Arhive categorie: în lume

Chișinău, Republica Moldova- din centrul istoric spre Parcul Valea Trandafirilor

Publicat pe de
1

Fiind doar pentru o zi în Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am văzut mare parte din obiectivele centrului istoric, pe care mi le propusesem și Parcul Valea Morilor, am parcurs bulevardul Ștefan cel Mare spre capătul sudic, de unde urma să mă îndrept spre un alt parc din oraș.

Pe acea porțiune mi-au atras atenția câteva clădiri administrative și culturale, prima fiind Primăria Chișinău, monument istoric, construită pe locul fostei stații de pompieri, terminată în 1902. În Al Doilea Război Mondial clădirea a fost bombardată de 2 ori (1941, 1944), de fiecare dată a fost refăcută, administrația locală revenind în clădire abia în 1951.

Pe aceeași parte a bulevardului în anii 1903-1911 a fost construit un nou sediu al Băncii Municipale, clădire în stil eclectic, cu elemente neoclasice și baroce, prevăzută cu o cupolă sferică, având fațadele decorate cu pilaștri și perechi de coloane ce susțin frontoane triunghiulare, porticul de la intrarea principală fiind accesat pe un șir de trepte, străjuit de 2 lei sculptați. După ce pentru bancă s-a construit un nou sediu (1973), interiorul clădirii având o acustică bună, a fost amenajat ca sală de concerte, cu 555 de locuri, numită Sala cu orgă, inaugurată în 1978, în ea desfășurându-se doar concerte de muzică clasică.

Teatrul Național „Mihai Eminescu”, înființat în 1921 la inițiativa câtorva scriitori renumiți și personalități, între care ministru al Basarabiei în guvernul României, funcționează într-o clădire, în stil neoclasic, prezentând pe fațada principală  un portic central, mărginit de 4 coloane corintice, flancate de doi piloni pătrați, care susțin un fronton triunghiular, fațadele laterale cu porticuri centrale mărginite de câte 6 coloane, susținând câte un fronton triunghiular , superior o cupolă circulară care acoperă sala de spectacole interioară. Construcția a fost începută în anii 1930-1935, pe un colț al fostei piețe a Poliției, o perioadă lucrările stagnând din pricina lipsei fondurilor, fiind reluate în perioada 1949-1954. Din 1988 teatrul a primit numele renumitului poet, din 1994  devenind Teatru Național.

Centrul Național Anticorupție (CNA) cu Procuratura

Curtea de Conturi

După cca. 30 minute am ajuns la capătul bulevardului unde mi-au atras atenția sculpturile postate de-a lungul unui zid din piatră. Cotind după el, am ajuns la intrarea în Centrul Expozițional „C-tin Brâncuși”, înființat în 1990, cu expoziții permanente de artă plastică contemporană ale membrilor Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova, în el fiind organizate și expoziții temporare pictură, sculptură, grafică, ceramică etc., vernisaje, concursuri, evenimente culturale internaționale.

Pentru a traversa enorma intersecție, a trebuit să străbat un pasaj subteran, în care erau amenajate numeroase magazine.

Ieșind din el, m-am îndreptat spre Hotelul Chișinău, în apropierea căruia se află Monumentul Eliberării, dedicat eroilor din Al Doilea Război Mondial, inaugurat 1969, cu ocazia a 25 de ani de la eliberarea Moldovei, ofensiva sovietică învingând trupele Germaniei naziste (1944),   

Lateral de el, într-o clădire monument de arhitectură, situată pe colțul intersecției, funcționează Academia de Științe a Moldovei, fondată în 1946 în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS, în 1949 devenind Filiala Moldovenească a Academiei de Ştiinţe a URSS, în 1960 transformată în Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti, în 2004 reorganizată.

Am cotit pe bulevardul Dacia, îndreptându-mă spre Mânăstirea Ortodoxă „Sf. M. Mc. Teodor Tiron”, cu obște de călugărițe, cunoscută popular ca Mânăstirea Ciuflea. Biserica mânăstirii, din piatră albă, cu 9 cupole au­rite, a fost construită între anii 1854-1858 de către de frații Teodor și Anastasie Ciufli, de origine aromână,la periferia orașului, în zona numită atunci Mălina Mică, ulterior ctitorii fiind înmormântați lângă zidul ei sudic.

Drept omagiu adus ctitorului principal, azi în curtea mânăstirii e postat Monumentul memorial Anastasie Konstantinovici Ciufli (1801-1870).

În piața din fața bisericii, unde se aflau prăvăliile și casele evreiești, în 1903, în ultima zi de Pesah, a început primul progrom de la Chișinău, care a durat trei zile, când au fost ucise  51 de persoane, dintre care 49 evrei și răniţi peste 300, au fost jefuite, distruse, sau avariate, în jur de 800 de case şi prăvălii.

Din 1962 biserica a fost reparată, pictura murală interioară restaurată și declarată Catedrală Episcopală, funcționarea ei fiind permisă de regimul comunist.

Lângă biserică s-au construit chiliile pentru călugărițe, bucătăria și trapeza, clădirea administrativă, mica  Biserică de iarnă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, în care s-a postat o parte din moaștele Sf. M. Mc. Teodor Tiron, s-a înființat Muzeul de Artă Bisericească și în 2002 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a acordat statutul de mânăstire, în subordinea Mitropoliei Moldovei.

În 2008 a fost adusă de la muntele Athos icoana Maicii Domnului „Portăriţa”, azi păstrată în Biserica de iarnă a mănăstirii.

Părăsind mânăstirea, m-am îndreptat spre parc, punctul final al vizitei mele prin Chișinău.

În drum am trecut pe lângă Biserica Armenească Apostolică „Învierea Domnului”, de fapt o Capelă construită în 1916 de comunitatea armeană din Chișinău, în incinta unui cimitir armenesc și polonez foarte vechi, care a folosit-o pentru slujbe funerare, pomeniri și ocazional sărbători religioase.

Parcul Valea Trandafirilor a fost amenajat în anii 1968-1969 pe un deal anterior cultivat de localnici cu trandafiri, petalele lor fiind folosite pentru prepararea renumitei dulceți, atunci numit „Parcul orășenesc de cultură și odihnă Lenin”.

Se întinde pe 145 de hectare cu cca. 50 de specii de arbori și arbuști, străbătute de alei, din care 9 hectare sunt ocupate de cele 3 lacuri, cu margini îndiguite, formate pe cursul unui pârâu.

În el s-au creat Orășelul Copiilor, cu carusel, roată panoramică de 20 metri înălțime, numită popular “roata dracului”, terenuri de joacă și de sport, un mic amfiteatru, în anii 1970 pe alei s-au postat sculpturi ale artiștilor din țările URSS, la una dintre intrările în parc s-a construit un cinematograf, azi închis, etc.

Pe malurile lacurilor s-au amenajat restaurante cu terase, un debarcader și un hangar pentru bărci, folosite pentru plimbări pe lacuri și canotaj.

Până în 2015 pe o parte din suprafața parcului s-a construit zona rezidențială Melestiu, alcătuită din 8 blocuri, centre comerciale și parcare subterană.

Cu acest parc vizitarea Chișinăului a luat sfârșit, a doua zi urmând să mă întorc în România.

Citește și Iași- Grădina Botanică „Anastasie Fătu” și Parcul Expoziției

Chișinău, Republica Moldova- din bulevardul Ștefan cel Mare spre Parcul Valea Morilor și retur

Publicat pe de
1

Vizitând orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, după ce am străbătut o mare parte a bulevardului Ștefan cel Mare, m-am îndreptat spre cel mai renumit parc al orașului, inițial urmând o stradă paralelă (str. București), mărginită de clădiri mai noi, din loc în loc intercalate cu case vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Școală Primară

Mitropolia Basarabiei, biserică ortodoxă de rit vechi, care a funcționat până în 1944, fiind reactivată în 1992 

fosta Clinică Pediatrică- secția de oftalmologie, fondată la începutul sec. XX de Dr. Iulia Kviatkovski

Liberty Business Center

Conacul Dolivo Dobrovolski, construit în a doua jumătate a sec. XIX, monument istoric, azi sediul Ambasadei Bulgariei

După aproximativ 20 min. am ajuns la Palatul Republicii, creat în 1984 pentru întrunirile de rang înalt, în perioada guvernării sovietice numit Sala Prieteniei, nume schimbat în timp de 2 ori, din 1995 primindu-l pe cel actual. Azi în palat, pe lângă numeroasele summituri, conferințe, congrese, ceremonii, se desfășoară și concerte, festivaluri, expoziții etc.

De la palat am cotit spre parc, prin cartierul liniștit, urmând ca în drum să văd 2 instituții culturale.  

Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, cel mai vechi muzeu din Republica Moldova, a fost creat după 1889, cînd Zemstva Basarabiei a organizat prima Expoziţie Agricolă şi Industrială, cu exponatele etalate în cadrul ei, pentru el fiind construită actuala clădire, terminată în 1905. În decursul timpului patrimoniul muzeului a crescut, azi muzeul deținând cca. 135.000 de piese.  

Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, situată în apropierea uneia dintre intrările în parc, a fost formată prin comasarea Institutului de Stat al Artelor și a Academiei de Muzică „Gavriil Musicescu”, care avea la bază Conservatorul „Unirea”, înființat în 1919 la inițiativa lui George Enescu, din 1940 numit Conservatorului de Stat. Funcționează într-o clădire construită în 1902, în stil clasicist francez, monument de istorie și arhitectură, inițial sediul Gimnaziului nr. 3 de băieți, în Primul Război Mondial transformată în spital militar, apoi ocupată de Sfatul Țării, în 1918 în ea fiind votată Unirea Basarabiei cu România.

Parcul Valea Morilor a fost înființat în 1950, la inițiativa lui Leonid Brejnev, numit atunci „Parcul Central de Cultură și Odihnă al Comsomolului Leninist”, ocupând cca. 114 hectare cu numeroase soiuri de copaci și arbuști din jurul Lacului Valea Morilor, în care azi se află un Teatru de Vară, un cinematograf, o stație de bărci, plajă, loc de joacă pentru copii, etc.

Am intrat în parc pe lângă Rotonda, un foișor mărginit de 8 coloane.

De la el pornește Scara Cascadelor, o cădere de apă centrală, fragmentată de bazine mici, mărginită de 2 șiruri de trepte, formate din câte 218 trepte, lateral având elemente decorative.

Căderea de apă e fragmentată de terase, ornate cu bazine de apă, sculpturi și coloane cu felinare.

În decursul timpului degradându-se, în perioada 2015-2016 rotonda și scara au fost restaurate.

Ajungând la capătul scării, lateral de ea am văzut Monumentul „Cișmeaua Generalului Georgescu P. Ion”, creat în 1937 de administrația armatei române, la inițiativa generalului, în cinstea victoriilor în luptele de la Mărăști și Mărășești, din timpul Primului Război Mondial, sub conducerea sovietică pe el fiind postate 3 plăci comemorând cucerirea de către URSS a Basarabiei și nordului Bucovinei.

În jurul lacului s-a creat o alee de 2,5 kilometri lungime, devenită loc de promenadă, pe care am urmat-o și eu, pe o mică porțiune.

Am părăsit parcul, urcând scara de granit, refăcută în 2018, proiectul fiind finanțat de Consiliului local al Sectorului 1 București, România, apoi trecând printr-o piațetă.

Urmând strada spre stânga, am trecut pe lângă Muzeul Național al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, creat în 1965, atunci numit Muzeul Republican de Literatură din RSSM, patronat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. În 1990 muzeu a fost desființat, un an mai târziu devenind Centrul Național de Studii Literare și Muzeografie „Mihail Kogălniceanu”, în 1997 primind actualul nume, din 2013 redevenind muzeu, trecut în administrația Ministerului Culturii. Patrimoniul muzeului cuprinde 28.000 de manuscrise, cca. 22.0000 de cărți din sec. XVI-XX, artă plastică, fotografii etc.

În aceeași zonă se află și fostul Turn de Apă, de 27 metri înălțime, construit în 1892 o dată cu apeductul orășenesc și prima rețea de canalizare din Chișinău, folosit în acel scop până în 1940, apoi preluat de pompieri, ulterior administrat de Universitatea de Stat Chișinău și folosit ca Observator. Fiind avariat de cutremurul din 1977, a fost refăcut și amenajat ca Muzeul de Istorie al orașului Chișinău, inaugurat în 1985. Turnul fiind avariat de cutremurul din 1990, a fost părăsit, ulterior renovat și în 2013 muzeul redeschis, cu expoziția permanentă „Istoria orașului”, exponatele ei datând din sec. XVI-XX,  ultimul nivel al clădirii fiind folosit pentru expoziții temporare de pictură, fotografii, documentare, concerte etc.

Revenind la piațetă, trecând de o clădire somptuoasă, am cotit și m-am îndreptat spre centrul istoric, bineînțeles în drum urmând să văd și alte clădiri din patrimoniul istoric.

Ambasada României funcționează într-o clădire veche, bine întreținută, înscrisă în Registrul monumentelor de istorie şi cultură al Municipiului Chişinău  cu numele de „Curtea urbană a lui N.I. Semigradov”.

Primul Gimnaziu laic de fete din Basarabia a fost inaugurat în 1864, cu aprobarea Inspectoratului Școlar Novorossia, programele lui școlare fiind  elaborate de către poetul și dramaturgul Gheorghe Asachi, n 1871 devenit Liceul de fete Nr.1 a Zemstvei din Basarabia, prima școală secundară feminină laică din regiune. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost transformată în spital militar, din 1918 redeschis ca Liceul de Fete „Regina Maria”, după Al Doilea Război Mondial numit Școala Medie Nr. 1, din 1954 concentrându-se mai mult pe studiul limbii franceze.

În 1990, după prăbușirea URSS, numit Liceul Teoretic Român-Francez „Gh. Asachi”, a fost mutat într-o clădire nouă, în care funcționează și azi, în piațeta din fața lui fiind postată statuia Regina Maria a României.

Clădirea inițială era legată de Capela gimnaziului, construită în 1895, în stil bizantin, părăsită după un eveniment tragic petrecut în altarul ei, în acea perioadă fiind folosită o altă capelă din curtea liceului. Capela a fost sfințită abia în 1922.

În perioada URSS a fost transformată în Muzeul Ateismului din Chișinău, după obținerea independenței Republicii Moldova reluând funcția religioasă, devenind Biserica Ortodoxă Română „Sf. Cuv. Teodora de la Sihla”.

Pe unul dintre pereții exteriori s-a postat o piatră adusă din peștera din zona Neamțului (România), unde a stat în sihăstrie Sf. Teodora, azi pe ea fiind postat un basorelief prezentându-l pe  Al. Bernardazzi, arhitect principal al orașului Chișinău în perioada 1856-1878.

O altă clădire, monument istoric și de arhitectură, este fostul Gimnaziu pentru fete, fondat de Principesa Natalia Dadiani, construită în 1901, cu subsol și 2 etaje, în care din 1939 a funcționat Pinacoteca, primul muzeu de artă din oraș, cu cca. 160 de lucrări ale artiștilor plastici basarabeni și români, selectate de sculptorul Alexandru Plămădeală, în Al Doilea Război Mondial, pentru a fi salvate, încărcate în vagoane și trimise spre Harkov (Ucraina), unde nu au mai ajuns. În 1944 muzeul a fost redeschis cu exponate transferate de la Galeria Tretiakov (Moscova) și de la Ermitaj (Sankt Petersburg). Apoi în clădire a funcționat Comitetul Central al partidului comunist al RSSM, din 1964 Palatul Pionierilor, aripa stângă găzduind Societatea Republicană „Știința”, din 1976 Muzeul de Istorie a partidului comunist al Moldovei, nou înființat, pentru care clădirea a fost extinsă cu aripa dreaptă, simetrică cu cea veche din stânga, clădirea primind forma literei „T”. După restaurarea clădirii (2014-2016), în ea s-a redeschis Muzeul Național de Artă al Moldovei, azi având în patrimoniu peste 39.000 de opere de artă din sec. XV-XXI.

Lângă el se află Teatrul Republican de Păpuși „Licurici”, fondat în 1945, în care azi activează trupa de limbă română şi trupa de limbă rusă.

Biblioteca Națională a Republicii Moldova, are la bază Biblioteca Publică Gubernială a Basarabiei, inaugurată în 1832 într-o casă închiriată. În timp  fondul de carte al bibliotecii crescând, a fost mutată de mai multe ori, din 1918 funcționând în spaţiul Primăriei Orăşeneşti. În 1940, numită Biblioteca Republicană, a fost amplasată în sediul fostei Biblioteci Centrale românești, evacuată și din 1961 în actuala locație, azi patrimoniul ei cuprinzând cărți vechi, unele din sec XVII, documente, hărți, fotografii, privind istoria Moldovei, literatură universală  etc. În fața ei,  în memoria poetului, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, în 1997 s-a inaugurat Monumentul lui Vasile Alecsandri. 

Muzeul Național de Istorie a Moldovei,  inaugurat în 1987, funcționează într-o clădire construită pe locul fostului Gimnaziu nr. 1 de băieți, ulterior Liceul de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, în perioada 1945-1963 ocupată de un detașament de grăniceri, apoi de Universitatea Tehnică, distrusă de cutremurul din 1977, ulterior demolată și înlocuită cu actuala, care a păstrat doar aspectul exterior al celei vechi, în stil eclectic. În ea sunt amenajate 12 săli de expoziții, cu peste 300.000 de exponate, având la bază colecțiile Muzeului Gloriei Militare și ale Muzeului de Stat de Istorie, cărora li s-au adăugat și cele din unele muzee desființate, prezentând istoria Moldovei din preistorie până în sec. XX.

În fața intrării principale se află statuia Lupoaicei (Lupa Capitolina), o copie a celei din Roma (Italia), donată orașului în 1926, care a dispărut în anii 1940 și la sfârșitul anilor 1980 a fost refăcută.

Încă câteva minute și am ajuns pe bulevardul Ștefan cel Mare, pe care am continuat plimbarea prin oraș.

Citește și Chișinău, Republica Moldova- din centrul istoric spre Parcul Valea Trandafirilor

Chișinău, Republica Moldova- o parte din bulevardul Ștefan cel Mare și zonele adiacente

Publicat pe de
1

Orașul Chișinău, capitala Republicii Moldova, a fost prima dată menționat documentar în1436, situat în ținutul locuit de ostașii secui, stabiliți acolo de voievozii Moldovei, ca scut în calea tătarilor (1224-1359), ostași după care se presupune că a fost numit. În decursul timpului drumurile comerciale fiind ocupate de tătari, acestea s-au mutat, cel mai important trecând prin Chișinău, care a început să se dezvolte, la sfârșitul sec. XVII primind statutul de târg (oraș). 

Intrând sub stăpânirea rusească, din 1812 a devenit capitala Basarabiei, numită Kișiniov, din 1834  târgul molodovenesc de pe malul Bâcului fiind extins cu partea rusească. Pentru exportul produselor din zonă, mai ales cereale, s-a a realizat calea ferată spre portul Odessa, inaugurată în 1871. Comerțul înflorind, în acea perioadă în capitală și orașele provinciei s-au stabilit numeroși ruși, ucraineni, germani și evrei, ultimii fiind atacați de Orhana (poliția secretă țaristă) prin progromurile din anii 1903-1905, în Chișinău fiind omorâți cca 50 de evrei, 600 răniți grav, casele și magazinele lor fiind devastate, ducând la emigrarea lor în masă. 

După Unirea cu România (1918), Chișinău a devenit reședința județului Lăpușna, din 1930 declarat municipiu. Interbelic orașul s-a dezvoltat, în el fiind înființate numeroase instituții de cultură, școli, spitale, fabrici, etc., cca. 70% din clădirile orașului fiind distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, ulterior orașul fiind refăcut. După anexarea Basarabiei la URSS, s-a constituit RSS Moldovenească. Începând din anii 1950 la Chișinău a început industrializarea forțată, s-au înființat noi școli, Universitatea cu numeroase facultăți de profil, teatre, cinematografe, spitale, bănci, etc.

În 1991, o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice, a devenit capitala Republicii Moldova, independența ei fiind adoptată prin declarația Parlamentului.

În oraș s-au păstrat biserici și clădiri istorice, multe din ele situate pe artera principală a capitalei, bulevardul Ștefan cel Mare, întins pe cca. 4 kilometri și pe străzile adiacente, pe care doream să le văd și eu.

Rulând din Focșani, în drum oprindu-mă în 3 orașe și stând la vama dintre țări cam o oră și jumătate, am ajuns de abia seara la Chișinău, unde îmi rezervasem cazarea la Hotelului T.A. Collection, ascuns în spatele clădirilor ce mărginesc bulevardul, în apropiere de unul din capetele lui, hotel modest, liniștit, cu tot confortul, personal serviabil și preț rezonabil, pe care îl recomand tuturor.

A doua zi de dimineață am pornit să explorez orașul, prima dată îndreptându-mă spre un muzeu, aflat pe o stradă paralelă cu bulevardul, în apropierea hotelului.

Muzeul de Istorie Militară a fost inaugurat în 1995, etalând peste 20.000 de obiecte heraldice, fotografii, documente, hărți, arme, obiecte și vestimentație militare, dispuse cronologic, începând cu preistoria, până la etapa contemporană.

În apropierea muzeul se află una din multele școli din Chișinău, Liceul Teoretic „Minerva”.

De acolo m-am întors la bulevard, l-am traversat și am urmat strada Armenească, mărginită de un amestec de clădiri vechi și noi, pe care se află și intrarea în Piața Centrală a orașului.

Am cotit pe una din străduțele adiacente pentru a vedea Sinagoga Habad Lubavitch, Sinagoga geamgiilor, construită în perioada 1896-1898, una din multele sinagogi existente în acel secol când, după o regulă tacită, pentru 500 de evrei din oraș, trebuia construită câte o sinagogă. În 1964 sinagogile au fost închise, cea a geamgiilor rămânând singura funcțională în oraș.  

Îndreptându-mă spre Catedrala Mitropolitană, am trecut pe lângă instituții culturale și de învățământ:

Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici”, fondată în 1940, cu Orchestra Simfonică, Capela Corală Academică „Doina”, Orchestra de Muzică Populară „Folclor” etc., numită după violonistul, dirijor și compozitor, născut la Chișinău

În fața ei, amintind de fostul primar al orașului, e postată statuia Karol Schmick (1877-1903).

Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale”, fondat în anul 1990

Universitatea Liberă Internațională din Moldova, instituție privată de învățământ superior, fondată în 1992

Teatrul Dramatic Rus de Stat „A. P. Cekhov”, fondat în 1934 la Tiraspol, în 1940 mutat la Chișinău,  în Al Doilea Război Mondial mutat la Odessa (1941), apoi în alte localități și din 1945 revenit la Chișinău

La capătul străzii mi s-a arătat, maiestuoasă, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1830-1836.

Clădirea din piatră și cărămidă, de formă cubică, a fost prevăzută cu o cupolă centrală, susținută de 4 piloni. Pe fațade s-au creat câte un portic, mărginit de 6 coloane dorice, susținând cornișa decorată, terminată superior cu un fronton triunghiular, fiecare fiind accesat pe un șir de trepte.

În interior prezintă altarul principal „Nașterea Domnului” și 2 altare laterale.

Altarul din stânga inițial a fost închinat Sf. Alexandru Nevski, azi Sf. Ștefan cel Mare,

cel din dreapta Sf. Nicolai Mirlikysky (Sf. Nicolae de la Mira), azi Acoperământului Maicii Domnului.

În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremurul din 1940, de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, când cupola a fost distrusă, ulterior reconstruită (1956). Sub regimul sovietic catedrala a fost dezafectată, clădirea fiind folosită ca sală de expoziții, după 1996 reluându-și rolul de catedrală.

O dată cu catedrala, la 40 metri de ea, a fost construită și clopotnița, distrusă de bombardamentele din 1941, demolată în anii 1960 și refăcută în 1998 după modelul inițial. Turnul-Clopotniță prezintă 4 niveluri, cel superior sub forma unui foișor circular, acoperit de o cupolă. Pe fațadele primului nivel s-a creat câte un portic, mărginit de 2 coloane, susținând un fronton triunghiular, prin cel de pe latura sudică putând fi accesată capela interioară inițială. 

Descoperindu-se că clopotul mare, turnat din puștile turcești, cântărind cca 6,5 tone, nu încăpea în clopotniță, a fost postat în Arcul de Triumf, poartă de intrare în incinta catedralei, atunci numit „Porțile Sfinte”,  construit în anii 1840-1841 pentru comemorarea victoriei armatei ruse în Războiul ruso-turc (1828-1829), de 13 metri înălțime, cele 4 porțiuni ale bazei, cu pasaje pentru pietoni, prezentând câte 2 piloni în stil corintic, nivelul superior fiind decorat în stil clasic.  În 1945, sub regimul sovietic, pe exteriorul arcului s-au postat plăcuțe inscripționate cu numele eroilor armatei sovietice din Al Doilea Război Mondial, îndepărtate în 1991, după obținerea independenței.

În Parcul Catedralei interbelic s-a postat Monumentul celor Trei Martiri uciși în anul 1917, înlăturat de sovietici și refăcut în 2016, prezentând 3 basoreliefuri cu chipurile celor 3 martiri,  Alexei Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea și un vultur din bronz cu aripile desfăcute, pregătit să zboare.

 Trecând pe lângă fântâna arteziană, am urcat scările spre Arcul de Triumf și, traversându-l, am ieșit în bulevard.

Vis a vis, în Piața Marii Adunări Naționale, am văzut clădirea Guvernului Republicii Moldova, construită în anii 1960-1965 pe locul sediului Mitropoliei și a Casei Eparhiale Basarabeană, distruse în Al Doilea Război Mondial, inițial folosită în scop administrativ.

Urmând bulevardul, am ajuns la Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, cel mai vechi parc din capitală, cu numeroase specii de arbori și arbuști, despre care se presupune că ar fi fost plantat în 1818. În perioada 1825-1835 s-au amenajat aleile, parcul a fost înconjurat cu un gard din nuiele, ulterior înlocuit cu unul din lemn, apoi din zid, în final cu unul din fontă (1868-1869), în el fiind create 7 intrări, una dintre ele păzită de 2 lei, despre care se spune că au fost aduși de la un fost conac, distrus în Al Doilea Război Mondial. În parc s-au creat 4 bazine de apă, 2 cu fântâni arteziene, din care azi funcționează doar una, pavilioane pentru recreație, leagăne pentru copii, 2 orologii etc.

În 1885, în mijlocul unei rondele cu flori, pe un postament înalt, sub forma unei coloane dorice, s-a postat bustul lui Al. Puskin, poet, dramaturg clasic rus (1799-1837).

În 1928, aniversând 10 ani de la Marea Unire, s-a inaugurat statuia Ștefan cel Mare, Domnitorul Moldovei în anii 1457-1504.

În 1958 pe una din aleile parcului s-au postat busturile din bronz ale unor reprezentanți importanți ai literaturii române, aceasta primind numele de Aleea Clasicilor.

Până în 1963 parcul putea fi accesat plătind bilet de intrare, apoi intrarea a devenit liberă. În decursul timpului a avut mai multe denumiri- Grădina Alexandru, în cinstea împăratului Alexandru al II-lea), Parcul Aleksandr Pușkin, Grădina Publică Orășenească, cea actuală primind-o în anii 1990, după obținerea independenței.

În prima clădire după parc, numită Teatrul Gastronomic, după mine ciudat, funcționează un restaurant cu mâncăruri specifice.

Pe cealaltă parte a bulevardului se află Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”, fondat în 1957, numit după soprana, simbol al muzicii și culturii populare din Moldova (1935-2012), având la bază Teatrul Muzical-Dramatic, înființat în 1920.

Dorind să văd o catedrală, am făcut un mic ocol, în drum trecând pe lângă Liceul „Spiru Haret”, fosta Școala medie nr. 56, una dintre școlile înființate în 1964 în oraș.

A fost numit după matematicianul, astronom și pedagog român, de origine armenească, de 3 ori ministru al educației, fost membru titular al Academiei Române, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc, statuia Spiru Haret (1851-1912) fiind postată în 2016 în  curtea școlii.

În 1840 comunitatea catolică din Chișinău, compusă majoritar din polonezi, constituită la sfârșitul anului 1830, primind aprobarea de la Sankt Petersburg, a construit Catedrala Romano-Catolică „Providența Divină”, clădire în stil neoclasic târziu, cu influențe din Renașterea italiană. 

În 1964 biserica a fost cedată Școlii nr. 56, care a folosit-o pentru diverse adunări ședințe etc., ulterior a găzduit un studiou de înregistrări și un depozit al studioului cinematografic „Moldova Film”, din 1988 un teatru poetic. După numeroase apeluri făcute autorităților, în 1989 clădirea a fost returnată parohiei, reluându-și funcția religioasă.

Revenind la bulevard, am continuat plimbarea printre clădirile noi, unele „zgârie-nori”, construite ca sedii administrative și politice, în cea din apropierea teatrului, ridicată în anii 1984-1987, ca sediu al Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, azi funcționând Președinția Republicii, vis a vis de ea Parlamentul Republicii Moldova, o altă clădire găzduiește Judecătoria Chișinău, ministere, firme administrative etc.

Mi-a atras atenția o clădire veche. Fosta Casă Herța, în stil eclectic,  a fost construită la începutul sec. XX de nobilul Vladimir Herţa, pe locul unei vechi clădiri (1830), în care o perioadă a funcționat un orfelinat, achiziționată și demolată de acesta în 1903. Ulterior preluată de un grup de artiști plastici, aceștia au înființat Pinacoteca Municipiului Chișinău, sub regimul sovietic transformată în Muzeul Republican de Arte Plastice.

Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față a Mântuitorului”, monument de arhitectură, a fost construită în perioada 1898-1902, în stil ruso-bizantin, ca și Capela „Sf. Împărați Constantin și Elena” din cadrul Gimnaziului nr. 2 pentru băieți.

Fiind finanțată de consilierul de stat Constantin Namestnik, conform dorinței testamentare, acesta a fost îngropat în ea (1905).

În perioada sovietică a fost desființată, clădirea fiind transformată în Planetariu (1962).

În timpul manifestațiilor pentru independența Republicii Moldova, s-a produs un incendiu care a distrus cupola (1989), refăcută în 1991, când biserica a fost restaurată și predată Mitropoliei, reluându-și funcția religioasă și primind noul hram.

Încă câteva minute și aveam să ajung la obiectivul meu final, situat în apropiere de capătul bulevardului.

Universitatea Tehnică, fondată 1964 ca „Institutul Politehnic din Chişinău”

Monumentul Mitropolitului Petru Movilă, postat în 1996

Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, din cadrul Spitalului de Traumatologie și Ortopedie, a fost construită în 1901, în stil ruso-bizantin, ca Paraclis al Spitalului Orășenesc.

În perioada sovietică a fost dezafectată  și folosită în alte scopuri, din 1992 fiind reamenajată în scop religios.

Fiind cadru universitar la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș” Arad, în toate excursiile mele doresc să văd clădirile în care funcționează în alte localități. Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Chișinău a fost înființată în 1945 ca Institut de Medicină, cu Facultatea de Medicină Generală, ulterior fiind adăugate Facultatea de Pediatrie (1954), Facultatea de Stomatologie (1959), Facultatea de Medicină Preventivă (1963) și Facultatea de Farmacie (1964), din 1991 devenind Universitate.  

Citește și Chișinău, Republica Moldova- din bulevardul Ștefan cel Mare spre Parcul Valea Morilor și retur

Castelele Pallavicini și Schmidegg-Vigyázó, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

În ultima zi dintr-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat  orașul Nagykanizsa, pe drumul de întoarcere în România, după o oră de rulat, m-am oprit în satul Mosdós, pentru a vedea fostul Castel Pallavicini (Pallavicini kastély), construit  în sec. XIX de contele Eduard Pallavicini, propietar a numeroase moșii din zona Szeged.

Mergând frecvent în zona Mosdós la vânătoare, considerând că aerul și clima zonei diminuau boala lui respiratorie, contele a cumpărat moșia, până în 1892 a construit castelul în stil eclectic, asemănător celor scoțiene și s-a mutat în el. Pe lângă camerele de locuit, în castel a creat o bibliotecă cu cca. 4.000 de volume și și-a expus colecția de capete de cerbi împăiate.

În jurul lui a plantat diverse soiuri de copaci, creând un parc întins pe 17 hectare, în apropierea castelului postând o fântână și pe alei statui.

După moartea sa (1932) castelul a fost moștenit de fiul său György. Nelocuind acolo, l-a dat în grija administratorului moșiei, pentru care s-a construit un mic conac, azi numit „micul castel”.

În 1936 conducerea comitatului Somogy l-a cumpărat în scopul amenajării unui spital, în 1939 în el fiind găzduiți  refugiații militari polonezi, apoi preluat de sovietici (1944) și folosit ca spital militar, 3 ani mai târziu devenind căminul copiilor refugiați greci.

Începând cu anul 1949 în castel funcționează Spitalul TBC și de Cardiologie al Județului Somogy, din 2002 fiind întreținut de Biserica Reformată din Ungaria.

În următorul sat, Nagyberki, pe marginea șoselei se poate vedea Castelul Schmidegg-Vigyázó (Schmidegg-Vigyázó kastély), construit de contele Kristóf Niczky în 1760 și folosit doar când acesta venea, din Viena, la vânătoare. Fata sa Anna Mária căsătorindu-se cu contele László Schmidegg (1772), a primit în dar castelul și pentru a putea locui acolo, acesta a fost modificat, primind actuala formă de „U” și decorat în stil rococo.

După moartea ei (1816), fiind administrat pe rând de diverși membri ai familiei, castelul a fost neglijat și în 1862 vândut, împreună cu întreaga moșie, contelui Vigyázó Sándor, care l-a renovat, a refăcut clădirile fermei și a amenajat un parc înconjurător cu copaci și tufișuri ornamentale. Contele l-a folosit temporar, când venea la vânătoare, sau pentru relaxare. Prin testament, a lăsat întreaga moșie Academiei Maghiare de Științe.

În Al Doilea Război Mondial moșia și castelul au fost ocupate de armata sovietică care, defrișând o parte din parc, a creat un mic aeroport. După retragerea lor, localnicii au devastat castelul. În 1945 a fost naționalizat și transformat în Școală primară, aceasta funcționând  până în 1978, când s-a mutat într-o clădire nouă. După ce a fost renovat, în perioada 1985-2016 castelul a fost ocupat de Arhivele Județului Somogy, apoi a fost părăsit.

După 2 ore de condus spre est m-am oprit la Moara de vânt din satul Felsőszentiván (Felsőszentiváni Szélmalom), construită în sec. XIX pentru măcinarea cerealelor. În perioada 1925-1926 fiind deținută de Nagy Torma Vince, tâmplar, constructor de mori, a fost modernizată și folosită până în anii 1960, când sistemul de mori a fost desființat. În decursul timpului s-a degradat, apoi o furtună puternică (2005) a dărâmat partea de nord, distrugând o parte din mecanismele de funcționare. În perioada 2018-2020  moara a fost refăcută, redevenind funcțională, punct de atracție turistic. E compusă dintr-o clădire înaltă, cu acoperiș, pe care e postată o elice (14 m diametru), palele ei, acționate de vânt, crescându-i rotația. În interior există 2 pietre de moară mari, una fixă, pe care se așează grânele și a doua, situată deasupra, care fiind acționată de rotația elicei, se freacă de prima, măcinându-le.

A fost ultima oprire, de acolo până în România, la Arad, mai având de parcurs cca. 190 kilometri, mare parte pe autostradă.  

Orașul Nagykanizsa, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Nagykanizsa din județul Zala, situat în sud-vestul Ungariei, a fost prima dată atestat documentar în sec. XIII ca fiind un important centru strategic și comercial, loc de intersecție a 5 rute care legau Europa Centrală de zona Balcanică și Marea Adriatică, dar arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic. În timp orașul a fost fortificat, cetatea fiind frecvent asediată în sec. XVI de otomani, care în 1690 au cucerit-o. Sub ei localitatea s-a dezvoltat, în ea fiind construite moschei, școli, amenajate magazine, etc. După retragerea turcilor fortificațiile au fost dărâmate și localitatea a trecut sub controlul nobililor maghiari.

În a doua jumătate a sec. XIX dezvoltarea a luat avânt, s-au construit numeroase clădiri, biserici, școli, bănci, fabrici, etc., s-au creat iluminatul stradal, rețele de apă, orașul a fost conectat prin căi ferate cu Budapesta, Viena și Rijeka, ceea ce a îmbunătățit comerțul. La terminarea Primului Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), Nagykanizsa a fost inclus în Ungaria, devenind oraș de frontieră. După 1945 a fost ocupat de trupele sovietice, intrând sub regim comunist, din care a scăpat în 1989.

În ultima zi a unei excursii prin Ungaria, pentru a vedea măcar centrul acestui oraș, am făcut o scurtă oprire, parcând în Piața Széchenyi, în apropierea Centrului Cultural Hevesi Sándor (Hevesi Sándor Művelődési Központ), construit în anii 1972-1976, în el desfășurându-se diferite evenimente culturale și piese de teatru.

M-am îndreptat spre Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus” (Jézus Szent Szíve templom), situată pe locul unde în sec. XVIII, în fostul cimitir, s-au construit Capela „Sf. Ioan de Nepomuk”, în stil baroc (1764) și lângă ea o clopotniță, care și-au pierdut rolul în 1784, cimitirul fiind închis. Dorindu-se construirea bisericii, în 1824 capela a fost extinsă, până în 1826 s în interior s-au creat pronaosul, naosul, altarul principal, s-a construit turnul dotat cu ceas, în 1844 fiind dotată cu o orgă donată de un comerciant evreu, schimbată în perioada 1922-1927, când s-a efectuat pictura interioară și s-au postat statui prezentând personaje religioase.

Din 1941 devenită biserică parohială și fiind neîncăpătoare, până în 1942 o parte din vechea clădire a fost demolată, apoi extinsă în forma actuală, la fațada principală fiind creat turnul-clopotniță, dotat cu un ceas. În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori (1955, 1959, 1962), ultima renovare fiind efectuată în anul 2000.  

De acolo am urmat o stradă mărginită de case de epocă între care mi-a atras atenția o clădire în stil Art Nouveau, fostul Palat Bogenrieder (Bogenrieder Palota), construit în 1914 de un arhitect maghiar din Timișoara pentru farmacistul József Bogenrieder.

Vis a vis, pe colț, cu o fațadă îndreptată spre Piața Deák Ferenc, Palatul Pénzügyi (Pénzügyi Palota), clădire în stil eclectic, prevăzută cu o cupolă ornamentală, a fost construită în perioada 1902-1930 pentru filiala Băncii Austro-Ungariei, înființată în Nagykanizsa în 1879.

Din 1924 în ea a funcționat o filială a Băncii Naționale Maghiare, azi fiind folosită în același scop și numită Palatul Financiar.

În centrul Pieței Deák Ferenc se află Monumentull Regimentului 48 Infanterie (48-as gyalogezred emlékmű), un memorial din bronz, postat în 1934, comemorând eroii din Primul Război Mondial, prezentând în poziție de luptă un soldat, împreună cu poetul Petőfi Sándor, care a făcut parte din acel regiment.

Ieșind din piață am trecut pe lângă o clădire în stil eclectic combinat cu secession, azi numită Palatul de Asigurări, construită la începutul sec. XX pentru filiala Primei Societăți Generale de Asigurări din Ungaria (Első Magyar Általános Biztosító Társaság), înființată în Nagykanizsa în 1857.  

Pe aceeași parte a străzii, în curtea interioară a unei case, pe vremuri deținută de comunitatea evreiască, se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1807-1822, fiind ascunsă vederii, în acele timpuri fiind interzis să fie ridicată pe frontul stradal și extinsă la începutul sec. XX, azi nefuncțională, pe care doream neapărat să o văd. Am avut noroc că tocmai atunci a ieșit un personaj pe poartă și m-a lăsat să intru DAR… doar o placă, postată în fața intrării, mai amintește de localnicii evrei exterminați în Al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare…

Ieșind din incintă, pe cealaltă parte a străzii am văzut fostul Palat Batthyány, în stil baroc, construit între 1705-1712 din pietrele fostului castel Nagykaniza, în care începând cu anul 1968 și azi funcționează Muzeul Thúry György, cu expoziții permanente prezentând istoria zonei, dezvoltarea orașului, etalând și descoperirile arheologice.

În centrul istoric se află și Casa Fierarului (Vasemberház), monument istoric, clădire în formă de „L”, cu 2 etaje și parter, construită în sec. XVIII în stil baroc, un secol mai târziu fiind adăugate elemente clasiciste și create arcadele parterului, în care și azi funcționează diverse magazine, etajele fiind ocupate de locuințe, azi o parte fiind amenajate pentru desfășurarea căsătoriilor, a unor evenimente culturale, recepții, etc. În anul 2000 în curtea interioară s-a inaugurat un parc memorial cu statui, dedicat Martirilor de la Arad din 1848-1849 și în 2016 deasupra intrării principale a fost postat un basorelief prezentând stema familiei Batthyány.

Clădirea este numită după atelierul de fierărie care a funcționat în ea, de el aducând aminte și statuia fierarului postată superior, pe fațadă.

Una din laturile clădirii mărginește o zonă pietonală, amenajată cu bănci pentru relaxare, în 2019 în ea fiind postate 2 statui, Soțiile Negustorilor (Kereskedő feleségek), înfățișând 2 femei purtând îmbrăcăminte elegantă, în stil victorian,  conversând, simbolizând prosperitatea orașului în trecut.

Vis a vis de clădire, la intrarea în Piața Elisabeta, se află Monumentul Regimentului 20 Infanterie (20-as honvéd gyalogezred), comemorând eroii regimentului care și-au dat viața în Primul Război Mondial.

În stânga piața e mărginită de o clădire simplă, cu 3 etaje, construită în anii 1936-1937 pentru Primăria Nagykanizsa (Nagykanizsa Városháza), care funcționează și azi. În perioada ocupației sovietice pe ea a fost postată stema U.R.S.S., în 1990 îndepărtată.

Prima piață a fost creată după retragerea otomanilor, în locul unde se intersectau 2 rute comerciale, în jurul ei locuitorii bogați construindu-și case, în 1753 numită Piața Cerealelor, la 2 ani după moartea Reginei Elisabeta (1898) primind numele Piața Elisabeta (Erzsébet-tér), în care azi se află și statuia Reginei Elisabeta, inaugurată în 2012.

După 1945 orașul fiind ocupat de sovietici, a fost numită Piața Libertății, în mijlocul ei fiind construit Monumentul Eroilor Sovietici, îndepărtat după 1990, o dată cu schimbarea regimului politic, ulterior piața fiind reamenajată, când central s-a creat un pavilion muzical.

În sec. XVIII pe una din marginile pieței s-a construit un conac, un secol mai târziu folosit ca Hotel Zöldfa și restaurant, între anii 1850-1880 o sală de la etaj fiind amenajată pentru spectacole de teatru. În perioada 1871-1937 a găzduit Palatul Justiției, în Al Doilea Război Mondial a fost transformată în spital (1943-1945) și în 1954 ocupată de Școala Primară Zrínyi Miklós-Bolyai János (Zrínyi Miklós-Bolyai János Általános Iskola), din 2024 școală reformată.

La capătul pieței, lateral de conac, în 1758 s-a postat grupul statuar „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), creat de sculptori din Graz, prezentând central o coloană, pe ea Sf. Treime, superior Tatăl și Fiul, la picioarele lor Sf. Maria înconjurată de îngeri, în fața coloanei 5 socluri cu statuile Sfinților Anton, Ladislau, Ștefan, Emeric, Ioan Botezătorul. Din 1869 a fost mutat în alte două locații și după ce a fost restaurat, în 2012 readus în Piața Elisabeta.

Lateral de ea se află alte 2 statui, cea din stânga, creată în 2012, e de fapt o fântână cu apă potabilă, Fântâna Orașelor Înfrățite (Ikervárosok szökőkútja), o coloană din care curge apa, de care se sprijină un biciclist, pe locul spițelor bicicletei fiind inscripționate numele orașelor.

În 2016, în dreapta ei, s-a postat statuia Bethlen István (Bethlen István szobor), fost prim-ministru în perioada 1921-1931, pe lângă care am părăsit și eu piața.

În drum spre mașină, am trecut pe lângă Biserica Reformată (Református Egyház), construită în 1934, în stil romanic, cu un turn de 19 metri înălțime, prevăzut cu un ceas.

Keszthely, Ungaria- Muzeul Trăsurilor, Casa Palmierilor și Muzeul Amazon

Publicat pe de
1

În orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, există magnificul Palat Festetics, construit începând din 1745, în timp extins și modernizat, care a fost deținut de conții Festetics de Tolna până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, din 1974 în el funcționând Muzeul Palatului Helikon.

Fiind pasionați de creșterea cailor, conții au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai. În timpul extinderii palatului, în apropierea lui Tasziló Festetics II a construit o clădire pentru antrenori și grajdul cailor (1883-1887). După Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de armată, apoi preluată de Consiliul Municipal. În anii 2003-2004 clădirea a fost renovată, interiorul amenajat și deschis  Muzeul Trăsurilor (Hintómúzeum).

Colecția cuprinde peste 60 de exponate, mare parte fiind achiziționate de la austriacul Werner Guster, nepotul comandantului Școlii de Echitație din Viena, care în decursul timpului a adunat mijloace de transport folosite de habsburgi.

Parcurgând numeroasele încăperi, amenajate evolutiv, pe pereți cu fotografii de epocă, unele prezentând numeroasele rase de cai maghiari, vitrine cu diverse piese folosite la crearea trăsurilor, piese de harnașament, mi-am putut face o imagine despre evoluția mijloacelor de transport în decursul secolelor XIX-XX, în muzeu existând și 2 trăsuri din sec. XVIII

Se pot vedea trăsuri folosite pentru plimbări scurte, pentru călătorii, trăsuri poștale, pentru transportul mărfurilor, dricuri, sănii  etc.

În următoarele încăperi sunt expuse automobilele folosite de aristocrație începutul sec. XX, unele create la fabrica de mașini Kölber Fülöp din Budapesta, altele aduse din Franța și  America de Nord.

Traversând parcul până în partea opusă muzeului, am ajuns la Casa Palmierilor (Pálmaház). În cele 2 sere, create în 1880, se pot vedea numeroase soiuri de cactuși și plante exotice.

În jurul lor se întinde o grădină cu numeroase soiuri de palmieri, după care și-a primit numele.  

Pentru a vedea un alt muzeu, situat în apropiere, am ieșit din perimetrul palatului și am urmat o străduță scurtă.

Muzeul Amazon House (Amazon ház múzeum) funcționează într-o clădire construită în 1715, primul han din oraș și stație a trăsurilor, unde se schimbau caii. La începutul sec. IXI a fost există, fiind creată o cameră de biliard, o cofetărie, o cafenea, la subsol o pivniță pentru depozitarea vinului, amenajate camere și transformat în Hotelul Amazon, lângă care în 1891s-a creat o mică grădină, loc folosit și de protipendada orașului. După sfârșitul comunismului în Ungaria (1989), fiind părăsită, clădirea s-a ruinat treptat, fiind restaurată abia în 2015 și în 2016 inaugurat muzeul.

E dedicat călătoriilor efectuate în secolele XIX-începutul sec. XX.

Sunt etalate truse de călătorie, îmbrăcămintea și obiectele folosite, fotografii de epocă, hărți cu rețeaua de drumuri în Imperiul Habsburgic, etc.

Se pot vedea mijloacele de transport utilizate- trăsură, machete de vapoare, motocicletă cu ataș, interiorul luxos al unui vagon de tren construit la Arad, etalat la Expoziția Milenară din 1896 de la Budapesta.

La începutul sec. XX cei mai temerari efectuau zboruri cu balonul cu aer cald, tinerii aristocrați și ofițerii armatei făcând și concursuri, câștigătorul fiind primul care ajungea la destinație. Lângă gondola balonului (coș) etalată, inscripția de pe o placă amintește de David Schwarz (1850–1897), născut în Keszthely, cel care a construit un dirijabil rigid, acoperit cu aluminiu, la zborul de probă, efectuat la Berlin, fiind prezent și Ferdinand von Zeppelin. În 1898, după moartea lui Schwarz, Zeppelin a cumpărat invenția.

Treptat trăsurile au fost înlocuite cu automobile, câteva de la începutul sec. XX fiind etalate  în muzeu.

Citește și Keszthely

Keszthely, Ungaria

Publicat pe de
1

Orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, situat pe malul vestic al Lacului Balaton, a fost prima dată atestat documentar din 1247, însă arheologii au descoperit urme de locuire din neolitic, azi acoperite de lac, din Epoca Bronzului, zona fiind locuită permanent până în jur de 160 e.n., când a fost pustiită de triburile barbare. În sec. IV, sub ocupația romană, s-a construit cetatea Fenékpuszta, după retragerea lor, ocupată de huni, apoi de goți și un secol mai târziu de lombarzi. În 568 au sosit creștini, care au fost izolați și supravegheați militar după războiul civil din 626-630, când cetatea a fost distrusă, fiind refăcută abia în sec. IX.

În sec. XIV, pentru loialitatea lui, Regele Ludovic cel Mare i-a dăruit croatului Palatine István Lackfi moșia Kesthely. Acesta a adus călugări franciscani (1386-1390) care au construit Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei”, în stil gotic și o mânăstire alăturată (Magyarok Nagyasszonya romai-katolikus-templom es Varkert), la construcție folosind și materiale din fosta Biserică Sf. Laurențiu (sec. XII), ale cărei ruine azi pot fi văzute în dreapta bisericii. 

Interiorul bisericii a fost ornat cu fresce, cele din sanctuar păstrându-se până azi, fiind cele mai mari picturi murale gotice din Ungaria care au supraviețuit timpului.

Turnul, situat la fațada principală, prevăzut cu o rozeta, a fost construit  abia în 1878, de familia Festetics, care au extins biserica și au prevăzut-o cu vitralii.

În interior s-au creat capele laterale, ornate cu statui prezentând sfinții cărora le erau dedicate.

După ce a fost executat de Regele Sigismund de Luxemburg (1397), István Lackfi a fost înmormântat în biserică, în secolele următoare acolo fiind îngropați și membrii ai familiei Festetics.

Statuia Lackfi István

Dezvoltându-se, în 1403 Keszthely a primit statutul de târg. Din 1430 a intrat în posesia familiei Gersei Pethő, din clanul Nádasd, care și-au construit mai multe case și un conac înconjurat cu ziduri, jefuite în 1442 de Ordinul Carthusian, o dată cu clădirile și bisericile din oraș. În timpul campaniei de cucerire a Vienei, trecând prin Keszthely (1548), trupele otomane au devastat orașul, incendiat conacul, dar nu l-au putut cuceri, între timp biserica și mânăstirea fiind fortificate, înconjurate cu un șanț umplut cu apă, devenind cetate de graniță. Până la retragerea otomanilor (1686) aceștia au încercat de mai multe ori să o cucerească, dar fără succes.

La mijlocul sec. XVII Pál Festetics, comandant în armata imperială condusă de generalul Batthyány, însurându-se a doua oară, s-a mutat în actualul district Tolna din Ungaria, fiii săi Josef și Kristóf Festetics adăugând Tolna la numele de familie, toți descendenții fiind numiți de atunci conți de Tolna. Keszthely aderând la Războiul de Independență, condus de Rákóczi, în perioada 1705-1709 a fost ocupat de curuți. După Tratatul de pace de la Szatmár (1711) porţile şi zidul de apărare al cetății au fost distruse, șanțul cu apă înconjurător fiind umplut cu pământ.

În perioada 1737-1741 Kristóf  a achiziționat numeroase moșii, între care și actualul județ Zala, cu târgul Keszthely (1739), care a fost deținut de familie până spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1745 s-a construit Palatul Festetics, în timp extins, s-a fondat un spital (1759), pentru navigația pe lacul Balaton s-au construit ambarcațiuni, etc. Orașul a devenit un centru meșteșugăresc foarte dezvoltat, în 1772 fiind înregistrate 12 bresle, an în care pe un teren aparținând franciscanilor, a fost fondată și o școală cu cursuri de 3 ani, în care au predat preoții franciscani, în 1789 devenită instituție regală, când cursurile s-au prelungit cu 2 ani. În anul 1800 școala a fost mutată în al doilea etaj al mânăstirii, ambele preluate în 1808 de Ordinul Premonastratens.

În perioada 1885-1892 în prelungirea mânăstirii s-a construit o nouă clădire și școala a fost mutată în ea. Călugării Premonastratens au predat și după naționalizarea clădirii (1948), până când Ordinul a fost desființat de stat (1950). Azi numit Gimnaziul Vajda János (Vajda János Gimnázium), după poetul maghiar, jurnalist, traducător literar din sec XIX, mărginește o parte a Pieței centrale a orașului, zonă în care se află și Statuia „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), postată în 1770 de Pál Festetics, o coloană corintică situată pe un postament, ornat cu statuile Sf. Florian, Sf. Sebastian, Sf. Rochus și un înger, pe ea fiind postat grupul statuar prezentând Sf. Treime.

În 2005, la împlinirea a 250 de ani de nașterea sa, în fața gimnaziului s-a postat statuia György Festetics (György Festetics szobor), din bronz, prezentându-l îmbrăcat în haine de epocă, așezat pe o bancă.

Pentru a dezvolta agricultura în zonă, cu produse autohtone, în 1797 György a fondat Colegiul Agricol Georgikon, prima instituție de învățământ superior din Europa, azi Facultate a Universității din Pannonia. Fiind pasionați de creșterea cailor, au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai.

În 1817 s-au organizat primele Festivități Helikon la care au participat marii poeți și scriitori ai epocii, orașul dând și un renumit compozitor, Károly Goldmark (1830-1915), fiul familiei de evrei care la începutul sec. IXI s-au mutat în vechea Casă Pethő (Pethő ház), reconstruită în sec. XVIII cu arcade în stil baroc. Azi numită și „Casa Evreiască”, poate fi văzută în centrul istoric al orașului, intrându-se printr-un gang.

Depășind-o, la capătul curții interioare se ajunge la fosta Sinagogă Neologă (Neológ zsinagóga), construită în stil neoclasic (1852), apoi extinsă (1894), când i s-a creat fațada în stil eclectic, pe care nu am putut să o văd din cauza numeroșilor copaci ce o acopereau.

Lângă ea în 2004 Primăria orașului Keszthely a postat o placă ce comemorează cele 829 de victime ale Holocaustului, în 1944 evreii din ghetourile create în oraș fiind deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

În 1839 s-a construit podul dintre Keszthely și județul Somogy, pentru navigația pe lacul Balaton s-a realizat prima navă mare cu pânze, Galera Phoenix și în 1846 s-a lansat prima flotă de nave cu aburi. La sfârșitul secolului pe malul lacului s-au construit o baie și vile, cea mai veche care s-a păstrat până azi fiind Hotelul Hullám, inaugurat în 1894, extins cu 2 aripi, prevăzute cu turnuri (1897), un an mai târziu fiind deshis și Hotelul Balaton, ambele situate la marginea estică a unui parc.

În fața Hotelului Hullám în 1906 s-a creat Pavilionul Musical, clădire din fontă care, deteriorată în timp, a fost recreată din lemn.

În timp s-au creat alte vile, hoteluri, azi zona fiind o destinație populară pentru turiști.

În parcul de pe malul lacului,  amintind de campionul olimpic la înot, medic, editor de ziar și profesor universitar (1913-1945), în 2014 a fost inaugurată statuia Csik Ferenc (Csik Ferenc szobor).

În jurul anului 1910 în centrul orașului s-a construit primul teatru, clădire în stil secession, în care a funcționat și cinematograful Urania. În 1934  clădirea a fost transformată în garaj. Postbelic dregadându-se treptat, în anii 1980 a fost închis, în perioada 2000-2002 fiind înlocuit cu actuala clădire, Centrul Congreselor și Teatrul Balaton (Balaton Kongresszusi Központ și Színház), în care se desfășoară spectacole de teatru, concerte, conferințe, evenimente culturale, etc.

Pentru Asociația muzeului, fondată în 1898, interbelic s-a construit o clădire în stil neo-baroc (1925-1928), Muzeul Balaton (Balaton Múzeum), care în 1936 a fuzionat cu Muzeul Darnay din Sümeg, colecțiile sale crescând. În timpul bombardamentelor din 1945 cele mai valoroase piese au fost transportate cu trenul și depozitate în gara din Zalaegerszeg. După ce clădirea a fost naționalizată 91949), muzeu s-a reînființat, azi în cele 11 camere se pot vedea cele cca. 380.000 de piese arheologice, istorice, etnografice și de istorie naturală ale regiunii Balaton.

În 1945 Keszthely a fost ocupat de sovietici și din 1954 ridicat la rangul de oraș. În cele Două Războaie Mondiale decedând mulți localnici, lângă Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei” în 2001 s-a postat Monumentul Eroilor (Hősi emlékmű), prezentând o mamă și copilul ei îndurerați, în spatele ei fiind postat un arc din piatră, cu o cruce, având pe laterale plăci inscripționate cu numele celor căzuți.

În apropiere se află Monumentul Revoluției Maghiare din 1956 (1956-os forradalom emlékműve), inaugurat în 2006, un revoluționar tânăr ieșind dintr-un zid spart, simbolizând prăbușirea opresiunii, purtând un steag, sugerând lupta pentru libertate.

Citește și Palatul Festetics

Palatul Festetics- Keszthely, Ungaria

Publicat pe de
4

Palatul Festetics din Keszthely, Ungaria, azi obiectiv turistic mult vizitat, este numit după familia care a deținut moșia timp de 2 secole, împreună cu multe terenuri din județul Zala, toate achiziționate de Contele Kristóf Festetics în perioada 1737-1741.

Pe locul unui vechi castel ruinat, contele a construit un palat (1745-1750),  actualul corp central, extins cu  aripa sudică de Contele György Festetics (1799-1801), a cărui statuie se poate vedea în grădina de lângă el.

Aripa nordică a fost adăugată de Contele Tasziló Festetics (1880-1888), în ea acesta amenajând o bibliotecă, o capelă, săli de ceremonii și bal, camere pentru oaspeți, etc., în final palatul primind actuala formă de „U”, cuprinzând peste 100 de încăperi și 8 scări interioare de legătură.

În aceeași perioadă deasupra pavilionului central s-a construit turnul în stil neobaroc prin care, urcând o scară în spirală, se poate accesa o terasă superioară, de unde vede zona înconjurătoare, chiar și lacul Balaton în zare. În jurul palatului a creat creat grădini în stil englezesc, cu fântâni decorative.

Fiind căsătorit cu Lady Mary Douglas Hamilton, a fost vizitat de cumnatul său Ducele de Hamilton, de 2 ori (1885, 1888) acesta fiind însoțit de prietenul său Prințul Edward de Wales, viitorul rege al dominioanelor britanice și Împărat al Indiei, venit incognito.

Palatul a supraviețuit celui de Al Doilea Război Mondial dar după 1944, când familia Festetics l-a părăsit, a fost jefuit de soldații germani și maghiari, de populație, multe din ornamente, tablouri, obiecte de preț, etc., dispărând, păstrându-se până azi mobilierul, o parte din picturi și colecția bibliotecii. În 1948 fiind naționalizat, o parte din aripa de sud a fost amenajată ca muzeu, incluzând și Biblioteca Helikon, administrată de Biblioteca Națională Széchényi.

În decursul timpului palatul a fost restaurat, interiorul amenajat și în 1974 inaugurat Muzeul Palatului Helikon, unul dintre cele 5 muzee administrate de Fundația Palatului Helikon, cele 20 de camere care pot fi vizitate prezentând stilul de viață al aristocrației în secolele XVIII-XIX.

Am început explorarea palatului traversând Coridorul lui György care pe vremuri conecta apartamentele contelui și soției sale, azi decorat cu picturi istorice, între care și cea a contelui.

Am ajuns la una dintre cele 8 scări interioare, creată din lemn de stejar, mărginită de cu lambriuri din lemn ornate cu portrete ale membrilor familiei. Pentru iluminare s-a postat o lampă din aramă aurită, creată la Paris.

Salonul Verde a fost dedicat pasiunii familiei Festetics pentru creșterea cailor, fiind etalate cărți vechi care descriu caracteristicile raselor, metodele de echitație, etc., în următoarea încăpere fiind postate picturi care prezintă rase de cai maghiari.

Salonul Roșu e decorat cu portrete ale membrilor familiilor Festetics și Hamilton, cel de deasupra șemineului prezentând-o pe Lady Mary Victoria Hamilton. În mijlocul tavanului din lemn casetat se află stema familiei Festetics.

Biblioteca, creată în aripa sudică, cu cele peste 80.000 de volume, e singura mare bibliotecă aristocratică care s-a păstrat în Ungaria.

Colecția de cărți a fost pusă la dispoziția studenților de la Georgikon.

În aceeași aripă se află și fosta Capelă (1804), cu altarul, pilaștri, cornișa din marmură și statuia din alabastru a Sf. Sofia.

Următoarele camere, cu mobilier englez și francez, tapet franțuzesc, prezintă portretele Contelui Tasziló Festetics, a soției sale Mary Douglas Hamilton și a părinților acesteia.

În Salonul Maria Theresa se pot vedea portretele Reginei Ungariei, al fiul ei Joseph II, viitorul Împărat al Sf. Imperiu Roman, Rege al Ungariei și al fetei sale, viitoarea Regină a Franței Maria Antoaneta.

Salonul Albastru e dedicat contelui László Festetics, fiul lui György, cel care a finanțat Academia Ungară de Științe, a sprijinit antrenamentele ofițerilor și cursele de cai, oferind premii în bani, a construit podul Zala în Fenékpuszta, etc., în el fiind postate portetul contelui, creat în 1805 și al soției sale Iosefina de Hohenzollern-Hechingen, în 1810.

O cameră o comemorează pe Contesa poloneză Maria Haugwitz (1900–1972), din 1938 soția lui György Festetics III, cu care după 2 ani a avut un băiat, György Festetics IV. Deși a rămas în Keszthely scurt timp, a devenit o personalitate marcantă, participând la toate evenimentele desfășurate în oraș, ajutând pacienții spitalului, refugiații polonezi, etc.

În aripa centrală, cea mai veche, se afla Sala de Mese, modificată de Contele Tasziló în stil rococo (1883-1887), decorată cu oglinzi, în mijloc masa cu farfurii și tacâmuri de argint aurit, pahare de cristal; un șemineu din marmură și bronz aurit pe care tronează un ceas creat la Paris în 1860.

În 1939 Maria Haugwitz rămânând gravidă și neștiind ce sex va avea copilul, s-au amenajat 2 camere, una roz și una albastră. Născându-l pe György Festetics IV (1940), camera copilului a devenit cea albastră, în ea fiind îngrijit de bona germană, apoi și de cea maghiară, care îl învăța limba.

Pentru a fi mai aproape de fiul său, contesa s-a mutat în camera roz, unde a stat doar 4 ani, în 1944 luându-și copilul și, fugind de ororile războiului, părăsind palatul.

Citește și Keszthely, Ungaria- Muzeul Trăsurilor, Casa Palmierilor și Muzeul Amazon

Cetatea Szigliget, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Pe malul nordic al Lacului Balaton, lângă satul Szigliget, Ungaria, pe conul unui munte vulcanic, se află fosta Cetate Szigliget (Szigligeti-vár).  

Primind terenul de la Regele Béla IV, în perioada 1260-1262 călugării de la Mânăstirea Sf. Benedict din Pannonhalma au construit Castelul de Sus (Felsővár) și o capelă, înconjurate de ziduri, prevăzute cu 2 turnuri.

Lucrările fiind terminate, regele a preluat castelul, dându-le în schimb călugărilor 3 moșii și l-a încredințat familiei Mórichida, din clanul Pok, care l-a deținut și administrat până în sec. XV, o scurtă perioadă de timp fiind deținut István, fiul lui Lőrinc din familia Bulcsu Csanád (1344-1348), perioadă în care cetatea a fost extinsă, s-au creat ziduri suplimentare și turnuri de apărare, între care Turnul Rotund (Kerek Torony), azi paralel cu clădirea Castelului de Jos.

Accesul în castel se făcea pe un pod mobil, deasupra șanțului săpat în stânca din fața Porții Újlaki (Újlaki Kapu), azi numită după familia care a deținut castelul (1445-1524), pod refăcut la începutul sec XVII, în timpul extinderii spre nord a cetății.

Începând cu sec. XV  cetatea a fost deținută temporar de alți proprietari, între care familia Újlak (1445-1521), din 1525 de familia Lengyel care, sprijinindu-l pe János Szapolyai în conflictul regal, a pierdut-o, fiind donată de rege generalului Bálint Török din Enying, susținător al habsburgilor, perioadă în care Imre Deák, căpitanul cetății, a făcut față asediului otoman, apoi extins cetatea cu Castelul de Jos (Alsóvár), în ea creând puțuri de apă.

A construit bastioane și noi turnuri de apărare.

Sub comandantul Mártonfalvay, în 1530 s-a construit Rondela (Alátétek), metereze folosite pentru tragerea cu armele, depozitarea lor și a prafului de pușcă.

A dotat cetatea cu tunuri de mic calibru.

Pentru apărarea Castelului de Jos, în spatele unei porți de intrare, s-a ridicat Turnul Porții Török Bálint (Török Bálint Kaputorony), azi numit după proprietarul de atunci a cetății, care putea fi accesat pe un pod mobil.

În 1541 Török fiind luat prizonier (1541), soția sa s-a mutat în satul Szigliget. Neputând finanța cetatea, în 1547 a returnat-o familiei Lengyel, care a deținut-o până în sec. XVII.

Regiunea Balaton fiind cucerită treptat de otomani, cetatea a devenit punct de frontieră, din 1545 condusă de căpitanul Magyar Bálint, numit și „vânătorul de turci”, care a luptat împotriva lor până la sfârșitul vieții (1573).

La conducerea cetății au alternat căpitani maghiari și polonezi, în 1664 respingând 3 atacuri ale armatei otomane. După retragerea otomanilor, prin Tratatul de la Karlóca (1696), cetatea a fost predată habsburgilor. În 1697 unul dintre primele turnuri ale castelului, folosit ca depozit pentru armament și praf de pușcă, a fost lovit de un fulger, provocând un mare incendiu care a distrus clădirile, azi turnul fiind numit Turnul Dărâmat (Felrobbant Torony).

Nemaiavând importanță militară, cetatea a fost abandonată, în timpul Împăratului Leopold I ruinându-se treptat. În sec. XVIII domeniul cu satul Szigliget și cetatea au intrat în posesia familiei Esterházy, care le-a deținut până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial.

În timp locuitorii zonei au folosit pietrele cetății ca materiale de construcție.Totuși zidurile au fost consolidate în 1913 și postbelic (1953, 1965-1966). În anul 2018 cetatea a fost renovată, amenajată și deschisă publicului spre vizitare.

Castelul Kinizsy din Nagyvázsony, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

În vestul Transdanubiei, în satul Nagyvázsony din comitatul Veszprém, Ungaria, se află fostul Castel Kinizsy (Kinizsy-vár), construit la începutul sec. XV de familia nobiliară Vezsenyi, pe un deal din apropierea pârâului Vázsonyi-Séd, loc de unde se puteau controla 2 rute comerciale importante, care se intersectau în actualul sat. Era format din turnul de 25 metri înălțime, clădiri mai mici și un un zid ce înconjura curtea interioară. În 1472, pentru vitejia sa în numeroasele campanii militare, Regele Ungariei Matia Corvin i-a dăruit lui Pál Kinizsi (Paul Chinezul) moșia cu castelul. Acesta l-a extins cu o nouă aripă, cu 2 etaje și a amenajat o capelă.

L-a înconjurat cu un șanț umplut cu apă, la exterior fiind ridicat un zid de apărare, excavat parțial în timpul săpăturilor arheologice din 1959.

A creat și un avanpost fortificat (barbacană) din care, pe un pod de lemn, se intra în castel.

Lângă castel, pe locul unei Biserici medievale (sec. XIII), a construit Biserica „Sf. Ștefan” (Szent István-templom), în stil gotic târziu și lângă ea clopotnița din lemn. În 1964 în dreapta bisericii, privind spre castel, a fost postată statuia lui Pál Kinizsi (Pál Kinizsi-szobor) călare.  

În apropierea castelului în 1478 s-a stabilit Ordinul Paulinelor care a construit o mânăstire, în cadrul ei Biserica Sf. Mihai (1483-1486), despre care legenda orală spune că au fost finanțate de Kinizsy, acesta folosind banii obținuți din răscumpărarea unui prizonier turc, ale căror ruine se pare că încă mai există, dar eu nu le-am depistat. În 1494 decedând, Pál Kinizsi a fost adus și înmormântat într-o capelă din cimitirul bisericii. Mormântul fiind devastat de hoți (1708), trupul a fost mutat în cimitir, fiind căutat și azi de arheologi.

Castelul a fost moștenit de soția sa care a avut pe rând 2 soți. Primul, căzând de pe cal, a decedat. Pe al doilea, foarte violent, în 1519 a poruncit să fie omorât, trupul său fiind aruncatl în tranșeele castelului, fapt pentru care curtea regală, recunoscând meritele lui Kinizsi, a pedepsit-o doar exilând-o într-o zonă muntoasă, azi pe teritoriul Slovaciei. În 1526 Regele Ioan a donat castelul lui Ferenc Bodó dar în 1594, după ocuparea cetății Vessprém de turci, gărzile l-au părăsit și pentru o scurtă perioadă de timp castelul a fost ocupat de turci, ulterior fiind recuperat de maghiari. În sec. XVIII nemaifiind important d.p.d.v. militar, treptat castelul s-a deteriorat, apoi a fost avariat de un cutremur și de incendiul din 1857. Ruinele sale au fost descoperite și conservate  în timpul săpăturilor arhelogice (1954-1960 și 2005), în 2013 turnul a fost restaurat, în perioada 2017-2020 castelul a fost reconstruit parțial, în 2023 în el inaugurat un muzeu, etalând istoria sa.

Localitatea Nagyvázsony, atestată documentar din sec. XIII, s-a extins treptat în jurul castelului. În sec. XVIII, fiind situată pe drumul dintre Buda și Graz, în apropierea castelului s-a construit un han, stație a poștașilor și trăsurilor de transport, unde schimbau caii și se odihneau, din 1752 devenit un sistem regulat în Ungaria.

În 1862 stația a fost înlocuită cu un Oficiu Poștal permanent, din 1887 dotat cu o linie de telegraf. În clădirea și grajdul fostei stații din 1968 funcționează Muzeul Poștei (Postamúzeum) care etalează documente despre istoria poștei și telecomunicațiilor, hărți cu poziționarea rutelor și stațiilor din zona lacului Balaton.

Devenit loc turistic, într-o clădire veche din zonă, semănând cu un vechi han, este amenajat Restaurantul Várcsárda, în care se pot servi mâncăruri maghiare tradiționale.