia Regina Maria a României.
Clădirea inițială era legată de Capela gimnaziului, construită în 1895, în stil bizantin, părăsită după un eveniment tragic petrecut în altarul ei, în acea perioadă fiind folosită o altă capelă din curtea liceului. Capela a fost sfințită abia în 1922.
În perioada URSS a fost transformată în Muzeul Ateismului din Chișinău, după obținerea independenței Republicii Moldova reluând funcția religioasă, devenind Biserica Ortodoxă Română „Sf. Cuv. Teodora de la Sihla”.
Pe unul dintre pereții exteriori s-a postat o piatră adusă din peștera din zona Neamțului (România), unde a stat în sihăstrie Sf. Teodora, azi pe ea fiind postat un basorelief prezentându-l pe Al. Bernardazzi, arhitect principal al orașului Chișinău în perioada 1856-1878.
O altă clădire, monument istoric și de arhitectură, este fostul Gimnaziu pentru fete, fondat de Principesa Natalia Dadiani, construită în 1901, cu subsol și 2 etaje, în care din 1939 a funcționat Pinacoteca, primul muzeu de artă din oraș, cu cca. 160 de lucrări ale artiștilor plastici basarabeni și români, selectate de sculptorul Alexandru Plămădeală, în Al Doilea Război Mondial, pentru a fi salvate, încărcate în vagoane și trimise spre Harkov (Ucraina), unde nu au mai ajuns. În 1944 muzeul a fost redeschis cu exponate transferate de la Galeria Tretiakov (Moscova) și de la Ermitaj (Sankt Petersburg). Apoi în clădire a funcționat Comitetul Central al partidului comunist al RSSM, din 1964 Palatul Pionierilor, aripa stângă găzduind Societatea Republicană „Știința”, din 1976 Muzeul de Istorie a partidului comunist al Moldovei, nou înființat, pentru care clădirea a fost extinsă cu aripa dreaptă, simetrică cu cea veche din stânga, clădirea primind forma literei „T”. După restaurarea clădirii (2014-2016), în ea s-a redeschis Muzeul Național de Artă al Moldovei, azi având în patrimoniu peste 39.000 de opere de artă din sec. XV-XXI.
Lângă el se află Teatrul Republican de Păpuși „Licurici”, fondat în 1945, în care azi activează trupa de limbă română şi trupa de limbă rusă.
Biblioteca Națională a Republicii Moldova, are la bază Biblioteca Publică Gubernială a Basarabiei, inaugurată în 1832 într-o casă închiriată. În timp fondul de carte al bibliotecii crescând, a fost mutată de mai multe ori, din 1918 funcționând în spaţiul Primăriei Orăşeneşti. În 1940, numită Biblioteca Republicană, a fost amplasată în sediul fostei Biblioteci Centrale românești, evacuată și din 1961 în actuala locație, azi patrimoniul ei cuprinzând cărți vechi, unele din sec XVII, documente, hărți, fotografii, privind istoria Moldovei, literatură universală etc. În fața ei, în memoria poetului, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, în 1997 s-a inaugurat Monumentul lui Vasile Alecsandri.
Muzeul Național de Istorie a Moldovei, inaugurat în 1987, funcționează într-o clădire construită pe locul fostului Gimnaziu nr. 1 de băieți, ulterior Liceul de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, în perioada 1945-1963 ocupată de un detașament de grăniceri, apoi de Universitatea Tehnică, distrusă de cutremurul din 1977, ulterior demolată și înlocuită cu actuala, care a păstrat doar aspectul exterior al celei vechi, în stil eclectic. În ea sunt amenajate 12 săli de expoziții, cu peste 300.000 de exponate, având la bază colecțiile Muzeului Gloriei Militare și ale Muzeului de Stat de Istorie, cărora li s-au adăugat și cele din unele muzee desființate, prezentând istoria Moldovei din preistorie până în sec. XX.
În fața intrării principale se află statuia Lupoaicei (Lupa Capitolina), o copie a celei din Roma (Italia), donată orașului în 1926, care a dispărut în anii 1940 și la sfârșitul anilor 1980 a fost refăcută.
Încă câteva minute și am ajuns pe bulevardul Ștefan cel Mare, pe care am continuat plimbarea prin oraș.
Orașul Huși, din județul Vaslui, este situat în estul țării, aproape de frontiera cu Republica Moldova, într-o zonă înconjurată de dealuri. A fost prima dată atestat documentar în 1487, ca târgul Huschy, numele provenind de la maghiarii husiți, refugiați din Regatul Ungariei (1435-1460), care au înființat o colonie.
În târg Domnitorul Ștefan cel Mare a construit o curte domnească și Biserica „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1495), devenită Catedrală Episcopală după ce Domnitorul Ieremia Movilă a înființat Episcopia Hușilor (1598), a patra eparhie a Moldovei după Suceava, Roman și Rădăuți, înzestrată cu multe averi și moșii.
În timp ansamblul a fost avariat de numeroase cutremure și invazii, în sec. XVIII, sub Episcopul Inochentie, fiind refăcut, prima fiind catedrala (1753-1756) în care, drept recunoștință, episcopul a fost înmormântat. Sub următorii episcopi turla a fost dotată cu un clopot mare, s-a creat o nouă catapeteasmă (1784), interiorul a fost pictat, în 1787 au fost aduse de la Muntele Athos moaștele Sfintei Mari Mucenițe Chiriachi și postate în catedrală, într-un chivot de argint.
Fiind avariată de alte cutremure (1793, 1802), de fiecare dată a fost refăcută, în 1890-1891 i s-a adăugat a doua turlă, pictura interioară a fost refăcută de Gh.Tattarescu, în perioada 1886-1902 a fost restaurată și până în 1912 i s-a adăugat pridvorul de pe latura sudică. În marele cutremur din 1940 turla veche s-a dărâmat, pereții clădirii s-au fisurat, distrugând mare parte din picturi, până în 1949 catedrala fiind consolidată și pictura refăcută.
Pe ruinele fostului Palat Domnesc (sec. XV-XVII), din care au supraviețuit doar beciurile și a caselor episcopale, distruse de un incendiu (1711), în perioada 1782-1792 s-a construit Palatul Episcopal, care a supraviețuit până în 1813, când a ars într-un incendiu. În 1849 s-a construit un nou palat, clădire cu parter și etaj, modificată în timp, actual având fațadele în stil neoclasic cu elemente baroce. În perioada 1926-1949 în el a funcționat un muzeu eparhial.
În anii 1826-1849 s-au construit mai multe clădiri pentru chilii, şcoala de cântăreţi bisericeşti (1846-1859, 1892-1939) şi seminarul teologic (1851-1859, 1919-1931), renovate 1934, s-a ridicat zidul de incintă, refăcut 1938 când, pe locul vechii porţi, construit și actualul Turn-Clopotniță, cu 4 niveluri, sprijinit la colțuri de contraforturi, flancat de 2 corpuri scunde, accesul în incintă fiind făcut printr-o boltă cu deschidere în arc, dotat cu un clopot de cca. 2 tone, din vremea Domnitorului Vasile Lupu. Pe fațade sunt postate icoane în mozaic, pe cea estică prezentându-i pe Sf. Ap. Petru și Pavel, pe cea vestică pe Sf. M. Mc. Chiriachi.
În sec. XVI maghiarii au fost convertiți la ritul romano-catolic. În târg s-au stabilit negustori evrei sefarzi, veniți din Imperiul Otoman, în sec. XVIII-XIX și evrei așkenazi, veniți din Galiția și Podolia. După promulgarea Regulamentului Organic (1831-1832), târgul Huși a devenit capitală de ținut (1834), cu isprăvnicie, judecătorie, eforie și o școală primară.
Pe locul unei biserici vechi, din centrul orașului, în anii 1849-1855 breasla negustorilor bogasieri a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi”, azi ascunsă între blocuri de locuințe și lângă ea un Turn-Clopotniță cu 2 etaje. În decursul timpului biserica a fost avariată de incendii, cutremure, de fiecare dată fiind refăcută, ultima restaurare datând din anii 1990-1994.
În 1918 credincioșii din Huși au înființat un Orfelinat catolic de băieți, preluat de primele surori del Giglio, azi Surorile Franciscane Misionare de Assisi, nou sosite în oraș. Pentru a putea să-l întrețină, în incintă au deschis ateliere de croitorie, cizmărie, tapiţerie, tâmplărie şi lăcătuşărie. În anii 1931-1939 au construit o capelă, azi Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”. Orfelinatul a funcționat până în 1949, când a fost desființat de comuniști, clădirile fiind naționalizate.
Din acea perioadă s-au păstrat până azi câteva clădiri, unele pe lista monumentelor istorice, între care fosta Casa Adam Mitache, construită în 1880, din 1981 Muzeul Municipal Huși, Camera Agricolă (1911), azi Clubul elevilor și copiilor
Liceul „Cuza Vodă” (1913)
Casa Monasterianu, azi Restaurant „Podgoriile Hușilor”
Cea mai impozantă clădire din oraș este cea construită în anii 1938-1940, ca sediu al filialei BNR Huși, actual recondiționată.
În 1949 Episcopia a fost desființată și unită cu Episcopia Romanului sub titulatura de „Episcopia Romanului și Hușilor”, catedrala rămânând funcțională, ca biserică în cadrul Mânăstirii „Sf. Ap. Petru și Pavel”. Episcopia a fost reînființată în 1996, la începutul sec. XXI ansamblul fiind restaurat.
Administrația Eparhială
În fosta Casă Iancu Berea, clădire în stil eclectic, construită în 1889, azi declarată monument istoric, donată la sfârșitul sec. XX Episcopiei, s-a amenajat Muzeul Eparhial Huși, care etalează peste 700 de icoane și tablouri religioase, cca. 3.800 de cărți vechi, documente, odoare, etc., din sec. XVI-XIX, din anul 2006, parterul fiind ocupat de o secțiunea a Muzeului Municipal Huși.
Pe una din laturile Parcului Rodina, într-o clădire din anii 1900-1910, funcționează Cercul Militar Huși, în care se desfășoară diverse activități culturale, spectacole, simpozioane militare, etc.
În parc se află Monumentul Eroilor, dezvelit în 1928, comemorându-i pe cei căzuți în Primul Război Mondial, ulterior și pe cei din Al Doilea Război Mondial.
În memoria colonelului, născut la Huși, decedat împreună cu 40 de elevi ai Școlii de Subofiteri în Revoluția din 1989, în timp ce apărau aeroportul Otopeni, post-mortem ridicat în grad, în parc s-a postat Monumentul general-maior Mihai Ion Patras.
Din 1995 orașul Huși a fost declarat municipiu, în cadrul jud. Vaslui.
În vara anului 2025, plecând din Focșani spre Chișinău, Republica Moldova, pe drum urma să fac câteva scurte opriri, prima fiind în centrul orașului Tecuci, jud. Galați.
Așezarea a fost prima dată atestată documentar din 1134, în hrisovul lui Iancu Rotisiavovici, dar arheologii au descoperit urme de locuire din perioadele geto-dacică și romană. Fiind așezată la intersecția drumurilor comerciale, s-a dezvoltat, în 1435 apărând în scripte ca târg și punct vamal.
În sec. XVII în Tecuci sunt menționate 3 biserici ortodoxe, una dintre ele, din lemn, fiind înlocuită în jurul anului 1813 cu o biserică din piatră. În Revoluția din 1821 biserica a fost devastată de armata otomană, 2 ani mai târziu fiind reparată, pictura interioară refăcută și în 1856 declarată catedrală. În decursul timpului a fost avariată de cutremure (1874, 1882, 1894, 1903). Deși de fiecare dată a fost reparată, structura de rezistență fiind distrusă, apoi pridvorul și turla grav avariate, s-a renunțat la refacerea ei, din 1898 slujbele fiind ținute în celelalte biserici din oraș.
Abia în 1937-1938, din donațiile unor personalități, între care Mareșalul Ion Antonescu, Alecu Anastasiu și soția sa, Ecaterina, în Grădina Publică, azi Parcul Central al orașului, s-a construit actuala Catedrală Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, ultimii doi fiind înmormântați în subsolul ei. Lucrările au durat mult timp, până în 1948 fiind terminat subsolul, lucrările fiind reluate abia în 1951, clădirea fiind terminată în 1962.
În perioada 1966-1967 interiorul a fost pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice și în 1969 catedrala a fost sfințită.
În anii 2007-2010 clădirea a fost consolidată și pictura restaurată.
După Războiul Ruso-Turc (1829-1829) Tecuci a fost încadrat în Moldova, după unirea Moldovei cu Țara Românească (1859) făcând parte din Principatele Române Unite. În amintirea acelor vremuri, în 2013, în apropierea catedralei, s-a inaugurat statuia Domnitorul Al. Ioan Cuza.
Orașul a început să se dezvolte, în el fiind construite noi clădiri, una fiind Banca de Scont, loc unde se întâlneau comercianții și oamenii de afaceri, ulterior transformată în Tribunal Județean, azi fiind ocupată de Parchetul Tecuci.
În Primul Război Mondial (1916-1917) în oraș s-au refugiat mulți români din Muntenia și Oltenia, aflate sub ocupație străină.
Casa Tache Anastasiu (sfârșit sec. XIX)
După război s-au înființat Societatea Culturală „Ștefan Corodeanu” din cadrul Școlii Normale de Băieți, Societatea de Educație Națională din cadrul Cercului Militar (1920) și în 1923 s-au pus bazele Ateneului Cultural. Într-o casă construită la sfârșitul sec. XIX, în stil baroc, donată de boierul Teodor Cincu, primar al orașului Tecuci, deputat în Parlamentul Românie, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice, în 1935 s-a creat Muzeul de Arheologie și Științele Naturii „Mihail Dimitriu”, un spațiu fiind ocupat de Biblioteca Comunală. În Al Doilea Război Mondial (1944) o parte din colecțiile muzeului, împreună cu arhiva Primăriei, au fost evacuate, urmând să fie transportate cu trenul, dar acesta a fost distrus de bombardamentul anglo-american. Muzeul a fost reorganizat în anul 1967, azi Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” având secțiile de arheologie, artă plastică, numismatică, istorie modernă și contemporană.
În 1938 Fundația „Principele Carol” a înființat Căminul Cultural Orășenesc „Calistrat Hogaș”, numit după renumitul scriitor născut în oraș (1847).
Postbelic orașul a devenit reședința jud. Tecuci, după reorganizarea administrativă (1968) încadrat în jud. Galați și declarat municipiu.
Orașul Focșani, reședință a județului Vrancea, din partea de est a României, este situat la limita dintre regiunile istorice Moldova și Țara Românească, hotarul dintre ele fiind stabilit în 1482 de Voievodul Ștefan cel Mare, când satul a fost împărțit în partea munteană și partea moldoveană. A fost prima dată atestat documentar din 1575 dar săpăturile arheologice (1977) au descoperit urme de locuire din neolitic, obiecte aparținând culturii Starčevo-Criș (cca. 5.000 î.e.n.), un tezaur dacic, monede romane, artefacte aparținând carpilor și sarmaților (sec. II-III e.n.).
Fiind situat la intersecția drumurilor comerciale, satul s-a dezvoltat, în scriptele anilor 1615-1620 fiind menționat ca târg, secol în care era format din 2 localități, Focșanii Munteni și Focșanii Moldovei. În 1848 linia vamală a fost suprimată. După unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), la Focșani au funcționat Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru Prefecturile Putna și Râmnicu Sărat, Comisia Centrală însărcinată cu elaborarea legilor comune celor doua Principate, câte 2 secții ale municipalității și poliții, în 1862, prin Decretul dat de Al. Ioan Cuza, cele două părți ale orașului fiind unite. Devenind reședința județului Putna, orașul s-a dezvoltat, treptat în el construindu-se un Gimnaziu (1866), azi Colegiul Național Unirea, Spitalul Județean și Comunal (1867), urmate de alte clădiri emblematice.
Azi în Piața Unirii din centrul orașului, situată pe vechiul hotar dintre Tara Românească și Moldova, se află monumentul istoric „Borna de hotar”, loc de unde am început vizitarea orașului. Pe o latură a pieței se află clădirile administrative importante- Consiliul Județean, Primăria și Prefectura, construite în anii 1970.
În 1976 s-a inaugurat Monumentul Unirii, un obelisc de 20 metri înălțime, având amplasat pe fațadă amplasat un scut din bronz, inscripționat cu „Unirea Principatelor Române, 1859”, situat pe un postament cilindric, ornat cu un basorelief din bronz înfățișând „Hora Unirii”, la care au participat Domnitorul Al. Ioan Cuza și numeroase personalități, între care Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Boerescu, renumitul țăran Ion Roată, deputat de Putna, etc..
Pe marginea pieței s-a păstrat Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, azi monument istoric, construită în 1661, în cadrul unei mânăstiri ctitorită de Domnitorul Țării Românești Grigore Ghica, atunci pe fosta parte munteană a orașului, lângă hotarul care despărțea cele două țări, înconjurată de o grădină. În 1845 în ea s-a oficiat cununia religioasă a Domnitorului Gheorghe Bibescu cu Marițica Văcărescu-Ghica, fiica poetului Nicolae Văcărescu, naș fiind Mihail Sturdza, Domnitorul Moldovei. În 1854 mânăstirea a fost distrusă de un incendiu, supraviețuind doar biserica. În decursul timpului a fost avariată de incendii și cutremure, după cel din 1977 fiind restaurată.
În timpul domniei lui Al. Ioan Cuza grădina înconjurătoare a fost expropriată și dată în folosința Școlii de fete din Focșanii Munteni, care a deținut-o până în 1866, când a intrat în patrimoniul orașului și în 1873 amenajată ca Grădină Publică, în decursul timpului în ea fiind create un bazin cu apă, un foișor folosit de fanfara militară, un bufet și un cinematograf de vară.
Sub regimul comunist, dorindu-se lărgirea spațiului, în anii 1950-1960 clădirile înconjurătoare au fost etatizate și demolate. Pe locul fostului bufet în perioada 1970-1973 s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Leopoldina Bălănuță”, în 1999, după moartea renumitei actrițe, primind numele ei. Azi în clădire funcționează Sala de spectacole cu 540 locuri, o sală de ședințe cu 100 locuri, bibliotecă cu 33.000 volume, restul spațiilor fiind închiriate unor cluburi de dans, școli de șoferi, magazine, etc.
În 2009 o parte din spațiul verde a fost eliminată, pe ea construindu-se clădiri comerciale, azi grădina fiind mult mai mică.
Lateral de biserică se află Ateneul Popular „Maior Gh. Pastia”, monument istoric, clădire cu subsol, parter și etaj, în stil neoromânesc, construită în perioada 1927-1945, la inițiativa maiorului în rezervă Pastia, care a finanțat lucrările de construcție și de amenajare interioară, inaugurarea fiind făcută în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria.
Prin restructurarea și modernizarea orașului, grădina a fost împărțită, azi în oraș existând Grădina Publică și Parcul Robert Schuman, reamenajat în 2014.
Despărțind o parte din parc de cvartalul de blocuri, se înalță Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Donie, numită după ctitorul ei, Donie Damian, clădire în stil brâncovenesc, ridicată în anii 1694-1714, azi pe lista monumentelor istorice.
Dorind să văd alte biserici vechi, din fosta parte muntenească a orașului, azi înscrise pe lista monumentelor istorice, am traversat bulevardul și am urmat străduțele dintre blocuri. Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” Nou a fost construită de paharnicul Constantin Năsturel, pe locul unei Biserici de lemn din anii 1680-1690, din cadrul unei mânăstiri, înconjurată cu ziduri groase din cărămidă, cu turnul-clopotniță înalt, probabil folosit și ca turn de veghe, pictura interioară fiind efectuată în anii 1732-1746. În timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1793) zidurile înconjurătoare au fost distruse și biserica incendiată, ulterior reparată. În anii 1985-1986 a fost folosită ca depozit de cărți vechi religioase, după 1990 fiind redată cultului ortodox, devenind biserică parohială.
În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” Vechi, construită în perioada 1713-1716.
Am revenit pe bulevard unde, în fosta parte moldovenească a orașului, a existat o altă mânăstire, în cadrul căreia în 1710 Nicolae Mavrocordat a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Precista, clădire din cărămidă, accesată printr-un pridvor deschis, deasupra căruia s-a ridicat turla-clopotniță din lemn. În decursul timpului avariată de cutremure și incendii, a suferit numeroase modificări, în final ajungând la aspectul actual.
Urmând bulevardul, am ajuns la Catedrala Ortodoxă „Sf. Parascheva”, clădire mai nouă, construită începând din anul 2002.
Lucrările s-au desfășurat pe o perioadă lungă de timp, biserica nefinisată fiind sfințită și deschisă în anul 2019, în anul vizitei mele (2025) fiind terminate.
Cotind pe lângă ea, m-am îndreptat spre alte clădiri, monumente istorice, prima pe lângă care am trecut fiind fostul Palat Administrativ, în care a funcționat Prefectura Putna, clădire în stil neoromânesc, construită în anii 1913-1915, cu demisol, parter şi etaj, având peste 80 de încăperi, printre care şi două mari săli de şedinţe. Din anii 1950 a fost ocupată de Sfatul Populat Focșani și servicii ale administrației locale. Fiind grav afectată de cutremurele din 1977 și 1986, după 1990 a fost dezafectată, ulterior restaurată și din 2021 dată în folosință gratuită, pe o perioadă de 10 ani, Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Teatrul Municipal „Maior Gh. Pastia” a fost construit în perioada 1909-1913 la inițiativa maiorului în rezervă Pastia, care l-a finanțat cu condiția să fie numit după el, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare lăsându-i prin testament întreaga sa avere, adăugând și veniturile obținute de Ateneul Popular, înființat tot de el. Spectacolele s-au derulat până în 1987 când, datorită degradărilor produse de cutremure, a fost închis, după anul 2000 fiind consolidat și restaurat de Primăria Focșani și Consiliul Județean Vrancea, fiind redeschis în 2004. În memoria ctitorului, pe esplanada din fața teatrului s-a postat bustul din bronz al maiorului Gh. Pastia și pe o alee de lângă el busturile unor personalități de cultură din zonă.
Vis a vis de teatru se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”-Săpunaru, monument istoric, construită în 1783 de starostele breslei săpunarilor, în decursul timpului reparată și renovată de mai multe ori, ultimele lucrări fiind executate în anii 1994-1996. În biserică se păstrează și azi icoana „Maica Domnului cu Pruncul”, adusă de la Ierusalim de Hagi C-tin Dumitru și donată în anul 1864.
De acolo m-am îndreptat spre o altă clădire, monument istoric, construită în anii 1909-1912, în care până în 2012 au funcționat Judecătoria Focșani și Tribunalul Vrancea și după ce a fost restaurată, s-a amenajat Muzeul Viei și Vinului, inaugurat în 2023, în cadrul Zilelor Muzeului Vrancei.
În parcul din fața ei în 1934 s-a inaugurat Monumentul Eroilor, dedicat celor căzuți în luptele Primului Război Mondial, ulterior și celor din Al Doilea Război Mondial.
În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Casa Armatei, construită în 1937-1939 din donațiile ofițerilor garnizoanei, ca centru de cultură și recreere a familiilor ofițerilor, pe locul fostei clădiri a Curții de Casație Vrancea, demolată, în care a funcționat primul cerc al ofițerilor din Focșani, înființat în 1905. În 1945 a fost rechiziționată de armata sovietică și folosită până în 1958, când trupele s-au retras din România. Ulterior și-a reluat activitatea culturală- spectacole, concerte, conferințe științifice, proiecții de filme, etc., la etaj existând și o bibliotecă cu numeroase volume despre istoria armatei, beletristică, etc.
În anii 1926-1931, azi situat în zona de sud a orașului, s-a construit Mausoleul Eroilor, în fața lui fiind postat Monumentul regimentului II artilerie (1913). Mausoleul e format dintr-un corp central, cu poarta de intrare mărginită de perechi de coloane și două corpuri laterale mai mici, toate acoperite de câte o cupolă, pe care s-a postat câte o cruce. În subsolul mausoleului se află 3 cripte funerare, cu 1744 de eroi necunoscuți din regiunea Panciu-Ruginești-Nănești, căzuți în luptele din 1917, 12 nișe adăpostind 240 de eroi români și ruși. În decursul timpul a fost reparat și restaurat de mai multe ori, ultima dată în anul 2013.
Sub regimul comunist orașul a fost industrializat, fapt ce a dus la migrarea populației din mediul rural, pentru care s-au construit noi cartiere cu blocuri, după reorganizarea administrativă din 1968, orașul devenind municipiu, reședință a județului Vrancea.
Orașul Râmnicu Sărat, din județul Buzău, a fost prima dată atestat din 1439 într-un document prin care Domnitorul muntean Vlad Dracul a acordat un privilegiu comercial negustorilor poloni, ruși și moldoveni, aceștia trebuind să plătească vamă la Râmnicu Sărat, atunci numit Rîbnic, nume care apare și în scriptele din 1474.
În anii 1691-1697 Domnitorul Constantin Brâncoveanu a construit o mânăstire cu biserică, stăreție, chilii și o reședință domnească, înconjurate cu ziduri de apărare, azi numit Complexul Brâncovenesc, înscris pe lista monumentelor istorice, în care s-au păstrat biserica, fosta stăreție, laturile de sud și est ale fostelor ziduri, turnul-clopotniță din sud, ruine ale unor chilii și Casa Domnească de pe latura de vest.
Pentru a întreține complexul, ctitorii l-au dotat cu sate, moşii, mori, venitul ocnelor de la Teişani, etc.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată în 1697 pe fundaţia fostei Biserici de lemn „Sf. Mc. Ecaterina”, trei ani mai târziu mânăstirea fiind închinată celei de la Muntele Sinai.
În timp biserica a fost reparată de mai multe ori (1784-1793, 1814), în cele efectuate după secularizarea averilor mânăstirești (1871-1872) ridicându-se o nouă turlă şi, pentru o mai bună iluminare, demolându-se calota din naos.
În anii 1926-1927, după insistențele autorităților și intervenția lui Nicolae Iorga, pictura interioară a fost refăcută. Din păcate am putut să o văd doar pe cea din pridvor, biserica fiind închisă.
Casa Domnească (fosta stăreție), în stil neoromânesc, formată dintr-un corp central și două aripi, a fost prevăzută cu un pridvor mărginit de arcade, susținute de coloane, accesat prin 2 șiruri de scări. În 1874 o parte din clădire a fost ocupată de Școala primară de băieți.
Începând din 1900 întreaga clădire a fost reamenajată, parterul fiind ocupat de Poliție, având în subsol arestul și după ce școala s-a mutat într-o clădire nouă (1905), etajul devenind sediul Judecătoriei, până în 1911 în alte spații din complex funcționând cazarma, grajdurile şi remizele serviciului de pompieri, chiar și un magazin care plătea chirie.
În timpul Primului Război Mondial orașul a fost grav afectat de ofensiva Puterilor Centrale, în decembrie 1016 având loc Bătălia de la Râmnicu Sărat, când Armata a 9-a germană a învins forțele române, armata română retrăgându-se în Moldova și germanii ocupând Muntenia, în anii ocupaţiei (1916-1918), complexul fiind transformat în lagăr de prizonieri.
În timp clădirile degradându-se, în perioada 1926-1927 au fost reparate. Apoi au fost afectate de cutremurul din 1940, fiind refăcute în anii 1952-1954. După 10 ani instituțiile care funcționau în complex au fost mutate, s-au efectuat lucrări de restaurare, din 1978 una dintre clădiri devenind sediul Muzeului Municipal Râmnicu Sărat „Octavian Moșescu”, înființat în 1960, azi cu 5 secții: artă plastică, etnografie, științe naturale, memorialistică şi istorie, din 2007 primele două funcționând în fosta casă Domnească. Clădirile au fost afectate de cutremurul din 1977, ulterior reparate, complexul fiind restaurat în anii 2013-2015.
Un alt monument istoric din oraș este Biserica „Sf. M. Mc. Dimitrie” Bagdat, construită în anii 1707-1708 de paharnicul Dumitraşcu Bagdat, în apropierea reşedinţei familiei.
Incinta a fost înconjurată cu un zid de 70 cm grosime, prevăzut cu firide în care se aprindeau lumânări şi candele, intrarea făcându-se prin Turnul-clopotniţă.
În timpul lucrărilor de reparații (1870-1871), efectuate de fiul său adoptiv, Toma Bagdat, turla clopotniței a fost refăcută, în jurul bisericii s-au ridicat clădiri pentru personalul care acorda îngrijiri medicale celor săraci, biserica a fost extinsă cu 7 metri, creându-se absida, cu ferestrele prevăzute cu vitralii, deasupra ei fiind ridicată turla mare și peste naos 2 turle mai mici.
Catapeteasma a fost schimbată și interiorul bisericii pictat de Gh. Tattarescu, pictorul „pionier” al neoclasicismului din România. În timp pictura a fost restaurată de mai multe ori (1928, 1956, 1993).
În decursul timpului, prin donațiile familiei Bagdat, s-au construit școli, spitale, clădiri pentru diverse instituții. Contribuind la dezvoltarea orașului, în 1938 s-a inaugurat statuia Al. Bagdat (1880-1931), bustul acestuia fiind postat pe un soclu înalt din marmură albă de Carrara, azi într-un mic giratoriu din apropierea bisericii
Devenind reședința județului Râmnicu Sărat (1862), orașul s-a dezvoltat, mai ales după ce s-a creat calea ferată Buzău-Mărășești (1881), prin ea Râmnicu Sărat fiind conectat la reţeaua feroviară naţională, în oraș fiind ridicată clădirea Gării, spre sfârșitul secolului fiind creată și rețeaua de alimentare cu apă curentă. În anii 1866-1867 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel; Sf. Voievozi”, reparată în 1902.
Apoi s-a ridicat actualul Palat Administrativ și de Justiție (1895-1898), monument istoric, în care inițial a funcționat Prefectura, ulterior Sfatul Popular, azi Primăria și Prefectura.
Clădirea rectangulară, în stil eclectic cu elemente neorenascentiste, ocupă un spațiu larg, care poate fi accesat prin numeroasele străzi ce se deschid în el.
Lateral de palat se află Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, construită în mai multe etape, în anii 2005-2009 fiind realizat lăcașul de cult „Sf. Cuv. Irodion de la Lainici” din demisol, ulterior lucrările stagnând, începând din 2017 fiind ridicată partea superioară a clădirii și în 2024 catedrala sfințită.
Pentru Gimnaziul de băieți, înființat în 1889, când funcționa într-o sală a fostei Primării, pe un teren donat de Vasile Boerrescu, jurnalist, avocat și politician român, s-a construit o nouă clădire cu un singur nivel (1893), gimnaziul primind numele lui. În primul Război Mondial cursurile au fost întrerupte, fiind reluate în 1918, sub numele de Liceul Regele Ferdinand. În perioada 1925-1926 clădirea a fost modificată, corpul central fiind înălțat pe 3 nivele, aripile având 2 etaje, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. Sub comuniști numele regelui a fost îndepărtat, din 1949 a devenit liceu mixt, numit după scriitorul român Al. Vlahuță, din anul 2000 devenind actualul Colegiu Național „Al. Vlahuță”.
În giratoriul din fața lui din 1937 se află statuia Al. Vlahuță, bustul din bronz, așezat pe un soclu înalt, prezentându-l pe scriitor gânditor.
În aceeași zonă, pe locul fostei case familiale a primarului Vasile Cristoforeanu, modificată în 1895, în care s-a născut Florica (1886), viitoarea renumită soprană, în anii 1950 s-a ridicat Casa de Cultură, azi Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”.
În perioada comunistă în oraș a funcționat renumita închisoare în care au fost deținuți numeroși politicieni români, între care Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, etc., desființată în 1963. Din 1968 Râmnicu Sărat a pierdut rolul de centru administrativ, fiind inclus în județul Buzău, în 1994 primind statutul de municipiu.
Capela „Izvorul Tămăduirii” din cadrul Spitalului Municipal
Cum a început o rafală de ploaie torențială, pentru mine vizitarea orașului a luat sfârșit, urmând să rulez cca. 40 kilometri până la cazarea din acea seară.
Orașul Nagykanizsa din județul Zala, situat în sud-vestul Ungariei, a fost prima dată atestat documentar în sec. XIII ca fiind un important centru strategic și comercial, loc de intersecție a 5 rute care legau Europa Centrală de zona Balcanică și Marea Adriatică, dar arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic. În timp orașul a fost fortificat, cetatea fiind frecvent asediată în sec. XVI de otomani, care în 1690 au cucerit-o. Sub ei localitatea s-a dezvoltat, în ea fiind construite moschei, școli, amenajate magazine, etc. După retragerea turcilor fortificațiile au fost dărâmate și localitatea a trecut sub controlul nobililor maghiari.
În a doua jumătate a sec. XIX dezvoltarea a luat avânt, s-au construit numeroase clădiri, biserici, școli, bănci, fabrici, etc., s-au creat iluminatul stradal, rețele de apă, orașul a fost conectat prin căi ferate cu Budapesta, Viena și Rijeka, ceea ce a îmbunătățit comerțul. La terminarea Primului Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), Nagykanizsa a fost inclus în Ungaria, devenind oraș de frontieră. După 1945 a fost ocupat de trupele sovietice, intrând sub regim comunist, din care a scăpat în 1989.
În ultima zi a unei excursii prin Ungaria, pentru a vedea măcar centrul acestui oraș, am făcut o scurtă oprire, parcând în Piața Széchenyi, în apropierea Centrului Cultural Hevesi Sándor (Hevesi Sándor Művelődési Központ), construit în anii 1972-1976, în el desfășurându-se diferite evenimente culturale și piese de teatru.
M-am îndreptat spre Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus” (Jézus Szent Szíve templom), situată pe locul unde în sec. XVIII, în fostul cimitir, s-au construit Capela „Sf. Ioan de Nepomuk”, în stil baroc (1764) și lângă ea o clopotniță, care și-au pierdut rolul în 1784, cimitirul fiind închis. Dorindu-se construirea bisericii, în 1824 capela a fost extinsă, până în 1826 s în interior s-au creat pronaosul, naosul, altarul principal, s-a construit turnul dotat cu ceas, în 1844 fiind dotată cu o orgă donată de un comerciant evreu, schimbată în perioada 1922-1927, când s-a efectuat pictura interioară și s-au postat statui prezentând personaje religioase.
Din 1941 devenită biserică parohială și fiind neîncăpătoare, până în 1942 o parte din vechea clădire a fost demolată, apoi extinsă în forma actuală, la fațada principală fiind creat turnul-clopotniță, dotat cu un ceas. În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori (1955, 1959, 1962), ultima renovare fiind efectuată în anul 2000.
De acolo am urmat o stradă mărginită de case de epocă între care mi-a atras atenția o clădire în stil Art Nouveau, fostul PalatBogenrieder (Bogenrieder Palota), construit în 1914 de un arhitect maghiar din Timișoara pentru farmacistul József Bogenrieder.
Vis a vis, pe colț, cu o fațadă îndreptată spre Piața Deák Ferenc, Palatul Pénzügyi (Pénzügyi Palota), clădire în stil eclectic, prevăzută cu o cupolă ornamentală, a fost construită în perioada 1902-1930 pentru filiala Băncii Austro-Ungariei, înființată în Nagykanizsa în 1879.
Din 1924 în ea a funcționat o filială a Băncii Naționale Maghiare, azi fiind folosită în același scop și numită Palatul Financiar.
În centrul Pieței Deák Ferenc se află Monumentull Regimentului 48 Infanterie (48-as gyalogezred emlékmű), un memorial din bronz, postat în 1934, comemorând eroii din Primul Război Mondial,prezentând în poziție de luptă un soldat, împreună cu poetul Petőfi Sándor, care a făcut parte din acel regiment.
Ieșind din piață am trecut pe lângă o clădire în stil eclectic combinat cu secession, azi numită Palatul de Asigurări, construită la începutul sec. XX pentru filiala Primei Societăți Generale de Asigurări din Ungaria (Első Magyar Általános Biztosító Társaság), înființată în Nagykanizsa în 1857.
Pe aceeași parte a străzii, în curtea interioară a unei case, pe vremuri deținută de comunitatea evreiască, se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1807-1822, fiind ascunsă vederii, în acele timpuri fiind interzis să fie ridicată pe frontul stradal și extinsă la începutul sec. XX, azi nefuncțională, pe care doream neapărat să o văd. Am avut noroc că tocmai atunci a ieșit un personaj pe poartă și m-a lăsat să intru DAR… doar o placă, postată în fața intrării, mai amintește de localnicii evrei exterminați în Al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare…
Ieșind din incintă, pe cealaltă parte a străzii am văzut fostul Palat Batthyány, în stil baroc, construit între 1705-1712 din pietrele fostului castel Nagykaniza, în care începând cu anul 1968 și azi funcționează Muzeul Thúry György, cu expoziții permanente prezentând istoria zonei, dezvoltarea orașului, etalând și descoperirile arheologice.
În centrul istoric se află și Casa Fierarului (Vasemberház), monument istoric, clădire în formă de „L”, cu 2 etaje și parter, construită în sec. XVIII în stil baroc, un secol mai târziu fiind adăugate elemente clasiciste și create arcadele parterului, în care și azi funcționează diverse magazine, etajele fiind ocupate de locuințe, azi o parte fiind amenajate pentru desfășurarea căsătoriilor, a unor evenimente culturale, recepții, etc. În anul 2000 în curtea interioară s-a inaugurat un parc memorial cu statui, dedicat Martirilor de la Arad din 1848-1849 și în 2016 deasupra intrării principale a fost postat un basorelief prezentând stema familiei Batthyány.
Clădirea este numită după atelierul de fierărie care a funcționat în ea, de el aducând aminte și statuia fierarului postată superior, pe fațadă.
Una din laturile clădirii mărginește o zonă pietonală, amenajată cu bănci pentru relaxare, în 2019 în ea fiind postate 2 statui, Soțiile Negustorilor (Kereskedő feleségek), înfățișând 2 femei purtând îmbrăcăminte elegantă, în stil victorian, conversând, simbolizând prosperitatea orașului în trecut.
Vis a vis de clădire, la intrarea în Piața Elisabeta, se află Monumentul Regimentului 20 Infanterie(20-as honvéd gyalogezred), comemorând eroii regimentului care și-au dat viața în Primul Război Mondial.
În stânga piața e mărginită de o clădire simplă, cu 3 etaje, construită în anii 1936-1937 pentru Primăria Nagykanizsa (Nagykanizsa Városháza), care funcționează și azi. În perioada ocupației sovietice pe ea a fost postată stema U.R.S.S., în 1990 îndepărtată.
Prima piață a fost creată după retragerea otomanilor, în locul unde se intersectau 2 rute comerciale, în jurul ei locuitorii bogați construindu-și case, în 1753 numită Piața Cerealelor, la 2 ani după moartea Reginei Elisabeta (1898) primind numele Piața Elisabeta (Erzsébet-tér), în care azi se află și statuia Reginei Elisabeta, inaugurată în 2012.
După 1945 orașul fiind ocupat de sovietici, a fost numită Piața Libertății, în mijlocul ei fiind construit Monumentul Eroilor Sovietici, îndepărtat după 1990, o dată cu schimbarea regimului politic, ulterior piața fiind reamenajată, când central s-a creat un pavilion muzical.
În sec. XVIII pe una din marginile pieței s-a construit un conac, un secol mai târziu folosit ca Hotel Zöldfa și restaurant, între anii 1850-1880 o sală de la etaj fiind amenajată pentru spectacole de teatru. În perioada 1871-1937 a găzduit Palatul Justiției, în Al Doilea Război Mondial a fost transformată în spital (1943-1945) și în 1954 ocupată de Școala Primară Zrínyi Miklós-Bolyai János (Zrínyi Miklós-Bolyai János Általános Iskola), din 2024 școală reformată.
La capătul pieței, lateral de conac, în 1758 s-a postat grupul statuar „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), creat de sculptori din Graz, prezentând central o coloană, pe ea Sf. Treime, superior Tatăl și Fiul, la picioarele lor Sf. Maria înconjurată de îngeri, în fața coloanei 5 socluri cu statuile Sfinților Anton, Ladislau, Ștefan, Emeric, Ioan Botezătorul. Din 1869 a fost mutat în alte două locații și după ce a fost restaurat, în 2012 readus în Piața Elisabeta.
Lateral de ea se află alte 2 statui, cea din stânga, creată în 2012, e de fapt o fântână cu apă potabilă, Fântâna Orașelor Înfrățite (Ikervárosok szökőkútja), o coloană din care curge apa, de care se sprijină un biciclist, pe locul spițelor bicicletei fiind inscripționate numele orașelor.
În 2016, în dreapta ei, s-a postat statuia Bethlen István (Bethlen István szobor), fost prim-ministru în perioada 1921-1931, pe lângă care am părăsit și eu piața.
În drum spre mașină, am trecut pe lângă Biserica Reformată (Református Egyház), construită în 1934, în stil romanic, cu un turn de 19 metri înălțime, prevăzut cu un ceas.
Excursiile Monicăi 