Într-o excursie prin județul Bistrița-Năsăud, după ce am vizitat Sângeorz-Băi, m-am îndreptat spre orașul Năsăud, abătându-mă din drum, pentru a vedea Mânăstirea Rebra „Sf. Ap. Petru și Pavel”, situată la 16 kilometri nord-est de oraș, între satele Rebra și Parva.
Mânăstire ortodoxă, azi locuită de 10 călugări, a fost înființată în 1993 pe locul unei vechi mânăstiri ortodoxe din secolul XVI, desființată în anul 1782 prin decret imperial, unde în 1963 s-a construit o biserică din cărămidă.
În perioada 1994-2009 vechea biserică a fost înlocuită cu actuala de zid, al cărei interior s-a pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice.
S-au construit o clopotniță, dotată cu 4 clopote, 2 corpuri de chilii, o casă pentru pelerini, săli de mese, anexe, în una dintre ele funcționând muzeul mănăstirii, care etalează icoane și cărți vechi din patrimoniul așezământului. Între anii 2017-2019 s-a realizat Paraclisul „Sf. Cuv. Porfirie Kavsokalivitul”, pictat și el în frescă.
Din anul 2020, pe un teren de 2,5 hectare, donat de o familie, s-a început construirea unui Așezământul social, un complex cu noua Biserică „Sf. Cuv. Siluan Athonitul”, clădirea administrativă, urmând să fie ridicate 8 clădiri, care vor găzuit copii orfani, un cabinet medical, ateliere de creație și anexe.
M-am întors în drumul principal și m-am îndreptat spre orașul Năsăud, unde-mi rezervasem cazarea. A doua zi urma să părăsesc județul, nu înainte de a vedea Mânăstirea „Izvorul Tămăduirii” Salva, situată la doar 5 kilometri de oraș, în estul comunei Salva.
Mânăstirea ortodoxă, de măicuțe, a fost înființată în 1994, pe un teren de pe dealul Migii, cumpărat de la o localnică, în apropierea locului unde au fost martirizați Sf. Martiri Năsăudeni (1763).
Inițial s-a construit Biserica de lemn „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.
Devenind neîncăpătoare, în 1996 s-a început ridicarea unei biserici mai mari, de zid și cea de lemn a fost transformată în paraclis.
Biserica „Izvorul Tămăduirii”, „Sf. Martiri Năsăudeni” s-a construit în stil brâncovenesc.
Pridvorul și interiorul au fost ornate cu fresce prezentând scene și personaje biblice.
Până în 2013, an în care biserica a fost sfințită, s-au construit clopotnița, corpuri cu chilii, o clădire pentru administrație și anexe.
De la Cârlibaba, județul Suceava, punctul cel mai îndepărtat al excursiei mele, urma să mă întorc în județul Bistrița-Năsăud. Aveam două variante: să fac drumul înapoi la Vatra Dornei și de acolo spre est, sau să urmez drumul spre Maramureș, apoi să rulez 41 kilometri spre sud prin munții Rodnei. Normal că am ales-o pe a doua. Deși indicatorul arăta că drumul e dezafectat, cum localnicii mi-au spus că pot să-l traversez, m-am hotărât să-l urmez, în final dându-mi seama că am fost singura temerară, pe tot parcursul neîntâlnind alt autovehicul.
Inițial șoseaua, neasfaltată, a fost ușor accesibilă, așa că m-am putut desfăta privind pădurile dese, din loc în loc putându-se vedea și panorama.
Începând coborâșul, șoseaua a devenit denivelată. Ghinionul meu. A început o ploaie în rafale care a transformat șoseaua în „pârâu”. În plus nu existau indicatoare, nici semnal la telefon, așa că la unele intersecții a trebuit să mă ghidez după instinct. În sfârșit, un drum asfaltat în față… Urmându-l, mi s-a arătat semnul de intrare în localitate și am izbucnit în râs. Ajunsesem în ȘANȚ !!!
Încă 7 kilometri spre vest prin județul Bistrița-Năsăud, drum pe care ploaia s-a oprit și am intrat în comuna Rodna.
Cetatea Rodnei, parte din sistemul defensiv din nord-estul Transilvaniei, a fost atestată documentar din 1235. În timpul marii invazii tătare (1241) a suferit mari distrugeri.
Ulterior refăcută, până în anii 1400 a servit drept cetate de graniță între Transilvania și comitatul Maramureș, locuită majoritar de români și sași.
În perimetrul cetății a existat o mânăstire dominicană (sec. XIII). Începând cu anul 1766 sașii au părăsit treptat localitatea și biserica, fiind părăsită, în timp s-a ruinat. Pe locul ei în perioada 1812-1825 s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. M. Mc. Gheorghe”, clădire cu contraforturi din piatră, în care s-a păstrat corul vechii biserici.
Lângă ea s-a ridicat Turnul-clopotniță, care a supraviețuit până azi.
Azi ansamblul, cuprinzând ruinele fostei cetăți, biserica și turnul-clopotniță, e înscris pe lista monumentelor istorice.
În sat a existat și o Biserică de lemn catolică (1771) care a fost distrusă de un incendiu (1808). Pe locul ei s-a construit una din piatră, Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1820-1824), prevăzută cu un turn, în 1909 înălțat cu 4 metri și 3 ani mai târziu dotat cu ceas, moment în care ferestrele bisericii au fost înlocuite cu vitralii, restaurate în anul 2006.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, situată în apropierea fostei cetăți, clădire din piatră și cărămidă, în stil bizantin, a fost construită începând din 1936 pentru ritul greco-catolic.
În 1948 ritul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. Până în 1965 aceștia au ornat interiorul cu picturi în tehnica fresco.
Într-o clădire din centrul comunei azi funcționează Liceul Tehnologic „Florian Porcius”, numit după botanistul român, membru titular al Academiei Române, născut în Rodna (1816-1906).
În apropiere se află Căminul Cultural Memorandist, în etajul căruia e amenajat Muzeul Etnografic și al Mineritului, cu peste 2.500 de exponate, etalând unelte folosite de meșteșugari și în agicultură, îmbrăcăminte tradițională, piese de mobilier care au aparținut academicianului Florian Porcius, vase de ceramică, monede și bancnote vechi, eșantioane minerale, unelte folosite la minerit, arme și proiectile vechi, ciocanul din piatră șlefuită, neperforat datat din neolitic și cranii omeneşti provenind de la invazia tătarilor din 1242, găsite in cimitirul local, etc.
În fața muzeului sunt postate 2 busturi prezentând personalități născute în localitate, unul fiind Florian Porcius.
Bustul lui Gherasim Domide (1856-1909) amintește de protopopul greco-catolic al Bistriței, semnatar al petiției „ Memorandumul Transilvaniei”, trimisă din Sibiu Împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph (1892), prin care se cereau pentru populația română drepturi etnice și politice egale.
Din Rodna m-am îndreptat spre orașul Sângeorz Băi, în drum făcând o oprire Mânăstirea „Buna Vestire” Cormaia, situată pe un versant de pe Valea Pleşei, în nordul satului Cormaia, ce aparține administrativ de oraș.
Pe acel loc a existat o biserică din lemn și câteva chilii, construite de călugării veniți de la Mânăstirile Neamț și Putna din Moldova (1636), distruse în 1761 din ordinul generalului Bukow. Biserica supraviețuind, a fost mutată într-un sat din apropiere, un secol mai târziu în Sângeorz-Băi, unde a funcționat ca biserică parohială (1820-1999).
În 1994, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea a fost reînființată ca mânăstire de maici. Un an mai târziu s-a început construirea unui corp de chilii și a Bisericii „Tăierea Capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul”, terminată în 1999.
Interiorul și exteriorul bisericii au fost ornate cu picturi în frescă. Din 2015 în ea se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.
La inițiativa preotului duhovnic, sprijinit de donatori, a fost restaurată și readusă pe locul inițial vechea Biserică de lemn (2003-2004), pictura interioară fiind restaurată abia în anul 2014.
În timp s-au construit o clopotniță, un altar de vară și un nou corp de chilii, azi în mânăstire trăind 30 de maici.
Orașul Făgăraș este situat în vestul județului Brașov, la poalele munților Făgăraș, pe malul râului Olt.
Într-un document din 1291 este menționat, împreună cu localitatea Sâmbăta, ca aparținând familiei Voievodului Transilvaniei Ugrinus Csák. Începând din 1368 Făgăraș a fost deținut pe rând de domnitorii munteni, cetatea de piatră existentă fiind transformată într-o fortificație militară, prima dată atestată din 1455 într-un document emis de Iancu de Hunedoara.
bustul Doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul, dezvelit în 1938
Din 1467, la porunca Regelui Matei Corvin al Ungariei, Făgăraș a fost predat regalității, intrând in posesia principilor Transilvaniei, din secolul XVI devenind centrul administrativ al Țării Făgărașului, Dietele Transilvaniei, în care se întâlneau nobilii, sașii, secuii și reprezentanții religiilor romano-catolică, evanghelică-lutherană, calvină, mai târziu și unitariană din Transilvania, ținându-se acolo.
Inițial Cetatea Făgărașului a fost înconjurată cu un zid de apărare, un secol mai târziu s-au construit bastioanele, clădirile au fost modificate, primind aspectul de azi, după 1696 în cetate s-a stabilit garnizoana armatei austriece, din 1867 a devenit sediul garnizoanei maghiare, perioadă în care fiind asediată de 15 ori, nu a fost cucerită nicioadă. După Marea Unire (1918) a devenit sediul garnizoanei române, în perioada comunistă transformată în închisoare, azi în ea funcționând Muzeul Țării Făgărașului.
Încă din secolul XV în Făgăraș a existat o Mânăstire cu Biserică Romano-Catolică, distrusă în timpul Reformei Protestante (sec. XVI). Abia în 1737, primind aprobarea și terenul aferent, Ordinul Franciscan a început construcția Mânăstirii Franciscane cu Biserica „Sf. Treime”, atunci numită „Biserica Paterilor”, pe lângă care a funcționat și o școală. În 1760 un incendiu puternic, care a devastat orașul, a distrus biserica, acoperișul mânăstirii și școala, primele două fiind refăcute un an mai târziu. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Actuala Biserică Reformată s-a construit în perioada 1712-1715, pe locul vechii biserici ruinate, la intrarea ei fiind postate 2 coloane din vechiul edificiu.
Abia în 1625 Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen i-a permis comunității ortodoxe din Făgăraș să aibă un preot și următorul Principe, Gheorghe Rákóczi I, le-a aprobat construirea unei biserici, în afara localității (1648). Fiind distrusă de atacurile turcilor și tătarilor (1658), care au incendiat Făgărașul și zonele înconjurătoare, până în 1697 ortodocșii și-au oficiat slujbele în capela din cimitir. Pe locul ei Voievodul Țării Românești Constantin Brâncoveanu a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”- Brâncoveanu (1697-1698). În 1721 Papa Inocențiu XIII obținând independența Episcopiei față de Arhidieceza de Alba-Iulia și trecerea formală sub Arhiepiscopia Romano-Catolică de Esztergom, Făgăraș a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), moment în care biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală Episcopală (1723-1737), slujbele fiind oficiate în limba română.
Reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi a fost amenajată la etajul întâi al aripii de sud a cetății, dar a folosit-o scurt timp, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos. Următorul Episcop, Inocențiu Micu-Klein, prelat greco-catolic, membru al Dietei Transilvaniei, a preferat să-și construiască casa, în stilul renașterii transilvănen, în apropierea bisericii (1727), apoi și-a mutat reședința la Blaj (1737), localitate situată în centrul teritoriului Episcopiei.
Casa Inocențiu Micu-Klein
După Marea Unire a Principatelor Române (1918) Biserica „Sf. Nicolae” a devenit biserică vicarială greco-catolică și din 1948, când ritul a fost interzis de comuniști, a fost înapoiată Bisericii Ortodoxe Române.
După moartea Împărătesei Maria Theresa, primindu-se aprobarea Împăratului Iosif II (1771), s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, cu condiția să nu aibă turn, pentru a nu estompa turnul Bisericii Evanghelice din vecinătate.
Turnul a fost ridicat în 1791, după ce Dieta Transilvaniei a declarat ritul ortodox egal cu celelalte rituri, având aceleași drepturi, an în care s-a efectuat și pictura murală interioară.
Vechea Biserică Evanghelică Lutherană a fost înlocuită în 1843 cu actuala clădire, prevăzută cu un turn cu ceas și 3 clopote. În ea s-a păstrat vechea orgă (1780).
La începutul secolului XIX în Făgăraș s-au stabilit treptat evrei. După Revoluția din 1848, numărul lor crescând, comunitatea a construit Sinagoga (1870) existentă și azi. Cum sub comuniști mare parte din ei au emigrat, în timp Sinagoga s-a ruinat și în 1987 a fost închisă. După mulți ani a fost preluată de Fundația Comunitară Țara Făgărașului care, cu ajutorul Federației Comunităților Evreiești din România, a restaurat-o și din 2017 a fost folosită pentru desfășurarea de activități culturale.
În 1869 vice-comitele Făgărașului Ion Codru Drăgușanu a înființat prima Școală Superioară, cu predare în limba română și în perioada 1907-1909 s-a construit Gimnaziul Maghiar de Stat, clădire care între anii 1919-1920 a fost trecută sub autoritatea Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria. Ulterior a fost transformată în Liceu mixt (fete și băieți), în 1996 numit Colegiul Național „Radu Negru”.
În apropierea lui se află Biserica Unitariană (1910-1912), singura de acest rit din Țara Făgărașului, cu o comunitate mică, de cca. 100 persoane.
Vis a vis de ea, într-o clădire construită probabil în secolului XIX, a funcționat Banca Națională a României, din 1994 Banca Comercială Română și în 2011 a fost vândută.
În centrul istoric al orașului Făgăraș, într-una din clădirile vechi care mărginesc Piața Republicii, construită în 1903, azi funcționează Primăria Făgăraș.
Trecând de cetate, se ajunge la Catedrala Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, clădire în stil neobizantin, cu o cupolă centrală și 4 turnuri pe colțuri, a cărei construcție a început în anul 1995, dar din lipsa fondurilor a stagnat, interiorul nefiind terminat nici azi.
Lateral de ea se află Monumentul Eroilor, dezvelit în anul 2016.
Trecând de catedrală se ajunge la Casa de Cultură, după stilul arhitectural și funcționalitate, construită probabil în perioada comunistă (anii 1960-1980).
Am părăsit orașul pe lângă Spitalul Municipal Făgăraș, în curtea căruia am văzut Biserica „Sf. Cozma și Damian”, dedicată Sfinților doctori fără de arginți, ocrotitori ai medicinei și vindecării gratuite, construită în perioada 2001-2006.
Orașul Beclean, situat în vestul județului Bistrița-Năsăud, din regiunea Transilvania, a fost prima dată atestat documentar din 1235, cu numele Bethleem, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zonă urme de locuire încă din paleolitic, neolitic, Epoca Bronzului și existența unei cetăți dacice. La sfârșitul secolului XII făcea parte din cnezatul Văii Meleșului.
Un secol mai târziu a ajuns în posesia familiei Apaffi, conducători ai Comitatului Solnocu Inferior, din Regatul Ungariei, care în decursul timpului au acaparat zona, ajungând în secolul XVI să posede 22 de sate și moșii, între care și Becleanul.
Din 1620 a trecut în proprietatea Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, lider al mișcării antihabsburgice din estul și nordul Ungariei, Transilvania opunându-se Imperiului Romano-German. Pentru apărare, acesta a construit o cetate, ulterior avariată în timpul Răscoalei curuților (1702-1711).
În Beclean și-a construit o reședință în stil baroc, cu anexe, înconjurată de un parc englezesc (1768), azi numită Castelul Bethlen András, după moștenitorul său, deputat în Parlamentul de la Budapesta (1873-1882; 1890-1896), comisar regal (1886-1889), ministru al agriculturii (1890-1894).
Accesul la castel se făcea prin bastionul porții, poarta fiind prevăzută cu un portal semicircular, deasupra căruia s-a postat stema familiei Bethlen, vizibilă și azi, când în întregul complex funcționează Liceul Tehnologic Agricol Beclean.
Fiind situat la întretăiere de drumuri, în timp orașul a devenit un important nod feroviar. După reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud.
Încă din secolul XV în Beclean exista Biserica Reformată, în stil gotic, cu un turn în partea de vest, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVI devenită Biserică Unitariană, a deservit și comunitatea reformată (1615-1620). În anii 1771-1772 a fost restaurată, când s-au adăugat elementele baroce, un secol mai târziu extinsă și dotată cu orgă (1877), plătită de familia Bethlen, a cărei blazon, postat pe amvonul din piatră, s-a păstrat până azi. În biserică se află morminte ale familiilor Bethlen și Bánffy.
În perioada 1902-1904 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan”, în stil neogotic.
După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) Transilvania fiind inclusă în România, românii din Beclean au adunat fonduri și în 1935 au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Martiri Brâncoveni”, considerată de localnici catedrală. A fost construită în perioada 1998-2003, la exterior decorată cu medalioane prezentând sfinți și interiorul cu picturi tempera (2013-2020).
La marginea orașului, în cartierul Valea Viilor, se află Mânăstirea Pantocrator „Sf. Paisie Aghioritul”, construită pe terenul donat de o familie de localnici, în perioada 2006-2011 fiind ridicată biserica și din 2018 clădirile pentru chilii.
De acolo, îndreptându-mă spre orașul Bistrița, după 10 kilometri spre est am făcut un scurt popas în comuna Șintereag, pentru a vedea un alt monument istoric, Biserica Reformată, construită în 1333, modificată în secolele XV-XVII, care din păcate era închisă.
Orașul Dej din județul Cluj, situat la confluența râurilor Someșul Mare și Someșul Mic, a fost prima dată atestat documentar din 1214, numit Dees, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul orașului fragmente ceramice neolitice, urmele unei așezări romane și ale exploatării de sare din zonă.
Statuia Lupa Capitolina– dezvelită în 2004 cu ocazia celei de a 100-a Adunări Generale a Asociației ASTRA
Ulterior a făcut parte din Voievodatul lui Menumorut, în jurul anului 900 atacat și cucerit de unguri, până în secolul XII aceștia ajungând să ocupe toată Transilvania, unele zone colonizându-le cu sași. În Dej sașii au fost aduși (1141-1143) mai ales pentru munca în mina Ocna Dej, situată la 3 kilometri de oraș, sarea extrasă fiind transportată în micul port din Dej, apoi pe râul Someș, exploatare care în decursul timpului a dus la dezvoltarea orașului, care până în 1784 a devenit reședința Comitatului Solnocul Inferior, ulterior a Comitatului Solnoc-Dăbâca.
La mijlocul secolului XIV în afara zidurilor orașului s-au așezat călugării augustinieni și până în 1453 au construit Biserica Sf. Ștefan, în stil gotic târziu. A rezistat până în timpul Reformei Protestante din Transilvania când biserica a fost preluată, capelele laterale au fost demolate, unele folosite ca magazii, clădirea reamenajată, din 1558 devenind Biserica Reformată Calvină. În 1591 a fost grav avariată de un incendiu, apoi devastată de trupele Generalului Basta (1602), ambele distrugând și orașul.
Ulterior a fost înconjurată cu zid de apărare, extins în 1612 și în perioada 1643-1650 restaurată, cu ajutorul Principelui Gheorghe Rákóczi I, când i s-a construit turnul de 71 metri înălțime. În secolul XVIII interiorul a fost amenajat în forma actuală, în anii 1884-1888 zidul fortificației medievale a fost înlocuit cu cel de azi, în 1960 exteriorul a fost renovat, ultima restaurare având loc în perioada 2017-2021.
Orașul a suferit și în secolele XVI-XVII, când au avut loc multe conflictelor politice și militare, familiile nobiliare dorind conducerea Principatului Transilvania, inclus în Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman dorind să-l cucerească. În anii 1630-1648 Gheorghe Rákóczi I fiind numit Principe al Transilvaniei, și-a amenajat la Dej curtea princiară, demolată în 1938. Garantând prin lege dreptul țărănimii de a-și alege liber cultul, indiferent de religia stăpânului feudal, sub conducerea lui orașul a înflorit. Călugării franciscani sosind în zonă, s-au stabilit la Dej, unde au construit Mânăstirea Franciscană și Biserica Sf. Anton de Padova (1726-1730), ansamblul fiind terminat în anul 1780.
A funcționat până la instaurarea comunismului, când călugării au părăsit-o, întorcându-se după 1989 și restaurând-o. Azi, ascunsă în spatele caselor ce mărginesc piața centrală a orașului, poate fi accesată traversând un gang.
Treptat în localitate s-au așezat români, în secolul XIX ajungând să reprezinte cca. 75% din locuitorii Comitatului Solnoc-Dăbâca. În anii 1883-1895 au construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, în stil baroc, pictura interioară fiind efectuată abia în perioada 1995-1996, când clădirea a fost restaurată.
La sfârșitul secolului XIX în Dej se afla o comunitate iudaică puternică, în jurul anului 1900 fiind formată din cca. 4.500 de persoane. Cu sprijinul lor, Rabinul Mendel Paneth a construit Sinagoga Dej (1907-1909), cu o capacitate de 900 de persoane, la vremea aceea una dintre cele mai mari din Europa Centrală și de Sud Est.
Tot în acea perioadă, finanțate de stat, s-au construit Palatul Justiției (1893-1894), clădire cu subsol, parter, etaj, înconjurând curți interioare, în care s-au amenajat 126 de încăperi, folosite de Tribunal, Judecătorie, Parchet, închisoare și Primăria (1905), în stil neogotic.
Palatul Justiției Dej
Primăria și Consiliul Local Dej
În oraș existând doar un gimnaziu, la inițiativa primarului Paul Roth, senatul orașului a aprobat înființarea unui liceu (1897), pentru care în anii 1897-1900 s-a construit o nouă clădire, din 1919 a fost numit Liceul „Andrei Mureșanu”, după poetul și revoluționarul român din Transilvania, din 1996 devenit Colegiul Național „Andrei Mureșanu”.
Pe lângă liceu „Societatea pentru literatură, istorie și etnografie a comitatului Solnoc-Dăbâca” a creat o colecție muzeală (1899), dar spațiul fiind neadecvat, exponatele au fost transferate la Muzeul Ardelean din Cluj și la Muzeul de Belle-Arte din Budapesta (1900-1904). În 1925 la Dej s-a creat un alt muzeu, din 1932 lângă el funcționând și o bibliotecă, ambele devastate de trupele horthyste (1940). Exponatele rămase au fost relocate de mai multe ori, din 2018 Muzeul Municipal Dej ocupând o clădire din centrul istoric al orașului, restaurată, în care la demisol s-a amenajat librăria muzeului o mică sală multimedia 3D, o sală de conferință, un birou de informații și la etaj sunt cele 6 săli de expoziție.
Încă de la mijlocul secolului XIX multe personalități din oraș propagau ideea Unirii Principatelor Române, astfel la Marea Adunare de la Alba Iulia (1918), unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, au participat 68 de delegați din comitat și 11 din Dej. Comemorând momentul istoric, în piața centrală din Dej s-a postat Monumentul Marii Uniri (1995), care-i înfățișează pe trei dintre conducătorii importanți ai adunării: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Stefan Cicio-Pop.
Interbelic, o dată cu reorganizarea administrativă a Regatului României, începând din 1920 orașul Dej a devenit capitala județului Someș care, după Dictatul de la Viena (1940), când România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, a fost cedat Ungariei.
În Dej instaurându-se dictatura militară, mulți români au fost expulzați și alții s-au refugiat în România. În 1944 7.800 de evrei din oraș și județ au fost închiși în ghetoul din Pădurea Bungăr, trimiși la Auschwitz-Birkenau, unde au supraviețuit cca. 800 din ei. În memoria lor în 1947 s-a dezvelit Monumentul Evreilor Deportați, 4 statui din bronz: un bărbat, 2 femei, una purtând un copil în braţe și în spatele lor un alt copil, postate pe un soclu înalt, pe care o placă comemorativă, scrisă în ebraică și română, amintește de holocaust.
După 1948, odată cu interzicerea ritului în România, Biserica Greco-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1740) a fost închisă. După 1989 ritul redevenind legal, s-a construit actuala biserică (1992-1994).
Fosta cazarmă militară a fost ocupată de Cercul Miltar Dej, clădire în care azi în 1995 s-a înființat Muzeul Militar „Regele Ferdinand I”. Prin uniformele, armele, medaliile, documentele istorice etalate, muzeul ilustrează evoluția armatei române de-a lungul timpului.
În decursul timpului în Dej s-au înființat Combinatul de celuloză și hârtie, Fabrica de mobilă, Fabrica de fibre artificiale, Protanul, Fabrica de conserve 11 iunie, Fabrica de cărămizi refractare Trasia, etc. și orașul s-a dezvoltat.
Mormântul lui Mihai Viteazul se află în județul Cluj, la cca. 3 kilometri sud de orașul Turda, pe locul unde la ordinul Generalului Giorgio Basta în 1601 a fost ucis Mihai Viteazul, trupul lui fiind îngropat într-o capelă în stil bizantin, ridicată de soția sa Doamna Stanca, după ce a primit aprobarea Principelui Transilvaniei Gabriel Báthory, capul fiind dus în Muntenia, la Mănăstirea Dealul din Târgoviște și postat la picioarele tatălui său, Pătrașcu Vodă. Capela fiind distrusă de un fulger (1830), pentru ca locul să nu fie profanat, terenul a fost cumpărat de preotul greco-catolic din actuala localitate Mihai Viteazul. În 1919 vizitând Turda, Regele Ferdinand I și Regina Maria și-au exprimat dorința de a-l comemora pe Mihai Viteazul, astfel în 1923, pe locul fostei capele, Comitetul Femeilor Române din Turda a ridicat o troiță din lemn. În 1977 a fost mutată în Muzeul de Istorie Turda și pe locul ei ridicat un Obelisc, de 16 metri înălțime, cu 3 laturi simbolizând cele 3 Principate unite de Mihai Viteazul, stemele lor, din marmură albă, fiind postate la bază. Lângă el se află mormântul cu placă din marmură, pe care e sculptat sigiliul lui Mihai Viteazul și inscripționate bătăliile purtate la Nicopole, Călugăreni, Șelimbăr, Mirăslău și Gurăslău.
La inițiativa Mitropolitului Bartolomeu Anania în anul 2002 lângă Obelisc s-a construit Mânăstirea Mihai Vodă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, imitând Mânăstirea Mihai Vodă din București, ctitorită de Mihai Viteazul în 1594.
În incinta dreptunghiulară se intră prin Turnul-clopotniță, prevăzut cu 2 clopote, situat în partea de vest, lângă Obelisc.
În partea de sud s-a creat Paraclisul „Sf. Siluan”, celelalte laturi fiind formate din clădiri cu 2 etaje, amenajate pentru chilii, accesate din galeriile mărginite de arcade susținute de coloane.
Central se află biserica, creată în formă de cruce greacă, cu o turlă octogonală deasupra naosului. Pe frontispiciu s-a postat un mozaic ce-i prezintă pe Maica Domnului și Sf. Arh. Mihail și Gavriil.
Pictura murală din interior, realizată în frescă, prezintă numeroase personaje și scene biblice.
În apropierea intrării unt pictați Mitropoliții Bartolomeu, Vasile, Andrei și Daniel.
Alte fresce îi prezintă pe Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, etc.
Fiind în Bologna, oraș din nordul Italiei, pentru câteva zile, l-a vizitat urmând cât de cât istoria lui, prima dată înconjurând centrul istoric, pe bulevardele sale fiind situate câteva dintre fostele porți ale celui de al 3-lea zid de apărare, apoi de la Poarta Saragozza am intrat în partea de sud a orașului vechi, în aproierea căreia se află Biserica Sf. Ecaterina de Saragozza (Chiesa Santa Caterina di via Saragozza), dedicată Sfintei Ecaterina din Alexandria, construită în 1256 și refăcută în 1443.
La mijlocul secolului XVIII a găzduit iezuiți din coloniile americane, unii dintre ei fiind înmormântați în biserică. De atunci e venerată și Sf. Fecioare din Guadalupe, nume atribuit de Biserica Catolică după apariția Fecioarei Maria în acea zonă (1531).
În timp degradându-se, biserica fost reconstruită (1816-1817), primind forma actuală, în 1824 adăugându-i-se clopotnița, dotată cu 4 clopote. În 1864 fațada a fost restaurată, s-au construit noua sacristie cu altar, amvonul sculptat și aurit, lângă altarul principal 2 coruri și nișe pentru orgă și interiorul a fost pictat, pe peretele posterior al altarului principal fiind postată o pictură ce prezintă martiriul Sf. Ecaterina. Apoi altarul principal și cele din capelele laterale au fost schimbate cu unele noi, din marmură de Verona (1874) .
După Primul Război Mondial capela din stânga prezbiteriului a fost extinsă, în ea fiind creat un memorial al enoriașilor care au decedat în război. Biserica a fost restaurată în 1996.
Pe aceeași stradă se află Palatul Albergati (Palazzo Albergati), numit după familia pentru care a fost construit în 1519 și extins în 1540. În incendiul din 2008 a fost grav avariat, ulterior refăcut și din 2014 folosit pentru expoziții temporare de artă.
Urmând străduțele înguste, m-am îndreptat spre sud, până la Mânăstirea Sf. Caterina de Vigri (Monastero Santa Caterina de Vigri), construită între anii 1477-1480 și refăcută în 1687. Fiind grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, a fost refăcută, din structura inițială păstrându-se doar fațada renascentistă. În ea e înmormântată sfânta care a fondat prima mânăstire a clariselor din Bologna.
Lângă mânăstire a existat o biserică veche (1328), lângă care în 1588 s-a înființat un Colegiu, care a funcționat până în 1798, azi clădirea fiind ocupată de Colegiul privat Sf. Ludovic (Collegio San Luigi). Un secol mai târziu biserica a fost demolată (1615) și construită actuala Biserică Sf. Antonio Abate (Chiesa di Sant Antonio Abate).
Îndreptându-mă spre o altă biserică veche, am străbătut unul din numeroasele porticuri ale orașului, cu arcade înalte, care se întind pe cca. 38 kilometri, situat la fațada clădirii în care a funcționat Ospendale degli Inocenti, numită și Ospendale Bastardini, o instituție care îngrijea tinerele mame și orfanii (1797-1860). La sfârșitul anilor 1940 complexul a fost transformat în Teatrul „La Soffitta”, din 1955 numit Teatro „La Ribalta”, care a funcționat până în anii 1970, când în complex s-au amenajat birouri ale Universității Bologna, care s-au mutat în anii 1990, clădirea fiind dezafectată. După ce a fost renovată (2010), a fost utilizată pentru expoziții temporare.
În clădirea de vis a vis azi își are sediul Tribunalului Administrativ Regional (Tribunale Administrative Regionale) și în apropiere Biserica San Procolo.
Câteva minute spre vest și am intrat în Piața San Domenico, unde am vizitat Bazilica San Domenico, apoi m-am îndreptat spre nord , în drum trecând pe lângă Casa Berò, numită și Casa dei Carracci, o clădire din secolul XV, restaurată în 1884.
Piazza Minghetti, situată spre nord, a fost realizată în secolul XIX după demolarea unor clădiri preexistente și construirea Palazzo della Cassa Di Risparmio (1868-1873), modificat în 1950, în el amenajându-se birourile băncii. A fost numită după Marco Minghetti, politician de dreapta, diplomat și jurnalist, ministru de finanțe, a cărui statuie a fost postată central în 1896.
De acolo am pornit să explorez o mică parte din vestul orașului istoric. Primul și cel mai important obiectiv a fost Basilica Sanctuario Santo Stefano, numită și Complexul celor „Șapte Biserici”, cea mai veche fiind datată din anul 450 e.n. Urmând spre nord strada Maggiore, am trecut pe lângă Palatul Segni Masetti (Palazzo Segni Masetti), reședință nobiliară din sec XV, în timp extins și modificat în forma actuală, păstrându-se porticul inițial.
Azi situată pe o străduță laterală, Biserica Sf. Mihai al Leproșilor (Chiesa San Michele dei Leprosetti) a fost construită în secolul XI, numită după un ospiciu care adăpostea leproși, situat lângă ea. A fost distrusă de incendiul din 1210, ulterior refăcută (1361), în timp extinsă (1761-1764) și renovată (1837). Interiorul a fost ornat cu picturi prezentând personaje și scene biblice.
Din 2023 a devenit Biserică Greco-Catolică Ucraineană.
Am revenit pe strada Maggiore, pentru a vedea Casa Isolani, clădire din secolul XIII, cu 3 etaje, cel superior susținut de un portic din grinzi de stejar, înalt de 9 metri. În 1877 fațada a fost modificată, lateral de ușa centrală creându-se alte 2 uși și ferestrele delimitate de arcade au fost restaurate.
Spre nord am ajuns în Piața Mercanzia, zonă în care în secolul VIII a existat un mic sat, locuit de longobarzi. În perioada 1382-1391, prin modificarea a 3 case deținute de municipalitate,s-a construit Palatul Mercanzzia (Palazzo della Mercanzia), numit și Forumul Negustorilor, un tribunal în care se judecau problemele negustorilor, azi sediul Camerei de Comerț, Industrie, Meșteșuguri și Agricultură. În timp clădirea, în stil eclectic, romanic și gotic, a fost restaurată de mai multe ori (sec. XV, XVII, 1946-1949). La fațada principală prezintă o logie, mărginită de stâlpi care susțin arcade ascuțite, deasupra ușii de intrare stemele familiei Bentivoglio și a Municipalității Bologna, în 3 nișe statui din marmură, cea centrală reprezentând „dreptatea” și în partea superioară stemele Companiilor de Arte, surmontate de creneluri.
Trecând de cele Două Turnuri (Le Due Torri) înclinate, simbol al orașului, am urmat strada care în est se termină la Poarta San Donato, în drum trecând pe lângă Biserica San Donato (Chiesa San Donato), construită în 1454, forma actuală primind-o după modificările din 1751.
Nu departe de ea se află Bazilica San Giacomo Maggiore, fostă biserică a Ordinului Augustinian (1267) și Oratoriul Santa Cecilia pe care am avut norocul să le găsesc deschise. După ce le-am vizitat, am intrat în Piața Giuseppe Verdi (Piazza Giuseppe Verdi).
Pe una din laturile ei se află Teatrul Municipal (Teatro Comunale). A fost construit (1756-1763) pe locul fostului Palat Bentivoglio, după ce Teatrul Malvezzi, existent în oraș din 1651, a fost distrus de un incendiu (1745) și numit Teatro Pubblico. În timp a fost extins cu o sală de depozitare a echipamentelor (1805), până în 1933 fiind modificat în actuala formă. În el s-au desfășurat spectacole operă, teatru, numere de circ, etc. Din 1956 în cadrul teatrului s-a înființat o orchestră permanentă, al cărei dirijor principal a fost românul Sergiu Celibidache și în 2008 s-a fondat Filarmonica.
După 5 minute spre nord-vest am ajuns la Bazilica San Martino Maggiore (Basilica San Martino Maggiore), construită în 1227, în stil gotic și din 1293 folosită de călugării din Ordinul Carmelitan. În 1511 lângă ea s-a construit o mânăstire. În decursul timpului clădirea bisericii a fost modificată, i s-a construit turnul-clopotniță , de 40 metri înălțime, refăcut în secolul XVIII, azi dotat cu 4 clopote, forma actuală primind-o în secolul XIX, când s-a creat actuala fațadă principală (1879).
În apropierea ei se află Palatul Grassi (Palazzo Grassi), construit în secolul XIII pentru familia Canonici și din 1466 deținut de familia Grassi, perioadă din care s-a păstrat porticul de la fațada principală, mărginit de coloane de lemn. Din 1865 clădirea a fost preluată de armată, un secol mai târziu renovată de 2 ori (1910-1913, 1922-1934) și în 1935 a devenit sediul Clubului Ofițerilor.
Pentru a vedea alte 2 palate, am străbătut străduțele spre sud.
Palatul Bocchi (Palazzo Bocchi), clădire în stil renascenstist, a fost sediul Academiei Hermatena, fondată în 1546 de scriitorul, lector universitar Acchile Bocchi. De-a lungul fațadei se pot vedea inscripțiile originale, un verset din Psalmul 120 al Psaltirei scris în ebraică- , „Izbăvește-mă de mincinoși, Dumnezeule! Zâmbesc atât de dulce, dar mint printre dinți.” și un text preluat din Epistola 1 a lui Horațiu, în latină – „fă bine, vei fi încoronat”.
Palatul Boncompagni (Palazzo Boncompagni) a fost construit în 1537-1548 de Arhiepiscopul catolic Cristoforo Boncompagni, nepotul Papei Grigore XIII.
Am ieșit pe via Dell Indipendenza și, prin porticurile care o mărgineau, m-am îndreptat spre nord. După 5 minute am intrat în Piața Giuseppe Garibaldi (Piazza Giuseppe Garibaldi), în care din 1900 tronează Monumentul lui Garibaldi (Monumento a Garibaldi), statuia din bronz, prezentându-l pe general călare, fiind situată pe un soclu înalt, decorat cu sculpturi în piatră și inscripționat.
În acea zonă a existat Mânăstirea Sf. Maria Magdalena care în timpul ocupației franceze (1796-1816) a fost dezafectată și pe locul ei construită Arena Soarelui (1810), în care vara s-au desfășurat spectacole de teatru, circ, baluri, etc. Pentru ca reprezentațiile să poată avea loc și iarna, arena a fost modificată, creându-se Teatrul Arena Soarelui (Teatro Arena del Sole), a cărei fațadă (1888) s-a păstrat până azi, prezentând un portic, mărginit de 3 arcade, susținute de perechi de coloane, frontonul fiind decorat cu statui. Din 1916 în clădire s-au proiectat și filme, în anii 1949 teatrul ajungând să fie transformat în cinematograf. În anii 1980 a fost achiziționat de Primărie, restaurat și reamenajat în 3 etape, fiind transformat în actualul teatru, inaugurat în 1995.
De acolo m-am îndreptat spre partea de vest a orașului istoric, unde aveam câteva obiective pe care doream să le văd neapărat.
Lângă una din porțile din al doilea cerc de ziduri (sec. XIII) în 1204, în cadrul unui complex care găzduia pelerini, ulterior și săraci, s-a construit Oratorio San Bartolomeo di Reno (capela). Pentru realizarea canalul Reno (sec. XIV), excavându-se o parte din zonă și demolându-se niște case din apropiere, s-a descoperit icoana Sf. Maria cu Pruncul, care a fost postată în biserică. În timpul unei secete mari (1561), când icoana a fost purtată într-o procesiune, a început să plouă torențial și, considerată miraculoasă, icoana a fost numită Sf. Maria a Ploii (Madonna della Pioggia), de atunci Chiesa San Bartolomeo di Reno fiind numită și Chiesa Santa Maria della Pioggia.
După ce tavanul s-a prăbușit în timpul unei slujbe (1729), când nimeni nu a fost rănit, biserica a fost refăcută în forma actuală, fațada principală prezentând un portic mărginit de arcade, susținute de coloane și în partea superioară 3 ferestre ale fostei Capele a Companiei Negustorilor.
Interiorul prezintă o singură navă și 6 capele laterale, decorate cu picturi din secolele XVI-XVIII, restaurate postbelic.
În secolul XVIII în biserică s-a postat statuia Maicii Domnului a Providenței (sec. XIII), azi păstrată într-o încăpere din stânga altarului principal.
Pe aceeași stradă se află Palatul Gnudi (Palazzo Gnudi), creat de familia Malvasia la începutul secolului XVI prin unirea câtorva case. În decursul timpului a avut alți proprietari, în 1747 fiind deținută de Raffaele Gnudi. După moartea sa, averea fiind împărțită între cei 3 fii, dintre care Antonio, devenind marchiz, a decorat interiorul palatului cu fresce și statui. Bombardamentele din 1944 l-au distrus, ulterior a fost reconstruit și deținut de numeroși proprietari. Azi este folosit pentru evenimente publice, conferințe, etc.
Mergând spre sud, am ajuns la Biserica San Giorgio in Poggiale (Chiesa di San Giorgio in Poggiale), construită în perioada 1589-1633 pe locul unei biserici din 1237, cu o mânăstire adiacentă, terminată în 1642. Un secol mai târziu s-au adăugat capela sacristiei, turnul-clopotniță și biserica a fost dotată cu o orgă. Sub Napoleon a fost desființată, ulterior restaurată și preluată inițial de Ordinul Fraților Minori Conventuali (1824-1842), apoi de iezuiți (1882). Fiind avariată de bombardamente (1943), a fost restaurată (1977) și folosită pentru expoziții, concerte, conferințe. Din 1922 în fosta biserică funcționează Biblioteca de Artă și Istorie (Biblioteca d’arte e di storia).
Îndreptându-mă spre o altă bazilică, în drum m-am oprit la Piața de Ierburi (Mercato delle Erbe). A fost construită în 1910 și în ea au fost mutate din Piazza Maggiore tarabele comercianților ambulanți (treccole). După ce a fost grav avariată de bombardamente, a fost refăcută și Redeschisă în 1949. După renovarea din 2014, pe lângă zonele cu legume, s-au amenajat restaurante, cofetării, magazine, ulterior desființate, azi fiind folosită doar pentru vânzarea produselor alimentare.
La sud de piață se află Bazilica Sf. Francisc (Basilica San Francesco). Încă din 1213 în Bologna existau călugări franciscani din ordinul Fraților Minori Conventuali, pentru care în 1222 Sf. Francisc s-a deplasat în oraș și le-a predicat. Primind permisiunea autorităților civice, cu ajutorul Papei Grigore IX, au construit actuala bazilică, inițial cu un turn-clopotniță (1236-1263), cu un clopot, al doilea, înalt de 48,5 metri, fiind ridicat în perioada 1397-1402, prevăzut cu 5 clopote, când s-a construit și prima capelă privată, a familiei Muzzarelli. În timp s-a extins cu numeroase capele, multe eliminate în timpul restaurărilor din secolul XIX, azi interiorul fiind format din 3 nave și 9 capele, între care Capela San Bernardino din secolul XV.
În secolul XIV, adiacent bisericii, minoriții au construit o mânăstire, un secol mai târziu extinsă spre sud, azi încăperile ei având diverse utilizări, exemplu ca birouri financiare. Sub francezi ordinul a fost desființat și clădirile folosite ca punct vamal. Ulterior biserica a fost restaurată (1886-1906) și refolosită în scop religios. Ca majoritatea clădirilor orașului, biserica și mânăstirea au fost grav avariate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Postbelic au fost refăcute, când au fost restaurate și cele 3 Morminte ale Glossatorilor (Tombe dei Glossatori), a lui Accursio și a fiului său Francesco, a juristului Odofredo și a lui Romandino dei Romanzi, plasate în secolul XIII lângă ea.
În apropierea bisericii la mijlocul secolului XIX s-a postat Coloana Imaculatei Concepții (Colonna dell Immacolata), din marmură, de 46 metri înălțime, superior cu statuia din bronz a Fecioarei Maria cu Pruncul și pe soclu decorată cu sculpturi prezentând sfinți.
După ce mi-am făcut o impresie despre orașul istoric, urma să vizitez partea cea mai cunoscută de turiștii din întreaga lume, Piazza Maggiore, Piazza dell Nettuno și împrejurimile lor.
Bazilica Sf. Ștefan (Basilica Santuario Santo Stefano) din Bologna, Italia, situată în partea de sud a centrului istoric, e numită și Complexul celor „Șapte Biserici” (Complesso delle Sette Chiese), fiind compusă din mai multe clădiri, construite în epoci diferite, grav avariate la începutul secolului X în marea invazie a maghiarilor, un secol mai târziu reconstruite de călugării benedictini, restaurate în anii 1880, ultimele modificări fiind făcute la începutul secolului XX, încercând să imite Sfântul Mormânt de la Ierusalim, reconstruit de cruciați. Fațadele principale ale Bisericilor Crucifixului (dreapta), Sfântului Mormânt (central), Sfinților Vitale și Agricola (stânga) privesc spre Piața Sf. Ștefan (Piazza Santo Stefano), cunoscută anterior sub numele de Trebbo dei Beccadelli, după proprietarul caselor ce o înconjurau (sec. XIV).
Pe latura din stânga complexului piața e mărginită de fostele Palate Lupani și Bolognini, preluate de familia Isolani, în timp unite și modificate.
Pe latura din dreapta cel mai reprezentativ este Palazzo Bolognini Amorini Salina, clădire cu 2 etaje, în stil renascentist, care a fost construit în decursul mai multor secole, inițial partea stângă (1493-1551), apoi extins cu latura dreaptă (1602) și terminat în 1809, când a primit forma actuală. Ca majoritatea palatelor din oraș și acesta prezintă un portic cu arcade, lateral mărginit de coloane cu capiteluri corintice. Deasupra lor, în mici nișe ovale, sunt situate sculpturi ce prezintă capete de personaje și animale (protome), un alt șir de sculpturi existând și la al doilea nivel, între ferestre.
Complexul s-a format începând cu anul 100 e.n. când, pe locul unui izvor natural, soția unui roman bogat a construit un templu păgân, dedicat lui Isis, zeița de origine celestă, a vindecării, fertilității, asociată cu regalitatea. Într-o capelă din apropiere, azi dispărută, în anul 393 au fost descoperite mormintele lui Vitale și Agricola, primii martiri creștini bolognezi (304), azi venerați ca sfinți de Biserica Catolică. Pentru a adăposti moaștele lor, în anul 450 Episcopul Petronius de Bologna, din 1253 sfânt patron al orașului, a construit BazilicaSfinților Vitale și Agricola (Basilica dei San Vitale e Agricola), reconstruită în secolulele X-XI de călugării benedictini. Azi fațada principală prezintă un portal central, mărginit de pilaștri care susțin o arcadă ornată, în partea superioară o fereastră cu montanți, pe părțile laterale câte o fereastră și sub cornișă mici arcade oarbe.
Interiorul prezintă 3 nave, pe lateral separate de abside prin coloane cu capiteluri ionice, alternând cu grupuri de coloane unite, toate susținând arcade și altarul principal situat pe peretele dinspre est.
În abside se află sarcofagele medievale ale celor 2 sfinți, cu simboluri cristologice în relief, prezentând 2 păuni în mijlocul unei cruci și un înger flancat de un leu și o căprioară. O parte din moaștele lor au fost luate în 786 de Regele Carol cel Mare.
În același timp cu bazilica, Templul lui Isis a fost transformat într-un baptisteriu, clădire ce dorea să imite Sf. Mormânt din Ierusalim, apa fiind sfințită de episcop cu apă din râul Iordan. La dorința sa, după deces Petronius a fost îngropat în el, moaștele lui fiind mutate în anul 2000 în Bazilica Sf. Petronio. A fost modificat în secolul XI, devenind Bazilica Sf. Mormânt (Basilica del Santo Sepolcro).
Clădirea în stil romanic, octogonală, prezintă un altar central, a cărui fațadă veche, decorată cu basoreliefuri, între care cei 4 evangheliști, s-a păstrat până azi, amvonul, balustrada și scările fiind adăugate ulterior. Inițial bolta și pereții interiori au fost decorați cu fresce ce prezentau scene biblice (sec. XII), din care s-a păstrat doar una, azi în muzeul bazilicii. În 1804 au fost înlocuite cu fresce noi, în stil baroc, care au fost eliminate la restaurările din secolul XIX.
La Sf. Mormânt se rugau femeile însărcinate din Bologna. Ritualul consta în 33 de rotiri (vârsta lui Isus) în jurul bazilicii, după fiecare intrând în interior pentru a se ruga, ultimele rugăciuni fiind efectuate în Biserica Martyrium, la fresca Madonnei însărcinate. De asemenea prostituatele din oraș se rugau în dimineața de Paște.
După ce Liutprand, Regele longobarzilor și al Italiei, a cucerit Bologna (727), în dreapta Bazilicii Sf. Mormânt a construit Bazilica Sf. Ioan Botezătorul. Lângă ea, în subsol, exista Biserica Mărturisitorilor. În secolul XVII cele două biserici au fost unite, bazilica fiind transformată în prezbiteriu, cu altar înălțat, accesat printr-un șir de trepte și cealaltă biserică, al cărei tavan a fost demolat, creându-se o scară de acces din bazilică, devenind criptă, în care s-au postat moaștele Sf. Vitale și Agricola, formând o singură biserică, modificată în decursul timpului, azi numită Biserica Crucifixului (Chiesa del Crocifisso).
Pereții laterali ai navei prezintă arcade susținute de pilaștri. Pe partea stângă e postat complexul statuar Plângerea lui Cristos mort (Il Lamento del Cristo morto), realizat din hârtie machiată, înfățișând-o pe Fecioara Maria, așezată la baza crucii, avându-l pe Cristos întins la picioarele ei. În capătul navei, accesat printr-un șir de trepte, se află prezbiteriul, în stil baroc, decorat cu fresce din secolul XV, în stânga prezentând Calvarul, în spate Răstignirea și în dreapta mulțimea Noli me tangere (Nu mă atinge), în care Isus Înviat îi interzice Mariei Magdalena să-l atingă. Central se află altarul, deasupra căruia atârnă un Crucifix mare din lemn aurit (cca. 1380).
În interiorul complexului, ieșind din Biserica Sf. Mormânt, se ajunge în Curtea lui Pilat (Corte di Pilato), numele simbolizând locul în care Pilat din Pont, prefectul Iudeii la acel timp, l-a condamnat pe Isus.
Inițial cu câte 4 arcade, susținute de coloane, la începutul secolului XX extinsă, azi e mărginită în sud și nord de 2 porticuri în stil romanic, cu coloane din cărămidă. Central se află un rezervor din calcar, susținut de un piedestal, pe care sunt inscripționate numele Regilo lombarzi Liutprand și Hildeprand și al Episcopului de Bologna, Barbatus. În centrul ferestrei de sub portic, pe o coloană e situat un cocoș din piatră (sec XIV), numit „Cocoșul Sf. Petru”, postat pentru a a aminti lepădarea lui Petru de dogma lui Isus.
Din curte se intră în 3 capele mici: Capela Consolării, Capela Sf. Girolamo, Capela Sf. Giuliana de’ Banzi, din care în momentul vizitei mele (2024) 2 erau închise.
Capela Sf. Girolamo (sec. XVI)
altarul Bisericii Loreto
Din curte se pătrunde și în Biserica Sf. Treimi (Chiesa della Santissima Trinità), cu o istorie foarte controversată, fiind modificată de foarte multe ori în timp. Istoricii presupun că Petronius a început construcția unei bazilici, care în perioada longobardă a funcționat ca baptisteriu, ulterior transformat în biserică.
Actuala formă a primit-o după refacerea din secolul XIX, cu fațada spre curte, capela și absidele spre est, ambele în stil romanic , la interior prezentând 5 nave cu 2 travee boltite, în cruce și câteva capele.
Pe pereți s-au păstrat fresce din secolele XIV și XV și într-o nișă un grup de statui din lemn de var și ulm, Adorația Magilor (Adorazione dei Magi), datat din jurul anului 1290, cea mai veche scenă a Nașterii Domnului sculptată în lume, prezentându-i pe Fecioara cu Pruncul Isus, Sfântul Iosif și cei trei magi. Statuile au fost pictate în secolul XIV și restaurate în perioada 2000-2004, când nișa a fost închisă cu sticlă, pentru conservarea lor. .
Una dintre capele este dedicată lui Bersaglieri, fost contingent al armatei italiene.
În secolele X-XIII călugării benedictini au construit MânăstireaBenedictină (Monastero benedettino). În primul nivel, mărginit de arcade mari preromanice, sunt postate plăci comemorative, numind eroii Primului Război Mondial, alte plăci, amintinde eroii din Al Doilea Război Mondial, fiind situate în atriumul intrării vestice. Al doilea nivel prezintă un coridor mărginit de arcade, susținute de perechi de coloane romanice, deasupra lor o friză decorată și fațada simplă, cu ferestre. Clădirile înconjoară o curte în care, central, este postată o fântână.
Din această curte se poate vedea turnul-clopotniță (campanila), construit în aceeași perioadă cu mânăstirea, refăcut în secolul XIX, dotat cu 4 clopote, din care cel mai vechi din 1521. În partea de nord a mânăstirii se află Muzeul Sf. Ștefan, cu exponatele dispuse în 7 săli și Biserica Benda.
Mânăstirea Antim din București, monument istoric, este situată în spatele blocurilor ce mărginesc bulevardele Libertății și Unirii, în apropierea Dealului Mitropoliei, zonă numită în secolul XVIII „Mahalaua Popii Ivasco” .
A fost construită în perioada 1713-1715 de Sf. Ierarh Antim Ivireanu, Mitropolitul Ungro-Vlahiei (1708-1716), pe locul fostei Biserici de lemn ”Sf. Ierarh Nicolae”, date atestate de pisania sculptată în limba greacă, așezată deasupra ușii de intrare, sub ea aflându-se emblema Sf. Antim, un melc, simbol al credinței și smereneiei, încadrat de o cunună de lauri, având în partea superioară o stea. Biserica și mânăstirea au fost executate după planurile mitropolitului, în stil brâncovenesc, fiind păstrate până azi o hârtie cu planul original al bisericii și un pergament cu cel al mânăstirii, construcția fiind realizată pe cheltuiala sa.
Din veniturile mânăstirii au fost ajutați săracii, copiii orfani, bătrânii și străinii erau găzduiți timp de 3 zile. În cadrul ei s-a înființat prima tipografie religioasă din Țara Românească și o bibliotecă publică. După moartea Sf. Antim mânăstirea a fost întreținută de numeroși boieri, care i-au donat moșii și averi, în timpul Domnitorului Mihai Racoviță ea fiind scutită de dări (1731).
După cutremurul din 1738, când turlele au fost distruse, acestea au fost înlocuite și mânăstirea refăcută (1746-1747). Sub fanarioți, fiind jefuită de călugării greci și neprimind fonduri, mânăstirea s-a degradat. Pentru a o salva, în 1797 Domnitorul Al. Vodă Ipsilanti a trecut-o în administrația Episcopiei Argeșului, an în care în cadrul ei s-a creat o Școală de Preoți, în perioada 1836-1840 înlocuită de Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei, apoi spațiul a fost ocupat de Arhivele Statului (1840-1864).
Clădirile degradându-se în timp, sub Episcopul Clement al Argeșului s-au executat lucrări ample de refacere și restaurare (1860-1863). Turnul-Clopotniță, poartă de acces în complex, a fost refăcut și interiorul pasajului pictat, prezentând personaje și scene biblice.
Biserica „Duminica Tuturor Sfinților”, situată central, a fost restaurată și repictată. I s-au creat 2 turle noi, octogonale, înlocuite în perioada 1939-1946 cu cele actuale, din cărămidă aparentă și pe fațada principală o rozetă mare. Este accesată prin pridvor larg, deschis, mărginit de arcade, susținute de 10 coloane, cu baza și capitelurile ornate cu motive florale, pictat în stil neo-bizantin. Din el se pătrunde în biserică printr-o ușă masivă din lemn de stejar, sculptată de Sf. Antim.
Pronaosul pătrat și naosul, despărțite prin arcade susținute de coloane mari din marmură, au fost dotate cu mobilier nou și s-a adăugat amvonul.
Iconostasul din piatră sulptată, superior a fost decorat cu medalioane pictate, prezentând scene biblice și sfinți și lateral de el au fost postate icoana Tuturor Sfinților și icoana Sfinților Alexie, Nicolae, Antim şi Agata. În timpul Primului Război Mondial în biserică au fost ascunse Moaștele Sf. Filofteia de la Curtea de Argeș, sfântă după care biserica a primit al doilea hram
Paraclisul, situat între chiliile din dreapta bisericii, a fost renovat.
Pictura interioară a fost înlocuită cu una nouă, realizată de pictorul Gh.Tattarescu.
Între anii 1907-1912 la capătul chiliilor din stânga bisericii, în apropierea Turnului-Clopotniță, s-a construit Palatul Sfântului Sinod, reședință a Episcopilor vicari Patriarhali.
Azi în el funcționează și Biblioteca Sfântului Sinod, cu peste 60.000 de volume, care pot fi studiate în săli de lectură.
La sfârșitul anului 1945 în cadrul mânăstirii s-a înființat Cercul „Rugul Aprins”, la care participau monahi, intelectuali, artiști, etc., practicanți ai isihasmului, un curent mistic apărut în secolul XIII pe Muntele Athos, care urmărește să unească mintea cu inima, considerată „lăcașul lui Dumnezeu”, desființat de comuniști în 1950, când mulți dintre participanți au fost condamnați la închisoare.
După cutremurul din 1977, printr-un proiect ordonat de Ceaușescu, s-a refăcut centrul orașului, cu bulevarde și clădiri impozante. În 1980 pe Dealul Arsenalului (Spirii) din apropierea mânăstirii a început construirea Palatului Parlamentului și lângă el amenajarea a 2 bulevarde, moment în care o parte din chillile mânăstirii au fost demolate și Palatul Sfântului Sinod mutat câțiva zeci de metri spre vest (1984-1986). Ulterior s-au construit noi chilii și s-a deschis un Muzeu care etalează cărți vechi, obiecte bisericești, icoane, etc. (1988-1996).
În apropiere de Mânăstirea Antim se află Biserica Buna Vestire-Schitul Maicilor din București, înscrisă pe lista monumentelor istorice. În vremea Domnitorului Nicolae Mavrocordat, după ce a scăpat din robia la otomani, Doamna Tatiana Hagi Dina s-a călugărit, luând numele de Timotheia Monahia, ulterior Kiriaki Schimonahia. Pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu, a cumpărat un teren de la poalele Dealului Spirii, azi curtea Palatului Parlamentului, unde în jurul anului 1720 a ridicat Schitul Buna Vestire, cu biserică, chilii, anexe, înconjurate de o grădină cu flori. L-a închinat Mitropoliei (1730) care în jurul anului 1805 l-a trecut în administrația Mânăstirii Țigănești (metoh).
În 1896 biserica a fost modificată, coloanele și arcada susținută de ele, care separau pronaosul de naosul, fiind dărâmate și în final interiorul repictat.
Pentru a nu fi demolat de comuniști, Patriarhul Justinian a restaurat complexul, în chilii a mutat atelierele Patriarhiei și l-a ridicat la rangul de Paraclis Patriarhal (1954), complexul rezistând până în anii 1980, când în cadrul proiectului de construcție a Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului, chiliile și anexele au fost dărâmate.
Biserica, atunci poziționată pe locul actualei intrări în garajul Senatului, a scăpat, fiind mutată (translatată pe șine) 245 metri spre est, pe un loc rămas liber după demolarea unor case, la capătul unei foste străzi, din care s-a păstrat doar o mică parte, azi ascunsă în spatele blocurilor în care funcționează Serviciului Român de Informații, unde a funcționat doar o lună, apoi a fost închisă. Clădirea, în stil brâncovenesc, prezintă un pridvor deschis, mărginit de 3 arcade, sprijinite pe coloane din piatră torsionate.
După ce clădirea și pictura interioară au fost restaurate, în 1995 biserica a devenit iar funcțională.
În biserică de păstrează Icoana Maicii Domnului, veche din secolul XVIII și în altar Moaștele Sf. Nicolae și Haralambie.
Mânăstirea Stavropoleus, monument istoric, este situată în Centrul Istoric București, pe strada care-i poartă numele, tradus însemnând „Orașul Crucii” (Stauropolis). A fost construită în perioada fanariotă, când Țara Românească era condusă de Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1719-1730).
Se spune că Ioanichie Stratonikeas, un călugăr din Epir (Grecia), după ce a colindat lumea, s-a stabilit în București, la Biserica Sf. Ioan din Hanul Grecilor, situat pe Calea Victoriei de azi. Fiind foarte devotat și participând activ la treburile bisericești, a fost ridicat la gradul de arhimandrit. În 1722 a cumpărat un teren viran învecinat, pe care inițial a construit un han, cu o cârciumă și casa sa de locuit. Preluând Paraclisul boierilor Popești, l-a modificat, extins și până în 1724 transformat în biserică. Primind în dar terenul de lângă ea, în 1725 a ridicat o clopotniță, clădiri pentru călugări, formând o mânăstire, pe care Patriarhul Ieremia a numit-o după vechea mitropolie, Mânăstirea Stavropoleus.
Făcând schimb de terenuri cu vecinul său Grigorie Greceanul, a extins biserica cu absidele laterale, noul altar cu cupolă, separată de pronaos prin 4 arcade susținute de 4 coloane masive, la exterior s-a ridicat turla, s-a creat un pridvor (1729-1733), data 1733 fiind înscrisă pe pomelnicul situat deasupra peretelui de nord al altarului (proscomidie).
Interiorul și pridvorul au fost pictate, prezentând personaje și scene biblice.
În cadrul hanului a construit un azil și o școală, care erau întreținute din încasările hanului. După deces (1742), Ioanichie a fost îngropat în biserică. În timp primind numeroase donații și încheindu-se tranzacții cu boierimea, mânăstirea a ajuns să deţină numeroase terenuri, case, vii, livezi, păduri, mori, ce apar în condica mănăstirii, păstrată în arhivă.
Cutremurele din 1802 și 1838 au afectat grav biserica. Turla fiind aproape năruită, în 1841 a fost dărâmată. După secularizarea averilor mânăstirești (1862), mânăstirea a fost închisă, intrând în administrația statului și până în 1888, când este pomenită prezența ultimului monah, s-a degradat treptat, ajungând aproape o ruină. În ea s-au depozitat diverse elemente de arhitectură, pietre funerare, salvate de la bisericile din centrul vechi al orașului, care au fost demolate.
Începând cu anul 1904 arhitectul Ion Mincu a fost însărcinat cu restaurarea ei. Lucrările au fost întrerupte de Al Doilea Război Mondial, apoi reluate și până în 1940 biserica terminată, în stil neoromânesc, moment în care a fost numit și un paroh. Restaurarea picturii i-a fost încredințată preotului pictor Vasile Damian. În pridvor sunt prezentate Sinoadele ecumenice, Sf. Ioan Botezătorul şi minunile Arh. Mihail.
Pronaosul a fost decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, pe peretele vestic aflându-se portretele ctitorilor Nicolae Mavrocordat cu familia, Mitropolitul Ioanichie cu fraţii săi Panait şi Nicolae, înconjurați de Mitropolitul Daniil al Ungrovlahiei, boieri și dregători, donatori ai bisericii.
În naos, la baza turlei, au fost pictați autorii celor 4 evanghelii, Marcu, Matei, Luca și Ioan, pe perete vestic fiind prezentate scene din viața lui Isus și a Maicii Domnului
Absidele laterale prezintă Cea de-a doua Venire a lui Isus (Parusia) și Pogorârea la Iad a lui Isus, în porțiunile inferioare fiind pictați sfinți militari.
Iconostasul prezintă Răstignirea lui Isus.
În jurul bisericii, pe locul fostului han, s-au ridicat clădiri noi, în stil neo-românesc, un complex cu 3 laturi, fiecare cu arcade în acoladă și coloane de piatră, asemănătoare pridvorului bisericii, înconjurând o mică curte. În el Comisia Monumentelor Istorice a amenajat un muzeu și un atelier de restaurare (1922).
În 2008 s-a reînființat Mânăstirea Stavropoleos „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, „Sf. Martir Iustin Filosoful”, „Sf. Ierarh Atanasie cel Mare”, cu 4 monahi și 2 maici, deservită de un preot duhovnic, pentru care o parte din clădiri au fost amenajate ca și chilii, stăreţie, un spaţiu folosit de preot și o trapeză (sală de mese) în care uneori se desfășoară seminarii, colocvii teologice, concerte cu muzică religioasă.
Azi muzeul etalează o colecţie de icoane vechi (sec. XVIII), obiecte bisericeşti, chiar și scaunul original al Domnitorului Nicolae Mavrocordat. Este amenajată și o bibliotecă cu peste 80 de manuscrise și 400 de tipărituri, cărți de cult și muzicale, tipărite în limbile română, greacă, slavonă, majoritatea din secolele XVII-XVIII. În curte sunt postate fragmente din frescele și pietrele funerare ale bisericilor dărâmate (lapidarium).
Excursiile Monicăi 