Suzhou, oraș în provincia Jiangsu, din estul Chinei, este situat de-a lungul râului Shanthang.
A fost fondat în timpul Dinastiei Zhou (514 î.e.n), numit Gusu, după muntele din apropiere. În perioada Primăverilor și Toamnelor, prin unirea triburilor de pe dealurile din jurul lacului Thai, s-a format statul Wu, Regele Helmü (514 î.e.n.) declarând Gusu capitală, în care și-a stabilit reședința, după deces (496 î.e.n.) fiind înmormântat pe dealul Huqiu (Dealul Tigrului).
În decursul timpului dinastiile dorind să acapereze teritorii vaste, s-au desfășurat numeroase războaie, orașul fiind anexat statului Yu Yue (473 î.e.n.), apoi statului Chu (333 î.e.n) și statului Wu, primul stat imperial, format de Dinastia Qin, care până în 221 î.e.n. a unit toată China, marcând sfârșitul perioadei Statelor Războinice, sub ea punându-se bazele Marelui Zid Chinezesc și a Armatei de Teracotă. urmat de Dinastia Han (206 î.e.n.-220 e.n.), când s-a creat Drumul Mătăsii, o rețea de rute comerciale care lega China de Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Europa.
În timpul Dinastiei Liang (502–557), când budismul s-a răspândit în China, în Suzhou s-a fondat Templul Hanshan. Sub Dinastia Sui (581–618) s-a construit Marele Canal, azi întins din nordul până în sudul Chinei (Beijing–Hangzhou), prin Suzhou trecând partea lui sudică, sectorul Jiangnan.
Părțile orașului au fost conectate prin poduri de piatră, din care 7 au supraviețuit până azi.
Dinastia Tang (618-907) a realizat Canalul Shantang, care conecta orașul cu Tiger Hill, apoi canale secundare, azi 24 de căi navigabile, prin care se distribuiau către piețe, ateliere și locuințe, cerealele, cărbunele, mărfurile pentru curtea imperială, aduse din nord, pe ele fiind trimise produsele locale- mătase, broderii, bumbac, ceai și ceramică, pentru care se colectau taxe, ceea ce a făcut din Suzhou un important centru comercial, unul dintre cele mai bogate orașe ale Chinei imperiale.
Începând din sec. X în oraș s-au stabilit numeroși chinezi veniți din nordul Chinei, sub Dinastiile Song și Ming (960–1644) orașul extinzându-se.
Devenind și un important centru cultural, în el s-au amenajat numeroase grădini, unele folosite de artiști, azi cele peste 60 de grădini clasice fiind un sit din Patrimoniul Mondial UNESCO, una dintre ele fiind Grădina Maestrului Plaselor (Wǎngshī Yuán), pe care am vizitat-o și eu. La conducere a urmat Dinastia Qing (1644–1912) sub care Suzhou, deși a suferit distrugeri în timpul unor conflicte, exemplu Rebeliunea Taiping (1850), și-a păstrat reputația de centru al artei, literaturii și meșteșugurilor, în Evul Mediu chinezesc fiind unul dintre cele mai bogate orașe ale imperiului, statut pe care l-a deținut și sub comuniști.
Orașul a suferit în timpul Războaielor Sino-Japozene și Al Doilea Război Mondial, ulterior fiind reconstruit, modernizat, partea istorică restaurată, devenind un important centru turistic mai ales datorită rețelei de canale, după care este supranumit „Veneția Orientului”.
Azi la nord-vest de orașul antic, în afara Porții Changmen, de la Podul Dunseng până la Tiger Hill se întinde strada istorică Shantang, numită și „Qili Shantang”, din 2014 înscrisă pe lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO. A fost realizată în anul 825, în perioada dezvoltării orașului comercial. În decursul timpului, sub diferitele dinastii, s-a deteriorat treptat, fiind renovată abia în sec. XVII.
În 1860 a fost incendiată de forțele armatei Qing. Deși refăcută, importanța ei comercială a început să scadă o dată cu mutarea centrului comercial în altă zonă a orașului.
După fondarea Republicii Populare Chineze a fost restaurată, în secțiunea vestică păstrându-se cele mai multe clădiri istorice, în stilurile arhitecturale Ming și Qing. Secțiunea estică a redevenit comercială, fiind mărginită de numeroase magazine, reședințe, pe ea funcționând numeroase puncte de servire a mâncării stradale.
Grădina Maestrului Plaselor (Wǎngshī Yuán) din Suzhou, China, este una dintre cele peste 60 de grădini clasice, sit înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Numită Yu Yin (Refugiul Pescarului),a fost creată în 1140, în timpul Dinastiei Song de Sud, lângă reședința lui Shi Zhengzhi, în cadrul căreia proprietarul avea și biblioteca personală, azi Sala Celor Zece Mii de Volume, care s-au păstrat până azi.
La exterior a fost decorată cu stâncării și vegetație luxuriantă, inspirate din poemul lui Li Bai în care cele 5 vârfuri din sud-estul muntelui Lu sunt asemănate cu flori de lotus aurii, la acea vreme fiind numită Biblioteca „Cinci Vârfuri”.
Degradându-se în timp, în jurul anului 1785, în timpul Dinastiei Qing, proprietarul ei Song Zongyuan a reamenajat-o și numit-o „Grădina Maestrului Plaselor”.
Următorii proprietari au adăugat pavilioane, între care Pavilionul „Privind Pinii și Admirând Picturile”, numit după pinii seculari, situați la sud de el, simbolizând caracterul nobil și neclintit, unde s-a păstrat un ienupăr chinezesc din perioada Dinastiei Song de Sud și după picturile din interior, prezentând natura.
Pentru femei s-a creat un salon privat, Clădirea Adunării Eleganței.
S-au plantat arbori noi, grădinile au fost decorate cu stâncărie, s-au creat iazul, poduri etc., în sec. XIX primind aspectul actual.
În anii 1930 celebrul pictor Zhang Daqian, împreună cu fratele său Zhang Shanzi, s-au mutat în grădină, unde au trăit timp de 5 ani, părăsind-o după izbucnirea Războiului de Rezistență împotriva Japoniei.
În acea perioadă și-au perfecționat arta picturii, folosind Cabinetul Bujorului ca atelier, birou de studiu și pentru primirea numeroșilor oaspeți, artiști și cărturari, grădina devenind un important loc de schimburi culturale și artistice.
Templul Hanshan din Suzhou a fost fondat în timpul Dinastiei Liang (502–557), perioadă în care budismul s-a răspândit în China.
Inițial a fost numit Templul Miaoli Puming.
În sec. VII 2 călugări budiști, poetul Hanshan (muntele rece) și discipolul său Shide (cel găsit), s-au stabilit acolo.
Ajungând să fie venerați și Hanshan devenind „stareț”, templul a fost numit după ei, Templul Muntelui Rece.
În decursul timpului s-au construit clădiri, delimitate de curți și grădini cu arbori seculari, s-a refăcut templul, devenind mânăstire budistă, care poate fi vizitată.
S-au creat replici ale clopotelor vechi, între care și clopotul mare care, conform tradiției, în noaptea de Anul Nou este bătut de 108 ori, simbolizând alungarea celor 108 dorințe și a spiritelor rele, pentru ca noul an să înceapă cu mintea curată, pe care mii de oameni vin să îl audă.
Fațada unei clădiri e acoperită cu sute de felinare roșii, culoarea norocului, prosperității și bucuriei în cultura chineză, multe donate ca ofrandă de credincioși, inscripționate cu numele și dorințele lor ca sănătate, pace etc.
Shanghai, azi cel mai mare oraș din China și centru comercial important din Asia, până la Dinastia Shui, care a condus China între anii 569-618, numit satul Huating, sub Dinastia Tang (618-907) a devenit sediul prefecturii și sub Dinastia Song (960-1279), fiind amplasat la vărsarea fluviului Yangtz, numit Shanghai, tradus însemnând „la mare”.
Datorită poziției sale strategice și fiind situat în apropiere de orașele Suzhou și Hangzhou, cu o bogată tradiție meșteșugărească, a devenit rapid un important oraș comercial, condus în timp de mai multe dinastii, sub Dinastia Ming (sec.XVI) în nord-estul localității, lângă Templul Zeului Orașului, fiind amenajată și Grădina Yu Yuan.
Dezvoltarea lui a luat avânt după Războiul Opiului, Primul Război Anglo-Chinez (1839-1842), când prin Tratatul de la Nankin s-a stabilit deschiderea pentru comerț a porturilor chinezești.
Prin alte 2 tratate (Bogue 1843, Wangxia 1844) britanicii, americanii, francezii au primit dreptul să se stabilească pe teritoriul Chinei, ocupând orașele și interzicând populației chineze stabilirea în ele, totuși în 1850, în timpul Rebeliunii Taiping, mulți chinezi s-au refugiat în Shanghai, prin legile promulgate în 1854 primind permisiunea să cumpere terenuri și să-și construiască case, neavând însă dreptul să facă parte din Consiliul Municipal, organ administrativ al concesiunilor străine care și-a început activitatea în același an.
În 1863 coloniile americană și britanică s-au unit, formând Concesiunea Internațională, care a cumpărat companiile de apă, furnizoarele de gaze, a preluat controlul asupra mijloacelor de transport ale orașului și a afacerilor orașului. Au reglementat jocurile de noroc, prostituția și vânzarea de droguri, conduse de Mafie. După Primul Războiul Sino-Japonez (1894-1895), purtat pentru controlul asupra Coreei, japonezii câștigându-l, prin Tratatul de la Shimonoseki li s-a permis stabilirea în Shanghai, unde s-au implicat în afaceri, au creat primele uzine, dar Consiliul Municipal a rămas o afacere predominant britanică.
Concesiunea Franceză a ocupat o zonă din sudul așezării britanice, în timp extinsă, ajungând ca în 1914 să fie de 15 ori mai mare decât inițial. Fiind mult mai toleranți, până în anii 1918-1920, când activitățile au fost interzise, poliția franceză a colaborat cu Mafia. Pe teritoriul ei comuniștii și-au creat rețelele ilegale, până azi supraviețuind Casa Partidului Comunist Chinez (ilegal), din 1961 declarată monument protejat, unde în 1921 s-a desfășurat Primul Congres Național al Partidului Comunist Chinez, la care au participat 13 delegați, între care și Mao Zedong, reprezentând cei cca. 50 de membri, prin care partidul s-a înființat legal.
Izbucnind Al Doilea Război Sino-Japonez (1937), trupele japoneze au atacat orașul Shanghai. Ajutate de revoluționarii chinezi, au înconjurat coloniile, pentru a le cuceri, purtându-se numeroase bătălii. În 1940 Marea Britanie și-a evacuat garnizoana și în 1941 japonezii au reușit să ocupe orașul, mii de chinezi fiind obligați să se refugieze.
În Al Doilea Război Mondial Shanghai a devenit un centru pentru refugiații din Europa (1941), primind necondiționat și evrei, dar sub presiunea naziștilor au fost obligați să-i delimiteze, formând un ghetou. Postbelic a izbucnit Revoluția Comunistă Chineză (1945-1949). China intrând sub conducerea Partidul Comunist Chinez, fiind considerat un simbol al capitalismului, Shanghai a fost marginalizat, începând să se dezvolte abia după noile reforme de sub conducerea lui Deng Ziaoping (1970-1990), redevenind un important centru economic.
Manufactură de mătase
Clădirile istorice din Bund, zonă situată pe malul vestic al râului Huangpu, au fost restaurate, între ele fiind și fostul sediu al Guvernului Municipal Shanghai, mutat în 1990 în Pudong, clădire construită în anii 1921-1923, în stil neoclasic, ca sediu central al sucursalei HSBC din Shanghai, din 1955 ocupată de autoritățile municipale, azi de Pudong Development Bank, înființată în 1993, deținută de Guvernul Municipal din Shanghai.
Intrarea e flancată de 2 lei din bronz, copii ale statuilor inițiale, azi păstrate într-un muzeu.
Holul central e acoperit de o cupolă, susținută de coloane din marmură, cu capiteluri ionice, la baza ei decorată cu picturi prezentând orașele Londra, Hong Kong, Shanghai, Tokyo, Calcutta, Bangkok, Paris și New York în care HSBC avea filiale la începutul secolului XX.
Coloane din marmură susțin și arcadele prin care se accesează interiorul, azi împărțit în mai multe secțiuni, cea cu ghișee prezentând o galerie superioară, susținută de coloane, acoperită cu o boltă din sticlă, alta având tavanul casetat, susținut de piloni etc.
În aceeași perioadă (1990) guvernul chinez a decis transformarea zonei agricole de pe malul estic al râului într-o zonă economică, numită districtul Pudong. Inițial în peninsula Lujiazu s-a creat un cartier financiar, în anii 1991-1995 fiind construit Turnul de televiziune Oriental Pearl, de 351 metri înălțime, cu 15 niveluri de observare, prevăzut cu o antenă de 137 metri înălțime.
Până în 1998 a fost finalizat Turnul Jin Mao, urmat de sute de „zgârie-nori”, majoritatea în Pudong, care azi găzduiesc instituții financiare, de microtehnică, biotehnologie etc., districtul extinzându-se spre est și integrând fostul district Nanhui (2005- 2009), construcția lor fiind continuată și azi.
În partea istorică a orașului, pe malul râului Huangpu, s-a amenajat faleza Bund, loc de promenadă mult vizitat de turiști, de acolo putându-se observa mare parte din Pudong.
S-a dezvoltat industria, în 2005 reprezentând 20% din producția Chinei, zona portuară s-a extins, azi Shanghai având cel mai mare port de containere din lume.
Unele părți ale fostei Concesiuni franceze au fost declarate zone istorice de conservare culturală, începând din 2007 clădirile restaurate și amenajate ca un cartier comercial cu magazine, restaurante, galerii de artă, etc.
În perioada 2008-2015 s-a construit Turnul Shanghai, clădire comercială de 632 metri înălțime, cu 128 etaje, având fațada din sticlă răsucită cu 120 grade de la bază spre vârf. În el funcționează numeroase birouri, hoteluri, centru fitness, restaurante, Mall, Centru de conferințe, parcări etc., pe care nu am reușit să-l imortalizez decât parțial (în poză cel din stânga).
Pentru vizitatori s-au creat 9 punți de observație, prima deschisă publicului în 2016, un an mai târziu cele de la etajele 118, 119 și în 2020 cea de la etajul 121, supranumită „Topul Shanghaiului”, amenajate cu restaurante, cafenele și magazine.
A fost cea mai înaltă clădire din China și a doua din lume, după Burj Khalifa din Dubai, de 829 metri înălțime, în 2021 turnul fiind depășit de Merdeka 118 din Malaezia.
Accesarea etajelor se face cu lifturi interioare, între care cel cu viteza maximă de 20.5 metri/secundă, până în 2017 cel mai rapid din lume, apoi depășit de cel din centrul de Finanțe Guangzhou CTF (21 metri/secundă).
În oraș s-a amenajat strada Nanjing, pietonală, întinsă pe cca. 5 kilometri, mărginită de clădiri impozante în care funcționează magazine de lux, cu produse de firme din toată lumea, partea de est fiind principalul cartier comercial din Shanghai.
Nu puteam să părăsesc orașul fără să fac o croazieră pe râul Huangpu, pentru a vedea superba iluminare a clădirilor noaptea.
Grădina Yu Yuan din Shanghai, China, a fost amenajată în timpul Dinastiei Ming, din 1559 guvernatorul Pan Yunduan creând în nord-estul localității, lângă Templul Zeului Orașului, un loc de relaxare pentru tatăl său, ministrul Pan En. Fiind numit guvernatorul provinciei Sichuan, lucrările au stagnat, grădina fiind finalizată abia în 1577.
În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari, apoi partea de est a fost achiziționată de un grup de lideri locali (1709), partea de vest de niște negustori (1790), care au amenajat-o și au deschis-o publicului.
În timpul Primului Război al Opiumului (1839-1842) una dintre clădirile grădinii a fost folosită scurt timp ca bază de operațiuni. În Rebeliunea Taiping (Războiul Civil din 1850-1864) Societatea „Săbiile Mici” și-a stabilit acolo cartierul general. Fiind atacat de trupele Qing, în timpul luptelor mare parte din structurile originale au fost distruse.Grădina a fost refăcută în perioada 1956-1961 și redeschisă publicului.
Din 1982 a fost declarată monument național.
Azi, situată în districtul Huangpu, întinsă pe 2 hectare, e împărțită în 6 zone, separate prin podețe în zig-zag, cu clădiri roșii din lemn, în stil arhitectural chinezesc, având acoperișuri curbate din gresie, unele mărginite de ziduri decorate cu elemente din natură, capete de dragoni etc., înconjurate de vegetație.
În Grădina Interioară Neiyuan s-a creat un lac, mărginit parțial de blocuri din piatră, traversat de podețe din gresie, înconjurat mai ales de pavilioane mici, coridoare acoperite, poduri în zig-zag și stâncării decorative.
Între ele se distinge Piatra de Jad Yu Ling Long, din calcar găurit, presupusă a fi veche de cca. 1000 de ani, din timpul Împăratului Huizong din Dinastia Song, despre care se spune că așezând la baza ei un arzător de tămâie, fumul produs va ieși prin găurile ei.
În jurul lacului se află cele mai importante clădiri din grădină, între care cea mai mare, Sala Sansui, folosită pe vremuri pentru primirea oaspeților și ceremonii, Sala Yuhua, celebră pentru mobilierul său, „Pavilionul celor zece mii de flori”, Wanhua, înconjurat de curți și vegetație ornamentală, Sala Diachun, folosită scurt timp ca sediu al Societății „Săbiile Mici” în timpul Revoltei din Shanghai etc.
În afara grădinii propriu-zise, pe o insuliță din lac, se află Casa de Ceai Huxinting, accesată prin Podul celor Nouă Cotituri, una dintre cele mai vizitate de turiști.
Lângă grădină se află Bazarul Yuyuan, în care am intrat pe lângă unul din fostele pavilioane, reconstruit în stil tradițional Ming-Qing, în care la parter funcționează magazinul de bijuterii Laopu Gold.
Pe vremuri zonă comercială, în ea funcționau numeroase prăvălii de mătase, de jad și aur, ateliere pentru meșteșugari, hanuri pentru negustori, farmacii, ceainării, restaurante etc., amenajate la parterul clădirilor, etajele fiind folosite pentru locuit, banchete, sau ca saloane de ceai.
Cele care au supraviețuit, au fost recondiționate, lângă ele s-au ridicat clădiri noi, în stil tradițional, formând actualul bazar.
Complexul e dominat de clădirea Tianyu.
Azi în bazar funcționează sute de magazine cu mătăsuri, bijuterii, obiecte de artă, suveniruri, ceaiuri, dulciuri, produse de alimentație, etc.
Fiind doar pentru o zi în Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am văzut mare parte din obiectivele centrului istoric, pe care mi le propusesem și Parcul Valea Morilor, am parcurs bulevardul Ștefan cel Mare spre capătul sudic, de unde urma să mă îndrept spre un alt parc din oraș.
Pe acea porțiune mi-au atras atenția câteva clădiri administrative și culturale, prima fiind Primăria Chișinău, monument istoric, construită pe locul fostei stații de pompieri, terminată în 1902. În Al Doilea Război Mondial clădirea a fost bombardată de 2 ori (1941, 1944), de fiecare dată a fost refăcută, administrația locală revenind în clădire abia în 1951.
Pe aceeași parte a bulevardului în anii 1903-1911 a fost construit un nou sediu al Băncii Municipale, clădire în stil eclectic, cu elemente neoclasice și baroce, prevăzută cu o cupolă sferică, având fațadele decorate cu pilaștri și perechi de coloane ce susțin frontoane triunghiulare, porticul de la intrarea principală fiind accesat pe un șir de trepte, străjuit de 2 lei sculptați. După ce pentru bancă s-a construit un nou sediu (1973), interiorul clădirii având o acustică bună, a fost amenajat ca sală de concerte, cu 555 de locuri, numită Sala cu orgă, inaugurată în 1978, în ea desfășurându-se doar concerte de muzică clasică.
Teatrul Național „Mihai Eminescu”, înființat în 1921 la inițiativa câtorva scriitori renumiți și personalități, între care ministru al Basarabiei în guvernul României, funcționează într-o clădire, în stil neoclasic, prezentând pe fațada principală un portic central, mărginit de 4 coloane corintice, flancate de doi piloni pătrați, care susțin un fronton triunghiular, fațadele laterale cu porticuri centrale mărginite de câte 6 coloane, susținând câte un fronton triunghiular , superior o cupolă circulară care acoperă sala de spectacole interioară. Construcția a fost începută în anii 1930-1935, pe un colț al fostei piețe a Poliției, o perioadă lucrările stagnând din pricina lipsei fondurilor, fiind reluate în perioada 1949-1954. Din 1988 teatrul a primit numele renumitului poet, din 1994 devenind Teatru Național.
Centrul Național Anticorupție (CNA) cu Procuratura
Curtea de Conturi
După cca. 30 minute am ajuns la capătul bulevardului unde mi-au atras atenția sculpturile postate de-a lungul unui zid din piatră. Cotind după el, am ajuns la intrarea în Centrul Expozițional „C-tin Brâncuși”, înființat în 1990, cu expoziții permanente de artă plastică contemporană ale membrilor Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova, în el fiind organizate și expoziții temporarepictură, sculptură, grafică, ceramică etc., vernisaje, concursuri, evenimente culturale internaționale.
Pentru a traversa enorma intersecție, a trebuit să străbat un pasaj subteran, în care erau amenajate numeroase magazine.
Ieșind din el, m-am îndreptat spre Hotelul Chișinău, în apropierea căruia se află Monumentul Eliberării, dedicat eroilor din Al Doilea Război Mondial, inaugurat 1969, cu ocazia a 25 de ani de la eliberarea Moldovei, ofensiva sovietică învingând trupele Germaniei naziste (1944),
Lateral de el, într-o clădire monument de arhitectură, situată pe colțul intersecției, funcționează Academia de Științe a Moldovei, fondată în 1946 în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS, în 1949 devenind Filiala Moldovenească a Academiei de Ştiinţe a URSS, în 1960 transformată în Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti, în 2004 reorganizată.
Am cotit pe bulevardul Dacia, îndreptându-mă spre Mânăstirea Ortodoxă „Sf. M. Mc. Teodor Tiron”, cu obște de călugărițe, cunoscută popular ca Mânăstirea Ciuflea. Biserica mânăstirii, din piatră albă, cu 9 cupole aurite, a fost construită între anii 1854-1858 de către de frații Teodor și Anastasie Ciufli, de origine aromână,la periferia orașului, în zona numită atunci Mălina Mică, ulterior ctitorii fiind înmormântați lângă zidul ei sudic.
Drept omagiu adus ctitorului principal, azi în curtea mânăstirii e postat Monumentul memorial Anastasie Konstantinovici Ciufli (1801-1870).
În piața din fața bisericii, unde se aflau prăvăliile și casele evreiești, în 1903, în ultima zi de Pesah, a început primul progrom de la Chișinău, care a durat trei zile, când au fost ucise 51 de persoane, dintre care 49 evrei și răniţi peste 300, au fost jefuite, distruse, sau avariate, în jur de 800 de case şi prăvălii.
Din 1962 biserica a fost reparată, pictura murală interioară restaurată și declarată Catedrală Episcopală, funcționarea ei fiind permisă de regimul comunist.
Lângă biserică s-au construit chiliile pentru călugărițe, bucătăria și trapeza, clădirea administrativă, mica Biserică de iarnă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, în care s-a postat o parte din moaștele Sf. M. Mc. Teodor Tiron, s-a înființat Muzeul de Artă Bisericească și în 2002 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a acordat statutul de mânăstire, în subordinea Mitropoliei Moldovei.
În 2008 a fost adusă de la muntele Athos icoana Maicii Domnului „Portăriţa”, azi păstrată în Biserica de iarnă a mănăstirii.
Părăsind mânăstirea, m-am îndreptat spre parc, punctul final al vizitei mele prin Chișinău.
În drum am trecut pe lângă Biserica Armenească Apostolică „Învierea Domnului”, de fapt o Capelă construită în 1916de comunitatea armeană din Chișinău, în incinta unui cimitir armenesc și polonez foarte vechi, care a folosit-o pentru slujbe funerare, pomeniri și ocazional sărbători religioase.
Parcul Valea Trandafirilor a fost amenajat în anii 1968-1969 pe un deal anterior cultivat de localnici cu trandafiri, petalele lor fiind folosite pentru prepararea renumitei dulceți, atunci numit „Parcul orășenesc de cultură și odihnă Lenin”.
Se întinde pe 145 de hectare cu cca. 50 de specii de arbori și arbuști, străbătute de alei, din care 9 hectare sunt ocupate de cele 3 lacuri, cu margini îndiguite, formate pe cursul unui pârâu.
În el s-au creat Orășelul Copiilor, cu carusel, roată panoramică de 20 metri înălțime, numită popular “roata dracului”, terenuri de joacă și de sport, un mic amfiteatru, în anii 1970 pe alei s-au postat sculpturi ale artiștilor din țările URSS, la una dintre intrările în parc s-a construit un cinematograf, azi închis, etc.
Pe malurile lacurilor s-au amenajat restaurante cu terase, un debarcader și un hangar pentru bărci, folosite pentru plimbări pe lacuri și canotaj.
Până în 2015 pe o parte din suprafața parcului s-a construit zona rezidențială Melestiu, alcătuită din 8 blocuri, centre comerciale și parcare subterană.
Cu acest parc vizitarea Chișinăului a luat sfârșit, a doua zi urmând să mă întorc în România.
Vizitând orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am străbătut o mare parte a bulevardului Ștefan cel Mare, m-am îndreptat spre cel mai renumit parc al orașului, inițial urmând o stradă paralelă (str. București), mărginită de clădiri mai noi, din loc în loc intercalate cu case vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
Școală Primară
Mitropolia Basarabiei, biserică ortodoxă de rit vechi, care a funcționat până în 1944, fiind reactivată în 1992
fosta Clinică Pediatrică- secția de oftalmologie, fondată la începutul sec. XX de Dr. Iulia Kviatkovski
Liberty Business Center
Conacul Dolivo Dobrovolski, construit în a doua jumătate a sec. XIX, monument istoric, azi sediul Ambasadei Bulgariei
După aproximativ 20 min. am ajuns la Palatul Republicii, creat în 1984 pentru întrunirile de rang înalt, în perioada guvernării sovietice numit Sala Prieteniei, nume schimbat în timp de 2 ori, din 1995 primindu-l pe cel actual. Azi în palat, pe lângă numeroasele summituri, conferințe, congrese, ceremonii, se desfășoară și concerte, festivaluri, expoziții etc.
De la palat am cotit spre parc, prin cartierul liniștit, urmând ca în drum să văd 2 instituții culturale.
Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, cel mai vechi muzeu din Republica Moldova, a fost creat după 1889, cînd Zemstva Basarabiei a organizat prima Expoziţie Agricolă şi Industrială, cu exponatele etalate în cadrul ei, pentru el fiind construită actuala clădire, terminată în 1905. În decursul timpului patrimoniul muzeului a crescut, azi muzeul deținând cca. 135.000 de piese.
Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, situată în apropierea uneia dintre intrările în parc, a fost formată prin comasarea Institutului de Stat al Artelor și a Academiei de Muzică „Gavriil Musicescu”, care avea la bază Conservatorul „Unirea”, înființat în 1919 la inițiativa lui George Enescu, din 1940 numit Conservatorului de Stat. Funcționează într-o clădire construită în 1902, în stil clasicist francez, monument de istorie și arhitectură, inițial sediul Gimnaziului nr. 3 de băieți, în Primul Război Mondial transformată în spital militar, apoi ocupată de Sfatul Țării, în 1918 în ea fiind votată Unirea Basarabiei cu România.
Parcul Valea Morilor a fost înființat în 1950, la inițiativa lui Leonid Brejnev, numit atunci „Parcul Central de Cultură și Odihnă al Comsomolului Leninist”, ocupând cca. 114 hectare cu numeroase soiuri de copaci și arbuști din jurul Lacului Valea Morilor, în care azi se află un Teatru de Vară, un cinematograf, o stație de bărci, plajă, loc de joacă pentru copii, etc.
Am intrat în parc pe lângă Rotonda, un foișor mărginit de 8 coloane.
De la el pornește Scara Cascadelor, o cădere de apă centrală, fragmentată de bazine mici, mărginită de 2 șiruri de trepte, formate din câte 218 trepte, lateral având elemente decorative.
Căderea de apă e fragmentată de terase, ornate cu bazine de apă, sculpturi și coloane cu felinare.
În decursul timpului degradându-se, în perioada 2015-2016 rotonda și scara au fost restaurate.
Ajungând la capătul scării, lateral de ea am văzut Monumentul „Cișmeaua Generalului Georgescu P. Ion”, creat în 1937 de administrația armatei române, la inițiativa generalului, în cinstea victoriilor în luptele de la Mărăști și Mărășești, din timpul Primului Război Mondial, sub conducerea sovietică pe el fiind postate 3 plăci comemorând cucerirea de către URSS a Basarabiei și nordului Bucovinei.
În jurul lacului s-a creat o alee de 2,5 kilometri lungime, devenită loc de promenadă, pe care am urmat-o și eu, pe o mică porțiune.
Am părăsit parcul, urcând scara de granit, refăcută în 2018, proiectul fiind finanțat de Consiliului local al Sectorului 1 București, România, apoi trecând printr-o piațetă.
Urmând strada spre stânga, am trecut pe lângă Muzeul Național al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, creat în 1965, atunci numit Muzeul Republican de Literatură din RSSM, patronat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. În 1990 muzeu a fost desființat, un an mai târziu devenind Centrul Național de Studii Literare și Muzeografie „Mihail Kogălniceanu”, în 1997 primind actualul nume, din 2013 redevenind muzeu, trecut în administrația Ministerului Culturii. Patrimoniul muzeului cuprinde 28.000 de manuscrise, cca. 22.0000 de cărți din sec. XVI-XX, artă plastică, fotografii etc.
În aceeași zonă se află și fostul Turn de Apă, de 27 metri înălțime, construit în 1892 o dată cu apeductul orășenesc și prima rețea de canalizare din Chișinău, folosit în acel scop până în 1940, apoi preluat de pompieri, ulterior administrat de Universitatea de Stat Chișinău și folosit ca Observator. Fiind avariat de cutremurul din 1977, a fost refăcut și amenajat ca Muzeul de Istorie al orașului Chișinău, inaugurat în 1985. Turnul fiind avariat de cutremurul din 1990, a fost părăsit, ulterior renovat și în 2013 muzeul redeschis, cu expoziția permanentă „Istoria orașului”, exponatele ei datând din sec. XVI-XX, ultimul nivel al clădirii fiind folosit pentru expoziții temporare de pictură, fotografii, documentare, concerte etc.
Revenind la piațetă, trecând de o clădire somptuoasă, am cotit și m-am îndreptat spre centrul istoric, bineînțeles în drum urmând să văd și alte clădiri din patrimoniul istoric.
Ambasada României funcționează într-o clădire veche, bine întreținută, înscrisă în Registrul monumentelor de istorie şi cultură al Municipiului Chişinău cu numele de „Curtea urbană a lui N.I. Semigradov”.
Primul Gimnaziu laic de fete din Basarabia a fost inaugurat în 1864, cu aprobarea Inspectoratului Școlar Novorossia, programele lui școlare fiind elaborate de către poetul și dramaturgul Gheorghe Asachi, n 1871 devenit Liceul de fete Nr.1 a Zemstvei din Basarabia, prima școală secundară feminină laică din regiune. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost transformată în spital militar, din 1918 redeschis ca Liceul de Fete „Regina Maria”, după Al Doilea Război Mondial numit Școala Medie Nr. 1, din 1954 concentrându-se mai mult pe studiul limbii franceze.
În 1990, după prăbușirea URSS, numit Liceul Teoretic Român-Francez „Gh. Asachi”, a fost mutat într-o clădire nouă, în care funcționează și azi, în piațeta din fața lui fiind postată statuia Regina Maria a României.
Clădirea inițială era legată de Capela gimnaziului, construită în 1895, în stil bizantin, părăsită după un eveniment tragic petrecut în altarul ei, în acea perioadă fiind folosită o altă capelă din curtea liceului. Capela a fost sfințită abia în 1922.
În perioada URSS a fost transformată în Muzeul Ateismului din Chișinău, după obținerea independenței Republicii Moldova reluând funcția religioasă, devenind Biserica Ortodoxă Română „Sf. Cuv. Teodora de la Sihla”.
Pe unul dintre pereții exteriori s-a postat o piatră adusă din peștera din zona Neamțului (România), unde a stat în sihăstrie Sf. Teodora, azi pe ea fiind postat un basorelief prezentându-l pe Al. Bernardazzi, arhitect principal al orașului Chișinău în perioada 1856-1878.
O altă clădire, monument istoric și de arhitectură, este fostul Gimnaziu pentru fete, fondat de Principesa Natalia Dadiani, construită în 1901, cu subsol și 2 etaje, în care din 1939 a funcționat Pinacoteca, primul muzeu de artă din oraș, cu cca. 160 de lucrări ale artiștilor plastici basarabeni și români, selectate de sculptorul Alexandru Plămădeală, în Al Doilea Război Mondial, pentru a fi salvate, încărcate în vagoane și trimise spre Harkov (Ucraina), unde nu au mai ajuns. În 1944 muzeul a fost redeschis cu exponate transferate de la Galeria Tretiakov (Moscova) și de la Ermitaj (Sankt Petersburg). Apoi în clădire a funcționat Comitetul Central al partidului comunist al RSSM, din 1964 Palatul Pionierilor, aripa stângă găzduind Societatea Republicană „Știința”, din 1976 Muzeul de Istorie a partidului comunist al Moldovei, nou înființat, pentru care clădirea a fost extinsă cu aripa dreaptă, simetrică cu cea veche din stânga, clădirea primind forma literei „T”. După restaurarea clădirii (2014-2016), în ea s-a redeschis Muzeul Național de Artă al Moldovei, azi având în patrimoniu peste 39.000 de opere de artă din sec. XV-XXI.
Lângă el se află Teatrul Republican de Păpuși „Licurici”, fondat în 1945, în care azi activează trupa de limbă română şi trupa de limbă rusă.
Biblioteca Națională a Republicii Moldova, are la bază Biblioteca Publică Gubernială a Basarabiei, inaugurată în 1832 într-o casă închiriată. În timp fondul de carte al bibliotecii crescând, a fost mutată de mai multe ori, din 1918 funcționând în spaţiul Primăriei Orăşeneşti. În 1940, numită Biblioteca Republicană, a fost amplasată în sediul fostei Biblioteci Centrale românești, evacuată și din 1961 în actuala locație, azi patrimoniul ei cuprinzând cărți vechi, unele din sec XVII, documente, hărți, fotografii, privind istoria Moldovei, literatură universală etc. În fața ei, în memoria poetului, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, în 1997 s-a inaugurat Monumentul lui Vasile Alecsandri.
Muzeul Național de Istorie a Moldovei, inaugurat în 1987, funcționează într-o clădire construită pe locul fostului Gimnaziu nr. 1 de băieți, ulterior Liceul de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, în perioada 1945-1963 ocupată de un detașament de grăniceri, apoi de Universitatea Tehnică, distrusă de cutremurul din 1977, ulterior demolată și înlocuită cu actuala, care a păstrat doar aspectul exterior al celei vechi, în stil eclectic. În ea sunt amenajate 12 săli de expoziții, cu peste 300.000 de exponate, având la bază colecțiile Muzeului Gloriei Militare și ale Muzeului de Stat de Istorie, cărora li s-au adăugat și cele din unele muzee desființate, prezentând istoria Moldovei din preistorie până în sec. XX.
În fața intrării principale se află statuia Lupoaicei (Lupa Capitolina), o copie a celei din Roma (Italia), donată orașului în 1926, care a dispărut în anii 1940 și la sfârșitul anilor 1980 a fost refăcută.
Încă câteva minute și am ajuns pe bulevardul Ștefan cel Mare, pe care am continuat plimbarea prin oraș.
Orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, a fost prima dată menționat documentar în1436, situat în ținutul locuit de ostașii secui, stabiliți acolo de voievozii Moldovei, ca scut în calea tătarilor (1224-1359), ostași după care se presupune că a fost numit. În decursul timpului drumurile comerciale fiind ocupate de tătari, acestea s-au mutat, cel mai important trecând prin Chișinău, care a început să se dezvolte, la sfârșitul sec. XVII primind statutul de târg (oraș).
Intrând sub stăpânirea rusească, din 1812 a devenit capitala Basarabiei, numită Kișiniov, din 1834 târgul molodovenesc de pe malul Bâcului fiind extins cu partea rusească. Pentru exportul produselor din zonă, mai ales cereale, s-a a realizat calea ferată spre portul Odessa, inaugurată în 1871. Comerțul înflorind, în acea perioadă în capitală și orașele provinciei s-au stabilit numeroși ruși, ucraineni, germani și evrei, ultimii fiind atacați de Orhana (poliția secretă țaristă) prin progromurile din anii 1903-1905, în Chișinău fiind omorâți cca 50 de evrei, 600 răniți grav, casele și magazinele lor fiind devastate, ducând la emigrarea lor în masă.
După Unirea cu România (1918), Chișinău a devenit reședința județului Lăpușna, din 1930 declarat municipiu. Interbelic orașul s-a dezvoltat, în el fiind înființate numeroase instituții de cultură, școli, spitale, fabrici, etc., cca. 70% din clădirile orașului fiind distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, ulterior orașul fiind refăcut. După anexarea Basarabiei la URSS, s-a constituit RSS Moldovenească. Începând din anii 1950 la Chișinău a început industrializarea forțată, s-au înființat noi școli, Universitatea cu numeroase facultăți de profil, teatre, cinematografe, spitale, bănci, etc.
În 1991, o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice, a devenit capitala Republicii Moldova, independența ei fiind adoptată prin declarația Parlamentului.
În oraș s-au păstrat biserici și clădiri istorice, multe din ele situate pe artera principală a capitalei, bulevardul Ștefan cel Mare, întins pe cca. 4 kilometri și pe străzile adiacente, pe care doream să le văd și eu.
Rulând din Focșani, în drum oprindu-mă în 3 orașe și stând la vama dintre țări cam o oră și jumătate, am ajuns de abia seara la Chișinău, unde îmi rezervasem cazarea la Hotelului T.A. Collection, ascuns în spatele clădirilor ce mărginesc bulevardul, în apropiere de unul din capetele lui, hotel modest, liniștit, cu tot confortul, personal serviabil și preț rezonabil, pe care îl recomand tuturor.
A doua zi de dimineață am pornit să explorez orașul, prima dată îndreptându-mă spre un muzeu, aflat pe o stradă paralelă cu bulevardul, în apropierea hotelului.
Muzeul de Istorie Militară a fost inaugurat în 1995, etalând peste 20.000 de obiecte heraldice, fotografii, documente, hărți, arme, obiecte și vestimentație militare, dispuse cronologic, începând cu preistoria, până la etapa contemporană.
În apropierea muzeul se află una din multele școli din Chișinău, Liceul Teoretic „Minerva”.
De acolo m-am întors la bulevard, l-am traversat și am urmat strada Armenească, mărginită de un amestec de clădiri vechi și noi, pe care se află și intrarea în Piața Centrală a orașului.
Am cotit pe una din străduțele adiacente pentru a vedea Sinagoga Habad Lubavitch, Sinagoga geamgiilor, construită în perioada 1896-1898, una din multele sinagogi existente în acel secol când, după o regulă tacită, pentru 500 de evrei din oraș, trebuia construită câte o sinagogă. În 1964 sinagogile au fost închise, cea a geamgiilor rămânând singura funcțională în oraș.
Îndreptându-mă spre Catedrala Mitropolitană, am trecut pe lângă instituții culturale și de învățământ:
Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici”, fondată în 1940, cu Orchestra Simfonică, Capela Corală Academică „Doina”, Orchestra de Muzică Populară „Folclor” etc., numită după violonistul, dirijor și compozitor, născut la Chișinău
În fața ei, amintind de fostul primar al orașului, e postată statuia Karol Schmick (1877-1903).
Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale”, fondat în anul 1990
Universitatea Liberă Internațională din Moldova, instituție privată de învățământ superior, fondată în 1992
Teatrul Dramatic Rus de Stat „A. P. Cekhov”, fondat în 1934 la Tiraspol, în 1940 mutat la Chișinău, în Al Doilea Război Mondial mutat la Odessa (1941), apoi în alte localități și din 1945 revenit la Chișinău
La capătul străzii mi s-a arătat, maiestuoasă, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1830-1836.
Clădirea din piatră și cărămidă, de formă cubică, a fost prevăzută cu o cupolă centrală, susținută de 4 piloni. Pe fațade s-au creat câte un portic, mărginit de 6 coloane dorice, susținând cornișa decorată, terminată superior cu un fronton triunghiular, fiecare fiind accesat pe un șir de trepte.
În interior prezintă altarul principal „Nașterea Domnului” și 2 altare laterale.
Altarul din stânga inițial a fost închinat Sf. Alexandru Nevski, azi Sf. Ștefan cel Mare,
cel din dreapta Sf. Nicolai Mirlikysky (Sf. Nicolae de la Mira), azi Acoperământului Maicii Domnului.
În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremurul din 1940, de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, când cupola a fost distrusă, ulterior reconstruită (1956). Sub regimul sovietic catedrala a fost dezafectată, clădirea fiind folosită ca sală de expoziții, după 1996 reluându-și rolul de catedrală.
O dată cu catedrala, la 40 metri de ea, a fost construită și clopotnița, distrusă de bombardamentele din 1941, demolată în anii 1960 și refăcută în 1998 după modelul inițial. Turnul-Clopotniță prezintă 4 niveluri, cel superior sub forma unui foișor circular, acoperit de o cupolă. Pe fațadele primului nivel s-a creat câte un portic, mărginit de 2 coloane, susținând un fronton triunghiular, prin cel de pe latura sudică putând fi accesată capela interioară inițială.
Descoperindu-se că clopotul mare, turnat din puștile turcești, cântărind cca 6,5 tone, nu încăpea în clopotniță, a fost postat în Arcul de Triumf, poartă de intrare în incinta catedralei, atunci numit „Porțile Sfinte”, construit în anii 1840-1841 pentru comemorarea victoriei armatei ruse în Războiul ruso-turc (1828-1829), de 13 metri înălțime, cele 4 porțiuni ale bazei, cu pasaje pentru pietoni, prezentând câte 2 piloni în stil corintic, nivelul superior fiind decorat în stil clasic. În 1945, sub regimul sovietic, pe exteriorul arcului s-au postat plăcuțe inscripționate cu numele eroilor armatei sovietice din Al Doilea Război Mondial, îndepărtate în 1991, după obținerea independenței.
În Parcul Catedralei interbelic s-a postat Monumentul celor Trei Martiri uciși în anul 1917, înlăturat de sovietici și refăcut în 2016, prezentând 3 basoreliefuri cu chipurile celor 3 martiri, Alexei Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea și un vultur din bronz cu aripile desfăcute, pregătit să zboare.
Trecând pe lângă fântâna arteziană, am urcat scările spre Arcul de Triumf și, traversându-l, am ieșit în bulevard.
Vis a vis, în Piața Marii Adunări Naționale, am văzut clădirea Guvernului Republicii Moldova, construită în anii 1960-1965 pe locul sediului Mitropoliei și a Casei Eparhiale Basarabeană, distruse în Al Doilea Război Mondial, inițial folosită în scop administrativ.
Urmând bulevardul, am ajuns la Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, cel mai vechi parc din capitală, cu numeroase specii de arbori și arbuști, despre care se presupune că ar fi fost plantat în 1818. În perioada 1825-1835 s-au amenajat aleile, parcul a fost înconjurat cu un gard din nuiele, ulterior înlocuit cu unul din lemn, apoi din zid, în final cu unul din fontă (1868-1869), în el fiind create 7 intrări, una dintre ele păzită de 2 lei, despre care se spune că au fost aduși de la un fost conac, distrus în Al Doilea Război Mondial. În parc s-au creat 4 bazine de apă, 2 cu fântâni arteziene, din care azi funcționează doar una, pavilioane pentru recreație, leagăne pentru copii, 2 orologii etc.
În 1885, în mijlocul unei rondele cu flori, pe un postament înalt, sub forma unei coloane dorice, s-a postat bustul lui Al. Puskin, poet, dramaturg clasic rus (1799-1837).
În 1928, aniversând 10 ani de la Marea Unire, s-a inaugurat statuia Ștefan cel Mare, Domnitorul Moldovei în anii 1457-1504.
În 1958 pe una din aleile parcului s-au postat busturile din bronz ale unor reprezentanți importanți ai literaturii române, aceasta primind numele de Aleea Clasicilor.
Până în 1963 parcul putea fi accesat plătind bilet de intrare, apoi intrarea a devenit liberă. În decursul timpului a avut mai multe denumiri- Grădina Alexandru, în cinstea împăratului Alexandru al II-lea), Parcul Aleksandr Pușkin, Grădina Publică Orășenească, cea actuală primind-o în anii 1990, după obținerea independenței.
În prima clădire după parc, numită Teatrul Gastronomic, după mine ciudat, funcționează un restaurant cu mâncăruri specifice.
Pe cealaltă parte a bulevardului se află Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”, fondat în 1957, numit după soprana, simbol al muzicii și culturii populare din Moldova (1935-2012), având la bază Teatrul Muzical-Dramatic, înființat în 1920.
Dorind să văd o catedrală, am făcut un mic ocol, în drum trecând pe lângă Liceul „Spiru Haret”, fosta Școala medie nr. 56, una dintre școlile înființate în 1964 în oraș.
A fost numit după matematicianul, astronom și pedagog român, de origine armenească, de 3 ori ministru al educației, fost membru titular al Academiei Române, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc, statuia Spiru Haret (1851-1912) fiind postată în 2016 în curtea școlii.
În 1840 comunitatea catolică din Chișinău, compusă majoritar din polonezi, constituită la sfârșitul anului 1830, primind aprobarea de la Sankt Petersburg, a construit Catedrala Romano-Catolică „Providența Divină”, clădire în stil neoclasic târziu, cu influențe din Renașterea italiană.
În 1964 biserica a fost cedată Școlii nr. 56, care a folosit-o pentru diverse adunări ședințe etc., ulterior a găzduit un studiou de înregistrări și un depozit al studioului cinematografic „Moldova Film”, din 1988 un teatru poetic. După numeroase apeluri făcute autorităților, în 1989 clădirea a fost returnată parohiei, reluându-și funcția religioasă.
Revenind la bulevard, am continuat plimbarea printre clădirile noi, unele „zgârie-nori”, construite ca sedii administrative și politice, în cea din apropierea teatrului, ridicată în anii 1984-1987, ca sediu al Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, azi funcționând Președinția Republicii, vis a vis de ea Parlamentul Republicii Moldova, o altă clădire găzduiește Judecătoria Chișinău, ministere, firme administrative etc.
Mi-a atras atenția o clădire veche. Fosta Casă Herța, în stil eclectic, a fost construită la începutul sec. XX de nobilul Vladimir Herţa, pe locul unei vechi clădiri (1830), în care o perioadă a funcționat un orfelinat, achiziționată și demolată de acesta în 1903. Ulterior preluată de un grup de artiști plastici, aceștia au înființat Pinacoteca Municipiului Chișinău, sub regimul sovietic transformată în Muzeul Republican de Arte Plastice.
Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față a Mântuitorului”, monument de arhitectură, a fost construită în perioada 1898-1902, în stil ruso-bizantin, ca și Capela „Sf. Împărați Constantin și Elena” din cadrul Gimnaziului nr. 2 pentru băieți.
Fiind finanțată de consilierul de stat Constantin Namestnik, conform dorinței testamentare, acesta a fost îngropat în ea (1905).
În perioada sovietică a fost desființată, clădirea fiind transformată în Planetariu (1962).
În timpul manifestațiilor pentru independența Republicii Moldova, s-a produs un incendiu care a distrus cupola (1989), refăcută în 1991, când biserica a fost restaurată și predată Mitropoliei, reluându-și funcția religioasă și primind noul hram.
Încă câteva minute și aveam să ajung la obiectivul meu final, situat în apropiere de capătul bulevardului.
Universitatea Tehnică, fondată 1964 ca „Institutul Politehnic din Chişinău”
Monumentul Mitropolitului Petru Movilă, postat în 1996
Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, din cadrul Spitalului de Traumatologie și Ortopedie, a fost construită în 1901, în stil ruso-bizantin, ca Paraclis al Spitalului Orășenesc.
În perioada sovietică a fost dezafectată și folosită în alte scopuri, din 1992 fiind reamenajată în scop religios.
Fiind cadru universitar la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș” Arad, în toate excursiile mele doresc să văd clădirile în care funcționează în alte localități. Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Chișinău a fost înființată în 1945 ca Institut de Medicină, cu Facultatea de Medicină Generală, ulterior fiind adăugate Facultatea de Pediatrie (1954), Facultatea de Stomatologie (1959), Facultatea de Medicină Preventivă (1963) și Facultatea de Farmacie (1964), din 1991 devenind Universitate.
În ultima zi dintr-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Nagykanizsa, pe drumul de întoarcere în România, după o oră de rulat, m-am oprit în satul Mosdós, pentru a vedea fostul Castel Pallavicini (Pallavicini kastély), construit în sec. XIX de contele Eduard Pallavicini, propietar a numeroase moșii din zona Szeged.
Mergând frecvent în zona Mosdós la vânătoare, considerând că aerul și clima zonei diminuau boala lui respiratorie, contele a cumpărat moșia, până în 1892 a construit castelul în stil eclectic, asemănător celor scoțiene și s-a mutat în el. Pe lângă camerele de locuit, în castel a creat o bibliotecă cu cca. 4.000 de volume și și-a expus colecția de capete de cerbi împăiate.
În jurul lui a plantat diverse soiuri de copaci, creând un parc întins pe 17 hectare, în apropierea castelului postând o fântână și pe alei statui.
După moartea sa (1932) castelul a fost moștenit de fiul său György. Nelocuind acolo, l-a dat în grija administratorului moșiei, pentru care s-a construit un mic conac, azi numit „micul castel”.
În 1936 conducerea comitatului Somogy l-a cumpărat în scopul amenajării unui spital, în 1939 în el fiind găzduiți refugiații militari polonezi, apoi preluat de sovietici (1944) și folosit ca spital militar, 3 ani mai târziu devenind căminul copiilor refugiați greci.
Începând cu anul 1949 în castel funcționează Spitalul TBC și de Cardiologie al Județului Somogy, din 2002 fiind întreținut de Biserica Reformată din Ungaria.
În următorul sat, Nagyberki, pe marginea șoselei se poate vedea Castelul Schmidegg-Vigyázó (Schmidegg-Vigyázókastély), construit de contele Kristóf Niczky în 1760 și folosit doar când acesta venea, din Viena, la vânătoare. Fata sa Anna Mária căsătorindu-se cu contele László Schmidegg (1772), a primit în dar castelul și pentru a putea locui acolo, acesta a fost modificat, primind actuala formă de „U” și decorat în stil rococo.
După moartea ei (1816), fiind administrat pe rând de diverși membri ai familiei, castelul a fost neglijat și în 1862 vândut, împreună cu întreaga moșie, contelui Vigyázó Sándor, care l-a renovat, a refăcut clădirile fermei și a amenajat un parc înconjurător cu copaci și tufișuri ornamentale. Contele l-a folosit temporar, când venea la vânătoare, sau pentru relaxare. Prin testament, a lăsat întreaga moșie Academiei Maghiare de Științe.
În Al Doilea Război Mondial moșia și castelul au fost ocupate de armata sovietică care, defrișând o parte din parc, a creat un mic aeroport. După retragerea lor, localnicii au devastat castelul. În 1945 a fost naționalizat și transformat în Școală primară, aceasta funcționând până în 1978, când s-a mutat într-o clădire nouă. După ce a fost renovat, în perioada 1985-2016 castelul a fost ocupat de Arhivele Județului Somogy, apoi a fost părăsit.
După 2 ore de condus spre est m-am oprit la Moara de vânt din satul Felsőszentiván (Felsőszentiváni Szélmalom), construită în sec. XIX pentru măcinarea cerealelor. În perioada 1925-1926 fiind deținută de Nagy Torma Vince, tâmplar, constructor de mori, a fost modernizată și folosită până în anii 1960, când sistemul de mori a fost desființat. În decursul timpului s-a degradat, apoi o furtună puternică (2005) a dărâmat partea de nord, distrugând o parte din mecanismele de funcționare. În perioada 2018-2020 moara a fost refăcută, redevenind funcțională, punct de atracție turistic. E compusă dintr-o clădire înaltă, cu acoperiș, pe care e postată o elice (14 m diametru), palele ei, acționate de vânt, crescându-i rotația. În interior există 2 pietre de moară mari, una fixă, pe care se așează grânele și a doua, situată deasupra, care fiind acționată de rotația elicei, se freacă de prima, măcinându-le.
A fost ultima oprire, de acolo până în România, la Arad, mai având de parcurs cca. 190 kilometri, mare parte pe autostradă.
Orașul Nagykanizsa din județul Zala, situat în sud-vestul Ungariei, a fost prima dată atestat documentar în sec. XIII ca fiind un important centru strategic și comercial, loc de intersecție a 5 rute care legau Europa Centrală de zona Balcanică și Marea Adriatică, dar arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic. În timp orașul a fost fortificat, cetatea fiind frecvent asediată în sec. XVI de otomani, care în 1690 au cucerit-o. Sub ei localitatea s-a dezvoltat, în ea fiind construite moschei, școli, amenajate magazine, etc. După retragerea turcilor fortificațiile au fost dărâmate și localitatea a trecut sub controlul nobililor maghiari.
În a doua jumătate a sec. XIX dezvoltarea a luat avânt, s-au construit numeroase clădiri, biserici, școli, bănci, fabrici, etc., s-au creat iluminatul stradal, rețele de apă, orașul a fost conectat prin căi ferate cu Budapesta, Viena și Rijeka, ceea ce a îmbunătățit comerțul. La terminarea Primului Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), Nagykanizsa a fost inclus în Ungaria, devenind oraș de frontieră. După 1945 a fost ocupat de trupele sovietice, intrând sub regim comunist, din care a scăpat în 1989.
În ultima zi a unei excursii prin Ungaria, pentru a vedea măcar centrul acestui oraș, am făcut o scurtă oprire, parcând în Piața Széchenyi, în apropierea Centrului Cultural Hevesi Sándor (Hevesi Sándor Művelődési Központ), construit în anii 1972-1976, în el desfășurându-se diferite evenimente culturale și piese de teatru.
M-am îndreptat spre Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus” (Jézus Szent Szíve templom), situată pe locul unde în sec. XVIII, în fostul cimitir, s-au construit Capela „Sf. Ioan de Nepomuk”, în stil baroc (1764) și lângă ea o clopotniță, care și-au pierdut rolul în 1784, cimitirul fiind închis. Dorindu-se construirea bisericii, în 1824 capela a fost extinsă, până în 1826 s în interior s-au creat pronaosul, naosul, altarul principal, s-a construit turnul dotat cu ceas, în 1844 fiind dotată cu o orgă donată de un comerciant evreu, schimbată în perioada 1922-1927, când s-a efectuat pictura interioară și s-au postat statui prezentând personaje religioase.
Din 1941 devenită biserică parohială și fiind neîncăpătoare, până în 1942 o parte din vechea clădire a fost demolată, apoi extinsă în forma actuală, la fațada principală fiind creat turnul-clopotniță, dotat cu un ceas. În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori (1955, 1959, 1962), ultima renovare fiind efectuată în anul 2000.
De acolo am urmat o stradă mărginită de case de epocă între care mi-a atras atenția o clădire în stil Art Nouveau, fostul PalatBogenrieder (Bogenrieder Palota), construit în 1914 de un arhitect maghiar din Timișoara pentru farmacistul József Bogenrieder.
Vis a vis, pe colț, cu o fațadă îndreptată spre Piața Deák Ferenc, Palatul Pénzügyi (Pénzügyi Palota), clădire în stil eclectic, prevăzută cu o cupolă ornamentală, a fost construită în perioada 1902-1930 pentru filiala Băncii Austro-Ungariei, înființată în Nagykanizsa în 1879.
Din 1924 în ea a funcționat o filială a Băncii Naționale Maghiare, azi fiind folosită în același scop și numită Palatul Financiar.
În centrul Pieței Deák Ferenc se află Monumentull Regimentului 48 Infanterie (48-as gyalogezred emlékmű), un memorial din bronz, postat în 1934, comemorând eroii din Primul Război Mondial,prezentând în poziție de luptă un soldat, împreună cu poetul Petőfi Sándor, care a făcut parte din acel regiment.
Ieșind din piață am trecut pe lângă o clădire în stil eclectic combinat cu secession, azi numită Palatul de Asigurări, construită la începutul sec. XX pentru filiala Primei Societăți Generale de Asigurări din Ungaria (Első Magyar Általános Biztosító Társaság), înființată în Nagykanizsa în 1857.
Pe aceeași parte a străzii, în curtea interioară a unei case, pe vremuri deținută de comunitatea evreiască, se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1807-1822, fiind ascunsă vederii, în acele timpuri fiind interzis să fie ridicată pe frontul stradal și extinsă la începutul sec. XX, azi nefuncțională, pe care doream neapărat să o văd. Am avut noroc că tocmai atunci a ieșit un personaj pe poartă și m-a lăsat să intru DAR… doar o placă, postată în fața intrării, mai amintește de localnicii evrei exterminați în Al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare…
Ieșind din incintă, pe cealaltă parte a străzii am văzut fostul Palat Batthyány, în stil baroc, construit între 1705-1712 din pietrele fostului castel Nagykaniza, în care începând cu anul 1968 și azi funcționează Muzeul Thúry György, cu expoziții permanente prezentând istoria zonei, dezvoltarea orașului, etalând și descoperirile arheologice.
În centrul istoric se află și Casa Fierarului (Vasemberház), monument istoric, clădire în formă de „L”, cu 2 etaje și parter, construită în sec. XVIII în stil baroc, un secol mai târziu fiind adăugate elemente clasiciste și create arcadele parterului, în care și azi funcționează diverse magazine, etajele fiind ocupate de locuințe, azi o parte fiind amenajate pentru desfășurarea căsătoriilor, a unor evenimente culturale, recepții, etc. În anul 2000 în curtea interioară s-a inaugurat un parc memorial cu statui, dedicat Martirilor de la Arad din 1848-1849 și în 2016 deasupra intrării principale a fost postat un basorelief prezentând stema familiei Batthyány.
Clădirea este numită după atelierul de fierărie care a funcționat în ea, de el aducând aminte și statuia fierarului postată superior, pe fațadă.
Una din laturile clădirii mărginește o zonă pietonală, amenajată cu bănci pentru relaxare, în 2019 în ea fiind postate 2 statui, Soțiile Negustorilor (Kereskedő feleségek), înfățișând 2 femei purtând îmbrăcăminte elegantă, în stil victorian, conversând, simbolizând prosperitatea orașului în trecut.
Vis a vis de clădire, la intrarea în Piața Elisabeta, se află Monumentul Regimentului 20 Infanterie(20-as honvéd gyalogezred), comemorând eroii regimentului care și-au dat viața în Primul Război Mondial.
În stânga piața e mărginită de o clădire simplă, cu 3 etaje, construită în anii 1936-1937 pentru Primăria Nagykanizsa (Nagykanizsa Városháza), care funcționează și azi. În perioada ocupației sovietice pe ea a fost postată stema U.R.S.S., în 1990 îndepărtată.
Prima piață a fost creată după retragerea otomanilor, în locul unde se intersectau 2 rute comerciale, în jurul ei locuitorii bogați construindu-și case, în 1753 numită Piața Cerealelor, la 2 ani după moartea Reginei Elisabeta (1898) primind numele Piața Elisabeta (Erzsébet-tér), în care azi se află și statuia Reginei Elisabeta, inaugurată în 2012.
După 1945 orașul fiind ocupat de sovietici, a fost numită Piața Libertății, în mijlocul ei fiind construit Monumentul Eroilor Sovietici, îndepărtat după 1990, o dată cu schimbarea regimului politic, ulterior piața fiind reamenajată, când central s-a creat un pavilion muzical.
În sec. XVIII pe una din marginile pieței s-a construit un conac, un secol mai târziu folosit ca Hotel Zöldfa și restaurant, între anii 1850-1880 o sală de la etaj fiind amenajată pentru spectacole de teatru. În perioada 1871-1937 a găzduit Palatul Justiției, în Al Doilea Război Mondial a fost transformată în spital (1943-1945) și în 1954 ocupată de Școala Primară Zrínyi Miklós-Bolyai János (Zrínyi Miklós-Bolyai János Általános Iskola), din 2024 școală reformată.
La capătul pieței, lateral de conac, în 1758 s-a postat grupul statuar „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), creat de sculptori din Graz, prezentând central o coloană, pe ea Sf. Treime, superior Tatăl și Fiul, la picioarele lor Sf. Maria înconjurată de îngeri, în fața coloanei 5 socluri cu statuile Sfinților Anton, Ladislau, Ștefan, Emeric, Ioan Botezătorul. Din 1869 a fost mutat în alte două locații și după ce a fost restaurat, în 2012 readus în Piața Elisabeta.
Lateral de ea se află alte 2 statui, cea din stânga, creată în 2012, e de fapt o fântână cu apă potabilă, Fântâna Orașelor Înfrățite (Ikervárosok szökőkútja), o coloană din care curge apa, de care se sprijină un biciclist, pe locul spițelor bicicletei fiind inscripționate numele orașelor.
În 2016, în dreapta ei, s-a postat statuia Bethlen István (Bethlen István szobor), fost prim-ministru în perioada 1921-1931, pe lângă care am părăsit și eu piața.
În drum spre mașină, am trecut pe lângă Biserica Reformată (Református Egyház), construită în 1934, în stil romanic, cu un turn de 19 metri înălțime, prevăzut cu un ceas.
Excursiile Monicăi 