Vizitând orașul Iași, de la Palatul Culturii m-am îndreptat spre un alt muzeu, în drum trecând pe lângă Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul”, precursorul lui fiind Teatrul de Păpuși, înființat în 1950, care a funcționat într-o clădire din curtea Bisericii Catolice, apoi și-a diversificat activitatea, devenind Casa Tineretului. Clădirea fiind avariată de cutremurul din 1977, s-a construit actualul sediu, cu 2 săli de spectacole, cea mare cu 450 locuri, cea mică cu 150, săli de repetiţii, foaiere ample, ateliere de producţie, inaugurată în 1987.
Retrasă pe o străduță, Biserica Ortodoxă „Sf. Lazăr; Sf. Ecaterina”, monument istoric, a fost construită pe locul unei vechi Biserici de lemn (1703-1704), în cadrul unei mânăstiri cu obște de călugări greci, închinată Sf. Mormânt de la Ierusalim, incendiată de turci și în 1785 înlocuită cu actuala din cărămidă. Călugării au adus părți din moaștele Sf. Haralambie, Mihai Sinador și Teodor Stratilat, azi păstrate într-o cutie argintată din dreaptă a naosului. În 1822 biserica a fost avariată de un incendiu, ulterior reparată. A funcționat în cadrul mânăstirii până în 1863, când aceasta a fost desființată prin Secularizarea averilor mânăstirești, biserica devenind filială a parohiei Barnovschi. În timp clădirea s-a degradat, mai ales în cutremurele din 1940 și 1977, în anii 1980-1885 fiind refăcută, împodobită cu vitralii, interiorul pictat în frescă. Ultima restaurare s-a efectuat în perioada 2006-2011, când portalul de intrare a fost încadrat cu un mozaic, deasupra ușii prezentându-l pe Isus, superior de el un alt mozaic pe Sf. Mc. Ecaterina, Învierea lui Lazăr și Sf. Ierarh Lazăr.
Începând din 1627 Domnitorul Miron Barnovschi-Movilă a înființat o mânăstire de călugări, închinată Patriarhiei Ierusalimului, în cadrul căreia s-au construit chilii, case egumenești, anexe și Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Barnovschi, pe care nu a putut să o vadă finalizată deoarece, refuzând trecerea la religia islamică, a fost acuzat de trădare și la ordinul Sultanului Murad IV în 1633 decapitat la Ierusalim. În 1724 în cadrul mânăstirii a funcționat o școală domnească în limba greacă, mutată în 1762 lângă Mitropolie.
În același secol la intrarea în biserică s-a construit pridvorul deschis, în stil baroc. În 1863 mânăstirea fiind desființată, biserica a devenit parohială, clădirile fiind părăsite de călugări s-au degradat treptat.
În timpul resistematizării centrului civic au fost demolate, pe locul lor în anii 1980-1983 fiind construite blocuri și amenajat un mic parc, biserica ajungând să fie ascunsă între ele, supraviețuind până azi doar Turnul-Clopotniță, ruinele chiliilor lipite de el, vizibile la stradă și beciurile casei egumenești. În perioada 1994-2004 biserica a fost consolidată și restaurată.
Depășind-o, la marginea Grădinii Publice „Ghica Vodă” am văzut Monumentul Grigore al III-lea Ghica, format dintr-un sarcofag (cenotaf) din marmură albă, inaugurat în 1875, în memoria celui care a fost de 2 ori Domnitor al Moldovei (1764-1767; 1774-1777) și în anii 1768-1769 al Țării Românești. Un an mai târziu în fața lui s-a postat o coloană din marmură, pe ea bustul domnitorului, cel original azi păstrat la Muzeul de Artă din Iași, în 1975 fiind înlocuit cu o copie din piatră.
Ajungând la o clădire nouă, inscripționată cu Universitatea de Medicină și Farmacie, am cotit pe străduța laterală de lângă ea unde, într-o clădire veche, monument istoric, funcționează muzeul pe care-l căutam.
Despre Casa Vornicului Burchi-Zmeu se presupune că a fost construită de acesta la începutul sec. XIX pe locul unei construcții din mijlocul sec. XVII. Familia a deținut-o până la începutul sec. XX, ulterior având mai mulți proprietari, din 1920 fiind ocupată de Jandarmerie, ulterior de Institutul de Surdo-Muți. Postbelic, preluată de Primăria Iași, a fost închiriată succesiv unor asociații, firme, instituții, fundații, etc., în perioada 2013-2015 a fost restaurată și în ea amenajat Muzeul „Regina Maria”, bustul reginei fiind postat pe un soclu de lângă ea.
Prin documente, obiecte de artă, fotografii, hărți, piese de mobilier etc., etalate, muzeul expune istoria și evoluția orașului Iași.
Încă 5 minute pe străduțele liniștite și am ajuns la Casa memorială „Otilia Cazimir”, clădire cumpărată de părinții poetei când aceasta avea 4 ani, în care a locuit până la sfârșitul vieții (1894-1967), în timp restaurată de mai multe ori. Din păcate nu am putut vedea interiorul cu mobilier, obiecte personale ale poetei, manuscrise, cărți semnate, fotografii, icoane din sec. XVIII, redând mediul în care a trăit poeta, deși în plină zi și luna august, de concedii, muzeul fiind închis.
M-am întors și am traversat Parcul Elena Doamna, apoi un pasaj subteran din care, printr-o Piață Agroalimentară, am ieșit în Piața Sf. Vineri, zonă înconjurată de blocuri și clădiri mai noi.
M-am îndreptat spre fosta stradă „Podu Vechi”, pe care în jurul anului 1330 câțiva călugări, veniți de la Ierusalim, au înființat o mânăstire cu Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, pe care au închinat-o Mânăstirii „Sf. Sava” din Ierusalim, în 1583 înlocuită cu una din piatră. Fiind grav avariată de marele incendiu din 1616, care a distrus mare parte din oraș, apoi de invazia tătarilor (1624), un an mai târziu s-a construit actuala Biserică „Sf. Cuv. Sava cel Sfințit; Sf. Mc. Trifon; Sf. M. Mc. Marina; Adormirea Maicii Domnului”, în stil bizantin, cu 2 turle joase, cu cupole turtite, în stil otoman, pe fațada sudică s-a adăugat turnul-clopotniță, cu 3 niveluri, flancat de contraforturi, în care azi funcționează un muzeu cu icoane, pomelnice, vase, îmbrăcăminte etc. din sec. XVIII-XIX și în anii 1676-1678 mânăstirea înconjurată cu zid, din care s-a păstrat până azi o mică porțiune din latura de est.
În 1714, n timpul Domnitorului Nicolae Mavrocordat, la mânăstire își desfășura cursurile Academia Domnească din Iași (1714) și o tipografie slavo-română care din 1744 a tipărit și în limbile greacă și arabă. În 1781 de la Mânăstirea Dancu, demolată pentru construirea Teatrului Național, au fost aduse moaștele Sf. Mc. Trifon și ale Sf. M. Mc. Marina, păstrate în biserică într-o raclă de argint, azi loc de pelerinaj.
Fiind avariată de numeroase cutremure, incendii, invazii, mânăstirea a fost restaurată și reparată de mai multe ori, în 1832 realizându-se pictura interioară în tempera, în timp distrusă și refăcută 2010-2013, în frescă, porțiunile care au supraviețuit fiind restaurate.
În sec. XIX catapeteasma a fost restaurată, ornată cu icoane pictate în ulei și sculpturi în stil baroc.
Până în 1864 mânăstirea a găzduit înalți clerici călugări, mitropoliți greci și patriarhi răsăriteni, apoi a fost desființată prin Secularizarea averilor mânăstirești, biserica devenind parohială, în casele stăreției fiind înființat Colegiul „Sf. Sava”, ulterior Gimnaziul „Sf. Sava și în 1867 Școala Profesională de Fete, care a funcționat până în 1947. Biserica a fost închisă în 1951, activitatea fiind reluată după 1989. În perioada 2007-2013 ansamblul a fost restaurat. În ea se păstrează icoana în ulei a Sf. Ioan Gură de Aur, datată din 1711.
Este singurul lăcaș de cult din Iași unde se asigură asistență religioasă persoanelor cu dependență de alcool și droguri, bătrânilor și copiilor dezavantajați social, pentru persoanele cu deficiență de auz și vorbire slujbele bisericești fiind „traduse” în limbaj mimico-gestual.
Lângă ea se află Biserica Armenească „Sf. Maria”, atestată documentar din 1583, construită de călugări greci veniți de la Mănăstirea „Sf. Sava” din Ierusalim, pe un loc dăruit de Domnitorul Petru Șchiopu. În 1594 jefuită de cazaci, apoi avariată de cutremure și invazii, a fost reparată de mai multe ori și în 1803 construită actuala clădire din piatră și cărămidă, cu 2 două turle, clopotnița prevăzută cu 3 clopote (cel mic din 1607, cel mare din 1881), la intrarea principală creată o arcadă susținută de 4 coloane cu capitelurile sculptate. În 1929 biserica a fost consolidată și renovată, după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial reparată (1946).
Sub comuniști mulți armeni au emigrat. Comunitatea rămasă fiind foarte mică și în vârstă, biserica a fost cedată Bisericii Ortodoxe Române, pentru armeni fiind ținute slujbe doar o dată pe lună. În cutremurul din 1977 cele 2 turle fiind avariate și fondurile pentru reparații fiind puține, au fost legate între ele printr-un sistem care a rezistat mult timp. Biserica a fost restaurată în perioada 2005-2008.
După ce m-am cazat în Iași, la Hotelul Continental, situat în orașul istoric, mai având câteva ore până se însera, m-am hotărât să continui explorarea cartierului Copou, din care o parte o văzusem mai devreme.
De la hotel m-am îndreptat spre bulevardul Independenței, trecând pe lângă o clădire pe care o inscripție amintește că în ea au funcționat Librăria și Tipografia societății culturale Junimea, unde au fost tipărite Revista „Convorbiri Literare” și ziarul Curierul de Iași, al cărui redactor a fost pentru o perioadă de timp Mihai Eminescu.
Vis a vis de ea, înconjurat de un rondou cu flori, se află bustul Dimitrie Cantemir (1673-1723), cărturar al umanismului românesc, de 2 ori Domnitor al Moldovei. În spatele lui, fostul Palat Cantacuzino-Pașcanu, monument istoric, a fost construit la sfârșitul sec. XVIII și deținut de familie până în 1907, când a fost cumpărat de Primăria Iași și amenajat pentru birouri, care au funcționat în perioada 1911-1969, ulterior palatul găzduind redacţiile unor reviste şi cotidiene locale- „Flacăra Iaşului”, „Opinia”, „Cronica” și azi Casa Căsătoriilor.
În 5 minute am ajuns pe bulevardul Independenței, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”. Facultatea de Medicină a fost fondată în 1879, când a ocupat Palatul Calimachi, construit în 1793 construit în 1793 pe proprietatea hatmanului Costache Ghica și a vistiernicului Ion Cantacuzino, în timpul lui Calimachi Vodă (1795-1799) devenit reședință domnească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza cumpărat, în el fiind amenajată prima Universitate modernă din România, azi numită Universitatea Veche. În timp s-au înființat și alte facultăți, mutate în 1897 în noua clădire construită în cartierul Copou, în palat rămânând doar Facultatea de Medicină. Fiind create Facultățile de Farmacie și Medicină Dentară, până în 1912 palatul a fost modificat în forma actuală, din vechea clădire păstrându-se doar portalul intrării principale, cu stema Moldovei. Din 1991 a primit statutul de Universitate, numită după celebrul reprezentant al Școlii de Anatomie Funcțională din Iași., în cadrul căreia ulterior s-a înființat și Facultatea de Bioinginerie Medicală, singura din Romania. În 1999 în fața Universității s-a amenajat Piața Națiunilor Unite, în care s-a postat Monumentul Unirii, o copie a unui vechi grup statuar comandat de principesa Olga I. Sturdza în 1927 și amplasat inițial la baza dealului Copou, distrus în Al Doilea Război Mondial. Grupul r prezintă o statuie centrală, Patria-Mamă, înconjurată de 3 fiice, provinciile Transilvania, Basarabia și Bucovina, în spatele lor copilul îngenuncheat simbolizând românii rămași în afara granițelor. Este situat în centrul unei hărți a României Mari spre care, din cele 4 colțuri ale pieței, pornesc 4 alei, oprindu-se la „granițele” ei.
Pe cealaltă parte a bulevardului se află fosta Casă Roset, construită în anii 1801-1811, în stil neoclasic, pe locul unei case moștenită de Safta, soția logofătului Vasile Roset. Primind-o ca dar de nuntă, în 1844 fata lor a vândut-o Societății de Medici și Naturaliști, înființată din 1830, devenind sediul ei, ocupând și azi parterul clădirii, alături de Biblioteca Medicală și redacția Revistei Medico-Chirurgicale. La etaj este amenajat Muzeul de Istorie Naturală, având în patrimoniu peste 300.000 exemplare, cele mai valoroase fiind colecțiile de Insecte, Moluște, Amfibieni, Reptile, Păsări, Minerale și Plante, în el fiind păstrate și colecțiile donate la sfârșitul sec. XIX de Mitropolitul Veniamin Costachi, Domnitorul Mihail Sturdza, Alecu Balș, Gheorghe Asachi etc.
Urmând bulevardul, am trecut pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon”, construită între anii 1747-1752, de la care am văzut doar Turnul-Clopotniță, intrarea fiind închisă.
Piața Independenței a fost creată după marele cutremur din 1977, în timpul resistematizării orașului. În ea s-a postat Monumentul Independenței, inaugurat în 1980 în prezența lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Pe un soclu din travertin, de 6 metri înălțime, cu 6 altoreliefuri prezentând elementele reprezentative ale Războiului de Independență, în stânga Chemarea poporului la arme, Cucerirea redutei Plevna și Capitularea armatei turcești, în dreapta Trecerea Dunării, Proclamarea Independenței și Marea biruință a drapelelor românești, statuia din bronz, de 11 metri înălțime, prezintă o eroină ținând deasupra capului steagul victoriei.
Din spatele pieței, depășind diferite centre medicale, am intrat în cartierul Copou, unde am trecut pe lângă Inspectoratul Școlar Județean, clădire construită la începutul sec. al XX-lea, înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Cum în acea parte a dealului Copou se află mai multe case memoriale și muzee, pe care doream să le văd, am străbătut străduțele liniștite, întrebându-mă dacă le voi găsi deschise, ceea ce nu s-a întâmplat, deși era august, „luna concediilor”. Muzeul Memorial „Poni-Cernătescu” funcționează într-o clădire, monument istoric, construită în 1839 de Mitropolitul Veniamin Costachi, din 1880 deținută de profesorul Petru Poni, membru al Academiei Române, unul dintre savanții care a pus bazele științei românești, din 1925 de fata sa, chimista Margareta Poni, care în 1971a donat-o Consiliului Popular Iași cu condiția ca în ea să fie organizat un muzeu memorial dedicat familiei Poni., care a fost inaugurat în 1991, după ce clădirea a fost restaurată. În perioada 2009-2011 muzeul a fost reorganizat și un an mai târziu redeschis, azi încăperile reconstituind reședința de la începutul sec. XX, o cameră fiind amenajată ca laborator de chimie.
Muzeul Memorial Mihail Kogălniceanu, inaugurat în 1970, a fost amenajat în casa natală a scriitorului, istoric, om politic, cel mai important susținător al Unirii Moldovei cu Țara Românească și colaborator al Domnitorului Al. Ioan Cuza, construită în 1807, refăcută în 1888 și postbelic, azi monument istoric. Casa a avut ca oaspeți de seamă pe pașoptiștii C. Negri, V. Alecsandri, Al. Russo, Domnitorii Moldovei, Mihail Sturdza și Grigore Alexandru Ghica, în timpul vizitei la Iași (1869) în ea fiind găzduit Principele Carol. În timpul Primului Război Mondial a fost sediul Curții Marțiale, apoi al Societății de Ocrotire a Orfanilor de Război, postbelic cămin pentru studenții Facultății de Medicină.
Încăperile muzeului, cu mobilier de epocă, obiecte decorative etc., reconstituie ambientul locuințelor boierești de la jumătatea secolului XIX.
Îndreptându-mă spre un alt muzeu, am trecut pe lângă Școala primară „Mihail Kogălniceanu”.
Pe o casă din apropiere o placă inscripționată menționează că în anii 1941-1944 în ea a locuit Prof. Dr. Mihai David, Rectorul Universității Iași.
Muzeul „Nicolae Gane” funcționează într-o casă construită la începutul sec. XIX, în care o perioadă a locuit consulul francez Victor Place (1818-1875), susținător al Unirii Principatelor Române, apoi a fost cumpărată de Nicolae Gane (1838-1916), magistrat, avocat, scriitor, membru al Societății Culturale „Junimea” și al Academiei Române, om politic, de 5 ori primar al orașului Iași, familia deținând-o până în 1916, perioadă în care casa a găzduit multe întruniri ale Societății Culturale „Junimea”. Fiind moștenită de fiul său, acesta a vândut-o Direcției Regionale Silvice, care a folosit-o până în 1948, când a fost preluată de stat și folosită de Întreprinderea de Gospodărie Comunală, după 1989 în ea funcționând birourile Regiei Autonome de Termoficare Iași ș iale Direcției Naționale Anticorupție, apoi amenajat muzeul, inaugurat în 1993, în clădire funcționând și Laboratorul de Restaurare Carte și Documente al Muzeului Național al Literaturii Române Iași. În perioada 2019-2023 clădirea a fost restaurată, apoi muzeul redeschis, etalând expoziții de artă plastică, o încăpere fiind dedicată lui Nicolae Gane, în clădire fiind organizate și expoziții temporare, conferințe, dezbateri culturale etc.
Casa în care funcționează Muzeul „Vasile Pogor”, popular numită „Casa cu ferestre luminate”, a fost construită în jur de 1850 de vornicul Vasile Pogor, om politic, publicist, poet, de câteva ori primarul orașului Iași, în timp devenită loc de întâlnire pentru intelectualitatea orașului, sediu al Societății literare Junimea, fondată în 1863 de Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, al revistei „Convorbiri literare”, fondată în 1867, redacția Revistei „Dacia Literară”, fondată în 1840. În 1901 a fost cumpărată de principesa Maria Moruzzi care a modificat fațada principală, la etaj creând un balcon, susținut de 4 coloane, în partea superioară postând blazonul familiei. Moștenită de fiul ei Gheorghe Brătianu, în 1938 mutându-se la București, a închiriat-o, timp de 9 ani devenind reședința regală din Iași, apoi preluată de Regionala C.F.R. Iași și după ce a fost naționalizată, din 1954 ocupată de Inspecția de Stat pentru Igienă și Protecția Muncii, Regionala Iași. În 1968 clădirea a fost restaurată și amenajată ca muzeu, secție a Muzeul Literaturii Române, la etaj prezentând dezvoltarea literaturii române începând din anul 1800, la parter tapiserii, tablouri, fotografii, manuscrise etc., o parte fiind amenajată ca bibliotecă. Clădirea a fost restaurată după cutremurul din 1977 și în perioada 1994-2006.
La capătul străzii am ajuns pe bulevardul Carol I, pe care am cotit pe lângă fosta Casă Cantacuzino-Pașcanu, clădire în stil neoclasic, construită în 1840 de marele logofăt Dumitrache Cantacuzino-Pașcanu și soția sa Profira, mătușa lui Grigore Ghica. înconjurată cu un zid, în fața ei fiind amenajată o gradină mare, în spate având acareturile: bucătăria, hambare, grajduri și locuințele țiganilor robi. Unul dintre tinerii robi, fiind îndrăgostit de o franțuzoaică, a cerut să fie eliberat din robie. Fiind refuzat de stăpână, în 1855 și-a omorât iubita și s-a sinucis, fapt care a grăbit decizia Domnitorului Moldovei de abolire a robiei țiganilor boierești, de atunci clădirea fiind numită popular Palatul Dezrobirii. După moartea logofătului, clădirea a trecut în proprietatea politicianului ieșean Dimitrie Cozadini, după 1875 devenind reședință regală temporară, pentru regele Carol I și invitații săi în timpul vizitelor la Iași. Spre sfârșitul secolului XIX palatul a fost cumpărat de stat pentru Corpul IV de armată, aici fiind adăpostite Comandamentul, Brigada de artilerie, Serviciul de Geniu și alte unități militare, dar casa a continuat să fie reședință regală pentru Carol I.
În Primul Război Mondial, când Bucureștiul a fost ocupat de Puterile Centrale, la Iași refugiindu-se conducerea României, palatul a devenit reședința Reginei Maria, după război (1929) aceasta donând-o Fundațiunii „Regele Ferdinand I”, în ea fiind amenajat „Institutul de Educațiune „Regina Maria”, cu internat, pentru educația fiicelor de ofițeri. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) a fost transformat în lagăr pentru militarii Armatei Roșii, după Bătălia de la Iași pentru militarii români, germani, italieni, prizonieri de război ai sovieticilor, în anii 1945-1965 devenind Căminul „Ion Niculi” al studenților politehniști ieșeni, din 1965 Palatul Pionierilor, după 1989 numit Palatul Copiilor, din 2015 înscris pe lista monumentelort istorice.
Pe cealaltă parte a bulevardului se află Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, fondată în 1835 ca Bibliotecă a Academiei Mihăilene, în 1860 devenită Bibliotecă Universitară, apoi Centrală și Publică și din 1916 Biblioteca Universității „Al. Ioan Cuza”, în tot acest timp ocupând diferite locații, postbelic mutându-se în actuala locație, inițial spațiul fiind închiriat de la Biblioteca Fundației „Regele Ferdinand I”, preluat împreună cu patrimoniul după ce fundația a fost desființată (1948), apoi primind actualul nume.
Clădirea a fost construită în anii 1930-1934, în stil neoclasic, cu parter și 2 etaje, pe colțul a 2 străzi, prezentând pe fațada principală o terasă mărginită de perechi de coloane ionice, superior terminându-se cu o cupolă, în jurul căreia s-a dorit amplasarea statuilor unor domnitori ai Moldovei care, fiind prea grele, au fost postate vis a vis de clădire, la intrarea pe dealul Copoului, 4 perechi de voievozi formând actualul Grup Statuar al Voievozilor, din 2015 șapte statui fiind incluse pe lista monumentelor istorice.
Azi biblioteca deține cca. 2 milioane de manuscrise și cărți vechi, unele din sec. XVII, purtând semnături ilustre.
Lângă Bibliotecă, într-un spațiu amenajat pe mijlocul bulevardului, pe locul Monumentului Marii Uniri din 1918, distrus în al Doilea Război Mondial, s-a postat statuia poetului Mihai Eminescu, adusă din fața Universității.
În stânga unui giratoriu, la marginea cartierului Copou, am văzut Casa de Cultură a Studenților, construită în anii 1960-1962 pe locul unui club de echitație, nedorit de comuniști, atunci numită Casa Tineretului. Pe fațada principală s-au creat altoreliefuri prezentând tineri dansatori, muzicieni, actori etc., diferitele forme de artă prezentate în spectacolele care aveau loc în ea.
Lateral de giratoriu, se află un alt monument istoric, spre care m-am îndreptat și eu. După deschiderea căii ferate Pașcani-Iași și inaugurarea Gării Iași, pentru a facilita circulația pietonilor de la Gară spre Dealul Copou și zona centrală a orașului, s-a asanat o porțiune de teren din Mahalaua Calicilor și s-a creat Esplanada Elisabeta, inaugurată în 1902, azi numită Râpa Galbenă.
Prezintă un corp central semicircular, cu o terasă superioară, încadrat de 2 scări monumentale în arc de cerc, fiecare cu câte 3 balconașe, orientate spre interior.
La bază încadrează o mică grădină în care e postat bustul Mihai Eminescu, poet despre care se spune că venea adesea în acel loc și își imagina un pod peste vale, între Copou și Galata.
În Mahalaua Calicilor a existat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1709), în 1800 înlocuită cu Biserica „Tuturor Sfinților”–Banu, prima biserică din oraș în care s-a slujit doar în limba română. Fiind folosită de calici, oamenii ce trăiau din mila publică, era cunoscută ca „Biserica calicilor”. Lângă ea boierul Savin Zmucilă a construit un azil pentru săraci, bolnavi și călători, care a funcționat până în anul 1948. În decursul timpului biserica a fost restaurată de mai multe ori, ultima dată în perioada 2010-2013 și din 2015 a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.
De la ea am urmat o stradă pietonală, mărginită de case de epocă, amenajată cu numeroase terase.
Casa Catargiu, clădire în stil neoclasic, monument istoric și de arhitectură, a fost construită între 1800-1806 de logofătul Costache Catargiu, ulterior deținută de hatmanul Constantinică Palade, spătarul Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, familia Ghica, în perioada 1859-1862 devenind reședința Domnitor Al. Ioan Cuza, în anii 1916-1919 a Regelui Ferdinand (1916-1919), refugiat din Bucureștiul ocupat de trupele germane.
Până în 1937 a fost deținută de Societatea Creditului Urban din Iaşi, apoi naționalizată și, la îndemnul lui Nicolae Iorga, etajul transformat în muzeu, numit “Palatul Cuza-vodă”, cuprinzând apartamentele domnești, cabinetul de lucru al Domnitorului, saloane etc. cu mobilier de epocă. Apoi s-a amenajat și parterul, cu colecții evocând Revoluția de la 1848 și Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859) și în 1959, sărbătorind 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, s-a inaugurat Muzeul Unirii.
Pe cealaltă parte a străzii, cu fațada principală spre Piața Unirii, se află Grand Hotel Traian, zonă pe vremuri ocupată de numeroase dughene și magazine deținute de avocatul Scarlat Pastia, în anii 1877-1879 Primar al orașului Iași, pe care le-a demolat, pe locul lor dorind să ridice un teatru național. Împrumutându-se și rămânând dator creditorilor, a trebuit să predea clădirea, care a fost transformată în hotel, cumpărat de familia evreiască Theitler. În el au avut loc evenimente importante ca banchetul celei de-a XXI-a aniversări a Societății Literare Junimea (1884) și 100 de ani de la Răscoala Horia, Cloșca și Crișan, la care au fost prezenți Mihai Eminescu și Ion Creangă. În 1918, pentru o scurtă perioadă, a funcționat Guvernul României. Trecând în proprietatea Primăriei Iași, în 1943 a fost renovat și din 1950, naționalizat, a devenit hotel de stat, azi 90% din el fiind deținut de un om de afaceri.
Piața Unirii este locul unde în 1859 s-a jucat pentru prima dată Hora Unirii. A fost creată de Primărie începând cu anul 1896 prin expropierea și demolarea unor clădiri. În ea tronează statuia Al. Ioan Cuza, dezvelită în 1912, în prezența Regelui Carol I, a Principilor Ferdinand și Carol. Executată din bronz, de 3,5 metri înălțime, în prezintă pe Domnitor în uniforma de ofițer, cu mantia princiară pe umeri. E așezată pe un soclu înalt, la baza căruia sunt amplasate statuile Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, personalități importante ale Unirii Principatelor, pe cele 4 laturi coroane din bronz, încercuind plăci inscripționate cu date istorice importante din perioada domniei lui.
Am ieșit din piață pe fosta Uliță Golia, zonă în care la începutul sec. XX evreul Braunstein a deținut numeroase magazine, pe care le-a demolat și în 1914 a ridicat un Hotel de lux, deasupra intrării principale prevăzut cu o cupolă, azi monument de arhitectură, numit Palatul Braunstein. Ulterior a fost ocupat de o bancă, după ce a fost naționalizat de Magazinul Victoria, etajele fiind amenajate ca locuințe. După 1989 o parte din clădire a fost retrocedată, apoi răscumpărată de Primăria Iași, care în perioada 2018-2022 a restaurat-o și transformată în centru multifuncțional, în palat funcționând „Galeriile Cupola”, sală de expoziții a Uniunii Artiștilor Plastici, săli de conferință, Centrul Cultural German și Centrul Cultural Francez.
Pe colțul a 2 străzi, vis a vis de Hotelul Continental, în care mă cazasem, se află fostul Palat Neuschotz, azi Hotelul Select, clădire în stil eclectic francez, construită spre sfârșitul sec. XIX ca reședință a bancherului evreu austriac din Iași, Iacob Neuschotz, în ea fiind amenajate și numeroasele sale magazine. Fiind filantrop, în 1865 a construit Sinagoga Beth-Iacob, pe care a trebuit să o ascundă în curtea sa interioară, având doar fațada la stradă, autoritățile nepermițând să iasă în evidență în apropierea unei biserici creștine. A rezistat până în 1944, când a fost distrusă de un bombardament, care a avariat și palatul, ulterior fiind demolată și palatul recondiționat.
În drumul spre granița cu Republica Moldova, parcurgând o parte din jud. Vaslui, m-am oprit la Bârlad, oraș pe teritoriul căruia arheologii au descoperit urme de prelucrare a fierului și a cornului de cerb (sec. IV-V). Centru meșteșugăresc dezvoltat, aflat la răscrucea drumurilor comerciale, este menționat în documentele bizantine și papale cu numele de Terra Berladensis, în cel din sec. XV, emis de Domnitorul Alexandru cel Bun, apărând ca târg, vama lui fiind dăruită Mânăstirii Bistrița, pentru întreținere.
În același secol orașul a fost prădat și ars de invaziile tătarilor (1440, 1444, 1450). Pentru a putea opri înaintarea lor, Domnitorul Ștefan cel Mare a hotărât construirea unei fortificații de pământ. Din acea perioadă a supraviețuit Biserica Domnească „Adormirea Maicii Domnului”, refăcută în 1636 de Domnitorul Vasile Lupu.
În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru”, construită în 1692, refăcută în 1747, în timp afectată de incendiu (1850), cutremure (1864, 1888), în perioada 1894-1896 fiind reparată și consolidată.
Au urmat invaziile cazacilor, polonilor, în 1758 târgul fiind ocupat de cca. 100.000 de tătari, apoi distrus de marele cutremur din 1802, când Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, construită în 1797, a fost grav avariată. În perioada 1817-1818 a fost refăcută de breasla abagerilor, care au reparat-o după cutremurul din 1838 și au întreținut-o până în 1873, breasla fiind desființată prin legea corporațiilor, perioadă în care s-a construit și Turnul-Clopotniță (1858), cu 3 etaje, numit și Turnul lui Titinaș, după porecla inițiatorului construcției, monahul Ioanichie-Ioniță Bardaș, la primul etaj fiind amenajată o cameră de locuit pentru ctitor.
În timp deteriorându-se, în 1925 biserica a fost reparată, în 1927 predată armatei, până în 1947 devenind biserica garnizoanei. Fiind părăsită și deteriorată, biserica a fost închisă, fiind reparată abia în 1970, la inițiativa preotului, fost deținut politic, Dumitru Bârnovenescu și redeschisă ca biserică parohială. Fiind avariate de cutremure (1977, 1986, 1990), biserica și turnul-clopotniță au fost reparate, în 1983-1984 interiorul bisericii a fost pictat, în 1991-1992 pridvorul refăcut în stil neoclasic, în timpul restaurării (2019-2023) fiind mutat pe altă fațadă a clădirii, în aceeași perioadă turnul, reparat, fiind dotat cu 3 clopote aduse din Austria, în 2 etaje amenajate muzee, prin exponate evocând viața desfășurată în oraș în sec. XIX.
În oraș s-a păstrat o clădire construită în perioada 1796-1812 de Ștefan și Elisabeta Sturdza Bârlădeanu, azi numită Casa Sturdza, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost deținută de familie până în 1903, când a fost cumpărată de Primărie, ulterior în ea funcționând Administrația Financiară, apoi Judecătoria, până la cutremurul din 1977 care a afectat grav clădirea. Fiind trecută în administrația muzeului, în perioada 1980-1993 a fost consolidată, devenind sediul Secției de Artă. Degradându-se treptat, începând cu anul 2000 a fost restaurată, doi ani mai târziu fiind inaugurat Muzeul Colecțiilor, cu 2 expoziții permanente de artă contemporană ale artiștilor Vasilescu și Dragoș Pătrașcu.
În apropierea ei, la începutul secolului XIX s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon”, unul din ctitori fiind și Elisabeta Strudza care, în decursul anilor, i-a donat unul dintre clopote, numeroase cărți, icoana Maicii Domnului și o cruce de argint.
Biserica a fost renovată în 1965, când s-a refăcut și pictura interioară.
Izbucnind Revoluția din 1848, la Bârlad s-a înființat „Asociația Patriotică”, care urmărea unirea Moldovei cu Țara Românească, principalul lider fiind Al. Ioan Cuza, născut în oraș (1820), după realizarea Unirii Principatelor Române (1859), ales Domnitor. Casa în care s-a născut, construită la începutul sec. XIX, a fost locuită succesiv de mai multe familii, în ultima perioadă folosită ca locuință socială, apoi amenajată ca muzeu, Casa memorialăAl. Ioan Cuza, inaugurat în 2025, la împlinirea a 205 ani de la nașterea domnitorului.
În 1959, cu prilejul Centenarului Unirii Principatelor Române, în oraș s-a dezvelit statuia Al. Ioan Cuza, înlocuită în 1972 cu actuala statuie.
În 1832 s-a înființat prima Școală de băieți, din 1858 în Bârlad funcționând și un gimnaziu, al doilea din Moldova, primul fiind la Iași, după Reforma Învățământului din 1864 devenit liceu. În acea perioadă în oraș a funcționat un teatru în care performau diverse trupe de actori. În 1909 profesorul Stroe S. Belloescu (1909) a donat prin testament o clădire, cu condiția ca în ea să funcționeze biblioteca publică și un muzeu de istorie, cu pinacotecă, inaugurat în 1914.
Interbelic, Bârlad fiind reședința jud. Tutova, în el funcționau toate structurile administrative, Prefectura și Judecătoria ocupând un palat construit în 1890, în stil neoclasic, azi declarat monument istoric. În 1957 o parte din palat a fost amenajată, în ea fiind mutat muzeul, azi numit Muzeul „Vasile Pârvan”, după arheologul și geologul român, patrimoniul fiind împărțit în 4 secții: arheologie, istorie, numismatică și științele naturii. Clădirea a fost afectată de seismele din 1977, 1086, 1990, de fiecare dată fiind restaurată.
Fosta sală a Curții cu Juri a fost transformată în Teatru de Stat, inaugurat în 1955, ulterior numit după prozatorul, dramaturg și regizor, născut în Bârlad, Teatrul „Victor Ion Popa”.
De muzeu aparțin administrativ și celelalte muzee din oraș, între care Muzeul Colecțiilor, din 2006 Observatorul Astronomic și din 2009 Planetariu, situate în apropierea lui.
Lângă palat s-a amenajat Grădina Publică, azi Parcul Teatrului „Victor Ion Popa”, ocupând 12.000 metri pătrați, în care se pot vedea busturile unor personalități culturale.
În 1932 o mare inundație a distrus o parte din oraș. Ulterior, pe o porțiune mai ridicată de teren, s-a creat un nou cartier, numit „Deal”, străbătut de Strada Mare, mărginită de clădirile administrative, comerciale, locuințe, etc., în 1936 fiind ridicată și noua clădire a Primăriei Bârlad.
Sub comuniști orașul a fost foarte cunoscut, fiind locul în care în 1901 s-a născut Gheorghe Gheorghiu Dej, în perioada 1961-1965 Președinte al Consiliului de Stat, casa lui natală, construcție de la sfârșitul sec. XIX, fiind amenajată ca muzeu, Casa memorială „Gh. Gheorghiu Dej”, inaugurat în 1967. După 1898 a fost desființat, clădirea fiind ocupată de o grădiniță de copii. În 2009 casa a fost refăcută, modificată, în ea desfășurându-se diverse evenimente culturale, lansări de carte, mese rotunde, dezbateri pe teme istorice, etc., din 2020 în cadrul „Centrului de documentare privind regimurile totalitare din România„.
În perioada 1950-1956 Bârlad a fost reședința regiunii Bârlad, ulterior oraș încadrat în regiunea Iași și după reorganizarea administrativă (1968) în jud. Vaslui. În 1971 s-a inaugurat Casa de Cultură a Sindicatelor „George Tutoveanu”, folosită pentru diferite evenimente artistice și activități culturale, clădire reabilitată în 2023.
Treptat vechile clădiri au dispărut, fiind înlocuite de noi construcții, între care Palatul de Justiție, inaugurat în anul 2000.
În amintirea celor căzuți la datorie în cele Două Războaie Mondiale, în 2019, de Ziua Drapelului, s-a dezvelit Monumentul Eroilor, inaugurarea fiind făcută în cadrul unui ceremonial militar și religios.
În sudul orașului se află Lacul Prodana, întins pe cca. 9 hectare, o parte din zona înconjurătoare fiind amenajată pentru agrement.
De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.
Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.
Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.
Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.
În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.
Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.
În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.
Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.
În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.
Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.
În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.
Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.
Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.
După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.
Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.
Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.
În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.
Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.
În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.
În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.
Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional, am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.
La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.
După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.
Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)
Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum), fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.
Nu departe de el, trecând canalului Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022.
Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.
După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.
În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899. După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.
Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia.
Békéscsaba
Arad
În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.
Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.
După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.
În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.
Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).
Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.
În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.
În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care au supraviețuit puțini copaci.
Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.
În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.
Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)
La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.
E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.
Comuna Săvârșin este situată pe Valea Mureșului, în estul județului Arad. În timp a devenit foarte cunoscută pentru castelul din Domeniul Regal Săvârșin.
Data înființării localității este necunoscută, fiind pomenită documentar din 1479, cu numele Zawasim. Un secol mai târziu familia András, deținătoare a unei moșii din zonă, a înființat actualul Parc dendrologic (1514), întins pe 6,5 hectare, în care urmașii au construit un castel (1650-1680).
Spre sfârșitul secolului XVII în această zonă au fost aduși coloniști militari austrieci, zona de pe râul Mureș fiind considerată „graniță” între Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar. Până în 1752 zona a fost demilitarizată și foștii grăniceri au devenit iobagi, supuşi aceloraşi dări ca şi restul ţărănimii.
În parcul castelului în 1751 vicecomitele Forray András a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”. În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), mișcare extinsă până la Mureș, iobagii răsculați, în frunte cu George Brănișcanu, judele Săvârșinului, au atacat și distrus castelul și biserica.
În 1755 ortodocșii aveau în cimitir Biserica de lemn „Buna Vestire”. În timp a fost înlocuită cu altă biserică de lemn și în 1899 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, din cărămidă și lemn, în jurul anului 1900 cea veche fiind vândută satului Temeșești.
Vicecomitele a reconstruit castelul și Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1804), pe care a dotat-o cu o orgă (1810), apoi în turn s-a postat un clopot mare și un ceas (1820). În ea au fost înmormântați Forray András, soția sa, Iulia (1830) și sora acesteia, Therese Brunsvik (1861), presupusa iubită a lui Beethoven. Ultima slujbă oficiată în ea a avut loc în 1875, apoi a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire din cărămidă, în care, în fața altarului, s-au postat cele 2 monumente funerare, basoreliefuri în marmură albă.
În fața ei se află Monumentul „Isus Răstignit pe Cruce”, ridicat de familia Hunyady (1909), după ce au intrat în posesia domeniului Săvârșin (1830). Azi biserica ocupă o latură a Parcului central al comunei, în care a fost creată o fântână arteziană și în 1994 postată o cruce din marmură albă, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.
Contele Hunyady a refăcut castelul în stil neoclasic, cu 3 nivele: demisol, parter și etaj, prevăzut cu balcon. În jurul castelului au fost construite case pentru personal, ateliere, s-a amenajat o fermă, etc. L-a deținut până la moartea sa (1932), când domeniul a intrat în proprietatea Societății „Corvin”, la care acționar majoritar era baronul Anton Mocioni de Foeni.
În acea perioadă în comună s-au înființat breslele, meșteșugarii fiind împărțiți în două grupe: fierari, rotari, dogari și cizmari, croitori. După revoluția din 1848 s-a desființat iobăgia. Țăranii fiind împroprietăriți, a crescut și producția agrară. Cei care dețineau terenuri mici lucrau la exploatarea pădurilor, sau pe plutele care transportau sarea, lemnul și vinul pe râul Mureș. Săvârșin a devenit un punct important mai ales după construirea podului de lemn peste râu (1872), făcând comunicația cu comunele din Banat.
Fiind traversat de care supraîncărcate, trase de perechi de boi, în timp podul s-a deteriorat și s-a prăbușit, fiind înlocuit în perioada 1906-1909 cu un pod de fier, folosit și azi.
După Primul Război Mondial soldații și ofițerii întorși de pe front au fost organizați în gărzi naționale, una existând și în Săvârșin. Comuna s-a extins cu noi case, zonă numită Satul Nou. Terenurile arabile din domeniul Hunyady au fost exploatate în cadrul reformei agrare, reformă care nu s-a putut efectua nici după Al Doilea Război Mondial, terenurile arabile din zonă fiind foarte puține.
În 1943 castelul a fost cumpărat de Regele Mihai I (1943). Dorind să-l dăruiască mamei sale, regina Elena, care dorea să se retragă din București, castelul a fost reabilitat. Sub comuniști a fost naționalizat (1945) și în anii 1980 folosit de Nicolae Ceaușescu ca vilă de vânătoare.
După evenimentele politice din 1989, castelul a fost retrocedat familiei regale (2001) și în perioada 2007-2015 restaurat. Începând cu anul 2021 domeniul poate vizitat.
Se pot vedea exteriorul castelului, parcul cu mica insulă de pe lac, aleea cu stejari vechi de 350 de ani, tise și nuci de 170 de ani, un mic pavilion, grădinile de trandafiri și toscană, o seră, etc..
Este amenajat și Muzeul Regal al Automobilului, în care sunt etalate o trăsură și câteva mașini de epocă, între care 2 foste jeep-uri ale Regelui Mihai I. Uneori acolo se organizează Parada Mașinilor de Epocă din Arad, în curs de desfășurare în momentul vizitei mele.
În apropierea castelului se află Casa Memorială „Eugenia și Eugen Popa”, amenajată în fosta casă a pictorului (1919-1996), donată de fiica lui în 2008, în care se pot vedea piese de mobilier vechi, lucrări de artă realizate de Eugen Popa în perioadele 1940-1980 și 1980-1995, piese etnografice, diverse obiecte adunate din zonă, etc.
De asemenea sunt etalate obiecte de artă decorativă din Extremul Orient, adunate în perioada 1960-1962, când familia Popa a locuit în sudul Chinei.
De comuna Săvârșin aparțin administrativ 8 sate, 2 dintre ele situate pe celălalt mal al râului Mureș. La 10 kilometri nord de comună, în zonă de dealuri, se află satul Pârnești, atestat documentar din 1479, cu numele Pernestie, din 1510 deținut de contele George de Brandenburg, apoi de stăpâni Săvârșinului. În decursul timpului în sat sunt pomenite 3 Biserici de lemn („Sf. Nicolae”1755, „Sf. Ioan Botezătorul”1817, „Sf. Ioan Gură de Aur”1877), ultima înlocuită în 1939-1940 cu actuala din cărămidă și piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Din Săvârșin spre nord-est după 6 kilometri se ajunge în satul Temeșești, atestat documentar din 1479, cu numele Themeesestie, schimbat în 1918 în Timisești, apoi în cel actual.
Până în sec XIX nu au avut biserică, fiind filie la parohia din Săvârșin. În 1899 au cumpărat și mutat Biserica de lemn din Săvârșin. Fiind distrusă de un incendiu (1931), în 1934 au construit actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”.
Continuând drumul spre nord, după 8 kilometri se ajunge în satul Troaș. Cercetările arheologice din zonă au descoperit urme ale vieții omului preistoric, din epocile de piatră, bronz, a fierului și câteva monede dacice.
Zona împădurită, a fost ocupată treptat, începând din 1636, formându-se în final așezarea, la intrarea căreia în 1770 s-a construit Biserica de lemn „Sfinții Trei Ierarhi”.
În 1800 biserica a fost mutată pe Dâmbul Crucii, din mijlocul satului. A fost creată din stâlpi masivi de lemn, pe o fundație de piatră. Deasupra pronaosului prezintă turnul-clopotniță, cu bază pătrată, acoperiș în formă de piramidă și clopot inscripționat 1783.
În 1813 a fost executată pictura pe lemn. Cea de la exterior degradându-se rapid, la începutul secolului XX a fost acoperită cu tencuială. Biserica a funcționat până în 1941, apoi a intrat în custodia Muzeului Țăranului Român. Treptat biserica s-a deteriorat și în 1966 s-au efectuat lucrări de restaurare. Din păcate pictura nu s-a putut recupera.
În anii 1940-1941 în sat s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Trei Ierarhi”, ctitorită de Generalul de Divizie Georgescu Grigorie, din Turnu Severin, Clădirea din cărămidă și zid. A fost prevăzută cu un turn-clopotniță, în care clopotul cel mic a fost adus de la Biserica de lemn, mărginit de 2 turnuri mai mici.
Din Săvârșin la 8 kilometri spre est este situat satul Toc. Pe drum se trece pe la marginea satului Cuiaș , menționat documentar în 1477, cu numele Kowesd, sat care în decursul timpului, până azi, nu a avut biserică.
Satul Toc este menționat documentar în 1715 ca fiind locuit de 28 iobagi. În 1759 în cimitir exista Biserica de lemn ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înlocuită în 1792 cu Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul”, al cărei interior a fost pictat în 1812. Fiind foarte deteriorată, în perioada 1906-1909 s-a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, din cărămidă și zid, în stil baroc și în 1912 Biserica de lemn a fost demolată.
La 4 kilometri vest de comună, se află satul Hălăliș, atestat documentar din 1510, în proprietatea lui George de Brandenburg. Satul nu a avut biserică proprie, credincioșii mergând la biserica din Săvârșin, azi în sat existând doar o Casă de rugăciune Adventistă.
Pentru a vedea cele două sate, situate pe cealaltă parte a râului Mureș, am trecut podul de fier și după 5 kilometri am ajuns în satul Valea Mare, în care în 1798 exista Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. În timp foarte deteriorată, a fost demolată și construită actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1892).
Satul Căprioara, situat la 4 kilometri est de Valea Mare, la granița cu județul Hunedoara, apare în documentele din 1337 ca proprietate a meșterului Dionisie Cenad și a fraților săi. În 1777 în sat exista o Biserică de lemn, care a rezistat mai mult de un secol. Fiind foarte deteriorată, a fost înlocuită cu una din cărămidă și piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1887-1889), al cărei interior a fost ornat cu icoane. În 1932, când interiorul a fost pictat, icoanele au fost mutate la Biserica din Lalașinț.
Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.
Gara de Nord
Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.
În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.
Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor. În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.
Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.
La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.
În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.
Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.
Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea Cenaclul „Atlantida” (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc.
În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia George Stephănescu.
Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.
Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.
La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu.
Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.
Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.
Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București.
În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).
Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată, în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.
Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.
Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.
Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.
Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat, în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.
Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor, a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.
Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.
Monumentul Eroilor Artileriști
statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)
Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.
Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.
La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.
Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.
Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.
În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București, statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.
râul Dâmbovița
Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922 pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.
Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.
În apropierea ei se află Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.
În ultima zi a unei excursii prin zona Brașov-Sibiu, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad, de la Dumbrava Sibiului am rulat 8 kilometri spre sud-vest, până în comuna Rășinari, una dintre cele mai vechi localități din Mărginimea Sibiului, atestată documentar din 1204.
În decursul timpului, pe lângă creșterea animalelor, ocupația de bază a localnicilor, s-au înființat breslele, localnicii ocupându-se cu prelucrarea lemnului, a lânii, cojocăritul, etc. Căruțele produse acolo au ajuns să fie vândute în lume, chiar până în Grecia. Actual în comună se desfășoară anual Festivalul Brânzei și Țuicii, când se pot degusta și cumpăra renumitele produse.
Muzeul Etnografic și Căminul Cultural Rășinari
În 1688 în sat exista o Biserică de lemn, vândută în secolul XVIII parohiei din Satu Nou (azi în județul Brașov). Pe locul ei Petru Pavel Aron, Episcopul Greco-Catolic de la Blaj, a construit actuala Biserică „Sf. Paraschiva” (1725-1758), în spatele căreia, o perioadă de timp, s-a desfășurat târgul săptămânal.
Un secol mai târziu, pe un deal din comună, localnicul Ion Bungarzan a finanțat ridicarea unei noi biserici, Biserica „Sf. Treime”, numită și Biserica din Copăcele (1801-1815). Din lipsa fondurilor, lucrările au stagnat, ulterior biserica fiind terminată prin contribuția credincioșilor din zonă.
Clădirea, în stilul renașterii italiene târzii,cu capiteluri dorice,a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, situat deasupra tinzii, având un acoperiș ascuțit, în stil gotic. În interior s-au creat altarul și două abside laterale semirotunde.
Pereții interiori au fost decorați cu picturi reprezentând personaje și scene biblice.
Comuna este cunoscută pentru mai multe personalități care s-au născut sau decedat acolo. Una dintre ele a fost Andrei Șaguna (1808-1873), fostul Mitropolit Ortodox al Ardealului.
Îmbolnăvindu-se, s-a retras la Rășinari, unde după trei ani a decedat și a fost înmormântat simplu, asistat doar de duhovnicul său.
Lângă Biserica „Sf. Treime”, Aron Românul a construit Mausoleul Mitropolitului Ortodox al Ardealului Andrei Saguna (1877-1878) , cu sicriul și un bust ale lacestuia.
În centrul comunei, pe malul râului Caselor, vis a vis de Biserica Mică, se află Casa Memorială Emil Cioran (1911-1995).
14
În ea s-a născut și copilărit filozoful și scriitorul român, simpatizant al mișcării legionare, care în anii 1940 a emigrat în Franța, la Paris, unde și-a petrecut viața și a decedat.
În apropiere, pe una din străduțele laterale, se află Casa Memorială Octavian Goga (1881-1938), în care s-a născut poetul și prozatorul român, ziarist, dramaturg, traducător, fascist și antisemit, ministru în diversele guverne din perioada 1937-1938, din 1920 membru al Academiei Române.
De acolo m-am îndreptat spre Mânăstirea Orlat, situată la 16 kilometri nord-vest de comună. În drum am trecut prin comuna Poplaca, atestată documentar cin 1488.
Despre înființarea ei există mai multe legende. Una relatează că pe vremuri două femei, Popa și Laca, culegeau din zonă plante de leac, pe care le vindeau în Sibiu. Apoi au construit o căsuță de lemn și s-au mutat acolo. În timpul iernii făceau împletituri de răchită și alun, adunate de cu vreme din pădurile înconjurătoare, pe care le comercializau în Sibiu. Devenind foarte populare, căsuța a primit numele de Popa-Laca. Treptat s-au așezat și alte familii, formându-se în timp vatra satului.
O altă legendă spune că în vecinătatea actualei locații, lângă un lac, se găsea un schit de călugări la care, de sărbători, fiind anunțați de clopotele trase, veneau familiile care locuiau în pădure. Într-una din invaziile mongole aceștia au fost uciși și schitul ars din temelii. Localnicii i-au îngropat acolo. În timp lacul a fost numit „Lacul popilor”, sub austro-ungari numele maghiarizat în Pop-lacu, ulterior devenind Poplaca.
Școala Gimnazială
În centrul comunei, la răscruce de drumuri, se află Monumentul Eroilor, un obelisc de 3 metri înălțime, pe care tronează un vultur cu aripile deschise, dezvelit în 1939.
De lângă el am urmat drumul spre vest. Având suficient timp, am făcut un mic ocol, pentru a vedea Lacul de acumulare Gura Râului, situat la 3 kilometri sud de comună. Se întinde pe o suprafață de 65 hectare, capacitatea maximă fiind de 15,5 milioane metri cubi de apă.
Pentru construirea barajului s-au creat o cale ferată și o suprafață pentru aterizarea avioanelor, mijloace de transport cu care se aduceau materialele necesare.
În partea superioară barajul are lungimea de 330 metri și lățimea de cca. 6 metri.
Pe înălțimea sa (73,5 metri) a fost prevăzut cu contraforți, devenind unul dintre cele patru baraje de acest fel din țară și al doilea ca înălțime. Lucrările au fost finalizate în perioada 1980-1981.
Este folosit pentru aprovizionarea cu apă a orașul Sibiu, a localităților Gura Râului, Cristian, Șura Mare, Ocna Sibiului, Șelimbăr și pentru producția de energie electrică la centrala Cibin. Lacul fiind populat cu diverse specii de pești (crapi, bibani, carași, păstrăvi, etc.), a devenit un loc frecventat de pescarii amatori.
M-am întors la Orlat și am rulat spre vest, în total 11 kilometri, până la ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad. Mânăstirea Orlat „Sf. Treime; Buna Vestire”, de rit ortodox, a fost înființată în 1992, la poalele munților Cindrelului. Inițial s-a construit o mică clădire pentru chilii.
În același an a început construirea bisericii, în stil neobizantin, cu o turlă mare, octogonală din lemn și două turle mai mici, hexagonale, situate lateral de pridvorul închis, prin care se accesează interiorul. Deși neterminată, prima slujbă s-a oficiat în anul 1994.
O dată cu lucrările la biserică, s-a ridicat o nouă clădire, în care s-au amenajat chilii, o trapeză, o bucătărie și încăperi auxiliare.
În perioada 1999-2000 interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. S-a realizat și catapeteasma, din lemn sculptat, decorată cu picturi reprezentând sfinți. În 2011 s-a creat un baldachin din lemn sculptat în care s-a așezat racla cu moaște sfinte. Actual la mânăstire locuiesc 5 maici, care o întrețin.
Într-una din excursiile prin județul Brașov m-am oprit două zile în municipiul Brașov, așezare existentă încă din neolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice care au scos la iveală și urme de locuire din epoca bronzului și dacică. Intrând în oraș dinspre vest, m-am oprit la cea mai veche clădire păstrată până azi, Biserica „Sf. Bartolomeu”, atestată documentar din 1223, de rit romano-catolic. Istoricii presupun că a fost construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni. În decursul timpului a fost deteriorată de atacurile mongolilor (1241), tătarilor și turcilor (1421), armatele conduse de Vlad Țepeș (1460) și Gabriel Báthory (1611), de fiecare dată fiind reparată, interiorul de azi fiind creat în reconstrucția din perioada 1634-1663, când s-a ridicat și turnul, dotat în 1741 cu un ceas, înlocuit în 1806 cu actualul, încă funcțional.
În jurul bisericii s-a construit un zid de apărare din piatră care, exceptând părțile de est și nord, în timp demolate și reconstruite, s-a păstrat până azi. În timpului unui mare cutremur (1822) turnul s-a prăbușit. Până în 1842 a fost reconstruit în forma actuală, altarul transformat în stil clasicist și biserica dotată cu o orgă, înlocuită în 1923 cu cea existentă și azi. În secolul XVI a avut loc Reforma Protestantă și biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran. Aparținea de Biserica Neagră din Brașov, de care s-a despărțit abia în 1863.
De acolo m-am îndreptat spre cartierul Șchei, unde îmi rezervasem cazarea la Happy Mood Apartments, locație pe care o recomand tuturor, fiind situată în apropierea centrului vechi al orașului și având un preț rezonabil. Vis a vis de ea am văzut Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în 1922 gimnaziu, numit după fondatorul școlii ortodoxe românești, a treia din Transilvania (1850-1851) și din 1996 colegiu.
După Reforma Protestantă a fost preluat de congregația evanghelică. Din 1948 preluat de stat, a fost transformat în Liceu Sportiv, care a continuat să funcționeze și după retrocedarea clădirii către biserica evanghelică (2009). Din 2018, printr-o convenție, rămânând în proprietatea bisericii, clădirea a fost dată spre utilizare gratuită Liceului Teoretic „Honterus”.
Cartierul, numit „Cutun” sau „Cotun”, o așezare românească, de formă circulară, a existat înainte de înființarea cetății Brașovului. Înălțându-se zidurile și bastioanele cetății (1455), cătunul a rămas în afara incintei. Era locuit de paznici ai cetății, numiți șchei, foști iobagi cu îndatoriri militare, de la care a primit în timp numele de Șcheii Brașovului. Locuitorii puteau intra în incintă doar la ore fixe și, pentru a-și vinde produsele, trebuiau să plătească o taxă. Numele Șchei l-a primit sub austro-ungari, cancelaria maghiară folosind termenul șchei sau scheau pentru a denumi cartierele de credincioși de rit slavon (1595).
Pentru a-l vizita, de la cazare am urmat strada Prundului, spre Piața Unirii. Am trecut pe lângă Casa Ștefan O. Iosif (1875-1913) în care s-a născut și copilărit cunoscutul poet și traducător român, fiul directorului Gimnaziului român din Șchei.
Pe aceeași parte a străzii, într-o clădire de epocă, bine păzită, pe care după multe insistențe am reușit să o fotografiez, funcționează Direcția Județeană de Informații.
Nu departe, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Andrei Mureșanu”, din 1992 numit după poetul și publicistul român, autorul poeziei „Un răsunet”, devenită imnul revoluționarilor români de la 1848-1849 „Deșteaptă-te române”, azi imn național. În fața liceului a fost postat bustul scriitorului (2005).
Cam după 5 minute am intrat în Piața Unirii, fosta Piața Prundului, numită după acumularea de prundiș, adus de apele ce coborau de la Pietrele lui Solomon.
Pe una din laturi am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cea mai veche biserică ortodoxă din orașul Brașov, se află pe locul unde în 1292 s-a construit o Biserică de lemn, în jurul căreia se întindea satul Cutun, menționat în bula emisă de Papa Bonifaciu IX (1399) prin care se cerea convertirea la catolicism. Pe locul ei în 1495 fostul Domn al Țării Românești Vlad Călugărul, retras în zona Brașovului, a început construirea unei biserici din piatră, terminată abia în 1519 de Domnitorul Țării Românești Neagoe Basarab.
În decursul timpului mulți domnitori au contribuit la îmbunătățirea construcției astfel cu sprijinul Domnitorului Țării Românești Petru Cercel s-a zidit pridvorul și altarul a fost împodobit cu multe icoane prețioase (1584), Domnitorul Moldovei Aron Vodă a înălțat turnul clopotniței și a zugrăvit interiorul (1596-1597). În timp mulți voievozi și chiar Împărăteasa Elisabeta a Rusiei au înzestrat-o cu obiecte de cult și alte daruri prețioase.
În 1651 s-a terminat construirea Paraclisului „Sf. Ioan Botezătorul”, un secol mai târziu a Paraclisului „Buna Vestire”, din partea de nord (1733-1734), pictat câțiva ani mai târziu, între anii 1750-1752 Paraclisul „Înălțarea Domnului”, pictat la exterior și interior, cu un iconostas în stil brâncovenesc. În aceeași perioadă, din donația Împărătesei Elisabeta a Rusiei, în partea de vest s-a ridicat turnul cu ceas.
Clădirii, din piatră și cărămidă, inițial în stil gotic, în timp i s-au adăugat elemente în stil baroc, ajungând ca azi să aibă aspectul unei piramide cu un turn central mare, flancat de două turnulețe și unul mai mic deasupra intrării.
În perioada 1939-1946 frescele au fost înlocuite cu altele prezentând scene biblice și personalități. La exterior pe perete nordic s-a creat intrarea lui Mihai Viteazul în Brașov, pe peretele frontal cei patru voievozi, ctitorii bisericii, pe peretele sudic încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia și pe peretele estic Mitropolitul Andrei Șaguna, însoțit de juni, cu Liceul fondat de el în fundal.
În interior au fost pictați Mitropolitul Andrei Șaguna, Mitropolitul Bălan, Regele Mihai și mama sa Elena, Regele Ferdinand și Regina Maria. Reprezentanții regalității au fost acoperiți în timpul comunismului, ulterior picturile restaurate (1999).
Biserica a sprijinit Societatea Junilor Brașoveni, înființarea Primei Școli Românești, s-a implicat în viața politică ca Unirea lui Mihai Viteazul, Războiul de Independență, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române, Marea Unire de la 1918.
În cimitirul bisericii au fost îngropate mari personalități ca Nicolae Titulescu, Ioan Meșotă, Aurel Popovici, etc.
Încă din 1480 lângă biserică, într-o clădire din lemn, a funcționat o școală pentru clerici și grămătici, atestată documentar din 1497, cărora li s-au alăturat și dascăli, inițialcu aceleași aceleași atribuții de educatori, traducători, copiști, delegați oficiali în misiuni diplomatice. În secolul XVI Diaconul Coresi s-a stabilit la Brașov unde, ajutat de ucenicii de la școala din Șchei, a tipărit 17 cărți în limbile slavonă și română (1558-1581), între care și un catehism în limba română, acceptat de autorități ca primul manual românesc, folosit la Școala din Șchei (1578).
După ce biserica a fost terminată, pe locul vechii clădiri de lemn s-a construit una din piatră, în 1760 înălțată cu un etaj, apoi transformată în stil baroc, primind actuala formă. În secolul XVIII, când învățământul a devenit obligatoriu pentru copiii între 6-12 ani, a devenit școală elementară, frecventată și de viitorii elevi de gimnaziu.
Din 1946 o parte a clădirii a fost folosită pentru arhivele bisericii și în 1957 profesorul Ion Corlan a înființat Muzeul „Prima școală româneascăˮ, aparținând Bisericii „Sf. Nicolae”, azi cu 5 săli: Sala de clasă Anton Pann, în care sunt expuse călimări, tocuri, tăblițe, etc., folosite pe vremuri de elevi, Sala Diaconu Coresi cu o replică a tiparniței folosită de Coresi, la care se mai poate lucra și astăzi, Sala Cartea și cărturarii brașoveni- care expune cărți religioase vechi și tablourile în ulei pe pânză ale mitropolitului Andrei Șaguna., Sala Cartea, factor de unitate națională cu peste 80 de hrisoave domnești, cărți de limbă româna medievală, printre care se numără: „Biblia de la București” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „Îndreptarea legii” de la Târgoviște (1652), Coresi: „Cazania a II-a” („Cartea românească cu învățătură”),etc. și Sala cu vatră- etnografică, cu icoane pe sticlă și obiecte casnice din perioada medievală.
Pe o altă latură a pieței se află Troița lui Ilie Birt, ridicată în 1738 de căpitanul din armata husarilor și negustor de vază din Șchei, cel care fiind delegat permanent al românilor din Șchei la Viena, Budapesta și Cluj, a apărat drepturile negustorilor. Pe troiță a postat vulturul bicefal pe care în 1780 a înlocuit-o cu stema României. Troița a fost restaurată în 1886 și în 1920 a fost înconjurată cu grilaj de fier.
În piață, în memoria eroilor din Primul Război Mondial, „Reuniunea Femeilor Române” a postat Statuia Soldatului Necunoscut (1939), un soldat cu arma în mână, în poziție de atac.
Din piață m-am îndreptat spre cimitirul Șchei, pentru a vedea Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”. Inițial o capelă ortodoxă (1876), a fost folosită de populația din Șchei ca biserică. În 1899, când s-a terminat construcția Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Cetate, a redevenit capelă. A redevenit biserică în perioada 1919-1946, când a fost folosită de Garnizoana Militară, până ce aceasta s-a desființat. Ca și capelă a funcționat până în 1954, când a fost declarată biserică parohială, al cărei interior a fost pictat în frescă (1969-1973).
În cimitir se află mormântul lui Andrei Mureșanu, poet, lingvist, revoluționar român, unul dintre conducătorii Revoluției 1848, decedat la Brașov în 1863, ale cărui rămășițe au fost aduse acolo în 1925.
Am cotit după cimitir și m-am îndreptat spre o altă biserică din cartier. Pe străduța îngustă am remarcat două case înscrise în patrimoniul istoric, numite după cei care le-au deținut. Casa Dr. Voicu Nițescu (1883-?1954)a fost locuită de omul politic, consilier la Conferința de Pace de la Paris (1919), directorul ziarului brașovean Gazeta Transilvaniei”, francmason din „Loja Dreptatea”, înființată la Brașov 1923, deputat național-țărănist, care a îndeplinit funcția de ministru în diverse guverne din anii ’30.
Casa Muzeu Ștefan Baciu (1918-1993) a aparținut criticului de artă, diplomat, eseist, memorialist, poet, care a răspândit ideile mișcării suprarealiste, profesor universitar, traducător și ziarist român din diaspora din Brazilia (din 1949), apoi SUA (din 1964), cu peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și peste 5000 de articole și studii la activ, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană și elvețiană.
La capătul străzii am ajuns din nou pe strada Prundului, la Biserica Evanghelică din Șchei, construită în perioada 1790-1793.
Cu permisiunea celor care repetau piese muzicale, am putut vedea și interiorul ei.
O casă din zona bisericii găzduiește Uniunea Junilor din Șchei și Brașov, fondată în 2011 și Muzeul Junilor, cu obiecte vechi, costume, aparținând celor 7 cete de Juni din Brașov, icoane pictate pe lemn și sticlă, etc., din colecțiile private ale locuitorilor din Șchei. Pe acel loc, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înființarea Coralei Bărbătești din Brașov, s-a construit o hală din lemn (1884), care a fost folosită pentru diferite festivități muzicale.
Hala a fost distrusă de un incendiu (1910) și pe locul ei s-a construit o clădire, în stil neoromânesc, pentru Dispensarul Ambulatoriu al Societății pentru Profilaxia Tuberculozei (1920). În timp în clădire a funcționat societatea filantropică ,,Leagănul Principele Mircea”, sub patronajul Casei Regale a României și în anii 1980-1990 cabinete medicale.
În apropierea clădirii se află Poarta Șchei, un arc de triumf din cărămidă și piatră, în stil clasic, cu o intrare principală și două secundare, construită în anii 1827-1828, după vizita Împăratului Francisc I la Brașov (1817), în timpul sistematizării orașului, când o parte din fortificațiile din nord-est și sud-vest ale cetății au fost demolate, pentru a se crea mai multe căi de acces, comerțul fiind în acea perioadă înfloritor. Poarta a fost avariată de cutremurul din 1977, ulterior restaurată și în 2004 consolidată.
Poarta Ecaterinei, situată lateral de Poarta Șchei, în partea de vest a cetății medievale, atestată documentar din 1559, a fost construită pe locul unei vechi porți din lemn, Poarta Sfântului Duh (1522), distrusă de inundația din 1526. Timp de 3 secole a fost singura poartă de acces în cetate. Turnul porții, o clădire pătrată, cu trei niveluri, în partea superioară avea patru turnulețe care simbolizau dreptul conducătorilor cetății de a aplica pedeapsa cu moartea.
Era prevăzută cu galerii de lemn pentru apărători, opt guri de tragere și un pod mobil, cu lanțuri, care se rabata peste șanțul cu apă înconjurător. O dată ce negoțul a luat avânt (secol XIX), au fost necesare mai multe intrări în cetate și s-au construit Poarta Șchei, Poarta Târgul Cailor și Poarta Vămii, Poarta Ecaterinei fiind demolată, păstrându-se doar turnul porții, care a supraviețuit până azi.
Până în 1954 turnul a fost folosit ca depozit, apoi restaurat (1971-1973). Azi găzduiește expoziții de artă și istorie.
Vis a vis de poartă se întinde Parcul Gh. Dima, pe care l-am traversat.
statuia Ciprian Porumbescu
Grupul statuar Gemenii Lepădatu (dezvelit 2019)
Se însera, așa că pe lângă Biserica Reformată, o clădire mai nouă, despre care nu am obținut informații, m-am îndreptat spre cazare, restul obiectivelor istorice din cartier urmând să le vizitez a doua zi.
Fortul St. Elmo din Valletta, Malta, este situat la capătul peninsulei, care desparte Marea Mediterană în două brațe, unde se află Portul Mare și Portul Marsamxett, pe care le apără împreună cu Forturile Tigné și Ricasoli.
Fortul St. Elmo
Fortul Tigné
Fortul Ricasoli
Construcția lui a început în 1552. Cavalerii Ordinului Ospitalier (Sf. Ioan), care ocupaseră insula, au demolat fostul Turn de veghe, construit de aragonezi (1448) și au început să construiască un fort. Flota otomană, găsind Portul Marsamxett neapărat, a atacat, dar a fost respinsă.
Au reușit să ridice doar ravelinul, o fortificația triunghiulară deschisă, în spatele căreia urma să se construiască fortul, când a început Marele Asediu al Maltei (1565), în care otomanii au bombardat toate porturile și fortificația. Cei 150 de cavaleri, 600 de soldați, majoritatea spanioli și 60 de maltezi înarmați au reușit să păzească fortificația timp de 28 de zile. Doar 9 dintre maltezi au supraviețuit, părăsind înot zona. Turcii nu au reușit să rămână mult pe poziții.
După retragerea lor, ruinele ravelinului au fost demolate și s-a ridicat fortul, în formă de stea, format din două semi-bastioane, două flancuri, un teren de paradă, o cazarmă și o platformă înaltă, creată în interior, de unde se putea trage cu tunul peste parapetul principal (cavaler).
Intrarea se făcea prin vechea poară, Porta del Soccorso, folosită până atunci pentru aprovizionarea cu alimente, muniție și pentru evacuarea victimelor.
Vechea Capelă Sf. Ana (St Anne’ s Chapel), ridicată în 1488 , a fost amenajată și decorată cu icoana sfintei, adusă de cavaleri în 1530. În ea au fost înmormântați cavalerii răpuși de Marele Asalt otoman.
Tavanul casetat și altarul au fost adăugate în sec. XVII.
În 1566 așezarea a fost înconjurată cu un zid fortificat și s-a creat actualul oraș Valletta. Pentru a se lega zidurile de fort, în 1614 s-a construit Bastionul Vendôme.
Sub stăpânirea britanică bastionul a fost transformat în armurărie, în care au fost transferate și unele arme din Armurăria Palatului (1855).
Apoi s-au construit Carafa Enceinte (1687), sistem de ziduri fortificate care înconjurau capătul de nord al orașului, cuprinzând fortul, Bastionul Sf. Grigore, modificat de britanici în depozit pentru tunuri, Bastionul Sf. Concepție, în care ulterior a fost îngropat Amiralul Sir Alexander Ball (1871), Bastionul Sf. Ioan sau Abercrombie, în care a fost înmormântat Sir Ralph Abercromby, locotenent-general britanic, guvernator al Trinidadului și Bastionul Sf. Lazăr, legate între ele prin cortine (ziduri fortificate) și cazarme, situate în partea centrală a fortului.
mormântul Amiralului Sir Al. Ball
La sfârșitul secolului XVII fortul a fost legat direct de platforma înaltă de tragere (cavaler) și o parte a șanțului a fost umplută.
În secolul XVIII s-au construit mai multe magazii pentru praful de pușcă.
În apropierea capelei, pe o porțiune a terenului de paradă, în 1720 s-a construit Biserica Sf. Ana (St. Anna Church). Fiind de rit romano-catolic, sub stăpânirea britanică a fost desființată și interiorul a fost modificat. În 2015 clădirea a fost restaurată și transformată în Clădire Memorială (Memorial Building), etalând exponate în memoria victimelor din Al Doilea Război Mondial.
În 1775 a izbucnit Revolta Preoților, când Fortul Saint Elmo și Bastionul St James Cavalier au fost capturate de cei 13 preoți rebeli . Ordinul a reușit să recucerească Sfântul Elmo și rebelii din fort s-au predat și ei. Au fost judecați, unii exilați, alții închiși și trei dintre ei executați.
La începutul sec. XIX, sub ocupația britanică, fortul a fost modificat. Zidul de apărare al Bastionului Sf. Ioan, privind spre Portul Mare, a fost transformat în cazemată, cu locuri de tragere pentru soldați (1864) și în perioada 1897-1907 pe ea au fost postate tunuri.
Pentru a separa zona civilă de zona militară, în 1880 a fost construită Poarta Victoriei (Victoria Gate).
S-a construit Podul Sf. Elmo (St. Elmo Bridge), care lega fortul de digul cu far.
În Al Doilea Război Mondial fortul a fost primul supus bombardamentelor (1940), apoi flota italiană a atacat (1941). Fiind detectată de o instalație de radar britanică, când s-a apropiat de fort, armata din el a tras prima cu tunurile. În timpul luptelor un bombardier italian a deviat în pod și l-a fost distrus. Abia în 2012 a fost înlocuit cu unul nou.
Postbelic fortul a găzduit și Academia de Poliție a Maltei. După proclamarea Republicii Malta, în 1972 artileria regală l-a părăsit. Din 1975 o parte a fortului a fost transformată în Muzeul Național al Războiului (National War Museum), care etalează arme și obiecte militare din cele Două Războaie Mondiale.
În perioada 2009-2015 s-au executat lucrări majore de restaurare.
Orașul Battonya (Bătania) este situat în sud-estul Ungariei, la 46 kilometri de Arad, orașul meu de reședință. Trecând punctul de frontieră de la Turnu, nu foarte aglomerat, l-am vizitat adesea.
În secolul XV pe teritoriul orașului au existat 5 sate care aparțineau lui Iancu de Hunedoara, guvernator și regent al Ungariei, ulterior căpitan general al regatului. Ca toată zona, în secolul XVI au fost ocupate de turci, alungați definitiv de habsburgi un secol mai târziu. Sub dominația lor satele s-au unit formând o localitate populată majoritar de maghiari, puțini români și sârbi, ultimii stabiliți acolo la începutul secolului XVIII.
De religii diferite, în timp și-au construit propriile biserici. Cea mai veche dintre ele este Biserica Ortodoxă Sârbă „Nașterea Maicii Domnului” (Szerb Ortodox templom), ridicată în perioada 1778-1779, dotată cu un singur turn și în interior cu un iconostas pe 3 etaje, unul din cele mai valoroase din Marea Câmpie de Sud a Ungariei.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (Római KatolikusSzentháromság templom), construită în stil clasicist, cu un singur turn (1814), în secolul XX a fost mărită, i s-a adăugat al doilea turn (1936-1938) și a primit aspectul actual.
În perioada 1883-1885 a fost ridicată Biserica Reformată (Református templom), în stil baroc și 1898 în interior a fost montată o orgă. Biserica a fost renovată în anul 2002.
Biserica Ortodoxă Română „Sf. Gheorghe” (Szent György Román Ortodox templom) a fost construită între anii 1972-1878, cu un turn înalt de 32 metri. În interior catapeteasma a fost decorată cu 37 de scene religioase, despărțite de structuri din lemn sculptat. Între multiplele icoane, cea mai valoroasă este „Sf. Gheorghe luptând cu Dragonul”.
La reparațiile din 1909 vârful turnului a fost acoperit cu cupru. Actual parohia ortodoxă independentă din Battonya aparține Episcopiei Ortodoxe Române din Gyula. Ultima renovare a bisericii a avut loc în 2010.
La începutul secolului XIX ingineri vienezi au restructurat localitatea. S-au creat actualele străzi și au fost construite o serie de clădiri.
Dezvoltându-se, în 1839 a primit statutul de târg (oraș).
S-a înființat o școală catolică, azi Gimnaziul Catolic „Mikes Kelemen”, numit după scriitorul și traducătorul maghiar care l-a însoțit pe prințul Ferenc Rákóczi în Polonia, Franța și Imperiul Otoman, zone pe care le-a descris în scrierile sale. După moartea prințului s-a stabilit în Turcia, unde a fost ucis de ciumă (1768).
Gimnaziul dispune și de un internat, amenajat într-o clădire de epocă, situată lateral de Parcul Central.
Nu după mult timp a izbucnit Revoluția Maghiară (1848-1849) care a fost înăbușită de austrieci și Împăratul Franz Joseph I a pus stăpânire pe țară.
Tribunalul Battonya (Járásbíróság)
În 1867 prin Compromisul austro-ungar s-a instaurat dubla monarhie, austro-ungară și în Ungaria s-a restaurat vechea constituție.
În acea perioadă la Battonya s-au așezat familii de evrei, negustori și industirași, care au construit o școală și o Sinagogă (1896). Comunitatea a rezistat până în cel de Al Doilea Război Mondial, când tinerii au fost trimiși la muncă forțată (1942).
După ce germanii au intrat în Ungaria, majoritatea evreilor au fost trimiși în lagărul de exterminare de la Auschwitz, postbelic comunitatea fiind desființată, în 1970 în Battonya locuind doar câțiva evrei.
Postbelic Ungaria a intrat sub dominația U.R.S.S. și trupe sovietice au fost cantonate pe teritoriul său. Sub conducerea maghiară stalinistă, în perioada 1950-1953 cca. 40.000 de oameni nevinovați au fost arestați și 13.000 au fost exilați în provincie, cu interdicția de a se întoarce la Budapesta. Un milion de oameni erau sub procedură juridică, inițiată de procuratură, din care aproximativ jumătate au fost găsiți vinovați.
Stalin decedând (1953), a început procesul de destalinizare, dar la conducerea statului a rămas fracțiunea comunistă. Populația, dorind înlăturarea lor, a manifestat pașnic, însă trupele securității au ripostat armat. În toată țara s-a declanșat Revoluția ungară din 1956. Pentru a o înăbuși, trupele securității au fost ajutate de trupele sovietice care, folosindu-se de Pactul de la Warșovia, au invadat și ocupat Ungaria. În timpul luptelor au decedat cca. 2.500 de maghiari. În amintirea acelor evenimente, lângă Biserica Romano-Catolică din Battonya a fost postat Monumentul 1956, un vultur încrâncenat, pregătit să zboare.
Nu departe de centrul orașului, între casele care mărginesc strada principală, se află Casa memorială Pál Molnár C., pictor și grafician renumit în Europa, născut în Battonya (1894-1981), cel mai mare dintre cei 7 copii ai familiei. A urmat cursurile Școlii din Arad, perioadă când a câștigat un premiu la un concurs național de pictură. Apoi a urmat studiile Școlii Regale Maghiare de Desen din Budapesta și în perioada 1919-1921, locuind în Elveția, a etalat 3 primele expoziții. Ulterior a locuit în Paris și între anii 1928-1931 a fost bursier la Roma. Reîntors în țară, a creat picturi pentru numeroase biserici, una găsindu-se azi pe altarul Bisericii Romano-Catolice din Battonya. Azi o parte din colecția sa se poate vedea în casa memorială.
Azi în Battonya mulți români și-au construit case de vacanță și chiar de locuit. Orașul este frecvent vizitat mai ales pentru Băile termale (Battonyai fürdő) care funcționează pe perioada de vară.
Excursiile Monicăi 