Arhive etichetă: case memoriale

Orașul Bacău, jud. Bacău

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Bacău, din județul Bacău, este situat în nord-estul țării, în partea central-vestică a Moldovei, pe râul Bistrița. A fost prima dată atestat documentar din  anul 1399, în timpul domniei lui Petru I Mușat. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zona Pieței Revoluției, un obiect de silex vechi de aproximativ 5.000 de ani, din paleoliticul superior, folosit atunci la vânătoare și a fost continuu locuită, în alte zone ale orașului fiind scoase la iveală urme de locuințe și obiecte casnice din diferite secole.

La sfârșitul secolului IX în zonă s-au așezat pecenegii, înlocuiți de cumani în secolul XI. Au urmat atacurile tătarilor, care au devastat zona (1241). În secolul XIV Papa de la Roma a înființat în Moldova, pe Siret, o episcopie catolică (1370), care a fost mutată la Bacău în timpul în care Domnitorul Alexandru cel Bun și-a construit în localitate o reședință. Acolo s-au așezat o parte din Cavalerii Ioaniți, în XVI deveniți Cavalerii de Malta.

statuia Alexandru cel Bun

Un secol mai târziu Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare, a construit în Bacău Curtea Domnească, cu Biserica Precista și s-a stabilit acolo.

În apropierea ei, pe terenul și cheltuiala familiei Sturza, s-a construit Biserica „Buna Vestire” (1820) și turnul clopotniță, de lemn. Clădirea mică, din cărămidă, acoperită cu șindrilă, a devenit neîncăpătoare și a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1879-1882), acoperită cu tablă și interiorul pictat în ulei. Până în 1915 a fost filie a Bisericii Ortodoxe „Sf. Nicolae”.

În decursul timpului a suferit numeroase reparații, mai ales după cutremurele din 1977 și 1981. În perioada 2000-2004 fundația a fost înlocuită cu beton, biserica a fost extinsă cu aproximativ 10 metri și interiorul a fost pictat în tempera.

Orașul fiind situat la întretăierea drumurilor comerciale dintre Transilvania, Moldova și Muntenia, în timp s-a dezvoltat. În vremea Domnitorului Ștefan cel Mare în Moldova s-au înființat serviciile poștale.

La Bacău Poșta a fost construită în „Mahalaua calicimii”, în partea de nord a târgului. Documentar este atestată din 1741. Din 1850 s-a inaugurat serviciul de diligență care funcționa de 2 ori pe săptămână, pe rutele  Iaşi- Roman- Bacău- Focşani, de unde se făcea legătura cu poşta munteană. În Bacău, la „Ceaiul Poștei”  vizitiii se opreau și schimbau caii. 

Oficiul Poștal nr. 1 (monument istoric)

Încă din secolul XV în actualul centru al orașului a existat o Biserică Ortodoxă, distrusă două secole mai târziu de inundații, fapt atestat de săpăturile arheologice din anii 1971-1972 care au descoperit morminte și monede din acea perioadă. Datorită deteriorărilor survenite în timp, biserica a fost demolată, păstrându-se doar o parte din fostele ziduri, azi monument istoric.

În apropierea lor a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1839-1848), în stil bizantin. Mai mult de 150 de ani a rămas principala biserică a orașului și a fost numită catedrală. În anul 1871 în dreapta bisericii a fost construit Paraclisul „Sf. Mina, Pantelimon și Haralambie”. Clădirea a fost avariată în cutremurele din 1934, 1977,  de incendiul din 1976 și de fiecare dată refăcută, ultima restaurare având loc în perioada 1983-1984.

În fața ei se află o piață largă în care s-au desfășurat diverse evenimente istorice, unul dintre ele fiind citirea proclamației Unirii de la 1859 de către poetul Vasile Alecsandri.

Tot central a fost amenajată o grădină publică (1850), azi Parcul Trandafirilor, întins pe 8.000 metri pătrați, numit după numeroșii trandafiri care îl împodobesc.

În el a fost postată statuia lui Constantin Ene, maiorul căzut la datorie în Bătălia de la Rahova (1877). 

În anul 2007 parcul a fost modernizat, când s-au amenajat un foișor și o fântână arteziană.

Pe o străduță laterală de parc, între casele de epocă, se află și Casa Memorială „George Bacovia”, fosta casă în care din 1906 au trăit părinții renumitului poet.

A fost deschisă publicului în 1971 și a funcționat ca muzeu, închis o perioadă de timp și redeschis în 2016. În cele 5 încăperi sunt expuse piese de mobilier și de uz personal, documente, manuscrise originale, etc., ale poetului.

În perioada 1803-1813 în oraș a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”. În cimitirul ei, peste ani, a fost îngropat Ionică Tăutul, autorul proiectului de constituție din 1922 și primul pamfletar român.

În perioada 1922-1931, prelungită datorată lipsei de fonduri, biserica a suferit reparații majore, a fost realizată și pictura interioară, în stil bizantin, refăcută în perioada 1969-1970.

Orașul extinzându-se, azi biserica este înconjurată cu blocuri de locuințe și clădiri  în care funcționează diverse firme.

La sfârșitul secolului XIX, în localul Primăriei de atunci, a fost înființată o Bibliotecă Publică (1893), prin donații de la diverse persoane, cea mai importantă fiind a primarului Gheorghe Sturza (948 de volume), adunând în total cam 2.000 de volume. În 1911 colecția Sturza a fost transferată Liceului „Principele Ferdinand” și din 1960 Bibliotecii Regionale. Restul de volume au fost transferate în biblioteca Societății Culturale Casa de Sfat și Citire „Vasile Alecsandri”, nou înființată (1919) și în 1960 s-au alăturat primei colecții, formând Biblioteca Județeană „Costache Sturdza”.

Din 2004 biblioteca s-a mutat în incinta Muzeului de Științe ale Naturii și clădirea a fost ocupată de Serviciul de stare civilă al Municipiului Bacău, care funcționează și azi.

În fața ei, o dată cu desfășurarea Festivalului literar-artistic „George Bacovia”, în 1971 a fost dezvelită statuia George Bacovia (1881-1957). Din bronz, înaltă de 3,25 metri, prezintă poetul în picioare, zgribulit de frig. Privindu-l, ești transpus în atmosfera poeziilor sale.

Tot de Muzeul de Științe ale Naturii aparține și Vivariul din Bacău. A fost înființat în 1976 și din 1981 transferat în actuala clădire, monument istoric, în locul Școlii Generale nr. 2,  cea veche fiind demolată. Inițial, pentru creșterea unor animale mici, a fost amenajat un spațiu asemănător mediului lor natural și au fost amenajate acvarii cu pești exotici. Apoi s-au adus diverse specii de păsări, reptile, care pot fi văzute în evoluție, de la reproducere până la maturitate. 

În aceeași perioadă cu Biblioteca Publică a fost construit și actualul Palat Administrativ Bacău (1886-1890), sediul Consiliului Județean și al Prefecturii. Clădirea, formată dintr-un corp central și 2 aripi laterale, cu 2 nivele și mansardă, ocupă o suprafață de 6.500 metri pătrați.

La parter, în corpul central a funcționat Tribunalul, în aripa dreaptă Curtea cu Jurați,  aripa stângă a fost ocupată de Poștă, Telegraf, Casieria generală și o scară de ceremonie, pe care se urca la etaj, unde erau amenajate un salon și 2 camere, destinate regelui, în momentul vizitelor sale în oraș. Etajul aripii din stânga era locuit de prefect. Acesta deținea și la subsol o pivniță, în rest ocupat de arhive. 

În decursul timpului palatul a fost sediul diferitelor autorități locale ca Parchetul, Baroul Avocaților, Sfatul Popular, etc. În 2013 s-au efectuat reparații capitale.

La începutul secolului XX, pentru alimentarea cu apă a orașului,  s-a construit un turn rotund, cu 4 nivele, înalt de 25 metri (1910-1911). Din 1981 a fost transformat în Observatorul Astronomic „Victor Anestin”, muzeu în care la parter se află  o expoziție cu cărți de specialitate, la etajele I și II, în 6 săli, sunt etalate fotografii, documente și diapozitive astronomice: sala I Universul, Sala II: Familii astrale, Sala III: Soarele și Luna, Sala IV: Stelele, Sala V: Evoluție astrală, Sala VI: Astronomia în țara noastră, la ultimul etaj o sală de spectacole și o mică sală pentru expoziții temporare.

În apropierea lui s-a înființat Școala Populară de Artă (1912).

Azi în clădire funcționează o grădiniță și Ansamblul Folcloric „Busuiocul”, înființat în 1973.

La începutul secolului XX Bacăul avea o comunitate evreiască mare care, după cel de Al Doilea Război Mondial, a scăzut enorm, iar casele celor rămași au fost naționalizate. Într-una dintre ele, construită în anii 1920, după ce a avut mai multe utilizări, în 1951 s-a înființat Teatrul de Animație „Licurici” (Teatru de Păpuși). După 1990 clădirea a fost retrocedată și azi este deținută de Fundația „Caritatea” București, înființată de Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) si Organizația Mondiala Evreiasca pentru Restituirea Bunurilor. Ruinată, stă în centrul orașului și nu se poate demola, sau reface, datorită faptului că între societate și Primăria Bacău există un litigiu.

La kilometrul 0 al orașului, vis a vis de Palatul Administrativ, pe locul unde a fost casa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri (1821), s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Vasile Alecsandri”(1964-1965), care a funcționat până în anul 2015.

În fața ei s-a creat o piață largă, mărginită cu bănci, terase, unde seara se adună tineretul orașului.

După un an etajul clădirii, cu fostele birouri, a fost transformat în Hotelul „Decebal” și la parter s-a deschis un restaurant. Acolo m-am cazat și eu pentru o noapte.

Ambele aparțin unui om de afaceri din Bacău dar modul în care s-au obținut autorizațiile este controversat.  

În perioada comunistă a fost înființat un Muzeu regional (1957) în care au fost amenajate 3 secții de artă și etnografie, deschise publicului din 1959. În timp li s-a adăugat și o secție de  științele naturii. După ce s-au unificat Muzeul Judeţean de Istorie ”Iulian Antonescu” şi Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă, s-a construit actuala clădire și din 2003 funcționează ca și Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”. În secțiile sale sunt etalate colecții arheologice începând din paleolitic până în perioada medievală, documente, obiecte și bijuterii care ilustrează istoria locală, ceramică, obiecte destinate practicării meșteșugurilor, mobilier, portul național al zonei, documente privitoare la istoria literaturii. Există şi o bibliotecă cu  peste 9.000 de volume.

În acea zonă a orașului se află și Catedrala Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel”, construită în anul 2005.

Clădirea enormă, cu turnul de 77 metri înălțime, o plasează ca cea mai mare din Moldova și a 4-a din țară.

Cele 3 clopote, acționate electronic, au fost turnate în Padova (Italia).

Interiorul a fost creat sub forma unui amfiteatru, cu 2 etaje și o cupolă. Spațiul este larg datorită faptului că nu există stâlpi centrali de susținere.

Deasupra intrării în sală a fost postată orga imensă, pe 3 nivele.

În centrul orașului, în apropierea Bisericii „Sf. Nicolae”, din 1992 s-a pus piatra de temelie la Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”. Construită pe o suprafață de 1.706 metri pătrați, înaltă de 70 metri, este a 3-a ca mărime din România, după cele din Baia-Mare și București.

De la nivelul zero s-a ridicat biserica propriu-zisă unde, deasupra naosului, s-a creat o cupolă cu deschidere de 24 metri.

La exterior, deasupra acoperișului, se înalță turlele clopotniță, dotate cu 18 clopote, între 30 kilograme și 4,5 tone, care au fost fabricate la Innsbruck (Austria), din care  13 sunt sincronizate de computere, putând astfel să redea circa 1000 de melodii diferite, specifice anumitor momente din timpul anului bisericesc. Pe clopotnițe au fost montate 4 cruci, cea mai înaltă de 7 metri, celelalte de 4 metri.

După 5 ani, lateral de catedrală, s-a postat statuia lui Ștefan cel Mare (1457-1504).

Fostul domnitor, călare, cu sabia în mâna dreaptă, parcă pornește spre o nouă bătălie. Statuia a fost restaurată în perioada 2019-2020.

În spatele catedralei, lângă Parcul Central al orașului, în 2019 a fost dezvelit Monumentul „România Biruitoare”, ridicat în memoria eroilor neamului care au căzut în luptele purtate pentru unire. În mijlocul unui cerc, înconjurat cu plăci comemorative, a fost ridicat un soclu, de 3 metri înălțime, pe care a fost postată stema României Întregite. Deasupra un personaj feminin, cu sabia în mâna stângă, cea dreaptă ridicată, purtând laurii victoriei, pe un umăr are un porumbel, simbol al păcii.

În fața lui, 2 statui din bronz, de mărime naturală, îi reprezintă pe Regele Ferdinand și Regina Maria, considerați creatorii României Mari.

De lângă monument se întinde Parcul Catedralei, actual Parcul Unirii, loc de recreere în care s-a amenajat și un loc de joacă pentru copii.

În 1892 în județul Bacău existau doar 2 orașe: Bacău și Târgu Ocna.  Sub domnia lui Carol al II-lea al României (1930-1940) județul a făcut parte din Ținutul Prut, unul din cele 10 ținuturi nou înființate, desființat de comuniști (1950), care au împărțit regiunea Bacău în 5 raioane. În toată această perioadă reședința era la Bacău. La reorganizarea administrativă a țării pe județe (1968), orașul Bacău a fost declarat municipiu, reședința județului Bacău.

Primăria Bacău

La marginea orașului, pe o suprafață de 24, 50 hectare, între vechiul stadion, calea ferată și un spital, a fost amenajat Parcul Carol (1938), devenit ulterior Parcul Eminescu, apoi Parcul Libertății și din 1989 până azi Parcul Mircea Cancicov.

statuia Mihai Eminescu

În perioada în care orașul a fost modernizat, la modificările urbanistice contribuind Mircea Cancicov, ministru de finanțe al României în mai multe guverne (1936-1939), în zona parcului a fost construit Teatrul de Vară „Radu Beligan” (1961-1962). Pe o fundație din beton, cu 6 metri adâncime, în jurul unui corp central   s-a ridicat o structură din arce de lemn, îmbinate cu elemente de zidărie, în total având o capacitate de 1.500 de locuri. La intrare s-a creat un „pridvor” cu acoperișul susținut de coloane. În timp clădirea s-a degradat și în 2009 a fost refăcută.

În aceeași perioadă în Bacău s-au înființat Biblioteca Universitară „Vasile Alecsandri” (1961) și Institutul Pedagogic, prima fiind situată la una din extremitățile parcului.

Pe locul fostului stadion s-a construit un muzeu (1992-2004), azi Complexul Muzeal de Științele Naturii „Ion Borcea”, numit după fondatorul oceanografiei românești și a Stațiunii de Cercetări Maritime de la Agigea.

El găzduiește și Biblioteca Județeană „C. I. Sturdza”. În clădirea adiacentă azi funcționează diverse cabinete și firme.

Datorită acestor construcții limitele parcului s-au schimbat, azi fiind mult mai mic decât cel inițial.

În timp a fost decorat cu busturile mai multor personalități, pentru relaxare s-a creat un foișor de lemn și a fost amplasată o fântână arteziană.

Citește și Salina Târgu Ocna, județul Bacău

Comunele Covăsânț și Șiria, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Covăsânț este situată în centrul Podgoriei Aradului, la poalele munților Zărandului. Prima dată a fost atestată documentar în anul 1333, numită Covachi sau Covansiensis.

Primăria Covăsânț

În apropierea comunei, pe vârful dealului Cioca-Tornea, a existat cetatea Tornea, lângă care, după invazia tătară, pentru a o apăra, a fost construită și fortificația Hindec, ambele distruse în timp.

Școala Gimnazială „Corneliu Micloși”

Comuna a urmat istoria zonei. Era locuită de români, ortodocși, care în 1332 aveau o biserică. După ce zona a fost cucerită de otomani biserica a fost transformată în depozit de armament. La un moment dat acesta a explodat și din fosta biserică a supraviețuit doar turnul.

Ruinele s-au păstrat până azi, situate în curtea unei gospodării.

O nouă biserică de zid a fost ridicată abia în 1734 și în altă locație decât prima.  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”, situată în centrul comunei, funcționează și azi.

Comuna se mândrește cu unul din „fiii” săi, Ioan T. Florea (1920-2001), fost învățător, apoi director al școlii locale. După absolvirea Conservatorului „Ciprian Porumbescu” a lucrat ca asistent în cadrul Institutului de Folclor București, ulterior în cadrul Filarmonicii Arad, unde a promovat folclorul zonei. La cerere, în comună se poate vizita Casa Memorială Ioan T. Florea.

Din Covăsânț spre nord, după 8 kilometri se ajunge în comuna Șiria, atestată prima dată documentar din 1169. Azi este foarte vizitată mai ales pentru ruinele Cetății Șiria (1318), situată 496 metri altitudine, pe dealul din spatele comunei, accesibilă pe un drum asfaltat, amenajat până în apropierea ei și pentru Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”, situat în centrul localității.

Cetatea Șiria

Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”

Între anii 1444-1445 Șiria a aparținut de domeniul lui Iancu de Hunedoara apoi a intrat în proprietatea lui Matei Corvin și în perioada 1461-1454 familiei Bathory. O scurtă perioadă de timp cetatea și satele înconjurătoare au fost ocupate de trupele răsculate conduse de Gheorghe Doja.

În  secolele XVI-XVII au intrat sub ocupație otomană, o scurtă perioadă de timp eliberate de trupele lui Mihai Viteazul și în final cucerite de Imperiul Habsburgic (sec. XVIII), când cetatea a fost distrusă.

În anul 1752 în Șiria exista o Biserică de lemn ortodoxă care, deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1769).

Numărul catolicilor înmulțindu-se, comunitatea lor a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1839).

A urmat catolicizarea forțată când o mare parte a populației a trecut la cultul greco-catolic, nou înființat. Azi în comună există Biserica Greco-Catolică, biserică nouă, construită în anul 1940.

Pe lângă cele trei biserici funcționale, în Șiria se pot vedea ruinele unei Bazilici din perioada medievală (secolele XII-XV).

Comuna se continuă cu satul Galșa care aparține administrativ de ea. Satul a fost prima dată atestat documentar din anul 1214.

La marginea lui, între viile Podgoriei Aradului, s-au păstrat până azi ruinele unei Biserici Catolice, probabil tot din perioada medievală, ca cele din Șiria.

Satul a fost locuit de români ortodocși care țineau slujbele într-o Biserică de lemn (1715). Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1746-1749).

Inițial turnul său, înalt de 33 metri, a fost construit  separat de biserică apoi, prin construirea a două încăperi laterale, a fost legat de ea (1894).

Sub Imperiul Austro-Ungar în sat s-au așezat catolici care și-au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1890).

Al doilea sat care aparține administrativ de comuna Șiria, satul Mâsca, se află la nici 2 kilometri nord de Galșa, în zona unde munții Zărandului se termină și dealurile se continuă cu o zonă de câmpie. A fost atestat documentar în actele de donație prin care contele Antoniu primea cetatea Șiria și localitățile Șiria, Galșa, Mâsca, aparținând cetății Șiriei (1331). Totuși așezarea a fost mai veche deoarece în locul numit „la vie” s-a descoperit un cimitir, datat din a doua jumătate a secolului X, în care au fost înmormântați luptători unguri călare. În zona satului a mai fost descoperită și o fortificație de pământ medievală.  

Localnicii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1747) care, deteriorându-se, a fost înlocuită cu alta din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1790). În interior, pe iconostas, au fost pictate icoane pe lemn care au fost în timp recondiționate (1962, 1983).

Citește și Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu

Târgu Neamț, județul Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Neamț este situat în nordul județului Neamț, la poalele Culmii Pleșu, Vârful Vânători, în regiunea istorică Moldova. Zona a fost locuită încă din neolitic și epoca bronzului. În zona Băilor Oglinzi, din apropierea orașului, arheologii au descoperit ceramică din acele perioade.

În secolul XII, fiind situat la intersecția unor drumuri comerciale importante, în localitate s-au stabilit familii de negustori și meșteșugari sași, din zona Flandrei. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg.

Se pare că numele Neamț provine de la aceștia, sau de la râul Ozana (Neamț), lângă care se află. Documentar a fost atestat la sfârșitul anilor 1300, numele lui apărând în Letopisețul Novgorodului.

Primăria și sedii administrative

Sub domnia lui Petru I pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului a fost construită Cetatea Neamț (1395), una dintre fortificațiile Moldovei, ridicate pentru apărare împotriva cotropitorilor. Fiind un avanpost la granița de vest a Moldovei, cetatea, implicit orașul, în decursul timpului au fost atacate și pentru perioade de timp ocupate, de turci, tătari, polonezi, austro-ungari.

Biblioteca Orășenească, fostă Pretură (clădire sec. XIX)

În secolul XVI a primit statutul de Centru Vamal cu Pecete (1599), fiind unul dintre cele 4 orașe cu propriu sigiliu (Baia, Roman, Câmpulung-Muscel) și a devenit capitala ținutului Neamț.

În centrul orașului azi este situată Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ap. Andrei”.

Se află pe locul unde în 1676 a fost ctitorită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

A funcționat până în 1864 când a fost distrusă de un incendiu.

Refacerea ei a demarat în anul 1867 însă, din cauza lipsei de fonduri, lucrările au stagnat.

Construcția a fost terminată abia în 1875 și în același an biserica a fost sfințită.

În decursul timpului a primit și al doilea hram „Sf. Ap. Andrei”, apoi a devenit catedrală.

Datorită numeroaselor războaie și a schimbării dese a domnitorilor (secolele XVII-XVIII), localitățile Moldovei au avut de suferit. Târgu Neamț a intrat într-o perioadă de declin, apoi importanța lui a scăzut o dată cu distrugerea cetății (1718), la comanda domnitorului Mihail Racoviță, obligat la rândul său de turci. De asemenea, datorită mutării capitalei la Iași, orașul a decăzut economic. 

În secolul XIX în oraș s-au stabilit familii de evrei care, prin negoț, au îmbunătățit situația financiară.

Sub cetate s-au stabilit familii de oieri din Transilvania, majoritatea din zona Sibiului, apoi a Făgărașului, care au format mahalaua Țuțuieni (a oierilor). Prin producția de lactate, a țesăturilor din lână, au crescut dezvoltarea orașului.

Poșta

La mijlocul secolului XIX Mihail Kogălniceanu a fondat prima fabrică de prelucrare a lânii din Moldova, dotată cu utilaje din Germania.

Apoi Mânăstirea Neamț, proprietara zonei încă din secolul XVIII, a finanțat construcția unui Spital, a Școlii Domnești, azi Muzeu de Istorie, a unei spițerii, toate inaugrate în prezența Domnitorului Grigore Ghica (1852). În timpul săpăturile pentru ridicarea spitalului s-au descoperit urmele unei presupuse cetăți dacice.

Spitalul Orășenesc

Capela spitalului „Sf. Dimitrie”

Muzeul de Istorie și Etnografie

În acea perioadă în satul Humulești, azi suburbie a orașului, s-a născut Ion Creangă, cel care a devenit un scriitor cunoscut și foarte îndrăgit, mai ales de copii. Orașul, mândrindu-se cu el, în centru a fost postată statuia Ion Creangă și instituția de cultură îi poartă numele, Casa Culturii „Ion Creangă”.

Vis a vis de Spital se află Casa Memorială „Veronica Micle”, o casă din lemn și cărămidă, cu 3 încăperi și pridvor, care are o poveste destul de tristă. După ce tatăl poetei a murit în timpul Revoluției de la 1848, mama, împreună cu cei 2 copii mici, fugind din calea austro-ungarilor, a trecut munții din Năsăud în Moldova. S-a așezat în Târgu Neamț și, în centrul de atunci al orașului,  a construit o casă (1834) în care a locuit până ce copiii, crescând, au plecat, Veronica măritându-se la 14 ani cu un profesor din Iași.

După ce mama s-a călugărit la Mânăstirea Văratec, intrând în posesia casei, Veronica a donat-o mânăstirii (1886) care, o perioadă a folosit-o pentru tratarea maicilor bolnave, apoi a vândut-o. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, ajungând ca în anii 1980 să fie o ruină. Declarată monument istoric (1982), a fost refăcută după modelul inițial, amenajată ca muzeu memorial, deschis în 1984. Intrând în circuitul turistic, lângă casă a fost postat bustul din bronz al poetei (1998).

După ce Al. I. Cuza a trecut proprietățile mânăstirilor în proprietatea statutului (1863), Târgu Neamț a devenit oraș independent. Localnicii nu s-au bucurat mult timp deoarece în oraș a izbucnit o epidemie de holeră care s-a extins în tot ținutul (1866). 

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1893)

La sfârșitul secolului XIX Târgu Neamț a devenit reședința plășii de Sus-Mijloc a județului Neamț. În oraș existau mai multe biserici ortodoxe, sinagogi și 3 școli prima, două de băieți și una de fete.

Sala de Sport (clădire din 1918)

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, datorită faptului că linia frontului s-a aflat în perimetrul orașului, acesta a fost distrus și populația s-a refugiat în alte părți.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Neamț din regiunea Bacău (1950-1968).

Consiliul Local

După reorganizarea administrativă a țării (1968) orașul a fost inclus în județul Neamț.

Parcul Central

La marginea de nord-est a orașului, pe o terasă de pe Culmea Pleșului, creată artificial, a fost postat Monumentul Eroilor Vânători de Munte din Primul Război Mondial, dezvelit în prezența Regelui Carol II și a multor generali, ofițeri, oficialități, etc., în anul 1939. A fost ales Târgu Neamț deoarece acolo regele a înființat primul corp de vânători de munte din cadrul Armatei Române (1916-1917). Pe un soclu, înalt de 16 metri, au fost postate 3 plăci de marmură, una cu data în care vânătorii de munte au plecat să lupte (1917), una cu numele celor 27 de eroi căzuți în război, înhumați în cripta de la baza monumentului și una cu data dezvelirii.

Pe soclu există și 2 basoreliefuri din bronz, o femeie înaripată, cu spada la șold, în mâna stângă purtând stema țării, în mâna dreaptă o cunună de lauri, simbolizând România și unul cu militari care se avântă în luptă. Anual, în data de 3 noiembrie, la monumentul-mausoleu se sărbătorește „Ziua vânătorilor de munte”.

La 4 kilometri nord-est de oraș, lateral de drumul spre Pașcani, se află  Schitul „Sf. M. Mc. Mina”.

Primul schit, cu un paraclis de lemn, în care au fost postate icoane vechi și o casă cu 6 încăperi, a fost construit între anii 1948-1951. După 8 ani, fiind ars într-un incendiu, au fost salvate doar icoanele, azi expuse la Paraclisul Mânăstirii Sihăstria.

După anii 1990 s-a hotărât refacerea schitului. Pe locul vechiului schit, unde a supraviețuit doar fântâna, până în 1995 au fost ridicate Paraclisul „Sf. M. Mc. Mina” și un corp de chilii. Treptat s-au ridicat clădiri anexe.

Fiind vizitat de mulți credincioși, din anul 2013 a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. M. Mc. și Tămăduitor Pantelimon”.

În momentul vizitei mele (2021) interiorul ei era încă în curs de amenajare.

Citește și Pașcani, județul Iași

Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, Parcul tematic și Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

În acea zi din concediu vizitasem câteva mânăstiri din județul Neamț, ultima fiind Mânăstirea Neamț. În apropierea ei, la nici 4 kilometri, găsindu-se o rezervație naturală cu multe specii de animale, am hotărât să mă relaxez puțin în mijlocul lor.

În România există patru rezervații de zimbri, la Slivuț-Hațeg, jud. Hunedoara, Neagra-Bucșani, jud. Dâmbovița, Valea Zimbrilor din Vama Buzăului, jud. Buzău și Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, jud. Neamț.

Este inclusă în Parcul Natural Vânători-Neamț, în partea sudică a Munților Stânișoarei și se întinde pe o suprafață de 11,500 hectare, ca zonă turistică și o arie mare, cu zone împădurite și 4 iazuri.

Rezervația a fost înființată în anul 1968 ca zonă de protecție pentru mai multe specii de animale, pe primul loc fiind zimbrul, animal pe cale de dispariție, apoi ursul brun, căprioarele și cerbii carpatini, diverse păsări, etc..

Pe vremuri specia ocupa zone întinse din Europa și Asia. Animal masiv, cu aproximativ 3 metri lungime, 2 metri înălțime și 920 kilograme, care trăiește în libertate aproximativ 20 de ani, a fost vânat în exces și în decursul timpului numărul lor a scăzut, în anii 1900 în lume rămânând doar 12 exemplare, captive în grădini zoologice. În 1908 a fost prins un zimbru caucazian mascul tânăr și a fost transportat în Germania, unde a trăit 18 ani. Prin împerecherea lui cu femele de zimbru de șes s-au creat zimbri europeni. Ultimul zimbru caucazian liber a fost ucis în 1927.

În România prima rezervație s-a creat lângă Hațeg (1958), fiind adusă din Polonia perechea de zimbri- Podarec și Polonka. A doua rezervație a fost cea pe care o vizitam, unde în 1969, de la Slivuț-Hațeg au fost aduși 3 zimbri și în 1977 încă 5 din U.R.S.S.  

Aceștia s-au înmulțit, azi în rezervație găsindu-se 28 de zimbri, din care doar 7 pot fi văzuți, restul fiind lăsați în semi-libertate, pe aria rezervației.

Cu 3 ani în urmă vizitasem rezervația din Slivuț-Hațeg, jud. Hunedoara. Deși zi caniculară, animalele, bine îngrijite, la umbra copacilor se simțeau în largul lor.

zimbri la Slivuț-Hațeg

Din păcate vizita la cea din jud. Neamț nu m-a relaxat, din contră m-a enervat cumplit. Bietele animale stăteau în plin soare. Aveau arondat un spațiu despădurit în care 2 zimbri scheletici se mișcau agale și alții zăceau.

Locurile cu hrană erau pline de mizerie, necurățate de mult timp.

La fel și animalele, cu blana plină de scaieți și paie. Apatice, nici măcar nu au reacționat la venirea vizitatorilor. Probabil tânjeau după umbra copacilor situați după gardul ce-i împrejmuia.

Aceeași viață grea o duceau cei câțiva cerbi și căprioare, ce-i drept, la umbra unor copăcei.

Dorind să sesizez în scris neregulile, un angajat „amabil” mi-a explicat că nu aveam posibilitatea și că ar trebui să fiu mulțumită că acele animale „feroce” încă mai trăiesc. În plus m-a apostrofat vis a vis de cerințele mele, explicând că nu se pot apropia de zimbri, fiindu-le frică de ei.

Dezamăgită și enervată am pornit din nou la drum. După 12 kilometri am ajuns în satul Humulești, „leagănul copilăriei” scriitorului Ion Creangă, azi suburbie a orașului Târgu Neamț.

Am parcat lângă Casa Memorială „Ion Creangă”, monument istoric, amenajată ca muzeu, prin exponate etalând viața scriitorului. După ce am plătit taxa de intrare parcă m-am „teleportat”  în secolul XIX și am uitat de necazul meu cu zimbri.

În fața mea s-a ivit căsuța mică, cu acoperiș de șindrilă, construită din bârne de lemn, în apropierea râului Ozana, de bunicul lui Ion Creangă, Petre Ciubotariu (1830-1831).

În spatele casei a amenajat un spațiu acoperit, destinat depozitării uneltelor agricole și a unor obiecte gospodărești.

Fiul său Ștefan, căsătorindu-se cu Smaranda, fiica lui David Creangă, din Pipirig (1835), bunicul le-a dăruit casa. Doi ani mai târziu Smaranda a născut un fiu, numit Ion, care și-a petrecut copilăria acolo. Ulterior, inspirat de peisajele, obiceiurile și datinile locului, le-a descris în multe povestiri, în timp devenite foarte cunoscute.

Azi curtea, mărginită de rondouri cu flori, înconjurată cu un gard din nuiele de lemn, găzduiește bustul lui Ion Creangă, o veche fântână și câteva băncuțe din lemn.

Cu contribuția istoricului Nicolae Iorga, casa a fost restaurată (1937) și a funcționat ca muzeu, neoficial, până în 1951 când, cele două încăperi, tinda, curtea înconjurătoare, au fost amenajate și a devenit muzeu oficial. În decursul timpului casa a fost reparată și recondiționată de mai multe ori (1960, 1975, 1988) și după  1989 a fost deschisă expoziția permanentă.

Pe lângă materialele manuscrisele, cărțile poștale cu autograful scriitorului, fotografiile, cărțile și manualele școlare vechi, care descriu viața și munca scriitorului, fosta cameră a rămas „neschimbată”.

Parcă vedeam familia așezată pe laviță, mama țesând la război, vârtelnița, masa și cele patru scaune din lemn mici, pe unul stând copilul Ion, învățând să citească din ceaslov…

În încăpere se află vechile obiecte ale familiei, lada de zestre, haine, covata în care se legănau noii-născuți, prosoapele ornamentale deasupra ferestrelor, cuptorul și motoceii cu care jucau mâțele, atât de frumos descrise de autor…

Casa găzduiește diverse acțiuni culturale și anual „Zilele Creangă”.

În anul 2004 localnica Gârneț Niculina a cumpărat, de la un urmaș al scriitorului,  terenul de lângă casă. L-a amenajat și după 4 luni a deschis primul parc tematic, despre opera unui scriitor, din România, Parcul tematic „Ion Creangă”.

În el sunt expuse figurine din ghips, animale împăiate, căsuțe din lemn, etc., reprezentând personaje și scene descrise în cărțile lui Creangă.

Citește și Mânăstirea Agapia și Mânăstirea Văratec, jud. Neamț

Mânăstirea Neamț și Schitul Vovidenia, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Mânăstirile Secu și Sihăstria, jud. Neamț, m-am întors la Leghin și m-am îndreptat spre nord-est, unde se află Mânăstirea Neamț, cea mai veche din Moldova, declarată monument istoric.

Conform tradiției orale în secolul XII au sosit niște călugări din sudul țării, discipoli ai lui Nicodim, organizatorul mânăstirilor din Țara Românească, s-au așezat pe locul actualei mânăstiri și au construit o mică Biserică de lemn, numită de istorici „Biserica Albă”, distrusă în cutremurul din 1471.

Mânăstirea a fost atestată abia din 1407,  într-un act de donație prin care Voievodul Moldovei, Petru Mușat I (1375-1391), a împroprietărit-o cu 2 sate, 2 vii  și 2 mori. Sub domnia fiului său, Voievodul Alexandru cel Bun (1400-1432), mânăstirea a devenit proprietara unor moșii întinse și în 1428 i-au fost subordonate 50 de biserici.

A fost ridicat primul nivel al actualului turn clopotniță, azi și poartă de intrare în mânăstire, chilii, clădiri anexe, înconjurate de ziduri cu turnuri de apărare. În cadrul ei s-a deschis o școală de caligrafi și miniaturiști care, ulterior, au împodobit cărțile bisericești ale bisericilor și mânăstirilor din zonă.

La sfârșitul secolului XV Domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”,  azi situată în jumătatea nordică a curții interioare și a dotat mânăstirea cu un clopot (1485).

Pe soclul clădirii, din blocuri mari de piatră, au fost ridicați pereții, două treimi din piatră de râu și treimea superioară din cărămidă, decorată cu o friză ceramică smălțuită, prezentând motive geometrice și vegetale.

Pe toată înălțimea zidurilor s-au creat coloane lungi din cărămizi și ceramică colorate, elemente bizantine, decorându-i în stil moldovenesc.

Decorurile colorate au fost postate și în jurul ferestrelor, ușilor, contraforturilor, realizate în stil gotic.

Biserica a fost acoperită cu șindrilă și i s-a adăugat o turlă octogonală, formată din două baze suprapuse, cea de jos cu 8 laturi și cea superioară stelată, cu 8 vârfuri. I s-au creat 4 ferestre și a fost decorată cu firide, discuri și cărămizi smălțuite. Pictura interiorului s-a realizat în ultimii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare, iar pronaosul și pridvorul în timpul lui Petru Rareș (1483-1546).

În decursul timpului mânăstirea a fost devastată de turci, a trecut prin mai multe incendii, cel mai puternic (1862) distrugând mare parte din clădiri și înnegrind picturile din interiorul bisericii, pentru care, la acea vreme, nu s-au găsit metode eficiente de curățare.

În 1936 în mânăstire a trecut la monahism cel care urma să devină „Sf. Ioan Iacob Românul de la Hozeva”. Împreună cu alți doi călugări a plecat în Țara Sfântă unde a petrecut 2 ani în pustietate, apoi, hirotonisit preot, a ajuns să conducă Schitul românesc „Sf. Ioan Botezătorul”, situat în Valea Iordanului. Din 1952 s-a retras într-o peșteră, care ținea de Mânăstirea Hozeva, unde a dus o viață foarte aspră, loc în care a fost înmormântat (1960). Postmortem a fost declarat sfânt. Postbelic (1948) mânăstirea a fost și loc de detenție pentru 25 de clerici greco-catolici.

Actual complexul este format din clădiri construite în secolele XVIII-XIX. Intrarea în incintă se face printr-un gang boltit, de la baza turnului clopotniță, decorat cu picturi ce reprezintă scene din romanul „Varlaam și Ioasaf”. Turnul propriu-zis a fost construit prin adăugarea celor două părți superioare peste baza din secolul XV și azi este dotat cu 11 clopote.

În perioada 1958-1961 ansamblul mânăstirii a fost refăcut în forma actuală. Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost restaurată în forma originală, acoperișul din secolul XV a fost modificat, în partea de vest i s-a adăugat un fronton și i s-au ridicat încă 2 turle de lemn. În interior și în jurul ei au fost puse mormintele unor episcopi și mitropoliți.

Clădirile chiliilor, anexele, au fost reparate, de asemenea aghiazmatarul circular din fața bisericii, în care se sfințește apa în timpului sărbătoririi hramului și în care se află și cea mai veche bibliotecă mânăstirească, cu circa 18.000 de volume. Au fost amenajate și cele două paraclise.

Între chiliile de pe latura de est a fost reclădită Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, construită inițial (secolul XIX) pe locul primei biserici din piatră. 

În cadrul mânăstirii funcționează Seminarul Teologic „Veniamin Costache” și un Muzeu în care se află o colecție de artă bisericească, icoane și obiecte bisericești din secolele XVII-XVIII și o sală a tiparului în care sunt etalate xilogravuri și diverse piese tipografice, printre care o presă din secolul XVIII.

De Mânăstirea Neamț aparține Schitul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, cunoscut ca Schitul Vovidenia, situat la 1 kilometru depărtare. În secolul XVII în zona actualului schit se aflau chilii de lemn și pământ. În timpul luptelor purtate de Ioan Sobiețki, ultimul Rege al Poloniei, pentru alungarea turcilor, călugării au părăsit mânăstirea și s-au refugiat în pădurile înconjurătoare, ocupând și acele chilii (1649-1683).

Unul dintre schituri, numit după pârâul din apropierea lui, Schitul de lemn Slătiorul „Sf. Ierarh Spiridon” (1686), a supraviețuit în timp. În el a crescut Ioanichie, ulterior devenit Episcopul Romanului (1747-1769). În amintirea acelor timpuri, în locul bisericii vechi a ridicat Biserica de lemn „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (1748-1749), lângă ea chilii, o clopotniță, a adus peste 60 de călugări și a schimbat numele schitului, devenind Schitul Vovidenia, pe care l-a arondat Mânăstirii Neamț.

Deteriorată, pe locul ei a fost ridicată actuala biserică din piatră (1849-1857), Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, în stil neoclasic.

În ea s-au păstrat catapeteasma altarului și amvonul fostei biserici de lemn.

Interiorul bisericii a fost pictat în perioada 1968-1969. La schit s-au păstrat peste 300 de cărți și manuscrise vechi, din perioada ctitorului său.

Lângă biserică se află Clopotnița cu un clopot din bronz, de 150 kilograme, vechi de peste 300 de ani.

Lângă schit, Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a construit o casă în care a locuit până la plecarea în exil (1944). L-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu, care, pentru a-și scrie cărțile, se retrăgea de multe ori acolo. Se spune că împărțind chilia cu un călugăr, inspirat din viața lui, a scris cartea „Demonul tinereții”. Casa a rămas în proprietatea Mânăstirii Neamț care a transformat-o în casă de oaspeți, apoi i-a cedat-o scriitorului pe viață. După moartea sa, casa a fost amenajată ca Muzeu Memorial „Mihail Sadoveanu”, inaugurat în 1966. Clădirea a fost retrocedată Mitropoliei (1997) care a amenajat și dedicat 1 cameră lui Visarion Puiu, restul de 8 camere cuprinzând o expoziție despre viața și activitatea scriitorului.

Citește și Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, Parcul tematic și Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, jud. Neamț

Pe drum între Corund și Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
1

La  15 kilometri sud de Corund, județul Harghita, pe cursul superior al pârâului Nicoul Alb, afluent al râului Târnava Mare, se află Comuna Lupeni.

Acolo s-a născut Tamási Áron (1897-1966), scriitor, ziarist, membru corespondent al Academiei Ungare de Științe, din 1954 deputat al Partidului Național Țărănesc din Ungaria, apoi președinte asociat al Uniunii Scriitorilor Maghiari (1956-1957) și  din 1963 membru al prezidiului Consiliului Național de Pace.

Áron a decedat la Budapesta  și, conform dorinței, a fost îngropat în satul natal, între doi ceri.

În jurul mormântului a fost amenajat Parcul Memorial Áron Tamási, cu un monument sculptat, reprezentând personaje din operele de bază ale scriitorului, Trilogia Ábel, Enekes madár și Őrdőgváltozás Csikban.

În comună s-au păstrat, amenajat și se pot vizita Casa Memorială Tamási Áron și casa surorii sale.

Tot spre sud, după 8 kilometri am ajuns la Băile Szejke. Mi-am dat seama după niște izvoare captate situate pe marginea șoselei, în fața unor clădiri. Apa carbogazoasă a izvoarelor, bogată în sodiu, ușor sulfuroasă, este folosită în tratarea afecțiunilor digestive. Pentru tratarea bolilor pielii și pentru agrement au fost amenajate două bazine, în momentul vizitei mele, închise. Izvoarele minerale au fost depistate pe terenul care aparținea lui Orbán Balázs (sec. XVIII), au fost amenajate băi curative care au funcționat până la decesul său.

Centrul Memorial Orbán Balázs

În secolul XX a fost amenajat Muzeul Apelor Minerale care etalează obiecte și fotografii folosite pentru extragerea și transportul apei-  ustensile, vase, căruțe trase de bivoli, etc., fotografii realizate și folosite de Orbán în cartea sa „Descrierea ținutului secuiesc”, pe care nu l-am vizitat, fiind închis.

Pe lângă Centrul Memorial am urcat un drum de țară și după câteva minute, deviind spre dreapta, am ajuns la prima dintre cele 16 porți vechi de lemn etalate în Muzeul Porților Secuiești.

Porțile au fost adunate din diverse sate, restaurate și așezate pe deal sub forma unei galerii. Urcând prin ea și trecând ultima poartă, a casei din Polonița în care s-a născut Orbán Balázs (1888), se ajunge la mormântul acestuia.

Porțile, cioplite în lemn de stejar, prezintă două intrări, una mare, înaltă de 4 metri,  prin care se intra cu căruța și una mică, înaltă de 2 metri,  pentru oameni, unite prin stâlpi laterali și acoperite de o mică streașină cu acoperiș de șindrilă.

Au fost decorate cu sculpturi, adânci de 5-10 mm, reprezentând motive vegetale, animale, geometrice, simboluri creștine, etc.

Unele dintre motive au fost pictate, predominând alb, roșu, verde și albastru.

Pe unele au fost inscripționate numele meșterului și anul construcției. Cea mai veche dintre porți (1818) provine din Fenyéd (Feliceni).

Pe partea de deal din stânga porților în anul 2017 a fost inaugurat Mini Erdely Transylvania Park, realizat de echipa Legendarium ca parc cu machete ale unor cetăți, conace, castele, biserici vechi sau orașe din Ardeal, singurul de acest tip din țară.

Vizitarea se face contra cost, biletele găsindu-se la o tonetă din care se pot achiziționa și suveniruri.

Machetele au fost realizate din materiale care să reziste atât la căldura verii cât și la frigul iernii.

Castelul Teleki- Gornești

Castelul Ugron- Zău de Câmpie

Castelul Kemény- Brâncovenești

Clădirile pe care le reprezintă au fost create cu dimensiuni între 0,5- 1 metru înălțime.

Kastelul Bánffy- Răscruci

Ele redau aspectul inițial, azi multe dintre clădiri fiind ruinate sau dispărute.

Fântâna Cântătoare- Târgu Mureș

Sighișoara

Sunt expuse de-a lungul unor alei pietruite.

În fața fiecăreia se află un panou informativ, cu date istorice scrise în limbile română, maghiară și engleză.

Biserica fortificată Ilieni

Parcul e într-o continuă dezvoltare, spațiul urmând să fie mărit, pentru plasarea unor machete noi.

Pentru ziua respectivă aveam planificat să vizitez și orașul Odorheiu Secuiesc, situat la 3-4 kilometri de Băile Szejke. Noroc că m-am întors la mașină. Imediat ce am pornit la drum a început o furtună, „rupere de nori”, care a continuat și după cazarea în pensiunea din oraș, unde aveam rezervare.

Prin orașul Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Mureș este situat în zona central-nordică a României, în centrul Transilvaniei istorice. Este străbătut de râul Mureș și mărginit de dealul Cornești. Am avut ocazia să-l vizitez de mai multe ori și de fiecare dată, după rezolvarea problemelor, în timpul rămas, am explorat câte o părticică din el, care le voi sistematiza în câteva articole, cât voi putea, după cronologia istorică.

Pe teritoriul orașului săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unor locuințe, vase de lut, resturi de oase, datate din anul 2.000 î.e.n., epoca pietrei lustruite, a celor de bronz și fier. De asemenea s-au descoperit vestigii aparținând culturii Criș, cea mai veche cultură neolitică din România. Din perioada romană s-au găsit doar așezări rurale.

În analele franciscane localitatea a fost consemnată ca Forum Siculorum, în care se afla una dintre cele patru mânăstiri franciscane din Transilvania (1316), iar în  diplomele Regelui Ludovic I al Ungariei ca Székelyvásárhely (1349).

În acea perioadă a început construirea unei mânăstiri franciscane, ulterior fortificată,  biserica trecută la ritul reformat și din secolul XVII înconjurată de actuala Cetate medievală Târgu Mureș. În anul 1616 principele Ardealului, Gabriel Bethlen, a inclus orașul între cele cu rang de orașe libere regești și l-a numit Marosvásárhely.

S-a bucurat de acel privilegiu doar pentru scurt timp deoarece în 1709 o epidemie de holeră a pustiit orașul.

După ce am vizitat cetatea am pornit să explorez zona din jurul ei. La exterior, pe latura de vest, în Piața Bernády György, se află Protopopiatul Reformat care funcționează într-o clădire construită pentru contele Domokos Teleki, fostul prefect de Turda (1797-1803). În Casa Teleki Generalul Bern polonez și-a stabilit cartierul general (1849). În decursul timpului clădirea a fost modificată de mai multe ori. În 1994 în fața Protopopiatului a fost postată statuia lui Bernády György, fostul primar al orașului (1864-1908), după care a fost numită și piața.

De acolo, pentru a vedea un muzeu și trei biserici, pe strada paralelă cu zidul cetății, m-am îndreptat spre nord. În partea stângă a străzii cobora Scara Rákóczi, numită după Principele Transilvaniei, Rákóczi al II-lea, care a condus revoluția maghiară împotriva habsburgilor (1703-1711). Scara a fost construită în anul 1902, cu 70 trepte care, pe partea verticală, au fost pictate în alb, roșu, negru, cu motive tradiționale ardelenești (2014). Din păcate în momentul vizitei mele (2020) pictura era foarte ștearsă, necesita recondiționare.

La baza ei, în clădirea de pe colțul străzii, se află Atelierul și Muzeu Petry, unde se pot savura mâncăruri tradiționale.

După ce am coborât și urcat înapoi scara, nu departe, spre nord, la aproximativ 100 metri de cetate, am ajuns la Casa Memorială Avram Iancu, un Muzeu de Istorie deschis în anul 2009 într-una din casele acelui cartier liniștit. După ce a studiat Facultatea de Drept la Cluj, Avram Iancu a căutat o slujbă în domeniu (fără plată), dar nu a găsit, motivându-se că nu era nobil. A părăsit Clujul și s-a mutat la Târgu Mureș unde a făcut stagiul de practicant la Tabla Regească și în paralel a lucrat în cancelaria Curții de Apel. În acea perioadă a locuit în casa, azi devenită memorială, împreună cu Al. Papiu Ilarian (1846-1848).

În casă au avut loc întâlnirile cu alți viitori participanți și s-au pus bazele Marii Adunări Naționale de la Blaj. În muzeu sunt expuse fotografii, hărți, publicații, picturi, etc. despre Avram Iancu și Revoluția Română din Transilvania (1848-1849).

Pe o străduță, lateral de muzeu, știam că se află Biserica Evanghelică Luterană pe care am depistat-o doar orientându-mă după cruce, ea funcționând într-o veche casă burgheză neoclasicistă. În secolul XVIII, orașul fiind înconjurat de localități săsești, ritul evanghelic luteran s-a propagat și la populația rurală. Totuși parohia a fost înființată abia în anul 1918 când a fost ridicată, în zona Palatului Culturii, prima biserică. În perioada sistematizării centrului orașului, prin amenajarea Pieței Teatrului, clădirea a fost demolată, împreună cu alte case istorice aflate în zonă și s-a primit în schimb actuala locație.

Pe vremuri acea zonă era situată la marginea orașului unde se afla și cimitirul în care a existat o Biserică de lemn Greco-Catolică (1750) care nu a rezistat prea mult, fiind arsă într-un incendiu (1780). A fost înlocuită cu actuala Biserică de piatră „Înălțarea Domnului” (1792-1794), în stil baroc, comandată de Episcopul Ioan Bob, după care, popular e numită și Biserica Bob. Lângă ea, din 1767 a funcționat Școala Elementară Greco-Catolică. După al Doilea Război Mondial, cultul fiind interzis, biserica a fost preluată de ortodocși care au renovat-o.

Prima biserică ortodoxă, construită din banii unei familii de comercianți, a fost predată uniților (1761) și ortodocșii, pentru a participa la slujbele religioase, au fost nevoiți să se deplaseze la Sâncraiu de Mureș.

Protopopiatul Ortodox Român

Adunând bani, în apropierea Bisericii Greco-Catolice au cumpărat un teren  și au construit Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail” (1793).  În partea de vest au înălțat o clopotniță și până în 1814 a fost terminată pictura interioară, reprezentând scene biblice (1814). Trecând prin Târgu Mureș, Mihai Eminescu a fost găzduit în biserică. De asemenea acolo s-au întâlnit studenții și ziariștii Gazetei de Transilvania în timpul revoluției.

Printre casele vechi, unele din secolul XVIII, m-am întors spre cetate.

Paralel cu latura de nord a cetății am continuat plimbarea prin zona centrală, pietonală, a Bulevardului Cetății, mărginită de copaci, cu bănci pentru relaxare,  unde am văzut statuia lui Rákóczi Ferenc (1676-1735), conte maghiar, prinț al Transilvaniei, membru al Ordinului Lâna de Aur, azi considerat un erou național.

În zona de est a cetății se află mai multe instituții de învățământ. Pe prima stradă, paralelă cu zidul cetății, se află clădirea în care funcționează Universitatea Petru Maior- Facultatea de Litere și Științe. 

Încă 5 minute pe sub umbra copacilor și în dreapta bulevardului am văzut Colegiul Național „Unirea”. Clădirea  a fost construită la începutul secolului XX, în stil eclectic, cu elemente secession, pentru Liceu Romano-Catolic, înființat de iezuiți ca școală elementară (1702) și devenit liceu (1732), care până în 1905 a funcționat în Casa cu Arcade, azi situată în centrul orașului, pe colțul Pieței Trandafirilor. În 1908 a fost ridicat și internatul de băieți, o clădire mică, cu 2 etaje, numită Tanoda.

Casa cu Arcade

Declanșându-se Primul Război Mondial, clasele liceului au fost mutate în Colegiul Reformat și clădirea transformată în Spital Militar. Interbelic și-a recăpătat statutul de Gimnaziu Romano-Catolic până în 1948 când clădirea a fost naționalizată și transformată în Liceul Maghiar de Fete. După desființarea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1960) liceul a primit numele de „Unirea”. Din 2004 clădirea a fost retrocedată Bisericii Romano-Catolice și din 2014 s-a reînființat Liceul Teologic Romano-Catolic, care a ocupat una dintre clădirile colegiului.

Colegiul Național „Unirea”

Am ocolit colegiul și m-am îndreptat înapoi spre cetate. Depășind câteva case am ajuns în dreptul unei alte clădiri care aparține Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade”  (UMFST).

Pe cealaltă parte a străzii, în dreptul Bastionului Dogarilor din cetate, se află Colegiul Național „Al. Papiu Ilarian”. Clădirea a fost construită în perioada 1911-1913 pentru Școala Superioară de Fete. În fața ei este postată statuia celui căruia îi poartă numele.

În timpul Primului Război Mondial cursurile s-au efectuat doar în încăperile etajului II și ale mansardei, restul clădirii a fost transformată în Spital Militar. După război, din lipsa fondurilor, clădirea a fost predată Ministerului de Culte și Instrucțiunii Publice de la Budapesta apoi, după ocuparea Transilvaniei, a revenit statului român (1918). În ea s-a deschis prima instituție de învățământ cu predare în limba română de pe valea superioară a râului Mureș, Liceul „Al. Papiu Ilarian”.

Clădirea este formată din trei corpuri, în forma literei „U”, cu 112 încăperi, care delimitează o curte de 6.000 metri pătrați. În decursul timpului în ea au funcționat pe rând Școala Supremă de Comerț )1940-1944), Liceul de băieți (1944-1948), apoi actualul colegiu cu predare în limbile română și germană.

Am continuat drumul paralel cu zidul cetății, lângă care, în anul 2012 a fost inaugurată statuia lui Gyula Vályi, un renumit matematician și fizician al orașului (1855-1913).

Pentru a vedea o sinagogă aveam de parcurs cam 1 kilometru.

Biserica Greco-Catolică Târgu Mureș II „Buna Vestire” (2010)

Spitalul Județean- sediul administrativ și statuia lui Mihai Viteazul

După ce am depășit centrul am ajuns în dreptul unui spațiu verde unde, în anul 2008, a fost postată statuia lui Aranka György (1737-1817), fost judecător la Curtea Supremă a Transilvaniei, care a înființat societatea pentru cultivarea limbii maghiare, decedat la Târgu Mureș.

Primii evrei s-au stabilit în oraș în jurul anului 1682. În timp numărul lor a crescut și sinagoga pe care o foloseau a devenit prea mică.

Între anii 1899-1900, comunitatea „Status Quo”, desprinsă din comunitatea ortodoxă a evreilor din Transilvania, a construit actuala clădire, în stil eclectic, cu 1.200 de locuri, Sinagoga Status Quo Ante.  

Sinagoga, numită și Templul Mare, prezintă o turlă centrală, cu rozete pe toate laturile și două turle laterale, cu formă de bulbi, decorate cu elemente musulmane, care, în vârf, au postată Steaua lui David.

Intrarea se face printr-un portic romanic cu trei arcuri separate prin coloane.

Deasupra porticului se află o rozetă gotică mare care, în partea superioară are postat un text, scris cu litere ebraice, din Vechiul Testament. Pe părțile laterale se află câte o rozetă mică. În interior a fost postat un monument de marmură albă care amintește de victimele Holocaustului.

În 1944 evreii reprezentau 16%  din populația orașului. Horthyștii maghiari i-au adunat într-un ghetou, lângă Fabrica de cărămidă, apoi au fost trimiși la Auschwitz. După război, puținii evrei rămași în oraș au emigrat în Israel astfel la începutul secolului XXI în oraș mai rămăseseră în jur de 600 de persoane.

Clădirea a suferit repetate reparații (1970, 1972, 1985), ultima între anii 1998-2000. Cu fonduri de la Federația Comunităților Evreiești din România și din donații, clădirea a fost consolidată, reparată și restaurată după forma inițială.

Până la prânz, „teleportată”, parcursesem 5 secole de istorie.

Aveam nevoie de o mică pauză pentru a procesa informațiile adunate.

Așa că m-am întors la hotel unde, după o mică relaxare, am luat prânzul la una dintre terasele din zonă.

Citește și Piața Bolyai din Târgu Mureș, județul Mureș

Un drum Sebeș- Târnăveni: câteva obiective istorice din județul Alba

Publicat pe de
Răspunde

Pornisem într-un mini-concediu prin țară. De la Arad, după aproximativ 3 ore, m-am oprit în județul Alba și am vizitat orașul Sebeș. Apoi m-am îndreptat spre nord, seara trebuind să ajung în Târgu Mureș, unde îmi rezervasem cazare. Normal că în acel drum doream să vizitez câteva obiective istorice așa că la 4 kilometri nord de orașul Sebeș am intrat în fosta comună Lancrăm care din 1968, când a fost desființată, aparține de municipiul Sebeș.

Pe o străduță îngustă, fosta Uliță Veche, se află Casa Memorială „Lucian Blaga”, în care a copilărit fostul poet, filozof, jurnalist, ulterior Profesor Universitar și Academician.

În secolul XIX preotul satului era bunicul lui Lucian. După ce a decedat, casa a fost moștenită de părinții poetului și s-au mutat acolo (1870). Au avut 9 copii dintre care pe cel mai mic l-au numit Lucian. Și-a petrecut doar o parte din copilărie acolo deoarece, tatăl său murind (1908), pentru a putea să-și crească copiii, mama a fost nevoită să vândă casa. 

A trecut din proprietar în proprietar până în 1995 când a fost răscumpărată de statul român. Casa a fost restaurată, interioarele amenajate pentru a se expune colecțiile adunate din diverse donații și în 1998 a fost deschis muzeul memorial. În el sunt expuse piese de mobilier, documente, cărți, manuscrise, ediții princeps ale operei lui Blaga, obiecte personale, etc.

Lângă casă se afla o șură care a fost recondiționată. În ea s-au amenajat o bibliotecă și o sală destinată unor manifestări culturale ca Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, organizat anual.

M-am întors pe drumul principal și l-am urmat spre nord, depășind orașul Alba-Iulia, pe care-l vizitasem deja de câteva ori.

După aproximativ 20 kilometri  am ajuns în comuna Sântimbru unde, lateral de șosea, pe o ridicătură de pământ, am văzut o veche biserică de piatră, azi pe lista monumentelor istorice. Prima biserică, romano-catolică, construită în secolul XIII, deși înconjurată cu un șanț de apărare, a fost distrusă în invazia otomană (1442).

În 1488 posesorii satului, familia nobilă Erdélyi de Şintereag, au donat terenul bisericii capitulului din Alba Iulia, cerând să se construiască o nouă biserică. Cu contribuția lui Iancu de Hunedoara a fost ridicată Biserica Reformată, în stil gotic, căreia, mai târziu, i s-a ridicat turnul. În interior se păstrează fragmente din picturile murale din secolele XV-XVI pe care nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

M-am îndreptat spre est, urmând un drum care mă conducea la orașul Blaj. După  14 kilometri iar m-am oprit. În satul Obreja, comuna Mihalț, se afla fostul Castel Wesselényi, pe care nu puteam să-l ratez. Inițial domeniul a aparținut contelui Eszterházy care în secolul XVIII i l-a vândut baronului Wesselényi. Moștenit de fiul său, în 1778 acesta a ridicat castelul care azi îi poartă numele.

În partea stângă a castelului a fost ridicat un grânar din care s-a păstrat până azi un zid ruinat. Exista și o pivniță, folosită în secolul XX de săteni pentru depozitarea alimentelor, care a fost dărâmată în 1996.  Familia a părăsit domeniul la începutul Primului Război Mondial. Se spune că din cauză că unica sa fată s-ar fi spânzurat într-una din camerele conacului.

Cert este că în 1918 au vândut proprietatea Băncii Germane din Sibiu. Apoi a fost cumpărat de Biserica Greco-Catolică care a înființat o mânăstire, în conac un orfelinat pentru fetele rămase orfane în urma războiului și prima școală de menaj din țară, cu ateliere de croitorie, pentru gătit, în care se și predau cursuri pentru creșterea copilului, astfel fetele se pregăteau să se descurce în viitor singure. Din anul 1937 orfelinatul a primit și băieți de care aveau grijă călugării brazilieni stabiliți acolo. La finalul celui de Al Doilea Război Mondial comuniștii au interzis cultul greco-catolic, au închis mânăstirea și în 1948 măicuțele au fost mutate la Mânăstirea Bistrița, județul Vâlcea. Casa de copii a fost și ea închisă, aceștia fiind mutați la Turda, apoi naționalizată. Din anul 2005 a fost redată Bisericii Române Unite cu Roma.

Încă 30 kilometri și m-am oprit pentru a vizita orașul Blaj. Apoi, iar la drum, spre Târnăveni, bineînțeles cu opririle de rigoare, prima după 10 kilometri, în comuna Șona.

Localitatea, veche din 1313, purta numele Terra Scepmezeu.

A fost locuită majoritar de sași care în secolul XIII aveau o biserică, în locul numit „Zur Martinkirche” (La Biserica Sf. Martin), situat cam la 2 kilometri distanță de biserica actuală.

În secolul XVI, în partea de vest a satului, au construit Biserica Evanghelică Luterană Fortificată, înconjurată de un zid de piatră înalt de 6 metri și în afara lui de un șanț lat de 6 metri și adânc de 1 metru. În secolul XVIII clădirea a fost refăcută în stil baroc, zidul construit din cărămidă, mai jos cu 2 metri decât cel inițial. Până azi, din biserica veche s-au păstrat corul semicircular (1640) și clădirea porții de est cu două nivele, parter și etaj.

Azi comună, de ea aparțin administrativ șase sate.

Căminul Cultural

Școala Generală

În unul dintre satele aparținătoare, Sânmiclăuș, situat la 6 kilometri nord-est de comună, mă interesa în mod deosebit să ajung, deoarece acolo s-a păstrat, ce-i drept ruinat, fostul Palat Bethlen. 

Încă din secolul XIV moșia a fost deținută de familia Bethlen. Unul dintre urmași, Miklós Bethlen, având cunoștințe de arhitectură, s-a hotărât să ridice un palat după planurile lui. Deși în acea perioadă construcțiile erau în stil baroc, el a construit clădirea în stil Renaștere târzie (1668-1683).

Avea formă de pătrat, cu două nivele, împărțit în 9 zone de aceeași dimensiune și nu avea curte interioară. Colțurile semănau cu niște turnuri.

În două din ele s-au amenajat pavilioane de colț și între ele, la parter și etaj, câte o terasă.

După ce clădirea a fost terminată, a fost înconjurată cu ziduri de apărare și la exterior un șanț cu apă, care au dispărut în timp. Un secol mai târziu clădirea a fost decorată (1765). La parter, pe ancadramentele renascentiste au fost sculptate în piatră scoici și în jurul geamurilor de la etaj au fost realizate decorații specifice barocului.

Pe frontonul porții de acces în castel a fost postat blazonul familiei Bethlen care se mai vede și azi.

Terasele au fostă mărginite cu un parapet cu balustrade.

În 1856 palatul și moșia au intrat în posesia familiei Brukenthal. Aceștia au renovat palatul și l-au transformat în Școală Agricolă.

Din 1918 domeniul a intrat în posesia statului și după cel de Al Doilea Război Mondial comuniștii l-au încadrat în I.A.S. Jidvei.

Azi Palatul Bethlen este în proprietate privată, deținut de Compania Jidvei.

Sunt speranțe că va fii refăcut și utilizat din nou. Până atunci măcar are o întrebuințare… Vecinii conacului folosesc una din pivnițe pentru depozitare.

În comuna Cetatea de Baltă, situată la 13 kilometri est, este situat un alt castel, deținut de aceeași companie.  Pe vremuri a existat o fortificație pe care multă lume o confundă cu actualul castel. Ruinele ei se află pe un teren viran, la sud-vest de acesta. În comună se află o biserică, monument istoric, construită la sfârșitul secolului XIII, în stil gotic târziu, Biserica Reformată Calvină.

Turnul actual  a fost creat din două turnuri pătrate, unite prin zidărie. În el s-a  păstrat un clopot din 1417.

La începutul secolului XV interiorul a fost decorat cu fresce (1525). Unele dintre ele au fost descoperite în timpul restaurării din 1897. Tot atunci a fost dezgropată și cripta în care s-au găsit trei sicrie din secolul XVI.

Trecând pe lângă Biserica Greco-Catolică „Sf. Treime” (1855) m-am îndreptat spre marginea localității unde, pe un deal, era situat vechiul castel.

Castelul Bethlen-Haller a fost construit, în stil renascentist, începând cu sfârșitul secolului XVI și terminat în 1624, când proprietarul domeniului era István (Ștefan) Bethlen de Iktár, fratele Principelui Transilvaniei, Gábor (Gabriel) Bethlen de Iktár.

Clădirea rectangulară, cu patru turnuri circulare, acoperite, situate pe colțuri, era formată din subsol, parter și etaj, fără curte interioară. Camerele de la parter erau destinate servitorilor și cele de la etaj împărțite pentru familie și oaspeți. De una dintre fațadele secundare a fost alipit un turn octogonal prin care se putea urca pe o scară de lemn, păstrată până azi. În stânga porții de acces în castel au fost construite anexe, pe marginea colinei o capelă și la baza colinei un grânar care, deși foarte deteriorat, se mai putea vedea în 2011.

În anul 1785 domeniul și castelul au ajuns în posesia lui Miklós (Nicolae) Bethlen de Bethlen. Acesta a renovat castelul și l-a decorat cu elemente baroce (1770-1773). În partea din față a castelului a amenajat o terasă închisă care era accesată de o scară exterioară din lemn.

Conacul a rămas în proprietatea familiei până în a doua jumătate a secolului XIX când Márkus Bethlen de Bethlen  l-a vândut, după alte opinii pierdut la jocul de cărți, familiei Haller. În 1948 aceștia au fost deposedați, conacul naționalizat și folosit în diverse scopuri până când a fost transformat, decorațiile îndepărtate și a devenit secție de șampanizare a I.A.S. Jidvei.

După 1989 castelul a fost retrocedat familiei Haller. Aceștia l-au vândut familiei Necșulescu, proprietarii Companiei Jidvei, care au menținut activitatea secției de șampanizare. Din anul 2003 au început lucrările de restaurare care, la momentul vizitei mele (2020) erau pe cale de finalizare, proprietarii amenajând spațiul pentru diverse degustări de vinuri și nu numai. Oricum, pentru mine a fost greu și să obțin pozele. A trebuit să-l rog de mii de ori pe portarul, foarte vigilent, care, într-un final, m-a lăsat să ajung până lângă poarta de intrare.

După Cetatea de Baltă drumul meu părăsea județul Alba și intra în județul Mureș. Până la orașul Târnăveni erau doar 16 kilometri, distanță în care traversam două localități. În comuna Adămuș, situată pe marginea șoselei, am văzut Biserica Unitariană (sec XVI), cu clopotnița ridicată în 1694 și poarta un secol mai târziu (1794).  A avut un tavan casetat pe care parohia l-a vândut Muzeului Național Maghiar (1909 ) și azi se poate vedea la Galeria Națională Maghiară din Budapesta.

Citește și Orașul Blaj, județul Alba

comuna Zăbrani cu satele Chesinț și Neudorf , județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Zăbrani din județul Arad, situată pe malul stâng al râului Mureș, a fost menționată pentru prima dată în anii 1080-1090 când aparținea comitelui Titel și se numea Zabran, tradus în română pădurice.

moară

Se pare că zona a fost locuită cu mult timp înainte deoarece săpăturile arheologice au evidențiat în zona Dealul Viilor două așezări din paleolitic și epoca fierului. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar și a purtat diverse denumiri ca Hidegkut (1561) sau Edekut (1717).

Așezarea se afla într-o zonă mlăștinoasă și cu păduri seculare. A fost colonizată cu germani care și-au înființat localitatea în jurul unui izvor și au numit-o Guttenbrunn, tradus în limba română Fântâna Bună (1724) și locul fostului sat a devenit „suburbia” Pârneava.

Ei au primit de la stat câte 16 iugăre de teren pe care le-au defrișat, asanat și-au construit casele și s-au ocupat cu agricultura și creșterea animalelor. În 1726 au adus din Germania și Austria viță de vie pe care au plantat-o în zonă, devenind și viticultori.

Majoritatea localnicilor fiind romano-catolici, în localitate a sosit primul preot catolic (1729) care a oficiat slujbele într-o casă amenajată ca și capelă apoi au construit o biserică.

Satul Neudorf, comuna Zăbrani, menționat pentru prima dată pe harta contelui Mercy 1723 cu nume Novosello, iar în 1761 ca nelocuit, a fost creat în 1765 de coloniștii germani (șvabi) care l-au numit Neudorf, tradus în română Satul Nou.  Pentru ei a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Vendelin” (1771), biserică în stil baroc restaurată abia în 1929.

În drumul ei spre Transilvania Arhiducesa Maria Anna Ferdinanda de Habsburg, Regina Boemiei, s-a oprit în Neudorf. Fiind bolnavă grav de pneumonie a decedat și a fost înhumată în cavoul familiei Zelenski din subsolul bisericii. În memoria ei, la ordinul Împăratului Ferdinand I al Austriei a fost ridicat un monument funerar din marmură de Carrara (1841).

În Zăbrani localnicii ortodocși dețineau o Biserică de lemn, catolicii o Biserică Romano-Catolică și pentru ceilalți enoriași din localitate exista Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire” (1770).

Un incendiu a avariat grav clădirea bisericii romano-catolice (1866) astfel a fost construită o nouă biserică, în stil neogotic, Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1872).

Un alt incendiu, care a devastat mai mult din jumătate din localitate, a avut loc în 1878. Astfel conducerea localității a înființat Uniunea Pompierilor Voluntari din Guttenbrunn (Zăbrani).

fostă Remiză de Pompieri

După cel de Al Doilea Război Mondial zona a fost populată cu români ortodocși pentru care  slujbele religioase erau ținute într-o capelă, apoi în Zăbrani a fost ridicată, în stil tradițional muntenesc, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”( (1940). De asemenea pentru comunitatea ortodoxă din Neudorf din 1989 a început construcția la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”, în stil neobizantin.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”

În Zăbrani actual se află Casa Memorială Adam- Müller-Guttenbrunn, scriitor, romancier, om de cultură șvab, născut acolo (1852-1923), mutat la Viena (1879) unde pe rând a lucrat ca funcționar, foiletonist, critic de teatru apoi a devenit director al Teatrului din Viena, Opera de azi.

Administrativ, din comuna Zăbrani face parte și satul Chesinț. Prin săpături arheologice au fost găsite urme de ziduri  presupuse a fi ale unei foste cetăți turcești din Evul Mediu deci s-a atestat existența unei așezări în zonă. De fapt locuitorii trăiau în mai multe cătune situate în pădure, pe zona actualului sat, care purtau numele familiilor de români care le ocupau, nume păstrate până azi, exemple Valea Bârzovenilor, Valea Milicoț, etc. (1332-1337).

În secolele XV-XVI trei văi ale zonei au fost ocupate de sârbi și muntenegreni din sudul Dunării care au fugit din calea invaziei turcești și s-au așezat acolo. Aceștia au fost comasați cu românii din zonă de către autoritățile austriece, cu ajutorul armatei (1735). A fost format satul vechi, Keszi, deținut de o familie nobiliară maghiară, ca pavăză împotriva jafurilor. Treptat localitatea a fost ocupată majoritar de maghiari care în timpul ocupației turcești au dispărut. Din acel sat până la începutul secolului XX s-au păstrat urmele unei biserici de lemn.

Căminul Cultural

Până în secolul XVIII satul a fost ocupat de români, care i-au schimbat numele în Chesinț, apoi a intrat sub ocupația austriacă care l-a colonizat cu șvabi o dată cu localitățile Neudorf și Zăbrani. Timp de mai bine de un secol localitatea a trecut din proprietar în proprietar. După anul 1900 jumătate aparținea proprietarului localității Neudorf, un sfert chiaburimii din Zăbrani și doar un sfert localnicilor care, din lipsă de pământ, au fost nevoiți să lucreze în dijmă pământurile din zonă.

Monumentul Eroilor Primului Război Mondial

Clădirea actualei biserici a fost construită în timpul ocupației otomane ca depozit de armament și de alimente apoi i s-a adăugat turnul și a fost transformată în biserică.

În 1752 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”  în care se oficiau slujbe în limba slavonă, apoi pe rând în limba slavonă și română, alternând duminicile și din 1871 doar în limba română.

Citește și Comuna Șiștarovăț cu satele Cuveșdia, Labașinț, Varnița, județul Arad