Arhive etichetă: mânăstiri

Mânăstirile Plopana, Tisa Silvestri, Sf. Carol Boromeu și orașul Onești, jud. Bacău

Publicat pe de
1

Într-o excursie prin țară, părăsind orașul Vaslui, m-am îndreptat spre est și după o oră de rulat, în județul Bacău m-am oprit la Mânăstirea „Sf. Mc. Mina”, situată la 2 kilometri nord de comuna Plopana.

A fost construită în perioada 2000-2009 pe locul unei foste ferme pomicole cumpărată de la stat de Episcopia Romanului, cu ajutorul donațiilor făcute de credincioși.

Biserica a primit 3 hramuri: „Acoperământul Maicii Domnului”, „Sf. Ierarh Nectarie de la Eghina” și „Sf. Mc. Mina”.

În cadrul mânăstirii s-a înființat un centru de asistență socială pentru bătrânii fără resurse financiare.

La 17 kilometri sud-vest, la marginea unei păduri din estul satului Tisa-Silvestri, se află Mânăstirea Tisa Silvestri.

Pe acel loc a existat un schit, cu Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, prima dată atestat documentar din 1760, metoc al Mânăstirii Doljești-Roman, în 1809 cu obște de călugări, aparținând de Eparhia Romanului, desființat după secularizarea averilor mânăstirești (1864).

După 1990, primind de la Episcopia Romanului aprobarea reînființării unei mânăstiri, pe terenul donat de localnici, maicile venite de la Mânăstirea Ciolpani, au ridicat Paraclisul „Buna Vestire”.

Apoi s-au construit chiliile, stăreția, arhondaricul și Biserica „Schimbarea la Față” (1993-1999), în stil moldovenesc.

Interiorul a fost pictat în tehnica fresco, prezentând personaje și scene biblice.

Azi mânăstirea e întreținută de 17 măicuțe specializate în agricultură, apicultură, pictură, confecţii, goblenuri, etc., slujbele fiind oficiate de preot de la Mânăstirea Runc.

Rulând prin județul Bacău spre sud, am trecut pe lângă Lacul Galbeni, lac de acumulare creat în 1983 pe teritoriul administrativ al satului Galbeni, comuna Nicolae Bălcescu, la confluența râurilor Bistrița și Siret, pentru alimentarea cu apă a zonei.

Din 2004 a fost încadrat în rezervația naturală de tip avifaunistic, care se întinde pe o suprafață de 1.123 hectare. E folosit pentru pescuitul sportiv, fiind populat de numeroase specii de pești ca lin, plătică, crap, caras, somn, șalău, biban, etc.

Pe teritoriul comunei Gioseni, pe un deal unde arheologii au descoperit fundațiile unei Biserici catolice, datată din sec. XV-XVI, fostul cimitir, în morminte monede medievale, în anii 1991-1996 s-a construit Mânăstirea Romano-Catolică „Sf. Carol Boromeu”, aparținând Diecezei Romano-Catolice din Iași, administrată de Congregația Surorilor Milostive ale Sf. Carol Boromeu, congregație înființată în 1652 la Nancy, Franța, având ca misiune îngrijirea bolnavilor; educația copiilor; etc.

Continuând drumul spre sud, mi s-a arătat Lacul Răcăciuni, lac de acumulare, cu baraj, realizat pe râul Siret, întins pe 1702,3 ha, parte din rezervația naturală de tip avifaunistic (2.004 hectare), din 2004 declarată arie protejată.

Pe teritoriul comunei Pancești, la intrarea în satul Dienet, mi-au atras atenția mai mulți copii care se scăldau în Iazul Dienet, deranjând pescarii amatori.

Încă 34 kilometri sud-vest și am ajuns în orașul Onești, prima dată atestat documentar din 1458 într-un act prin care, împreună cu alte sate, a fost donat Mânăstirii Bistrița, dar săpăturile arheologice au descoperit urme de locuire continuă încă din neolitic.

Primăria Onești, clădire inaugurată în 2006

Fiind locuit majoritar de români, aceștia și-au construit o Biserică de lemn ortodoxă, înlocuită în anii 1840-1849 cu una din piatră și cărămidă. În 1940 fiind grav avariată, a fost restaurată în perioada 1942-1943. A rezistat până la cutremurul din 1977, care a distrus-o și a fost dezafectată, slujbele fiind ținute într-o baracă improvizată, apoi construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cu interiorul pictat în frescă, refăcută în anii 1980-1989, când pictura a fost restaurată.  

Lângă biserică se află Monumentul Eroilor din 1918-1919.

Fiind situat la confluența râurilor Trotuș, Cașin, Oituz și Tazlău, valea Trotușului fiind rută comercială între Moldova și Transilvania, numeroși secui catolici au imigrat și s-au stabilit în târg, unde și-au construit în decursul timpului Biserici de lemn, distruse de atacurile turcilor și tătarilor, în perioada 1850-1854 ridicând o biserică din piatră. Avariată de cutremure și Primul Război Mondial, începând din 1920 s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Paul”, azi sediul Decanatului de Trotuș, lucrările fiind oprite în anii 1928-1938, reluate și biserica finalizată în 1945, în stil romanic, cu 2 turnuri de 33 metri înălțime, în cel din dreapta postate 3 clopote, dintre care cel mic din 1877. În 1980 biserica a fost extinsă și interiorul pictat în frescă, exteriorul fiind renovat în 1998.

În perioada comunistă fiind înființat Grupul Industrial Borzești (1952), până în 1960 s-au construit coloniile pentru muncitorii constructori care, în decurs de 5 ani, împreună cu deținuți de drept comun și politici, au construit cartiere cu blocuri de locuințe, un spital, unități de învățământ, comerciale, creând orașul muncitoresc Onești, în perioada 1965-1990 numit Gheorghe Gheorghiu Dej, în memoria fostului lider comunist al României, după 1990 revenind la numele inițial Onești.

A devenit foarte cunoscut în toată lumea după gimnasta Nadia Comăneci, inițial antrenată în oraș, cea care în 1976,  având doar 15 ani, la Jocurile Olimpice de la Montreal, Canada, a câștigat primul 10 din istoria gimnasticii olimpice.

Memorialul Nadia Comăneci

Sporturile sunt și azi foarte apreciate, unele fiind practicate în Sala Polivalentă „Nadia Comăneci”, construită în anii 1999-2003, care găzduiește competiții și evenimente cultural-sportive.

În 1967 în centrul orașului s-a inaugurat Casa de Cultură a Sindicatelor, parte din patrimoniul Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR), constituit din cotizațiile sindicaliștilor începând cu anul 1906, în care s-au desfășurat spectacole, piese de teatru, simpozioane, conferințe, Festivalul Internațional de Muzică pentru Copii „TI AMO Onesti,” uneori evenimente politice. După numeroase procese, în 2023 a fost trecută în administrația publică Onești. Azi în clădire funcționează și Teatrul Municipal, cu sala de spectacole de 750 locuri.

Începând din 1991, în aceeași zonă a început construcția Catedralei Ortodoxe „Pogorârea Sf. Duh”, până în 1997 fiind terminat subsolul, lăcaş închinat „Izvorului Tămăduirii”, în care s-au oficiat slujbele până în 2013, când clădirea a fost finalizată, rămânând să fie efectuate lucrări de finisare. Biserica prezintă 4 turle, dotate cu 5 clopote turnate în 2006 la Innsbruck, Austria.

În apropiere de centrul orașului, începând din 1990 s-a construit Sanctuarul „Fericitul Ieremia Valahul”, lucrări sprijinite de călugării capucini italieni, sosiți în 1992, care s-au finalizat după cca. 34  de ani, în 2024 fiind sfințit în prezența episcopilor și numeroșilor credincioși, azi loc de pelerinaj. A fost numit după primul român beatificat în 1980 de Papa Ioan Paul II, inițial numit Ion Costiște (1556-1625), despre care se presupune că s-a născut în apropiere de comuna Sascut, jud. Bacău, care la 18 ani a migrat în Italia, în 1579 a aderat la Ordinul Fraților Capucini, la Mănăstirea „Sf. Efrem” din Napoli, preluând numele Ieremia Valahul, dedicându-și viața îngrijirii bolnavilor, unele vindecări fiind considerate miraculoase.

Deși oraș preponderent cu blocuri, pentru relaxare există Parcul Municipal, întins pe 14,22 hectare, cu copaci seculari, rondouri cu flori, un mic lac, fântâni arteziene, loc de joacă pentru copii, etc.

Citește și Orașul Covasna

Mânăstirea Hădâmbu, jud. Iași

Publicat pe de
1

La 30 km de Iași, în satul Schitul Hădâmbului, comuna Mironeasa, se află Mânăstirea Hădâmbu, ortodoxă, cu obște de călugări, din 2015 inclusă pe lista Monumentelor istorice din jud. Iași.

A fost creată în 1659 de fostul chelar, boierul grec Iani Hadâmbul, pe unul dintre terenurile primite în dar de la Voievodul Grigore Ghica,  unde exista un vechi schit, inițial înlocuind Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae” (sec. XV) cu una din piatră de carieră,  Biserica „Precistei și Născătoarei de Dumnezeu”.

Schitul a fost înconjurat cu zid de piatră, prevăzut cu 3 turnulețe de colț rotunde, sub forma unei fortărețe, accesată prin Turnul-Clopotniță, călugării greci putându-se apăra de năvălirile turcilor și tătarilor, care au reușit totuși să-l devasteze în anii 1661 și 1671.

A fost închinat Patriarhiei Ierusalimului care la începutul sec. XVIII l-a făcut metoc al Mânăstirii Sf. Sava din Iași, administratoarea averilor din Moldova ale Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Chilia „Sf. Ioan Botezătorul”

Din 1734 a devenit metoc al Mânăstirii Galata care în 1780 a reparat biserica. După secularizarea averilor mânăstirești (1863), călugării l-au părăsit, rămânând neocupat peste 70 de ani. Mănăstirea Hadâmbu a fost reînființată abia în anul 1937, cu obște de călugări români, care au reparat biserica și au consolidat o parte a zidurilor cu cărămidă. Pentru a proteja icoana Maicii Domnului, „făcătoare de minuni”, găsită în fosta catapeteasmă a bisericii, au îmbrăcat-o în argint, ulterior în foiță de aur.

Schitul a funcționat până în 1960, când printr-un decret a fost închis, fiind redeschis abia în 1992, cu rangul de mânăstire. Pe numeroasele terenuri din apropiere, cumpărate de la localnici, treptat s-au construit o stăreție, numeroase chilii,  un agheasmatar, un așezământ social-filantropic, o clădire pentru cazarea pelerinilor (arhondaric), cu capacitatea de 500 persoane, un magazin bisericesc, un muzeu.

Clădirile au fost înconjurate cu un zid de incintă, accesul fiind făcut prin noul Turn-Clopotniță.

La sfârșitul sec. XX- începutul sec. XXI  s-a construit  Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”, în stilul tradițional ștefanian.

Pereții interiori au fost pictați în tehnica fresco și în demisol s-a creat Paraclisul „Sf. Ierarh Nicolae”.

În 2003 un mare incendiu a distrus 28 de chilii, magazia cu cărțile și obiectele bisericești, a deteriorat clădirile, ulterior consolidate, când bisericii vechi i s-a creat un acoperiș în stil moldovenesc, pictura interioară restaurată și în 2009 mânăstirea a fost resfințită.

Citește și O scurtă oprire în orașul Vaslui

Iași: Mânăstirile Frumoasa, Galata și Hlincea

Publicat pe de
1

În partea de sud-vest a orașului Iași se află  Mânăstirea Frumoasa, ortodoxă, cu obște de călugărițe, din 2004 inclusă pe lista monumentelor istorice din județul Iași. A fost ctitorită în sec. XVI, hatmanul Melentie Balica construind Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, pe care a închinat-o Mânăstirii „Schimbarea la Față” din Muntele Sinai, pe care în 1618 de Domnitorul Radu Mihnea a ridicat-o la rang de mânăstire, cu obște de călugări greci. În anii 1724-1733 la porunca Domnitorului Moldovei Grigore Ghica II biserica a fost reparată și extinsă, adăugându-se și un pridvor. S-au construit case domnești, s-a amenajat o grădină cu flori și fântâni arteziene, ansamblul a fost înconjurat cu un zid din piatră, pe latura de est prevăzut cu Poarta Spânzuraților, în spatele mânăstirii, barându-se pârâul Nicolina, s-a creat un lac artificial, pe care se făceau plimbări cu bărci.  În 1740 clădirile, distruse  în timpul ocupației rusești (1739), au fost înlocuite, în grădină fiind construit Palatul Domnițelor, azi ruinat și în incintă palatul destinat domnitorului și boierilor.

Un secol mai târziu s-a construit „Palatul de pe ziduri” (1818-1819), sediu al egumeniei, clădire cu parter și etaj, în stil neoclasic, cu intrarea din incinta mânăstirii și o ieșire spre grădina cu lac. În unele perioade fiind ocupată de Domnitor, a fost numită și Palatul Sturdza. În 1841 la etaj i s-a adăugat Paraclisul „Sf. M. Mc. Ecaterina”, ulterior palatul devenind casă parohială, azi în el funcționând un muzeu. În anii 1966-1970 a fost restaurat și consolidat, ultima restaurare fiind făcută în perioada 1982-1983. 

Până în 1833 deasupra porții de intrare s-a ridicat Turnul-Clopotniță, de  35 metri înălțime, în stil neoclasic, la etaj cu camera clopotelor, la exterior având fațadele ornate cu perechi de coloane în stil ionic.

Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost refăcută (1836-1839) de starețul Ioasaf Voinescu, în stil ucrainean, cu 4 turle, 2 mari deasupra cupolelor navei și 2 mici deasupra pridvorului și altarului, fațadele ornate în stil clasic, cu panouri și pilaștri, pe cea principală, deasupra ușii de intrare, cu un portic doric înalt, mărginit de 4 coloane, cele din mijloc unite printr-o arcadă centrală, superior fațada terminându-se cu un fronton triunghiular.

Pentru a susține construcția, pe lateralele din interior s-au postat 8 coloane masive din marmură. Biserica a fost ornată cu picturi în tempera, prezentând personaje și scene biblice, lângă intrare portretele familiei Domnitorului Grigore Ghica II. În pronaos s-a păstrat mormântul Domniței Ruxandra, fiica lui Grigore Ghica Vodă, îngropată în anul 1780.

Lateral de biserică s-a creat cavoului familiei Sturdza. În 1842, la cererea Domnitorului Moldovei Mihail Sturdza, deasupra lui s-a creat Mausoleul lui Grigore Sturdza, sculptat în marmură albă de un artist italian, prezentând baza cu 2 plăci, una prezentând stema familiei Sturdza, cealaltă fiind inscripționată cu litere chirilice. În colțuri 4 femei îngenuncheate, cu mâinile împreunate pentru rugăciune, susțin o placă superioară pe care e postată o coloană înaltă ce susține o urnă, de ea fiind sprijinită statuia unei femei „înger”.

După secularizarea averilor mânăstirești (1863) mânăstirea a devenit cazarmă și închisoare militară. În perioada 1889-1941 biserica a funcționat ca biserică parohială, apoi alături de cazarmă s-a înființat un Spital Militar (1945), ambele funcționând  până în anul 2002, an în care la inițiativa Patriarhului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, mânăstirea a fost reînființată.

Mânăstirea Galata, numită după cartierul din Constantinopol (azi Istanbul) unde locuiau domnii moldoveni care mergeau la Înalta Poartă pentru a primi de la sultan confirmarea rangului de domnitor, a fost ctitorită de Domnitorul Moldovei Petru Șchiopu după ce inițial construise Biserica Galata din vale care, fiind așezată pe un teren nesigur, s-a dărâmat la puțin timp după terminare. Pe un deal din apropierea orașului, deasupra văii râului Nicolina, în perioada 1582-1584 a construit Biserica „Înălțarea Domnului”, numită și Biserica din deal, în care în 1591 domnitorul s-a căsătorit în secret cu Irina Botezat, mama fiului său Ștefan (născut în 1584), o roabă despre care se presupune că ar fi fost doica celorlați copii ai săi.

Până în 1583 s-au ridicat casa domnească cu Paraclisul „Sf. Ap. Iacov”, din care până azi au supraviețuit parterul și pivnița, corpul de chilii, stăreția, trapeza, arhondaricul pentru cazarea oaspeților, s-a început îngrădirea complexului cu un zid din piatră și ornarea interiorului bisericii cu picturi, rămase neterminate la înlăturarea lui Petru de la domnie, ulterior ruinându-se.  Întorcându-se în Moldova (1616), Doamna Maria, fiica lui Petre Șchiopu, dorind să întrețină ctitoriile tatălui ei, cu ajutorul vărului ei, Domnitorul Radu Mihnea, a închinat Mânăstirea Galata Patriarhiei Ierusalimului (1617), de atunci având obște de călugări greci.

În 1735 s-au construit zidul înconjurător, deasupra porții de intrare un Turn-Clopotniță, înălțat cu un etaj de Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849).

În 1762 un incendiu puternic a distrus catapeteasma bisericii și majoritatea picturii, acesta fiind refăcută în 1811.

După secularizarea averilor mânăstirești (1863), călugării au părăsit mânăstirea. În incintă s-a înființat o școală de sericicultură și Biserica a funcționat ca biserică parohială. În perioada 1923-1950 în casele egumenești a funcționat Penitenciarul Central Iași și ateliere de cizmărie, olărie, fierărie, etc. în care lucrau deținuții. Sub comuniști Penitenciarul a fost mutat la Mânăstirea Galata și Biserica, devenită de mir, a fost folosită pentru slujbe doar duminica. În anii 1961-1971 complexul a fost restaurat și biserica reparată. Cu ajutorul Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, în 1990 mânăstirea a fost reînființată cu obște de maici, Casa domnească, care a supraviețuit, fiind folosită de ele ca atelier de croitorie și broderie pentru veșminte liturgice.  

La ieșirea din orașul Iași, la poalele Dealului Cetățuia, pe teritoriul administrativ al comunei Ciurea, se află Mânăstirea Hlincea, cu Biserica Ortodoxă  „Sf. M. Mc. Gheorghe”, creată în jurul anului 1587 de Maria, fiica lui Petru Șchiopu, împreună cu soțul său, spătarul și mare vistiernic Zottu Tzigara și închinată Mânăstirii Dionisiu de la Muntele Athos. După detronarea și emigrarea lui Petru, călugării greci s-au retras și treptat mânăstirea s-a ruinat. A fost restaurată o dată cu Mânăstirea Galata de Doamna Maria, întoarsă în țară (1616) și în 1617 Domnitorul Radu Mihnea a trecut-o ca metoc al Mânăstirii Galata.

Sub Domnitorul Vasile Lupu deasupra naosului bisericii s-a construit o turlă (1659-1660), pe laterale sprijinită de 2 perechi de contraforturi în trepte.

S-au ridicat chilii pentru călugări, o trapeză, s-au creat o pivniță de piatră, zidul înconjurător, cu un turn-clopotniță și o arcadă mare la intrare, apoi a închinat-o Mânăstirii  Arghirocastro de la Adrianopole (azi Edirne, Turcia).

În 1653 cazacii au jefuit biserica și i-au torturat pe călugări. După retragerea lor, Domnitorul Ștefăniță Lupu (1659-1661) a refăcut pe cheltuiala sa pictura interioară a bisericii.

Apoi Domnitorul Gheorghe Duca (1668-1672) a închinat-o ca metoc al Mânăstirii Cetățuia, ctitorită de el, rămânând până în 1990, în timpul războaielor ruso-turcești (1787-1792; 1806-1812) ambele mânăstiri fiind transformate în spitale militare, în epidemia de holeră (1831) cel de la Hlincea fiind folosit ca stație de carantină. Ulterior, părăsite, clădirile mânăstirii s-a ruinat, fiind restaurate abia în 1908 de Comisia Monumentelor Istorice.

În 1959 mânăstirea a fost închisă și biserica folosită de parohia satului Hlincea care, după cutremurul din 1977, a consolidată-o și restaurat-o. În perioada 1980-1984 s-au reparat clădirile chiliilor, zidul de incintă, în 1990 s-a redeschis ca Schitul Hlincea, cu călugări aduși de la Mânăstirea Horaița, jud. Neamț, un an mai târziu a fost scos de sub administrarea Mănăstirii Cetățuia și ridicat la rangul de mănăstire autonomă, în cadrul căreia treptat s-au construit noi chilii,  bucătăria și trapeza.

Citește și Mânăstirea Hădâmbu, jud. Iași

Iași- Mânăstirea „Sf. Ap. Petru și Pavel”; Mânăstirea Golia; fosta Uliță Golia

Publicat pe de
1

Continuând vizitarea orașului Iași, de la Biserica Armenească m-am îndreptat spre o mânăstire veche, în drum trecând prin Piața Prieteniei Româno-Elene, cu statuia Arhiepiscopului Ciprului Kyprianos (1756-1821), dezvelită în 2015, călugăr al Mânăstirii Mahairas  din Cipru, care a trăit 18 ani în Iași (1783-1801), devenind paroh al bisericii domnești, apoi s-a întors în Cipru și la Nicosia a fondat  o școală după modelul Academiei Domnești din Iași.

Urmând Esplanada Costache Negri, o stradă pietonală cu numeroase magazine, am ajuns în  Piața Prieteniei Româno-Americană, unde în 2019 a fost inaugurată statuia Bessarion Gabashvili (1750-1791),  poet, diplomat georgian care a murit la Iași.

Pe una din marginile pieței se află Mânăstirea „Sf. Ap. Petru și Pavel”, creată în 1669 pe locul unde în  perioada 1613-1615 marele Vornic al Țării de Jos, Ursu Bărboi, din familia Sturdzeștilor, a construit o biserică, familia Sturdza finanțând construcțiile ulterioare, între care Turnul-Clopotniță (1726-1733) din piatră fasonată,  cu patru niveluri suprapuse, inferior cu o boltă din cărămidă, prin care se accesează incinta, în al doilea etaj postate clopotele și în al patrulea un ceas cu 4 cadrane circulare, situate pe cele patru laturi. Până în 1822 mânăstirea a fost închinată Mănăstirii Vatopedi din muntele Athos (metoc). 

Fiind avariată de cutremurele din 1821 și 1829, biserica a fost demolată, în anii 1841-1844 marele Logofăt Dimitrie Sturdza și soția sa Elena construind actuala Biserică Bărboi, în stil bizantin, din blocuri de piatră, alternând cu șiruri de cărămidă, cu mici abside semicirculare flancate de pilaștri prismatici sprijiniți pe soclu, deasupra o turlă centrală mare, înconjurată de 4 turle mai mici, la intrarea principală un pridvor deschis, cu 5 arcade, sprijinite de 4 coloane cu capiteluri dorice, deasupra lui o încăpere dreptunghiulară terminată cu un fronton triunghiular, în care e prezentat Ochiul Providenței.

În interior nava centrală e despărțită de cele 2 laterale prin câte 4 coloane masive din marmură, primele cu capiteluri dorice, celelalte cu capiteluri ionice, împreună cu pilaștri de pe pereți susținând un sistem de bolți în cruce. Interiorul a fost ornată cu picturi prezentând personaje și scene biblice.

În cripta familiei Sturdza în decursul timpului au fost înmormântați membrii importanți, între care Ioniță Sandu Sturdza (1822-1828), primul Domnitor al Principatului Moldovei după epoca fanariotă. În biserică se află și mormântul poetului Alecu Russo.

În incinta mânăstirii s-au păstrat până azi casa parohială, în stil moldovenesc, casa de apă din dreapta bisericii, azi lumânărar, ambele create în sec. XIX și în spațiul larg din fața bisericii un monument de piatră cu o cruce deasupra, inițial ridicat în amintirea Bisericii „Sf. Vineri” demolată (1879), în 1895 adus în actuala locație. După secularizarea averilor mânăstirești (1863), mănăstirea a fost desființată, biserica devenind parohială. În ea  a slujit ca diacon scriitorul Ion Creangă (1863-1865). În timp avariată de cutremure, a fost reparată și restaurată, ultimele lucrări fiind executate în anii 2016.2022.

Pe lângă Palatul de Justiție am intrat în vechiul cartier evreiesc Târgu Cucului, unde au supraviețuit 2 clădiri vechi, azi pe lista monumentelor istorice, pe care trebuia neapărat să le văd.

Sinagoga Merarilor a fost construită în jurul anului 1865, când Sinagoga Mare a devenit neîncăpătoare, în 1939 fiind una dintre cele 112 case de rugăciune evreiești din Iași, în perioada comunismului demolate, până azi rămânând funcțională doar Sinagoga Mare.

Pe cealaltă parte a străzii se află Casa de la 5 drumuri, construită în 1820, azi sediul Centrului Comunitar Evreiesc.

În câteva minute am ajuns la Mânăstirea Golia, situată la limita de nord-est a Iașului medieval, unde în 1564 Logofătul  Ioan Golia a construit Biserica „Înălțarea Domnului”, căreia i-a donat o podoabă bisericească, răscumpărată de la tătari, amintită într-o inscripție din 1574. În 1606 văduva logofătului a închinat-o Mânăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos, în documentele vremii apărând pentru prima dată cu numele de Mânăstirea Golia. Fiind ruinat, în 1650-1653 Voievodul Vasile Lupu a refăcut ansamblul și l-a înconjurat cu un zid de 6 metri înălțime, pe care în 1667 Domnitorul Gheorghe Duca l-a prevăzut în colțuri cu bastioane rotunde.

Am intrat în incinta mânăstirii prin Turnul-Clopotniță, de 29 metri înălțime, ridicat de egumenul Meletie în anul 1855, azi în primul etaj funcționând un muzeu cu colecții de cărți vechi bisericești (sec. XVIII-XIX), obiecte de cult, veșminte preoțești, icoane, în plus monede, ceramică, bijuterii etc. din patrimoniul Complexului Muzeal Moldova, în al doilea etaj fiind postate două clopote din bronz.

Îndreptându-mă spre biserică, am trecut pe lângă prima Casă de apă din Iași, cu o fântână la exterior.

O casă în care a locuit Ion Creangă în perioada când a fost diacon la mânăstire (1866-1871) azi e amenajată cu un mic Muzeu Etnografic.

O clădire din sec. XIX, fost sediu al Arhivelor Statutului din Iași, în anii 1912-1913 în ea funcționând și redacția Revistei „Arhiva Genealogică”, fondată și editată de Sever Zotta, membru al Academiei Române, directorul Arhivelor, azi e ocupată de stăreție, cu Paraclisul „Brâul Maicii Domnului”.

Am ajuns la superba Biserică „Înălțarea Domnului”, începută de Vasile Lupu, terminată în 1660 de fiul său Ștefăniță Vodă, având fațadele cu elemente neoclasice și renascentiste, decorațiile de pe acoperiș în stil baroc polonez și rusesc și cele 7 turle, inițial 3, cu motive muntenești și orientale.

În biserică se intră printr-un pridvor, unde o inscripție în slavonă menționează ctitorii ei și meșterul care a pictat interiorul.

În pronaosul, separat de naos prin 3 arcade susținute de 4 stâlpi masivi, decorați cu icoane aurite, se află mormintele unor personalități.  

În timp fiind avariată de incendii și cutremure, în 1754 biserica a fost reparată,  pictura interioară refăcută, spre sfârșitul sec. XVIII biserica funcționând ca și Catedrală Mitropolitană.

O mare parte a picturii, prezentând personaje, scene biblice și ctitorii bisericii, a fost refăcută și în anul 1838.

După Secularizarea averilor mânăstirești (1863), treptat mânăstirea s-a ruinat și în 1900 biserica a fost închisă, redevenind funcțională după restaurarea din anii 1943-1947, din 1992 reprimind statutul de mânăstire.

Îndreptându-mă spre hotelul în care eram cazată, am urmat fosta „Uliță Golia” din Târgul Cucului, unde s-au aflat palatele boierilor Cantacuzino, Balș, Sturdza, Ghica, Callimachi etc.

Casa Alecu Balș a fost construită de vistiernic în 1815, în stil neoclasic, boierul deținând-o până în 1861, când a intrat în proprietatea călugărițelor din Ordinul Notre Dame de Sion, care au amenajat-o pentru Institutul Francez „Sacré Coeur”, nou înființat, un colegiu de fete, o școală de meserii, o grădiniță și un orfelinat.

Lângă ea în anii 1900-1910 călugărițele au construit o capelă în stil neogotic. După ce ordinul a fost desființat, din 1947 cele 2 clădiri au fost ocupate de Liceul de Artă „Octav Băncilă” și Conservatorul „George Enescu”, în 1957 fosta capelă devenind sediul Filarmonicii de Stat Moldova (1957), în momentul vizitei mele (2025) în curs de restaurare.

Vis a vis de ele, pe locul unde s-a aflat casa cronicarului moldovean, în 1888 s-a inaugurat statuia Miron Costin (1633-1691), în prezența a 10.000 de participanți, printre care și membrii a 2 delegații de studenți din Bucovina și Polonia. Statuia din bronz este situată pe un piedestal din gresie, pe care sunt postate 2 basoreliefuri, cel din dreapta prezentându-l pe Miron Costin citind Cronica Moldovei la curtea Regelui polon Ioan al III-lea Sobieski, cel din stânga arestarea cronicarului de către trimișii Domnitorului Constantin Cantemir, fiind bănuit că a uneltit împotriva lui, care în final l-au ucis.

După 1830 Ulița Golia a devenit comercială, pe ea negustorii construind case cu pivnițe pentru depozitare, parterul amenajat cu magazine, etajul rezidențial, unele decorate în stil Art Nouveau.

Casa Balș-Sturdza, în 1842 deținută de Iordache Balș, se pare că a fost construită în sec. XVIII, prin săpăturile efectuate în timpul restaurării ei (2000-2003) fiind descoperită o placă inscripționată cu perioada 1796-1803 și numele locatarului, marele cărturar grec D. Philippide. Din 1852 în ea a funcționat Banca Moldovei, apoi Primăria Iașului. În ea Titu Maiorescu a inaugurat Prelecțiunile Junimii (1863).  Începând din 1914 a devenit sediul Băncii Naționale a României, filiala Iași, dupa Al Doilea Război Mondial al Poștei Române, Oficiul Poștal nr. 1 funcționând și azi.

Citește și Iași: Mânăstirile Frumoasa, Galata și Hlincea

Iași- pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt spre Palatul Culturii

Publicat pe de
1

Fiind cazată în Iași în apropiere de fosta Uliță Mare a târgului Iași, azi bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, mărginit de numeroase clădiri istorice și biserici, pe el am pornit explorarea orașului.

Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Ansamblul Mitropolitan Iași, a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, renumit loc de pelerinaj, mai ales la moaștele Sf. Cuv. Paraschiva, păstrate în catedrală.

Vis a vis de el a existat Grădina de vară „Pomul Verde”, cu o terasă folosită de trupa profesionistă de teatru, cu actori evrei, performând în limba idiș, înființată în 1876 de dramaturgul Avram Goldfaden, care a făcut turnee în țară și străinătate, ajungând să fie considerat primul teatru evreiesc din lume. A funcționat cu întreruperi până în 1971, când grădina a fost desființată, pe locul ei fiind amenajat Parcul Teatrului Național, pe care traversându-l se ajunge la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, monument istoric, numit în 1956, cu prilejul aniversării a 140 de ani de la primul spectacol în limba română, după marele poet, dramaturg și om de cultură, a cărui statuie e postată în fața lui.

Teatrul are la bază trupa românească de teatru, înființată în 1840 de Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, cu sediul în Teatrul Național Copou. În 1888 fiind distrus de un incendiu, în anii 1894-1896 s-a construit actuala clădire care azi găzduiește și Opera Națională Română Iași.

M-am întors și am urmat bulevardul, din acea porțiune pietonal, amenajat cu numeroase gherete și decorat cu flori, pe partea stângă mărginit de clădiri istorice, pe cea dreaptă de edificii religioase.

Fostul Palat Roset-Roznovanu, azi Primăria Iași,  a fost construit la mijlocul sec. XVIII de cea mai puternică și influentă familie din oraș, căreia îi poartă numele. Din 1788 a fost ocupat de Generalul rus Romanov,  în perioada Regulamentului Organic (1829-1831) devenind sediul diplomației ruse, până în 1833 fiind restaurat în stil neoclasic cu elemente eclectice și-baroce.  La sfârșitul secolului fiind vândut statului, în 1892 o parte din el a devenit reședință regală temporară, restul fiind folosit de autoritățile locale. În primul Război Mondial a găzduit diferitele ministere, mutate din București, acesta fiind ocupat de Puterile Centrale, din 1944 devenind sediul Comitetului Orășenesc de Partid și din 1970 până azi al Primăriei, în fața căreia e postată statuia Regelui Ferdinand.

Banca Națională a României, filiala Iași, una dintre primele sucursale ale BNR, a fost înființată în 1880, într-un spațiu închiriat de la Dimitrie Cozadini, în care a funcționat până construirea propriei clădiri, îmbinând elemente ale renaşterii italiene cu elemente ale clasicismului francez, inaugurată în 1888. În Primul Război Mondial sediul și tezaurul au fost mutate la Moscova, unde au rămas până în 1949, când pe locul fostei clădiri, distrusă de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, s-a construit actuala, în stil neoclasic, fațada decorată cu 9 efigii sculptate în piatră, reprezentând vechi monede moldoveneşti din secolele XIV-XVI, ilustrând destinaţia clădirii.

Catedrala Episcopală Romano-Catolică „Sf. Fecioară Maria Regină” a fost construită începând din 1992, după un an subsolul fiind terminat, în el s-au ținut liturghiile până la finalizarea edificiului. La sfințirea ei (2005) au participat 23 de Episcopi și peste 200 de preoți  din mai multe țări. Pe clădirea de formă circulară, cu subsol, parter și etaj, s-au creat 24 de ogive, central o cupolă de 24 metri diametru, pe care s-a postat o cruce de 10 metri înălțime.

În interior spațiul central e înconjurat de un hol semicircular, intrarea principală prezentând multe vitralii care ornează și ferestrele bisericii, prezentând teme legate de creație, alianță, sacramente, misterele Rozariului. Altarul e împodobit cu un mozaic care o prezintă pe Sfânta fecioară Maria, Regină, încadrată de câte 2 mozaicuri care reprezintă scene din viața, la baza lui fiind postat un tabernacol. 

Pe laterale se află baptisteriul și un alt tabernacol.

Etajul e mărginit de un balcon semicircular ornat cu scene prezentând cele 15 opriri ale Căii Sfintei Cruci. Superior, vis a vis de altar, e postată orga, adusă din Germania.

În apropierea catedralei se află Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”, vechea catedrală construită în anii 1782-1789 cu acordul Domnitorului Grigore III Ghica și sprijinul financiar al Prințului Grigori Potemkin (1739-1741), comandantul trupelor ruse din Moldova, turnul fiind adăugat abia în anii 1803-1804, pe el instalat un ceas solar (1813) și în 1869 interiorul pictat  de un călugăr franciscan din Palermo.

Mânăstirea „Sf. Trei Ierarhi” a fost ctitorită de Domnitorul Moldovei Vasile Lupu, în anii 1637-1639 fiind ridicate Biserica Trisfetitelor, clădirile mânăstirii, o tipografie şi o Școală Primară, viitoarea Academie Vasiliană. Biserica, cu 2 turle, a fost decorată la exterior cu o broderie sculptată în piatră cu motive geometrice și vegetale, imitând broderiile naționale, îmbinate cu elemente occidentale și asiatice.

În perioada 1641-1642 interiorul a fost pictat în frescă de pictori ruși, s-a realizat o nișă în care au fost aduse de la Ierusalim moaștele Sf. Cuv. Parascheva, în 1889 transferate în noua Catedrală Mitropolitană, azi în ea fiind postată o raclă de argint cu un fragment din moaștele Sf. Ierarh Vasile cel Mare.

În decursul timpului clădirea a fost avariată de incendii, cutremure de pământ, în anii 1882-1889 fiind restaurată.

Din păcate pictura nu a putut fi salvată, biserica fiind ornată cu o nouă pictură. Din catapeteasmă s-a recuperat doar icoana Sf. Trei Ierarhi, păstrată în muzeul mânăstirii, catapeteasma fiind înlocuită cu una nouă, din marmură de Cararra. Biserica a fost dotată cu mobilier nou, donat de Regele Carol I și Regina Elisabeta.

În pronaos, încastrate în ziduri, se află osemintele familiei lui Vasile Lupu, ale lui Dimitrie Cantemir, aduse în 1935 de la Moscova și ale Domnitorului Principatelor Unite Al. Ioan Cuza.

În anul 1970 mănăstirea a fost închisă, fiind redeschisă după 1989, la iniţiativa lui Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

În stânga bisericii, ținând de mânăstire, a existat „Hanul Turcesc”, înconjurat de dughene, în perioada 1881-1889 deținute de Primărie, apoi distruse de război, pe locul lor fiind construită Școala Vasiliană, înființată în cadrul mânăstirii de Gheorghe Asachi (1828), în 1855 transformată în Preparandie, din 1884 condusă de Titu Maiorescu. Școala a funcționat până în 1916, apoi clădirea a fost ocupată de Ministerul Lucrărilor Publice, în anii 1918-1925 etajul devenind sediul Tribunalului Iaşi-Secţia III, care s-a mutat în noul Palat de Justiție, actual Palatul Culturii, Școala primară „Gh. Asachi” reluându-și activitatea după renovarea clădirii (1931), azi pe lista monumentelor istorice. În fața ei din 1905 e postată statuia Gh. Asachi, creată din marmură albă de Cararra, prezentându-l pe  marele cărturar, întemeietorul învățământului în limba română în Moldova, așezat într-un jilț, ținând pe genunchi niște hrisoave vechi și în mână o pană. Statuia e postată pe un soclu înalt din piatră decorat cu inscripții și altoreliefuri de bronz: cel din stânga arătându-l pe Gh. Asachi înmânând coroane de flori elevilor premianți de la Gimnaziul „Vasile Lupu”, cel din dreapta ca arhitect prezentând Domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, planul de construcție a Academiei Mihăilene.

La capătul bulevardului, statuia „Chemarea Străbunilor”, din bronz, prezentând o lupoaică cu capul îndreptat în sus, simbolizând stindardul dacic, sub ea 8 clopote, transmite un mesaj celor plecați la muncă în străinătate, lăsând în urmă mamele și copiii lor îndurerați, care-i imploră să se întoarcă acasă.

În față mi s-a arătat grandiosul Palat al Culturii din Iași, zonă în care s-a aflat vechea Curte Domnească a Principilor Moldovei, construită în vremea Domnitorului Alexandru cel Bun, atestată documentar din 1434, refăcută de Ștefan cel Mare, în estul ei fiind construită  Biserica „Sf. Nicolae” Domnesc (1491-1492), în care în timp au fost încoronați aproape toți domnitorii Moldovei, ultimul fiind Grigore Alexandru Ghica (1849), clădire din piatră, cu șiruri de cărămidă aparentă, încadrând arcadele, firidele și ocnițele în care sunt pictate 282 personaje biblice, filosofi, scriitori din perioada precreștină ca Sofocle, Platon etc., sub cornișă șiruri de discuri smălțuite colorate.

În timpul Domnitorului Alexandru Lăpușneanu bisericii i s-a adăugat un pridvor, desupra lui fiind ridicată o clopotniță de piatră. S-au construit 2 palate, unul pentru ceremoniile oficiale ale Curții, al doilea pentru găzduirea Doamnei, clădiri pentru servitori, bucătărie, grajduri pentru cai etc., înconjurate de un zid cu mai multe turnuri, cel mai înalt fiind cel de poartă, pe care Grigore II Ghica a instalat un orologiu. În vale, lângă un heleșteu, s-a amenajat Grădina Domnească. 

Curtea Domnească și biserica au fost avariate de cutremure, în invazia turcilor din 1538, incendiate de tătari (1650, 1672), când biserica a fost transformată temporar în moschee, redevenind biserică sub Domnitorul Antonie Ruset (1675-1678). La începutul anului 1680, Ionașco Bilevici a dus în Moldova o mașină tipografică pe care Mitropolitul Dosoftei a instalat-o într-o clădire din incinta bisericii, în care până în 1693 s-au tipărit cărți în limba română, ulterior activitatea fiind oprită și abia în 1753 tipografia reînființată în altă locație.

În sec. XVIII biserica a fost extinsă  spre vest cu o nouă clădire, având 2 altare închinate Sf. Ștefan și Sf. Varvara, despărțite de un pridvor, în ele slujbele fiind ținute alternativ în limba slavonă, apoi în rusă și în limba greacă, în altarul principal slujindu-se în limba română. În 1784 Curtea Domnească a fost distrusă de incendiu, ansamblul fiind refăcut în anii 1803-1806 de Al. Moruzzi, când s-a ridicat un singur palat în stil neoclasic, pe locul lui 1916-1925 fiind construit Palatul Culturii.

Fiind grav avariată de cutremurul din 1814, apoi de 3 incendii (1821, 1827, 1853), începând cu anul 1885 biserica a fost refăcută, o perioadă lucrările fiind oprite din lipsa fondurilor, fiind terminată în perioada 1890-1904, pe locul celor 2 altare adiacente, demolate, fiind amplasate câte o troiță de piatră.

Cutremurul din 1977 a produs o rotație a turnului bisericii. În perioada 1989-1993 biserica a fost reparată și picturile interioare, prezentând personaje și scene biblice,  în stânga intrării familia lui Ștefan cel Mare, în dreapta familia Regelui Carol I, restaurate. Azi biserica funcționează ca Paraclis Mitropolitan, sub administrarea Mânăstirii „Trei Ierarhi”.

În a doua jumătate a sec. XVII lângă biserică a existat un cimitir, descoperit de săpăturile arheologice din 1966-1968, care a fost abandonat și în momentul refacerii fostului zid de incintă al bisericii pe o porțiune construită Casa cu arcade, o dugheană din mahalaua Sf. Vineri, clădire din piatră, cu un portic frontal înalt, prevăzut cu 5 arcade, susținute de coloane, în care ziua se expuneau mărfurile spre vânzare, posterior având 2 etaje cu câte 2 încăperi. În timpul restaurării bisericii, în 1884 a fost amenajată ca paraclis, în care s-a adus și icoana Sf. Mina Egipteanul, considerată făcătoare de minuni. În perioada 1966-1969 clădirea a fost restaurată, în 1970 deschisă secția de literatură veche a Muzeului Literaturii Române din Iași.

Clădirea e numită și Casa Dosoftei, lateral de ea fiind postată statuia lui Dosoftei Barilă (1624-1693), monument din bronz închinat poetului și cărturarului moldovean, Mitropolit al Moldovei care a fost canonizat de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2005

Se apropia ora la care îmi rezervasem biletul de intrare la Palatul Culturii. Îndreptându-mă spre el, am trecut pe lângă Memorialul Revoluției din 1989, un monument din marmură albă, în formă de cruce, inscripționat cu numele celor reținuți în perioada 14-22 decembrie 1989 și a revoluționarilor care au luptat împotriva regimului comunist.

Citește și Iași- Palatul Culturii și Grădina Publică „Palas”

Chișinău, Republica Moldova- din centrul istoric spre Parcul Valea Trandafirilor

Publicat pe de
1

Fiind doar pentru o zi în Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am văzut mare parte din obiectivele centrului istoric, pe care mi le propusesem și Parcul Valea Morilor, am parcurs bulevardul Ștefan cel Mare spre capătul sudic, de unde urma să mă îndrept spre un alt parc din oraș.

Pe acea porțiune mi-au atras atenția câteva clădiri administrative și culturale, prima fiind Primăria Chișinău, monument istoric, construită pe locul fostei stații de pompieri, terminată în 1902. În Al Doilea Război Mondial clădirea a fost bombardată de 2 ori (1941, 1944), de fiecare dată a fost refăcută, administrația locală revenind în clădire abia în 1951.

Pe aceeași parte a bulevardului în anii 1903-1911 a fost construit un nou sediu al Băncii Municipale, clădire în stil eclectic, cu elemente neoclasice și baroce, prevăzută cu o cupolă sferică, având fațadele decorate cu pilaștri și perechi de coloane ce susțin frontoane triunghiulare, porticul de la intrarea principală fiind accesat pe un șir de trepte, străjuit de 2 lei sculptați. După ce pentru bancă s-a construit un nou sediu (1973), interiorul clădirii având o acustică bună, a fost amenajat ca sală de concerte, cu 555 de locuri, numită Sala cu orgă, inaugurată în 1978, în ea desfășurându-se doar concerte de muzică clasică.

Teatrul Național „Mihai Eminescu”, înființat în 1921 la inițiativa câtorva scriitori renumiți și personalități, între care ministru al Basarabiei în guvernul României, funcționează într-o clădire, în stil neoclasic, prezentând pe fațada principală  un portic central, mărginit de 4 coloane corintice, flancate de doi piloni pătrați, care susțin un fronton triunghiular, fațadele laterale cu porticuri centrale mărginite de câte 6 coloane, susținând câte un fronton triunghiular , superior o cupolă circulară care acoperă sala de spectacole interioară. Construcția a fost începută în anii 1930-1935, pe un colț al fostei piețe a Poliției, o perioadă lucrările stagnând din pricina lipsei fondurilor, fiind reluate în perioada 1949-1954. Din 1988 teatrul a primit numele renumitului poet, din 1994  devenind Teatru Național.

Centrul Național Anticorupție (CNA) cu Procuratura

Curtea de Conturi

După cca. 30 minute am ajuns la capătul bulevardului unde mi-au atras atenția sculpturile postate de-a lungul unui zid din piatră. Cotind după el, am ajuns la intrarea în Centrul Expozițional „C-tin Brâncuși”, înființat în 1990, cu expoziții permanente de artă plastică contemporană ale membrilor Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova, în el fiind organizate și expoziții temporare pictură, sculptură, grafică, ceramică etc., vernisaje, concursuri, evenimente culturale internaționale.

Pentru a traversa enorma intersecție, a trebuit să străbat un pasaj subteran, în care erau amenajate numeroase magazine.

Ieșind din el, m-am îndreptat spre Hotelul Chișinău, în apropierea căruia se află Monumentul Eliberării, dedicat eroilor din Al Doilea Război Mondial, inaugurat 1969, cu ocazia a 25 de ani de la eliberarea Moldovei, ofensiva sovietică învingând trupele Germaniei naziste (1944),   

Lateral de el, într-o clădire monument de arhitectură, situată pe colțul intersecției, funcționează Academia de Științe a Moldovei, fondată în 1946 în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS, în 1949 devenind Filiala Moldovenească a Academiei de Ştiinţe a URSS, în 1960 transformată în Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti, în 2004 reorganizată.

Am cotit pe bulevardul Dacia, îndreptându-mă spre Mânăstirea Ortodoxă „Sf. M. Mc. Teodor Tiron”, cu obște de călugărițe, cunoscută popular ca Mânăstirea Ciuflea. Biserica mânăstirii, din piatră albă, cu 9 cupole au­rite, a fost construită între anii 1854-1858 de către de frații Teodor și Anastasie Ciufli, de origine aromână,la periferia orașului, în zona numită atunci Mălina Mică, ulterior ctitorii fiind înmormântați lângă zidul ei sudic.

Drept omagiu adus ctitorului principal, azi în curtea mânăstirii e postat Monumentul memorial Anastasie Konstantinovici Ciufli (1801-1870).

În piața din fața bisericii, unde se aflau prăvăliile și casele evreiești, în 1903, în ultima zi de Pesah, a început primul progrom de la Chișinău, care a durat trei zile, când au fost ucise  51 de persoane, dintre care 49 evrei și răniţi peste 300, au fost jefuite, distruse, sau avariate, în jur de 800 de case şi prăvălii.

Din 1962 biserica a fost reparată, pictura murală interioară restaurată și declarată Catedrală Episcopală, funcționarea ei fiind permisă de regimul comunist.

Lângă biserică s-au construit chiliile pentru călugărițe, bucătăria și trapeza, clădirea administrativă, mica  Biserică de iarnă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, în care s-a postat o parte din moaștele Sf. M. Mc. Teodor Tiron, s-a înființat Muzeul de Artă Bisericească și în 2002 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a acordat statutul de mânăstire, în subordinea Mitropoliei Moldovei.

În 2008 a fost adusă de la muntele Athos icoana Maicii Domnului „Portăriţa”, azi păstrată în Biserica de iarnă a mănăstirii.

Părăsind mânăstirea, m-am îndreptat spre parc, punctul final al vizitei mele prin Chișinău.

În drum am trecut pe lângă Biserica Armenească Apostolică „Învierea Domnului”, de fapt o Capelă construită în 1916 de comunitatea armeană din Chișinău, în incinta unui cimitir armenesc și polonez foarte vechi, care a folosit-o pentru slujbe funerare, pomeniri și ocazional sărbători religioase.

Parcul Valea Trandafirilor a fost amenajat în anii 1968-1969 pe un deal anterior cultivat de localnici cu trandafiri, petalele lor fiind folosite pentru prepararea renumitei dulceți, atunci numit „Parcul orășenesc de cultură și odihnă Lenin”.

Se întinde pe 145 de hectare cu cca. 50 de specii de arbori și arbuști, străbătute de alei, din care 9 hectare sunt ocupate de cele 3 lacuri, cu margini îndiguite, formate pe cursul unui pârâu.

În el s-au creat Orășelul Copiilor, cu carusel, roată panoramică de 20 metri înălțime, numită popular “roata dracului”, terenuri de joacă și de sport, un mic amfiteatru, în anii 1970 pe alei s-au postat sculpturi ale artiștilor din țările URSS, la una dintre intrările în parc s-a construit un cinematograf, azi închis, etc.

Pe malurile lacurilor s-au amenajat restaurante cu terase, un debarcader și un hangar pentru bărci, folosite pentru plimbări pe lacuri și canotaj.

Până în 2015 pe o parte din suprafața parcului s-a construit zona rezidențială Melestiu, alcătuită din 8 blocuri, centre comerciale și parcare subterană.

Cu acest parc vizitarea Chișinăului a luat sfârșit, a doua zi urmând să mă întorc în România.

Citește și Iași- Grădina Botanică „Anastasie Fătu” și Parcul Expoziției

Cascada Putnei; Mânăstirile Lepșa și Soveja, jud. Vrancea

Publicat pe de
1

Cascada Putnei, din județul Vrancea, e situată pe teritoriul comunei Tulnici, în apropiere de satul Lepșa. Din 1973 a fost declarată Monument al Naturii, când s-a amenajat pentru vizitare, azi fiind inclusă în Parcul Natural Putna Vrancea.

Datorită schimbărilor climatice, în decursul timpului căderea de apă s-a micșorat, azi având cca. 80 metri lungime, 4 metri înălțime, inferior apa acumulându-se într-un lac cu aproximativ 12 adâncime, apoi curgând la vale. 

poză 1979

poză 2025

Traversând satul Lepșa, la 3 kilometri nord-vest de el m-am oprit pentru a vizita  Mânăstirea Lepșa. Pe acel loc inițial a existat un schit, cu o Biserică de lemn, ridicat în 1774 de un călugăr de la Poiana Mărului, în 1789, pentru întreținere,  primind în dar o moșie. Se presupune că obștea de călugări se ocupa cu îngrijirea bolnavilor. În 1929 schitul a fost distrus de un incendiu, supraviețuind doar icoana „Sf. Nicolae”, pictată în sec. XVII, care se afla în chilia starețului.

Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” a fost refăcută în anii 1930-1936, pe o temelie din piatră de râu, având pereții acoperiți cu scânduri de brad și acoperișul cu șindrilă, deasupra intrării principale fiind înălțată turla.

Interiorul a fost decorat cu icoane pictate pe lemn, între care o icoană din 1584, prezentându-i pe Isus și Fecioara Maria, primită în dar de la Ierusalim. În ea s-a postat policandrul donat de Regele Carol II, când a vizitat mânăstirea (1934).

În perioada 1952-1960 mânăstirea a fost ocupată de maici, venite de la Mânăstirea Trotușanu, apoi desființată de comuniști, chiliile fiind folosite de un liceu din Focșani, terenul mânăstirii preluat de C.A.P.-ul Tulnici și magaziile transformate în depozite forestiere. În 1974, deși fără autorizație, Episcopia Buzăului a redeschis schitul. S-au construit noi chilii, stăreția, turnul-clopotniță, un aghiasmatar din lemn și în 1982 Biserica de lemn a fost restaurată.

După ce mânăstirea de maici a fost legal reînființată (1990), în 1993 s-a creat noul Paraclis „Sf. Teodosie de la Brazi”.

La icoana veche venind mulți pelerini, s-a amenajat o cărare, în apropierea turnului-clopotniță, prin care se accesează incinta, fiind creat foișor de lemn, central cu o fântână.

În 2008 în incinta mânăstirii s-a construit o biserică nouă din zid, Biserica „Izvorul Tămăduirii; Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Interiorul a fost bogat decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, cele de pe catapeteasma, din lemn sculptat, prezentând numeroși sfinți.

Rulând spre nord-est, după 14 kilometri am ajuns în stațiunea Soveja, pe teritoriul căreia, la 5 kilometri est de localitate, se află Mânăstirea Soveja.

A fost construita în anii 1640-1645 de Domnitorul Matei Basarab, ca semn de împăcare cu Domnitorul Moldovei Vasile Lupu, motiv pentru care a fost numită și „Dobromira” („bună pace”).

În decursul unui an biserica a fost terminată, apoi s-au construit chiliile, stăreția, toate înconjurate de ziduri din piatră, de jumătate de metru grosime și 2 metri înălțime, azi dispărute. Pentru a se întreține, domnitorul a dotat-o cu moșii. Un secol mai târziu Domnitorul Constantin Mavrocordat a închinat mânăstirea Sfântului Mormânt.

La sfârșitul secolului XIX biserica a fost transformată în biserică parohială, în 1928 fiind executate lucrări de reparații. În decursul timpului clădirile fiind afectate de numeroase cutremure, au fost refăcute și modificate. După marele cutremur din 1977 clopotnița a fost reconstruită, chiliile reparate, sau refăcute, biserica restaurată și în 2008 sfințită.

Citește și Mausoleele Eroilor Mărăști, Soveja și Mărășești, jud. Vrancea

Niculițel- Mânăstirea Cocoș și Măcin, jud. Tulcea

Publicat pe de
1

În excursia mea prin țară, revenind din Delta Dunării, de la Tulcea am rulat 30 kilometri vest până în comuna Niculițel, unde-mi rezervasem cazarea la Pensiunea David și Maria, pe care o recomand tuturor.

În 1971, în timpul unor ploi torențiale, în partea de nord-est a localității, la poalele dealului Chiatra Rosie, „pârâurile” formate pe  străzi au descoperit o porțiune dintr-o Bazilică paleocreștină, azi Muzeu Arheologic, inaugurat în 2015. Efectuându-se săpături arheologice, s-a descoperit că avea 3 nave, sub altar o criptă etajată, datată de la sfârșitul secolului IV, în partea superioară cu un sicriu colectiv, cuprinzând schelete celor 4  creștini- Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s, Philippos, martirizați în cetatea Noviodunum (Isaccea), numele lor fiind inscripționate pe pereții criptei, în partea inferioară un alt sicriu cu 2 martiri, rămași necunoscuți. Din păcate nu l-am putut vizita, fiind închis, deși orarul „spunea” altceva.

La 7 kilometri nord-vest de Niculițel, la poalele unui deal cu păduri de tei, se află Mânăstirea Cocoș. Pe acel loc a existat un Schit, atestat documentar din 1679, construit de Visarion, Gherontie și Iasaia, după ce s-au întors de la Muntele Athos, unde au stat 7 ani. După ce au cumpărat terenul, primind permisiunea otomanilor, au construit o mică biserică din nuiele lipite cu pământ, fără turle, acestea nefiind permise. Legenda spune că într-o noapte pe deal s-a auzit cântecul unui cocoș sălbatic, însoțit de o bătaie de toacă, despre care călugării spun că s-ar mai auzi și azi, de atunci primind numele de „Dealul Cocoșului”, de la care și numele mânăstirii.

Pe locul ei în 1833 s-a construit Biserica „Sf. Treime”,   clădire dreptunghiulară din piatră și cărămidă, reparată în anii 1842 și 1846, după ce autoritățile otomane au încuviințat funcționarea mănăstirii (1841), după Războiul de Independență (1877) fiind ridicate și cele 3 turle octogonale. În anii 1911-1913 a fost refăcută, la intrare fiind creat un pridvor cu arcade, susținute de coloane.

În perioada 1914-1916 s-a realizat pictura interioară, în stil neobizantin, restaurată în anii 1957-1960.

Până în 1884 s-a construit Turnul-Clopotniță, de 30 metri înălțime, prin care azi se accesează mânăstirea și clădirea chiliilor din fața bisericii, cu pridvor și cerdac, în stil oriental.

În 1910, legat de clopotniță, s-a adăugat corpul cu 24 de chilii, terminat în est cu o clădire cu 2 etaje, în care azi funcționează un muzeu cu icoane, obiecte religioase și cărți vechi, adunate din județul Tulcea.

La mânăstire s-au așezat călugări bulgari care, izbucnind Primul Război Mondial (1916-1918), când mânăstirea a fost jefuită și avariată, au părăsit-o, luând cu ei obiectele de valoare, la întoarcere nereturnându-le pe toate. Ulterior a fost reparată, în perioada 19126-1029 s-a construit corpul de chilii din dreapta clopotniței, în care a funcționat o școală de cântăreți bisericești, azi fiind casa de odihnă a episcopiei.

Avariată de cutremurul din 1940, ulterior de un incendiu (1946) care a distrus clopotnița, în anii 1954-1955 au fost refăcute, până în 1959 fiind restaurate și chiliile vechi, azi numite „chilii turcești” și declarate monument istoric. În 1973 moaștele sfinților martiri, găsite la Niculițel, au fost depuse în 4 racle și aduse în biserica mânăstirii, unde se află și azi, devenit loc de pelerinaj.

De la mânăstire am rulat 50 de kilometri, inițial spre vest, până în Garvăn, apoi spre sud, după cca. o oră ajungând în orașul Măcin, așezare formată în apropierea castrului roman Arrubium, ridicat în sec. I î.e.n. în vecinătatea unei așezări daco-getice, devenind reședința unei unități romane de cavalerie.

Cucerit de otomani, a devenit sediul unei garnizoane otomane la Dunăre, centru de colectare și tranzit al produselor destinate aprovizionării Constantinopolului, intrând sub control românesc după campania lui Vlad Țepeș (1461-1462), reluat de otomani, în 1595 cucerit de armatele lui Aron Vodă și Mihai Viteazul, împreună cu mai multe cetăți din Dobrogea, revenind iar turcilor până la Războiul de Independență (1877-1878), în timpul în războaiele ruso-turce cucerit pentru o scurtă perioadă de timp de generalul rus Miroladovici (1771).

În 1834, obținând aprobarea Pașei din Rusciuc (azi Ruse, Bulgaria), Gh. Vulpe a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, refăcută în perioada 1876-1878.

În 1873 Nifon Bălășescu, teolog și pedagog transilvănean, stabilit în Măcin, a creat prima școală românească, în care a predat până la moarte (1880), ulterior cursurile fiind ținute în spații închiriate și în 1907 construită Școala „Gheorghe Banea”, numită după profesorul, prozator și romancier român, născut în Măcin, participant la Campania din Balcani din Primul Război Mondial și decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler, azi abandonată. Administrația locală dorește să o restaureze și să o transforme în Muzeu al Civilizației Locale. Sper că acest lucru se va întâmpla…

După Războiul Crimeii 1853-1856, câștigat de ruși, numărul populației musulmane (turci) din Dobrogea a crescut, mulți emigranți stabilindu-se și la Măcin, unde în 1860 s-a construit Geamia Mestan Aga, azi pe lista monumentelor istorice.

Prin Congresul de la Berlin (1878), o dată cu Dobrogea de Nord, localitatea Măcin  a fost încadrată în România. În timpul Primului Război Mondial, în care mulți localnici s-au înrolat, Măcinul a fost ocupat de trupele bulgare, care l-au devastat. În amintirea celor căzuți la datorie, în 1922 s-a dezvelit Monumentul Eroilor, un vultur din bronz cu aripile desfăcute, situat pe un obelisc înalt din piatră cioplită, pe care postbelic s-a plasat o placă comemorându-i pe eroii din Al Doilea Război Mondial.

Azi în oraș există și Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”, construită în 1992, din 1998 devenind biserică parohială.

Citește și Orașul Galați

Gura Portiței, Mânăstirea Codru și Mânăstirea Uspenia, jud. Tulcea

Publicat pe de
1

Gura Portiței din jud. Tulcea, o porțiune de nisip dintre Lacul Golovița și Marea Neagră, aparține administrativ de comuna Jurilovca, un centru important al pescuitului din zona Deltei Dunării, creată ca un mic cătun de ruși, numiți lipoveni, stabiliți în zonă la începutul sec. XIX, prima atestare documentară fiind notația de pe harta rusă din 1828-1829.

În comună se mai pot vedea și azi case construite de ei, cu acoperiș din stuf, vopsite la exterior în alb și albastru, unele situate în portul vechi, existând și un port nou, inaugurat în 2013.   

Gura Portiței poate fi accesată cu ambarcațiuni, traversând lacul cca. 17 kilometri.

Inițial a fost un sat pescăresc, descoperit în 1736, numit după locația sa, locul de comunicare între limanul Golovița și Marea Neagră, care s-a închis în 1970, formându-se lacul, azi parte din Complexul Razim-Sinoe.  

Începând din anul 1998 s-au construit vile, căsuțele de pe plajă, restaurante, s-au amenajat terase, terenuri de sport, plaja, etc., satul devenind o destinație de vacanță în sezonul estival.

Din portul ei pot fi închiriate bărci cu motor, hidrobiciclete, cu care se poate explora zona. De asemenea există o zonă amenajată pentru pescuitul sportiv.

Am revenit la Jurilovca și, pentru a vedea 2 mânăstiri, am rulat spre nord-vest, prima oprire fiind la Mânăstirea Codru, creată în perioada 2000-2006, la 10 kilometri sud-est de comuna Baia, pe 5 hectare de teren de pe teritoriul ei, primite gratuit de călugărul fondator.

Inițial s-a construit un paraclis din lemn, acoperit cu țiglă, loc de rugăciune provizoriu, pentru cei 3 călugări, atunci cazați în barăci. Apoi s-a început ridicarea unui corp de chilii, lucrări încetinite de construirea Bisericii Ortodoxe „Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului”.

Pe dealul din apropiere s-a creat Drumul Crucii, cu 14 stații, în corpul de pe vârful pantei fiind pictate Învierea și Înălțarea lui Isus.

A doua mânăstire, pe care doream să o văd, era situată pe teritoriul satului Slava Rusă, până unde am avut de rulat cca. 24 kilometri. Mânăstirea Uspenia „Adormirea Maicii Domnului”, declarată monument de arhitectură religioasă, fiind centrul Eparhiei de Slava din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi (lipoveni), e singurul lăcaș de cult din România, aflat în mediul rural, care are rang de catedrală.

În sec. XVII, când Dobrogea se afla sub ocupația otomană, un grup de călugări de ruși de rit vechi, fugind de persecuția autorităților rusești, s-a stabilit în zonă și, dorind să păstreze credința ortodoxă de rit vechi, au construit un mic schit cu chilii de lemn și o biserică de lemn, azi pe locul lui existând Mânăstirea de maici Vovidenia. Apoi călugării s-au retras în zona împădurită, unde au construit o altă biserică din lemn, până în 1769 înlocuită cu actuala de zid, în momentul vizitei mele (2024) în interior fiind efectuate lucrări de reparații.

După moartea starețului, mânăstirea rămânând mult timp fără preot, în 1846 rușii lipoveni din Dobrogea l-au ales pe fostul mitropolit al Bosniei.

În timpul Primului Război Mondial, după înfrângerea românilor la Turtucaia (1916), până în 1918 regiunea a fost ocupată și devastată de trupele bulgaro-germane. Ajungând la mânăstire în timpul unei slujbe, un călugăr s-a dus să deschidă ușa, moment în care a fost ucis de glonțul tras de un bulgar, urma lui putând fi văzută și azi în lemnul ușii. Până în anul 1994 Mânăstirile Vovidenia și Uspenia au fost singurele mânăstiri ortodoxe de rit vechi din lume.

Citește și Babadag, Cetatea Enisala și Sarichioi, jud. Tulcea

Cetatea Veszprém, Ungaria

Publicat pe de
1

Cetatea Veszprém (Veszprém vára), azi situată pe dealul central al orașului Veszprém, Ungaria, a fost construită în timpul dinastiei Árpád, primii domnitori ai Regatului Ungariei (896-1301), ca centru al puterii, în anul 1001 fiind atestată și o biserică (Rotondă). Fiind mărginită în mare parte de văi adânci și pereți verticali de stâncă, în partea de sud a fost înconjurată cu două ziduri de apărare, din piatră, cel de la exterior prevăzut cu metereze și porți de intrare (sec. XIII-XIV).

În interiorul cetății s-au creat străzi înguste, mărginite de case mici. În timpul domniei Regelui Ștefan I, primul rege creștin al Regatului Ungariei (997-1038), care împreună cu soția sa Gizella, au locuit în cetate, s-au construit Capela Gizella, Catedrala „Sf. Mihai și cetatea a devenit sediul Episcopiei (1009). În timp s-au construit numeroase clădiri administrative și bisericești, mai ales după Contrareforma catolică (sec. XVI). Fiind situată în zonă de frontieră, după Bătălia de la la Mohács (1526) a fost ocupat când de otomani, când de habsburgi, în timpul retragerii otomanilor (1608) fiind incendiată. Intrând sub stăpânirea habsburgilor Episcopia, mutată la Sümeg, a revenit în cetate, din 1629 fiind condusă de Episcopul Sennyey István, care avea rol și de judecător-șef. În anii 1640 s-au refăcut zidurile de apărare, prevăzute cu bastioane.

Izbucnind Războiul de Independență condus de Rákóczi II (1703-1711) împotriva dominației habsburgice, cetatea a fost ocupată de armata curuților, fără luptă, în final preluată de habsburgi, când și-a pierdut funcția militară. În 1723 s-a demolat unul din zidurile de apărare, rămânând doar cel exterior, în afara lui treptat s-au construit case și extinzându-se localitatea, la sfârșitul sec. XIX- începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final abandonată. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial orașul fiind bombardat, cetatea suferind doar daune minore, mulți localnici s-au mutat în clădirile din ea.  În anii 1980-1994 cartierul cetății (Várnegyed) a fost refăcut și între 2018-2023 clădirile au fost renovate.

Pentru a-l vizita, de la Primărie am urcat o stradă scurtă până la Poarta Eroilor (Hősök Kapuja), construită în anii 1930, numită în cinstea celor căzuți în Primul Război Mondial, ulterior dedicată și victimelor din Revoluția 1848, Al Doilea Război Mondial și Războiul de Independență din 1956, evenimente etalate în spațiul expozițional din interior.

Trecând printre clădirile din secolele XVIII-XX, azi sedii de muzee, administrative, religioase și citind plăcile postate pe ele, parcă retrăiam vremurile de altădată.

Muzeul de Artă (Művészeti Múzeum)

Casa Weber (Weber háza), azi sediul Procuraturii Raionale Veszprém, a fost ultima casă canonică, construită în 1896, în stil istoricist, pe locul unor foste grajduri.

Placa de pe clădirea fostului Tribunal General, în care funcționa și închisoarea, azi ocupată de Tribunalul Județean (Törvényszék), a fost postată în memoria celor 100 de localnici participanți la Războiul de Independență din 1956, deportați de sovietici în închisoarea din Stryj (Galiția).

În Casa Brusznyai Árpád (Brusznyai Árpád háza) a locuit profesorul, fost președinte al Consiliului Național al Revoluției în județul Veszprém, executat în 1958, în timpul represaliilor după Revoluția din 1956.

Casa Aggpapok (Aggpapok-háza), clădire în formă de „U”, cu 3 etaje, situată lângă Mânăstirea Piaristă,  a fost construită în 1778 ca reședință a preoților piariști.

Mânăstirea Piaristă (Piarista kolostor) a fost construită în mai multe etape, inițial aripa lungă (1740), apoi extinsă cu aripa estică (1769), până în 1778 terminate subsolul și parterul Gimnaziului Piarist, aripa care o conectează cu biserica fiind terminată în 1892 și aripa sudică, cu sala ornamentală și sala de desen, realizată în 1905.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre piarista templom), a Ordinului Piarist, a fost construită în anii 1823-1836, în stil clasicist, fațada fiind decorată cu 4 coloane ionice. Biserica a fost renovată în 1901 și în momentul vizitei mele (2024) se repara turnul cu 2 etaje. Azi biserica e administrată de Ministerul Apărării Maghiar.

Trecând de ea, am intrat în Piața Sfintei Treimi, creată la mijlocul sec. XVIII de  Episcopul Márton Padányi Biró care, construind noi clădiri pentru Episcopie și reconstruind Capela Gizella, a dezafectat străduțele și demolat casele existente.

Pe locul a 2 foste case de locuit în 1741 s-a construit Biroul Arhiepiscopului (Nagypréposti ház), în stil baroc, actualul acoperiș și balconul din fier de la etaj fiind create în 1909, în timpul reconstrucției clădirii, afecatată de incendiu (1901). 

În 1750 în centrul pieței episcopul a postat Statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor), de 15 metri înălțime.

Pe marginile pieței s-au construit palate, în 1751 Palatul Dubniczay (Dubniczay-palota), în stil baroc, azi spațiu expozițional.

Palatul Arhiepiscopal (Érseki palota), în stil gotic, a fost construit în anii 1765-1776 de Episcopul Ingác Koller, a cărui stemă se poate vedea și azi pe fațada principală. Inițial s-au construit corpul central și aripa nordică, ocupate de episcop, ulterior fiind terminată și aripa sudică. Palatul a fost restaurat în anii 2017-2018. Arhiva palatului deține colecții de cărți, unele vechi din Evul Mediu, între care și cea a Episcopului Koller, cca. 1.500 de manuscrise.

Pe partea de vest a pieței se află Biserica Franciscană „Sf. Ștefan” (Szent István ferences templom), construită în perioada 1727-1730 în cadrul Mânăstirii Franciscane. Fiind distrusă de un incendiu (1909), până în 1912 biserica a fost reconstruită în stil neo-romantic, ulterior restaurată de 2 ori (1938, 2012). În stânga ei se află Casa Biró-Giczey (Biró-Giczey-háza), realizată în secolul XVIII ca reședință canonică, azi numită după constructorii ei. Din 2011 în ea funcționează un muzeu care, prin opere de artă, obiecte, decorații vechi, fotografii, etc., evocă modul de desfășurare a vieții în cetate în decursul timpului.

Cea mai veche clădire din cetate și cea mai veche catedrală din Ungaria este Bazilica Sf. Mihai (Szent Mihály-főszékesegyház), construită în stil romanic, în timpul domniei Regelui Regelui Ștefan I pe locul fostei Rotonde din epoca Árpád, azi sub partea de nord a bisericii, ulterior fiind ridicate cele 2 turnuri. Distrusă de un incendiu (1380), până în 1400 a fost reconstruită în stil gotic, dar nu a rezistat sub ocupația otomană, până azi supraviețuind doar cripta. Abia în secolul XVIII a fost reconstruită în stil baroc și în perioada 1907-1910 modificată în stil neo-romanic.

În 1981 Papa Ioan Paul II a ridicat-o la rangul de bazilică minoră. Clădirea a fost restaurată în perioada  2005-2010, în momentul vizitei mele (2024) suferind reparații.

Depășind-o, am ajuns la Casa Dravecz (Dravecz-háza), construită în jurul anului 1775, azi sediul Comitetului Academiei Maghiare de Științe Veszprém.

Deși mai erau doar câteva case până la finalul străzii, de unde se vede panorama zonei înconjurătoare, din cauza lucrărilor de reparații nu am putut ajunge acolo, așa că m-am întors și am părăsit cetatea. Lateral de ea, urcând un alt deal, am ajuns la „Crucea de pe Dealul Benedict” (Benedek‑hegyi kereszt), Calvariu creat în 1904 pe locul unui vechi cimitir.

Am rămas câteva minute, privind orașul la apus, apoi am părăsit dealul, îndreptându-mă spre cazare.