Arhive etichetă: statui

Orașul Sulina, jud. Tulcea

Publicat pe de
2

Orașul Sulina, din județul Tulcea, este cea mai estică și mai joasă (4 m deasupra mării) localitate din România, situată pe o fâșie de uscat de-a lungul fluviului Dunărea, cea mai mare parte pe malul drept, putând fi accesat doar pe apă.

O legendă spune că în sec. VI-VII î.e.n. acolo ar fi existat o așezarea tracilor cimerieni, localitatea fiind însă menționată pentru prima dată în anul 950, când era parte din Imperiul Bizantin, ulterior devenind port important al negustorilor genovezi și venețieni (sec. XIV-XV), apărând pe hărțile lor de navigație.

La sfârșitul sec. XV a fost cucerită de otomani, care au deținut-o până în sec. XIX, până în sec. XVIII Sulina devenind un oraș cosmopolit, în ea locuind români, turci, greci, armeni, evrei, ruși și italieni. În acea perioadă s-au purtat mai multe războaie ruso-turce. Pentru apărare și urmărirea navigației, în sec. XVIII turcii au construit pe malul stâng al Dunării o redută și pe malul drept un far (1802). Prin Tratatul de pace de la Adrianopol (1829), împreună cu Delta Dunării, Sulina a intrat în stăpânirea Rusiei. Pentru a favoriza dezvoltarea comerțului în Portul Odesa, brațul Sulina nu a mai fost drenat și, umplându-se de aluviuni, la vărsarea în Marea Neagră s-a creat Bara Sulina. Apoi au întărit fortificațiile turcești, lângă ele construind o stație de carantină (1836) și au înlocuit vechiul far (1841). Treptat în oraș au migrat greci, în scurt timp ajungând să fie majoritari.

Din 1856, prin Tratatul de pace de la Paris, Gurile Dunării au reintrat sub stăpânire turcească. Pentru reglementarea circulației libere pe canale, s-a înființat Comisia Europeană a Dunării (CED), formată din reprezentanți ai marilor puteri europene: Anglia, Franța, Austria, Prusia, Germania, Italia, Sardinia, Rusia și Turcia, serviciile ei operative funcționând la Sulina, unde s-a construit Palatul Comisiei Europene a Dunării (1860-1868), azi monument istoric, care în 1917 a fost grav avariat de bombardamentele germane. Din 1921 intrând în administrația statului român, a fost reconstruit pe fundație de piatră, cu subsol, 2 etaje și mansardă (1922-1923). În perioada 1941-1944 în el a funcționat Comandamentul Militar German, spre sfârșitul războiului fiind incendiat și refăcut în 1948, postbelic devenind sediul filialei Sulina din cadrul Administrației Fluviale a Dunării de Jos, care funcționează și azi.

Lângă palat se află statuia sir Charles A. Hartley, inginerul șef în timpul lucrărilor de amenajare a ultimei părți a Dunării pentru navigație, până la vărsarea în mare brațul Sulina fiind dragat, scurtat și îndiguit.

În 1879 s-a refăcut vechiul far, cu înălțimea de 17, 35 m înălțime, atunci situat în apropierea punctului de vărsare a Dunării în Marea Neagră,  azi la cca. 1,5 km de țărmul mării, în decursul timpului linia litoralului modificându-se prin expansiunea uscatului. Ulterior a fost modernizat, în 1900-1911 introducându-se iluminatul electric. Din 1938 a intrat în proprietatea Administrației Fluviale a Dunării de Jos din Galați, sub care a funcționat până în 1986, când s-a construit Farul nou. Din 1991 a fost preluat de Ministerul Culturii, restaurat și  amenajat ca muzeu dedicat istoriei CED (1995-1997), găzduind și cabinetul de lucru al scriitorului Jean Bart (Eugeniu Botez). Din 2003 Farul Vechi, înscris pe lista monumentelor istorice, e administrat de Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea.

Pe malul stâng al Dunării CED a construit un ansamblu cuprinzând ateliere de reparații și întreținere a navelor, birouri, clădiri de locuit, ocupate de imigranții veniți la muncă, în oraș stabilindu-se și armeni, evrei, lipoveni, muntenegreni, etc.. În apropierea ansamblului s-a construit Biserica Anglicană (1869), un an mai târziu o Moschee, ambele distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial.

Între anii 1868-1869 s-a construit Biserica Ortodoxă Greacă „Sf. Nicolae”, având clopotnița dotată cu 3 clopote, 2 înlocuite în 1933, în momentul vizitei mele (2024) în reparații, ulterior în curtea ei fiind înființată o școală grecească (1883). 

Comunitatea italiană a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, din piatră de Malta și cărămidă, clopotnița prevăzută cu 3 clopote din bronz, sfințită în 1863, azi monument istoric și de arhitectură. În ea a slujit preotul Cornel Chira (1904-1953), superiorul iezuiților din România, până la arestarea sa în 1949.  

Azi lângă ele se află și Biserica Ortodoxă de rit vechi „Sf. Petru și Pavel”, construită în perioada 1991-1995.

La inițiativa CED în 1869 s-a ridicat un Spital, format din 3 pavilioane în formă de „U”, cu parter și etaj, în stil eclectic, din 1939 preluat de statul român și administrat de Direcția Dunării Maritime. Fiind grav avariat în Al Doilea Război Mondial, a fost închis, în 1948 reparat și redeschis ca Spital Orășenesc. A funcționat până în 2011, când a fost renovat și transformat în dispensar pentru urgențe.

A urmat ultimul Război Ruso-Turc, numit și Războiul de Independență (1877-1878), în care Sulina a suferit mari distrugeri, încheiat prin Tratatul de la Berlin, când Dobrogea a fost anexată statului român. Orașul a fost refăcut și modernizat, în 1903 s-a creat Uzina de Apă, cu rețeaua de alimentare cu apă. În Palatul CED s-au mutat Primăria, Judecătoria, Subprefectura, devenind Palat Administrativ.

Vama Sulina

În apropierea lui a început construcția actualei Catedrale Ortodoxe „Sf. Alexandru și Sf. Nicolae”, în stil neoromânesc, piatra de temelie fiind pusă în 1910, în prezența Regelui Carol I, până în 1912 clădirea fiind ridicată în roșu și acoperită cu tablă de cupru. Din lipsa fondurilor și a izbucnirii Primului Război Mondial, când orașul a fost distrus, lucrările s-au oprit, fiind reluate abia în 1933, la cererea Regelui Carol II, până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial exteriorul fiind finisat, fațada principală ornată cu medalioane cu mozaicuri din sticlă de Murano, prezentând sfinți.

Grav avariată în război, reparațiile ulterioare s-au efectuat lent, fiind terminate abia în 1974, în perioada 1976-1982 fiind efectuată și pictura în frescă a interiorului. Azi catedrala e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În Al Doilea Război Mondial Palatul CED devenind sediul Comandamentului Militar German, Sulina a devenit o țintă importantă, bombardamentele sovietice distrugând peste 80% din oraș, postbelic fiind reconstruit. La începutul anilor 1950 marina militară a creat Bazinul Mare și Bazinul Mic, azi folosite ca porturi pentru ambarcațiuni.

Până în 1957 s-au refăcut atelierele de reparat nave și unelte pescărești, farul vechi a fost înlocuit cu unul nou, amplasat la 9 kilometri de oraș.

Căpitănia Portului Sulina

S-au construit fabrica de conserve de pește, un cinematograf, magazinul universal, o școală nouă, azi Liceul Jean Bart, etc.

Primăria Sulina

Treptat ruinele au fost demolate și s-au construit blocuri (1965, 1970-1974), spre sfârșitul comunismului în locul clădirilor vechi, care au supraviețuit pe chei, fiind create blocuri noi (1986-1989), în oraș rămânând doar câteva case amintind de timpurile apuse.

Începând din 1990 orașul a intrat în declin. Șantierul naval și fabrica de conserve fiind închise, mare parte a populației l-a părăsit și clădirile abandonate treptat s-au ruinat, azi principala sursă de venit fiind turismul estival, o parte din cei curioși să exploreze Delta Dunării  cazându-se în vilele construite în acest scop. Eu am ales cazarea inedită, un hotel realizat pe un vapor ancorat la țărm.

Parcul George Enescu

Date despre vechiul stil de viață și o parte din istoria localității se pot afla vizitând Expoziția Sulina Veche, un mic muzeu privat creat de dl. Gheorghe Comârzan care, în decursul timpului, a adunat și recondiționat exponatele, între care și un caiac maritim, ultimul din generația lui, postat lângă muzeu.

În muzeu sunt etalate cărți poștale, ziare, fotografii, unele din cadrul filmărilor la Sulina pentru „Toate pânzele sus” (1976),  caiete și reviste de modă din sec. XVIII-XIX, dovezi ale existenței piraților, unele componente ale vechilor nave, o parte fiind dedicată navei „Speranța”, manuscrise ale scriitorului Jean Bart, 2 piese semnate de renumitul sportiv lvan Patzaichin, etc.

La periferia orașului se află Cimitirul Comisiei Europene a Dunării, amenajat de CED în 1864 pe locul vechiului cimitir, cimitir cosmopolit, cu secțiuni catolică, ortodoxă, protestantă, în 1871 fiind creată zona musulmană, la sfârșitul sec. XIX cea evreiască și începutul sec. XX lipoveană.

Unic în țară, în cadrul lui fiind înmormântați cetățeni de 21 naționalități, a fost declarat rezervație istorică. În cimitir se află morminte ale unor personalități, între care:

danezul Magnussen, inginer-șef al lucrărilor din perioada 1907-1919

ofițerul secund pe nava Adalia și logodnica sa, care s-au înecat la Sulina în 1868

Prințesa Ecaterina Moruzi (1836-1893), nepoata Voievodului Moldovei Ioan Sturza, decedată la Sulina

piratul Gheorghios Kontoguris (1838-1871)

Citește și O mică incursiune în Delta Dunării

Orașul Tulcea

Publicat pe de
1

Orașul Tulcea, reședința județului Tulcea, din sud-estul României, e situat pe 7 coline, pe malul brațului Sf. Gheorghe al fluviului Dunăre. A fost prima dată atestat documentar din 1506, dar arheologii au descoperit urme de locuire începând din perioada culturii Gumelnița (2900-2200 î.e.n.). În partea de nord-est a orașului a existat cetatea  Aegyssus, construită la sfârșitul sec. VI î.e.n. de getul Caspyus Aegyssos, ale cărei ruine se mai pot vedea și azi în Parcul Monumentului.

În sec. I e.n. cetatea a fost cucerită de romani, până în sec. III devenind un important centru militar și din sec. VI reședință episcopală. În sec. VII romanii s-au retras din fața invaziilor popoarelor migratoare,  dar în 971 cetatea a fost reintegrată în Imperiul Bizantin. După numeroase lupte cu turcii, în 1388-1389 voievodul Mircea cel Bătrân a reușit să ocupe Dobrogea, alipind-o Țării Românești, în acea perioară orașul fiind numit Tulcea, fiul său Mihail pierzând Dobrogea,  din 1420 fiind ocupată de Imperiul Otoman.

Vestigiile din epocile greco-romana, romano-bizantina și medievală, descoperite de arheologi, sunt etalate într-un pavilion al Muzeului de Istorie și Arheologie, înființat în 1975 pe teritoriul parcului, în al doilea pavilion, amenajat în 1995, preistoria până în Epoca Fierului.

Fiind situat în zonă de graniță, orașul a fost grav avariat în războaiele ruso-turce (sec. XVI, XVII), cel din 1829 distrugându-l. După Războiul Crimeii, otomanii au restructurat administrativ Dobrogea, pe malul drept al cursului inferior al Dunării înființând vilayetul Dunării, provincie cu subunități, sangeacul din nord-est având capitala la Tulcea. După Războiul de Independență (1877-1878), o dată cu Dobrogea, Tulcea a devenit parte a statului român. În memoria celor care și-au pierdut viața, în 1899, în prezența Regelui Carol I, s-a inaugurat Monumentul Independenței, un obelisc de 22 metri înălțime, din granit de Ravena,  postat pe soclu în 2 trepte, din granit de Dobrogea, mărginit de 2 statui, una prezentând un dorobanț cu arma pe umăr, ținând în mână o goarnă, cealaltă un vultur cu aripile deschise. Distrus în Primul Război Mondial, a fost refăcut fără cele 2 statui, repostate în 1977, cu prilejul aniversării centenarului cuceririi independenței.

Izbucnind Primul Război Mondial, în anii 1916-1918 orașul a fost ocupat de trupele bulgare și germane, care l-au distrus, ulterior fiind refăcut (1923-1925). În Al Doilea Război Mondial, Tulcea fiind un punct strategic important pentru controlul gurilor Dunării, în zona ei au activat numeroase unități militare.

Postbelic orașul s-a extins și dezvoltat, azi fiind un oraș industrial, port folosit de navele de transport a materiilor prime și produselor industriale și cele care transportă pasageri.

De la Hotel Egreta, unde eram cazată, am pornit să explorez o parte din oraș. Inițial am trecut pe lângă o clădire nouă, Prefectura Tulcea, vis a vis de care, într-un mic parc, am văzut statuia Mihai Eminescu, inaugurată în 2023, de Ziua Națională a Culturii, renumitul poet amintit în numeroase orașe din țară.  

Părăsind strada principală, m-am îndreptat spre Biserica Armenească „Sf. Grigorie Luminătorul”, construită în anii 1883-1886 în fostul „ cartier armenesc”, înlocuind un paraclis de zid (1830). În micul cimitir de lângă ea s-au păstrat până azi 5 morminte din sec. XIX, presupuse ale foștilor preoți armeni. Biserica a fost avariată în Al Doilea Război Mondial și în cutremurul din 1977, de fiecare dată renovată. Ulterior cutremurului a fost trecută sub autoritatea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos Galați.

Am revenit la strada principală și m-am îndreptat spre fosta „mahala bulgărească”, creată de o parte din numeroșii bulgari care, migrând spre Basarabia, s-au așezat în partea de est a limanului Tulcea, unde și-au construit case și o Biserică de lemn. Fiind distrusă de  inundații,  în 1857 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, prevăzută cu o clopotnița în stil gotic, azi monument istoric. 

În curtea bisericii au fost construite două școli, între 1859-1862 Gimnaziul Bulgăresc, ulterior demolat și între 1881-1882 Școala Naționala Bulgară de fete, care a supraviețuit.

Interiorul bisericii a fost ornat cu icoane pe lemn și sticlă, unele supraviețuind până azi și în 1927 a fost pictat.

Vis a vis de biserică mi-a atras atenția statuia C-tin Găvenea (1911-1994), amintind de pictorul care, fiind detașat de la Sarichioi, în 1942 s-a stabilit în Tulcea, casa în care a trăit fiind azi amenajată ca și casă memorială. 

Urmând o stradă mărginită de blocuri, pentru mine anostă, după 5 minute am ajuns la Teatrul Jean Bart, numit după pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (1877-1933), membru corespondent al Academiei Române. Primul teatru din oraș s-a înființat în 1898, în cadrul Liceului de Băieți „Principele Carol”. În 1990 s-a înființat trupa de teatru neprofesionist Altar, care performa în diferite locații, sau pe scene improvizate, astfel în 2008 s-a construit actuala clădire modernă, în stil italian, cu sala de spectacole având 324 locuri și sala studio 60 locuri.

În dreapta lui se află Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. La începutul sec. XIX în perimetru a existat o Biserică de lemn. Primind aprobarea guvernatorului turc, Ahmed Rezim Pașa, în perioada 1862-1868 s-a construit actuala clădire, prima biserică creștină din oraș care a primit aprobarea să aibă turle. 

Clădirea a fost tencuită și zugrăvită abia după Războiul de Independență (1900), apoi interiorul a fost pictat (1905-1906).

Pentru membrii parohiei în curtea bisericii s-a construit „Școala Primară Română”, distrusă în Primul Război Mondial.

În perioada 2003-2008 biserica a fost renovată, pictura interioară restaurată și în stânga ridicată Capela funerară.

Vis a vis de intrarea în catedrală se află Casa Avramide, construită începând din anul 1897, de meșteri italieni, pentru Alexe Avramide, mare proprietar de fabrici, terenuri, etc., care la începutul sec. XX s-a mutat în ea. Clădirea cu demisol, parter și mansardă, în stil eclectic, cu influențe neoclasice, are fațadele situate pe străzi, cea principală fiind flancată de 2 coloane corintice și accesată pe o scară din piatră, cu dublu acces, la bază fiind o fântână arteziană.

Din 1944 a fost ocupată de o instituție publică, apoi modificată și extinsă cu corpuri anexe, din 1950 în ea funcționând Muzeul de Științele Naturii. După 1989 a fost retrocedată moștenitorilor familiei, care au donat-o orașului.

În 2009 clădirile anexe au fost demolate, pe locul lor creat un mic parc, clădirea restaurată în forma inițială, în ea fiind amenajată Casa Colecțiilor, un muzeu care reconstituie interiorul unei case boierești din sec. XIX, expunând piese de mobilier, lustre, obiecte de lux, picturi, etc. 

În aceeași zonă a supraviețuit și Casa Motomancea, clădire construită în anii 1870-1875, achiziționată în 1929 de Constantin Motomancea, profesor de matematică și director al actualului Liceu „Spiru Haret”. Postbelic a fost naționalizată și o perioadă de timp ocupată de Poliția Tulcea, azi în ea funcționând un birou notarial. 

Pentru a vedea alte 2 biserici, m-am întors la teatru și am urmat o străduță, în drum trecând pe lângă statuia Mihail Kogălniceanu, postată în memoria istoricului, publicist și om politic, lider al mișcării naționale din secolul XIX.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, numită și „Biserica Grecească”,  a fost construită în anii 1848-1854 de comunitatea greacă din Tulcea, pe locul vechii Biserici de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de negustorii greci stabiliți la Tulcea după 1829. Clădirea, în stil neoclasic grecesc, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, ridicat deasupra unui portic mărginit de coloane ionice, interiorul a fost pictat și ornat cu sculpturi. Din 1974 a fost predată Bisericii Ortodoxe Române, în perioada 1984-1986 s-au efectuat reparații capitale și până în 1989 interiorul a fost repictat în tempera.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” a fost construită în 1872 în fosta „mahala germană”, creată de coloniști germani veniți din Malcoci, primul sat german catolic creat de ei în Dobrogea, numit atunci Malkotsch  (1843).

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial majoritatea germanilor au fost mutați cu forța în Germania nazistă (1940), cei rămași emigrând după 1989.

Biserica a rămas funcțională, fiind folosită de toți catolicii din oraș. Este întreținută de Arhidieceza Romano-Catolică București și prin donațiile diasporei.

M-am întors la teatru și, pe lângă catedrală, m-am îndreptat spre Piața Civică, un spațiu larg în care în 1978 s-a inaugurat o fântână arteziană, la bază decorată cu mozaicuri prezentând flora și fauna Deltei Dunării.

Pe o latură a pieței se află Primăria Tulcea, în fața căreia în 1972 s-a inaugurat statuia Mircea cel Bătrân, prezentându-l pe domnul Țării Românești (sec. XIV-XV) călare, înlocuind prima statuie (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, rămânând doar soclul pe care din 1940, pentru scurt timp, s-a postat statuia Regelui Ferdinand I.

În câteva minute am ajuns într-un giratoriu mărginit de 2 palate de epocă. Palatul Pașei a fost construit în anii 1863-1865 ca sediu administrativ al sangeacului Tulcea, Ahmed Rezim Pașa aducând meșteri italieni care au ridicat prima clădire în stil neo-clasic din Dobrogea., situată în centrul orașului, aproape de chei, putând fi văzută de pe corăbiile ce străbăteau Dunărea. După Războiul de Independență, când Dobrogea a fost integrată în statul român, din 1878 clădirea a devenit Palat Administrativ, la parter funcționând Tribunalul Judeţului, Parchetul, Corpul Portăreilor, Curtea de Juraţi și la etaj Prefectura județului Tulcea, sub comuniști Sfatul Popular Raional Tulcea (1950-1970) și din 1982 Muzeul de Artă, cu 7 colecții principale: pictură modernă și contemporană (932 lucrări), sculptură modernă și contemporană (420 lucrări), icoane din secolele XVIII, XIX și XX (797 lucrări), grafică modernă și contemporană (4016 lucrări), plăci de gravură, unice în țară (400 lucrări), artă orientală din secolele XVIII și XIX (311 piese), artă decorativă din secolele XVIII, XIX și XX (139 piese), care funcționează și azi.

În anii 1910-1914, la inițiativa lui Grigore Antipa, s-a construit Palatul Administrației Pescăriilor Statului, din 1948 devenit sediul Inspectoratului Regional Piscicol Tulcea și Societății de Stat „Compescaria”, care administrau industrializarea și comercializarea peștelui, apoi al centralei Deltei Dunării, în final clădirea fiind transformată în club de noapte, azi fiind dezafectată.  

Urmând strada din stânga lui, în 2 minute am ajuns la Muzeul de Etnografie și Artă Populară, înființat în 2005, etalând cca. 8,600 etnografice, port popular, covoare, obiecte de uz casnic, artă populară, fotografii, documente, etc. Ocupă clădire construită în anii 1924-1928, în stil neoromânesc, cu 2 aripi asimetrice, situate pe 2 străzi, la intersecție prezentând inferior un pridvor, cale de acces în interior, deasupra lui un turn cu foișor, folosită atunci ca sediu al sucursalei Băncii Naționale a României. Clădirea a fost restaurată în perioada 2019-2022.

Pe strada din stânga lui se află Centrul Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării”, realizat în cadrul unui proiect derulat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina 2004-2006 și inaugurat în 2009, la parter și etaj fiind amenajat un muzeu despre istoricul formării deltei, floră, faună, ocupațiile tradiționale ale locuitorilor, în demisol fiind create 2 acvarii cilindrice cu numeroase specii de pești, nevertebrate din recifele de corali și sturioni, consideraţi a fi printre cei mai primitivi peşti care mai trăiesc azi pe glob.

În fața clădirii, de Ziua Internațională a Muzeelor, în 2011 s-a dezvelit placa memorială Gavrilă Simion (1928-2010), arheolog român, fondator al Muzeului de Arheologie din Tulcea.

Pe cealaltă parte a străzii, într-un mic spațiu verde, am văzut statuia Spiru Haret, matematician, astrolog, pedagog român de origine armeană, de 3 ori ministru al educației, membru titular al Academiei Române (1851-1912), adusă în 1940 din Parcul „Mircea” de pe malul Dunării, unde a fost inaugurată în 1923.

Depășind o clădire cu aspect de hală, în care funcționa un restaurant, mi-am dat seama de ce s-a ales acea locație pentru statuie. În următoarea clădire, impunătoare, formată din mai multe corpuri, funcționează Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”.

În 1863, când sangeacul Tulcea era condus de Ahmed Rezim Pașa, s-a înființat „Gimnaziul Real de Băieți”, pentru el în anii 1864-1867 construindu-se o clădire, azi situată în apropierea corpului C al colegiului, în anii 1903-1941 numit Liceul „Principele Carol”. Începând cu anul  1925 s-a construit actuala clădire, până în 1927 ridicându-se corpul central și aripa nordică, în anii 1970-1971 fiind adăugată și aripa sudică.

Pe aceeași stradă se află și Geamia Azizyie, construită în 1863, sub al 12-lea sultan al Turciei, Abdul-Aziz, lângă ea fiind ridicată și o școală turcească. Clădirea, din piatră cioplită, cărămidă și lemn, a fost prevăzută cu 32 de ferestre, care asigurau iluminatul natural și un minaret, reconstruit în 1897, având diametrul de 3,55 metri și 25 metri înălțime. Geamia a fost restaurată în 1970.

De acolo m-am îndreptat spre Dunăre, urmând să fac o plimbare de-a lungul Falezei Ivan Patzaichin, o promenadă lungă, numită după canoistul român, lipovean (1949-2021), cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară (1968, 1972, 1980, 1984) și triplu laureat cu argint, în amintirea căruia a fost creat și Ansamblul Memorial „Ivan Patzaichin”, inaugurat în 2023. E format din Columna lui Ivan, inscripționată cu regatele importante la care a participat acesta,  Metopa- o bandă de 12 metri lungime, care prezintă scene din viața lui , „Inima așezată” din metal și „Valul oprit”, sugerând mărinimia și relația sa cu apa.

În zona centrală a falezei m-am oprit pentru câteva minute la grandioasa fântână arteziană cinetică, pentru a urmări apa cum „dansa” pe ritmul muzicii, într-un joc de forme și culori.

Urmând faleza am ajuns în dreptul unei clădiri ce semăna cu un vapor, sediul Căpităniei Portului, care supraveghează navigația în zona Dunării de Jos, a Deltei Dunării și a punctelor de acces maritim. Încă din 1841portul a funcționat sub administrația unei căpitănii, pentru care în perioada 1870-1918 s-au construit clădiri administrative și s-au amenajat cheiuri.

Tot pe faleză, în apropierea gării și a numeroaselor pontoane, se află și Administrația Portului Tulcea.

Am părăsit faleza și, trecând printre numeroasele blocuri, m-am îndreptat spre fosta Casă de Cultură a Sindicatelor, azi în ea funcționând magazine, baruri, firme, etc.  

În apropierea ei se află Biblioteca Județeană „Panait Cernea”, numită după poetul, filosof și critic literar (1881-1913), de origine bulgară,  născut localitatea Cerna din jud. Tulcea, unde se află și o casă memorială. Prima bibliotecă publică din Tulcea a fost creată de directorul liceului, achiziționând colecția personală a fostului director,dar a fost devastată în primul Război Mondial. În anii 1922-1923 câteva cadre didactice au înființat o nouă bibliotecă, „Biblioteca Casei Învățătorului” care, preluată de un general pensionat, a fost transformată în Biblioteca publică „Panait Cernea” (1928-1929). În Al Doilea Război Mondial colecția ei a fost evacuată din oraș cu vagoane de marfă, doar puține fiind returnate Bibliotecii Centrale Raionale, înființată în 1952. Spațiul devenind necorespunzător, în anii 1980-1984 s-a construit actuala clădire, spre sud cu 3 etaje, spre nord cu 4 etaje, reabilitată în 2008, care deține cca. 270.000 de unități bibliografice.  

Lângă Bibliotecă în 1995 s-a creat un parc, cu bănci pentru relaxare, în care s-au postat 14 busturi ale unor personalități de vază ale Dobrogei, după care a fost numit Parcul Personalităților.

Jean Bart (1874-1933)

Orest Tafrali (1876-1937)

Traversându-l, apoi ocolind Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre Lacul Ciuperca, reamenajat în anii 2007-2010, pe el fiind create 2 fântâni arteziene, pe malul lui o plajă, promenadă, terenuri de sport, locuri de joacă, etc.

Am ieșit din zona lacului lângă Gara Tulcea unde, într-un mic giratoriu, în 1977 s-a postat statuia Mircea cel Bătrân, înlocuind-o pe cea veche (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, în timpul ocupației Dobrogei de armatele Puterilor Centrale, onorându-l pe domnitorul care, luptând împotriva turcilor, a reușit să unească Dobrogea cu Țara Românească.

Clădirea gării a fost construită în 1972, având aspectul unei ambarcațiuni, fațadele ei fiind orientate spre giratoriu, faleză și Dunăre.

Lângă ea, amintind de trecut, e postată o veche locomotivă cu aburi.

Cum se înnoptase, din păcate vizitarea orașului luase sfârșit.

Citește și Orașul Sulina, jud. Tulcea

Orașul Nagykanizsa, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Nagykanizsa din județul Zala, situat în sud-vestul Ungariei, a fost prima dată atestat documentar în sec. XIII ca fiind un important centru strategic și comercial, loc de intersecție a 5 rute care legau Europa Centrală de zona Balcanică și Marea Adriatică, dar arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic. În timp orașul a fost fortificat, cetatea fiind frecvent asediată în sec. XVI de otomani, care în 1690 au cucerit-o. Sub ei localitatea s-a dezvoltat, în ea fiind construite moschei, școli, amenajate magazine, etc. După retragerea turcilor fortificațiile au fost dărâmate și localitatea a trecut sub controlul nobililor maghiari.

În a doua jumătate a sec. XIX dezvoltarea a luat avânt, s-au construit numeroase clădiri, biserici, școli, bănci, fabrici, etc., s-au creat iluminatul stradal, rețele de apă, orașul a fost conectat prin căi ferate cu Budapesta, Viena și Rijeka, ceea ce a îmbunătățit comerțul. La terminarea Primului Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), Nagykanizsa a fost inclus în Ungaria, devenind oraș de frontieră. După 1945 a fost ocupat de trupele sovietice, intrând sub regim comunist, din care a scăpat în 1989.

În ultima zi a unei excursii prin Ungaria, pentru a vedea măcar centrul acestui oraș, am făcut o scurtă oprire, parcând în Piața Széchenyi, în apropierea Centrului Cultural Hevesi Sándor (Hevesi Sándor Művelődési Központ), construit în anii 1972-1976, în el desfășurându-se diferite evenimente culturale și piese de teatru.

M-am îndreptat spre Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus” (Jézus Szent Szíve templom), situată pe locul unde în sec. XVIII, în fostul cimitir, s-au construit Capela „Sf. Ioan de Nepomuk”, în stil baroc (1764) și lângă ea o clopotniță, care și-au pierdut rolul în 1784, cimitirul fiind închis. Dorindu-se construirea bisericii, în 1824 capela a fost extinsă, până în 1826 s în interior s-au creat pronaosul, naosul, altarul principal, s-a construit turnul dotat cu ceas, în 1844 fiind dotată cu o orgă donată de un comerciant evreu, schimbată în perioada 1922-1927, când s-a efectuat pictura interioară și s-au postat statui prezentând personaje religioase.

Din 1941 devenită biserică parohială și fiind neîncăpătoare, până în 1942 o parte din vechea clădire a fost demolată, apoi extinsă în forma actuală, la fațada principală fiind creat turnul-clopotniță, dotat cu un ceas. În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori (1955, 1959, 1962), ultima renovare fiind efectuată în anul 2000.  

De acolo am urmat o stradă mărginită de case de epocă între care mi-a atras atenția o clădire în stil Art Nouveau, fostul Palat Bogenrieder (Bogenrieder Palota), construit în 1914 de un arhitect maghiar din Timișoara pentru farmacistul József Bogenrieder.

Vis a vis, pe colț, cu o fațadă îndreptată spre Piața Deák Ferenc, Palatul Pénzügyi (Pénzügyi Palota), clădire în stil eclectic, prevăzută cu o cupolă ornamentală, a fost construită în perioada 1902-1930 pentru filiala Băncii Austro-Ungariei, înființată în Nagykanizsa în 1879.

Din 1924 în ea a funcționat o filială a Băncii Naționale Maghiare, azi fiind folosită în același scop și numită Palatul Financiar.

În centrul Pieței Deák Ferenc se află Monumentull Regimentului 48 Infanterie (48-as gyalogezred emlékmű), un memorial din bronz, postat în 1934, comemorând eroii din Primul Război Mondial, prezentând în poziție de luptă un soldat, împreună cu poetul Petőfi Sándor, care a făcut parte din acel regiment.

Ieșind din piață am trecut pe lângă o clădire în stil eclectic combinat cu secession, azi numită Palatul de Asigurări, construită la începutul sec. XX pentru filiala Primei Societăți Generale de Asigurări din Ungaria (Első Magyar Általános Biztosító Társaság), înființată în Nagykanizsa în 1857.  

Pe aceeași parte a străzii, în curtea interioară a unei case, pe vremuri deținută de comunitatea evreiască, se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1807-1822, fiind ascunsă vederii, în acele timpuri fiind interzis să fie ridicată pe frontul stradal și extinsă la începutul sec. XX, azi nefuncțională, pe care doream neapărat să o văd. Am avut noroc că tocmai atunci a ieșit un personaj pe poartă și m-a lăsat să intru DAR… doar o placă, postată în fața intrării, mai amintește de localnicii evrei exterminați în Al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare…

Ieșind din incintă, pe cealaltă parte a străzii am văzut fostul Palat Batthyány, în stil baroc, construit între 1705-1712 din pietrele fostului castel Nagykaniza, în care începând cu anul 1968 și azi funcționează Muzeul Thúry György, cu expoziții permanente prezentând istoria zonei, dezvoltarea orașului, etalând și descoperirile arheologice.

În centrul istoric se află și Casa Fierarului (Vasemberház), monument istoric, clădire în formă de „L”, cu 2 etaje și parter, construită în sec. XVIII în stil baroc, un secol mai târziu fiind adăugate elemente clasiciste și create arcadele parterului, în care și azi funcționează diverse magazine, etajele fiind ocupate de locuințe, azi o parte fiind amenajate pentru desfășurarea căsătoriilor, a unor evenimente culturale, recepții, etc. În anul 2000 în curtea interioară s-a inaugurat un parc memorial cu statui, dedicat Martirilor de la Arad din 1848-1849 și în 2016 deasupra intrării principale a fost postat un basorelief prezentând stema familiei Batthyány.

Clădirea este numită după atelierul de fierărie care a funcționat în ea, de el aducând aminte și statuia fierarului postată superior, pe fațadă.

Una din laturile clădirii mărginește o zonă pietonală, amenajată cu bănci pentru relaxare, în 2019 în ea fiind postate 2 statui, Soțiile Negustorilor (Kereskedő feleségek), înfățișând 2 femei purtând îmbrăcăminte elegantă, în stil victorian,  conversând, simbolizând prosperitatea orașului în trecut.

Vis a vis de clădire, la intrarea în Piața Elisabeta, se află Monumentul Regimentului 20 Infanterie (20-as honvéd gyalogezred), comemorând eroii regimentului care și-au dat viața în Primul Război Mondial.

În stânga piața e mărginită de o clădire simplă, cu 3 etaje, construită în anii 1936-1937 pentru Primăria Nagykanizsa (Nagykanizsa Városháza), care funcționează și azi. În perioada ocupației sovietice pe ea a fost postată stema U.R.S.S., în 1990 îndepărtată.

Prima piață a fost creată după retragerea otomanilor, în locul unde se intersectau 2 rute comerciale, în jurul ei locuitorii bogați construindu-și case, în 1753 numită Piața Cerealelor, la 2 ani după moartea Reginei Elisabeta (1898) primind numele Piața Elisabeta (Erzsébet-tér), în care azi se află și statuia Reginei Elisabeta, inaugurată în 2012.

După 1945 orașul fiind ocupat de sovietici, a fost numită Piața Libertății, în mijlocul ei fiind construit Monumentul Eroilor Sovietici, îndepărtat după 1990, o dată cu schimbarea regimului politic, ulterior piața fiind reamenajată, când central s-a creat un pavilion muzical.

În sec. XVIII pe una din marginile pieței s-a construit un conac, un secol mai târziu folosit ca Hotel Zöldfa și restaurant, între anii 1850-1880 o sală de la etaj fiind amenajată pentru spectacole de teatru. În perioada 1871-1937 a găzduit Palatul Justiției, în Al Doilea Război Mondial a fost transformată în spital (1943-1945) și în 1954 ocupată de Școala Primară Zrínyi Miklós-Bolyai János (Zrínyi Miklós-Bolyai János Általános Iskola), din 2024 școală reformată.

La capătul pieței, lateral de conac, în 1758 s-a postat grupul statuar „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), creat de sculptori din Graz, prezentând central o coloană, pe ea Sf. Treime, superior Tatăl și Fiul, la picioarele lor Sf. Maria înconjurată de îngeri, în fața coloanei 5 socluri cu statuile Sfinților Anton, Ladislau, Ștefan, Emeric, Ioan Botezătorul. Din 1869 a fost mutat în alte două locații și după ce a fost restaurat, în 2012 readus în Piața Elisabeta.

Lateral de ea se află alte 2 statui, cea din stânga, creată în 2012, e de fapt o fântână cu apă potabilă, Fântâna Orașelor Înfrățite (Ikervárosok szökőkútja), o coloană din care curge apa, de care se sprijină un biciclist, pe locul spițelor bicicletei fiind inscripționate numele orașelor.

În 2016, în dreapta ei, s-a postat statuia Bethlen István (Bethlen István szobor), fost prim-ministru în perioada 1921-1931, pe lângă care am părăsit și eu piața.

În drum spre mașină, am trecut pe lângă Biserica Reformată (Református Egyház), construită în 1934, în stil romanic, cu un turn de 19 metri înălțime, prevăzut cu un ceas.

Keszthely, Ungaria

Publicat pe de
1

Orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, situat pe malul vestic al Lacului Balaton, a fost prima dată atestat documentar din 1247, însă arheologii au descoperit urme de locuire din neolitic, azi acoperite de lac, din Epoca Bronzului, zona fiind locuită permanent până în jur de 160 e.n., când a fost pustiită de triburile barbare. În sec. IV, sub ocupația romană, s-a construit cetatea Fenékpuszta, după retragerea lor, ocupată de huni, apoi de goți și un secol mai târziu de lombarzi. În 568 au sosit creștini, care au fost izolați și supravegheați militar după războiul civil din 626-630, când cetatea a fost distrusă, fiind refăcută abia în sec. IX.

În sec. XIV, pentru loialitatea lui, Regele Ludovic cel Mare i-a dăruit croatului Palatine István Lackfi moșia Kesthely. Acesta a adus călugări franciscani (1386-1390) care au construit Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei”, în stil gotic și o mânăstire alăturată (Magyarok Nagyasszonya romai-katolikus-templom es Varkert), la construcție folosind și materiale din fosta Biserică Sf. Laurențiu (sec. XII), ale cărei ruine azi pot fi văzute în dreapta bisericii. 

Interiorul bisericii a fost ornat cu fresce, cele din sanctuar păstrându-se până azi, fiind cele mai mari picturi murale gotice din Ungaria care au supraviețuit timpului.

Turnul, situat la fațada principală, prevăzut cu o rozeta, a fost construit  abia în 1878, de familia Festetics, care au extins biserica și au prevăzut-o cu vitralii.

În interior s-au creat capele laterale, ornate cu statui prezentând sfinții cărora le erau dedicate.

După ce a fost executat de Regele Sigismund de Luxemburg (1397), István Lackfi a fost înmormântat în biserică, în secolele următoare acolo fiind îngropați și membrii ai familiei Festetics.

Statuia Lackfi István

Dezvoltându-se, în 1403 Keszthely a primit statutul de târg. Din 1430 a intrat în posesia familiei Gersei Pethő, din clanul Nádasd, care și-au construit mai multe case și un conac înconjurat cu ziduri, jefuite în 1442 de Ordinul Carthusian, o dată cu clădirile și bisericile din oraș. În timpul campaniei de cucerire a Vienei, trecând prin Keszthely (1548), trupele otomane au devastat orașul, incendiat conacul, dar nu l-au putut cuceri, între timp biserica și mânăstirea fiind fortificate, înconjurate cu un șanț umplut cu apă, devenind cetate de graniță. Până la retragerea otomanilor (1686) aceștia au încercat de mai multe ori să o cucerească, dar fără succes.

La mijlocul sec. XVII Pál Festetics, comandant în armata imperială condusă de generalul Batthyány, însurându-se a doua oară, s-a mutat în actualul district Tolna din Ungaria, fiii săi Josef și Kristóf Festetics adăugând Tolna la numele de familie, toți descendenții fiind numiți de atunci conți de Tolna. Keszthely aderând la Războiul de Independență, condus de Rákóczi, în perioada 1705-1709 a fost ocupat de curuți. După Tratatul de pace de la Szatmár (1711) porţile şi zidul de apărare al cetății au fost distruse, șanțul cu apă înconjurător fiind umplut cu pământ.

În perioada 1737-1741 Kristóf  a achiziționat numeroase moșii, între care și actualul județ Zala, cu târgul Keszthely (1739), care a fost deținut de familie până spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1745 s-a construit Palatul Festetics, în timp extins, s-a fondat un spital (1759), pentru navigația pe lacul Balaton s-au construit ambarcațiuni, etc. Orașul a devenit un centru meșteșugăresc foarte dezvoltat, în 1772 fiind înregistrate 12 bresle, an în care pe un teren aparținând franciscanilor, a fost fondată și o școală cu cursuri de 3 ani, în care au predat preoții franciscani, în 1789 devenită instituție regală, când cursurile s-au prelungit cu 2 ani. În anul 1800 școala a fost mutată în al doilea etaj al mânăstirii, ambele preluate în 1808 de Ordinul Premonastratens.

În perioada 1885-1892 în prelungirea mânăstirii s-a construit o nouă clădire și școala a fost mutată în ea. Călugării Premonastratens au predat și după naționalizarea clădirii (1948), până când Ordinul a fost desființat de stat (1950). Azi numit Gimnaziul Vajda János (Vajda János Gimnázium), după poetul maghiar, jurnalist, traducător literar din sec XIX, mărginește o parte a Pieței centrale a orașului, zonă în care se află și Statuia „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), postată în 1770 de Pál Festetics, o coloană corintică situată pe un postament, ornat cu statuile Sf. Florian, Sf. Sebastian, Sf. Rochus și un înger, pe ea fiind postat grupul statuar prezentând Sf. Treime.

În 2005, la împlinirea a 250 de ani de nașterea sa, în fața gimnaziului s-a postat statuia György Festetics (György Festetics szobor), din bronz, prezentându-l îmbrăcat în haine de epocă, așezat pe o bancă.

Pentru a dezvolta agricultura în zonă, cu produse autohtone, în 1797 György a fondat Colegiul Agricol Georgikon, prima instituție de învățământ superior din Europa, azi Facultate a Universității din Pannonia. Fiind pasionați de creșterea cailor, au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai.

În 1817 s-au organizat primele Festivități Helikon la care au participat marii poeți și scriitori ai epocii, orașul dând și un renumit compozitor, Károly Goldmark (1830-1915), fiul familiei de evrei care la începutul sec. IXI s-au mutat în vechea Casă Pethő (Pethő ház), reconstruită în sec. XVIII cu arcade în stil baroc. Azi numită și „Casa Evreiască”, poate fi văzută în centrul istoric al orașului, intrându-se printr-un gang.

Depășind-o, la capătul curții interioare se ajunge la fosta Sinagogă Neologă (Neológ zsinagóga), construită în stil neoclasic (1852), apoi extinsă (1894), când i s-a creat fațada în stil eclectic, pe care nu am putut să o văd din cauza numeroșilor copaci ce o acopereau.

Lângă ea în 2004 Primăria orașului Keszthely a postat o placă ce comemorează cele 829 de victime ale Holocaustului, în 1944 evreii din ghetourile create în oraș fiind deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

În 1839 s-a construit podul dintre Keszthely și județul Somogy, pentru navigația pe lacul Balaton s-a realizat prima navă mare cu pânze, Galera Phoenix și în 1846 s-a lansat prima flotă de nave cu aburi. La sfârșitul secolului pe malul lacului s-au construit o baie și vile, cea mai veche care s-a păstrat până azi fiind Hotelul Hullám, inaugurat în 1894, extins cu 2 aripi, prevăzute cu turnuri (1897), un an mai târziu fiind deshis și Hotelul Balaton, ambele situate la marginea estică a unui parc.

În fața Hotelului Hullám în 1906 s-a creat Pavilionul Musical, clădire din fontă care, deteriorată în timp, a fost recreată din lemn.

În timp s-au creat alte vile, hoteluri, azi zona fiind o destinație populară pentru turiști.

În parcul de pe malul lacului,  amintind de campionul olimpic la înot, medic, editor de ziar și profesor universitar (1913-1945), în 2014 a fost inaugurată statuia Csik Ferenc (Csik Ferenc szobor).

În jurul anului 1910 în centrul orașului s-a construit primul teatru, clădire în stil secession, în care a funcționat și cinematograful Urania. În 1934  clădirea a fost transformată în garaj. Postbelic dregadându-se treptat, în anii 1980 a fost închis, în perioada 2000-2002 fiind înlocuit cu actuala clădire, Centrul Congreselor și Teatrul Balaton (Balaton Kongresszusi Központ și Színház), în care se desfășoară spectacole de teatru, concerte, conferințe, evenimente culturale, etc.

Pentru Asociația muzeului, fondată în 1898, interbelic s-a construit o clădire în stil neo-baroc (1925-1928), Muzeul Balaton (Balaton Múzeum), care în 1936 a fuzionat cu Muzeul Darnay din Sümeg, colecțiile sale crescând. În timpul bombardamentelor din 1945 cele mai valoroase piese au fost transportate cu trenul și depozitate în gara din Zalaegerszeg. După ce clădirea a fost naționalizată 91949), muzeu s-a reînființat, azi în cele 11 camere se pot vedea cele cca. 380.000 de piese arheologice, istorice, etnografice și de istorie naturală ale regiunii Balaton.

În 1945 Keszthely a fost ocupat de sovietici și din 1954 ridicat la rangul de oraș. În cele Două Războaie Mondiale decedând mulți localnici, lângă Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei” în 2001 s-a postat Monumentul Eroilor (Hősi emlékmű), prezentând o mamă și copilul ei îndurerați, în spatele ei fiind postat un arc din piatră, cu o cruce, având pe laterale plăci inscripționate cu numele celor căzuți.

În apropiere se află Monumentul Revoluției Maghiare din 1956 (1956-os forradalom emlékműve), inaugurat în 2006, un revoluționar tânăr ieșind dintr-un zid spart, simbolizând prăbușirea opresiunii, purtând un steag, sugerând lupta pentru libertate.

Citește și Palatul Festetics

Castelul Kinizsy din Nagyvázsony, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

În vestul Transdanubiei, în satul Nagyvázsony din comitatul Veszprém, Ungaria, se află fostul Castel Kinizsy (Kinizsy-vár), construit la începutul sec. XV de familia nobiliară Vezsenyi, pe un deal din apropierea pârâului Vázsonyi-Séd, loc de unde se puteau controla 2 rute comerciale importante, care se intersectau în actualul sat. Era format din turnul de 25 metri înălțime, clădiri mai mici și un un zid ce înconjura curtea interioară. În 1472, pentru vitejia sa în numeroasele campanii militare, Regele Ungariei Matia Corvin i-a dăruit lui Pál Kinizsi (Paul Chinezul) moșia cu castelul. Acesta l-a extins cu o nouă aripă, cu 2 etaje și a amenajat o capelă.

L-a înconjurat cu un șanț umplut cu apă, la exterior fiind ridicat un zid de apărare, excavat parțial în timpul săpăturilor arheologice din 1959.

A creat și un avanpost fortificat (barbacană) din care, pe un pod de lemn, se intra în castel.

Lângă castel, pe locul unei Biserici medievale (sec. XIII), a construit Biserica „Sf. Ștefan” (Szent István-templom), în stil gotic târziu și lângă ea clopotnița din lemn. În 1964 în dreapta bisericii, privind spre castel, a fost postată statuia lui Pál Kinizsi (Pál Kinizsi-szobor) călare.  

În apropierea castelului în 1478 s-a stabilit Ordinul Paulinelor care a construit o mânăstire, în cadrul ei Biserica Sf. Mihai (1483-1486), despre care legenda orală spune că au fost finanțate de Kinizsy, acesta folosind banii obținuți din răscumpărarea unui prizonier turc, ale căror ruine se pare că încă mai există, dar eu nu le-am depistat. În 1494 decedând, Pál Kinizsi a fost adus și înmormântat într-o capelă din cimitirul bisericii. Mormântul fiind devastat de hoți (1708), trupul a fost mutat în cimitir, fiind căutat și azi de arheologi.

Castelul a fost moștenit de soția sa care a avut pe rând 2 soți. Primul, căzând de pe cal, a decedat. Pe al doilea, foarte violent, în 1519 a poruncit să fie omorât, trupul său fiind aruncatl în tranșeele castelului, fapt pentru care curtea regală, recunoscând meritele lui Kinizsi, a pedepsit-o doar exilând-o într-o zonă muntoasă, azi pe teritoriul Slovaciei. În 1526 Regele Ioan a donat castelul lui Ferenc Bodó dar în 1594, după ocuparea cetății Vessprém de turci, gărzile l-au părăsit și pentru o scurtă perioadă de timp castelul a fost ocupat de turci, ulterior fiind recuperat de maghiari. În sec. XVIII nemaifiind important d.p.d.v. militar, treptat castelul s-a deteriorat, apoi a fost avariat de un cutremur și de incendiul din 1857. Ruinele sale au fost descoperite și conservate  în timpul săpăturilor arhelogice (1954-1960 și 2005), în 2013 turnul a fost restaurat, în perioada 2017-2020 castelul a fost reconstruit parțial, în 2023 în el inaugurat un muzeu, etalând istoria sa.

Localitatea Nagyvázsony, atestată documentar din sec. XIII, s-a extins treptat în jurul castelului. În sec. XVIII, fiind situată pe drumul dintre Buda și Graz, în apropierea castelului s-a construit un han, stație a poștașilor și trăsurilor de transport, unde schimbau caii și se odihneau, din 1752 devenit un sistem regulat în Ungaria.

În 1862 stația a fost înlocuită cu un Oficiu Poștal permanent, din 1887 dotat cu o linie de telegraf. În clădirea și grajdul fostei stații din 1968 funcționează Muzeul Poștei (Postamúzeum) care etalează documente despre istoria poștei și telecomunicațiilor, hărți cu poziționarea rutelor și stațiilor din zona lacului Balaton.

Devenit loc turistic, într-o clădire veche din zonă, semănând cu un vechi han, este amenajat Restaurantul Várcsárda, în care se pot servi mâncăruri maghiare tradiționale.

Orașul Veszprém, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Veszprém, reședința județului Veszprém din Ungaria, situat la cca. 15 kilometri nord de Lacul Balaton, s-a format în timp pe 5 dealuri, în jurul unei cetăți, construită în timpul dinastiei Árpád (896-1301), întemeietorii Regatului Ungaria, sub Regele Ștefan I, primul rege creștin, devenind sediul Episcopal, din 1993 al Arhiepiscopiei.

Fiind situată în zonă de frontieră, în timpul invaziei otomane (sec. XVI) s-au purtat multe bătălii pentru cucerirea ei, fiind ocupată pe rând de turci (1552), apoi de habsburgi, care în final au cucerit-o, fiind inclusă în Imperiul Austro-Ungar. În secolul XVIII, pierzându-și funcția militară, în afara ei s-au construit case și localitatea s-a extins.

După compromisul austro-ungar din 1867 Veszprém a fost încadrat în Regatul Ungariei. Până la începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final aceasta fiind abandonată.

În Primul Război Mondial pentru o perioadă de timp orașul a fost ocupat de trupele române (1919) și în Al Doilea Război Mondial, în timpul ofensivei asupra Vienei, de trupele sovietice (1945).

De la cazare, rezervată  în partea mai nouă a orașului, am pornit să vizitez orașul istoric.

Oficiul Poștal Veszprém

Urmând o stradă pietonală, mărginită de casele de epocă, am ajuns în dreptul  Bisericii Evanghelice (Evangélikus templom). Ritul fiind răspândit în zonă încă din secolul XVI, în 1798 s-a construit biserica din piatră. Un secol mai târziu avariată de un incendiu (1893), a fost refăcută, turnul din beton armat fiind creat abia în anii 1909-1910. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori (1948, 1958, 1975, 2001), în 1988 vârful turnului fiind placat cu cupru.

Ajungând la capătul pietonalei, în partea stângă am văzut o clădire nouă, cu pereți de sticlă, care, după părerea mea, nu se prea încadra în decor. Hangvilla, instituție culturală, a fost creată prin extinderea fostului cinematograf Séd Film Theatre, acesta fiind transformat în Sala mare, sală de spectacole, cu 495 de locuri, în restul clădirii fiind amenajate Sala mică, Sala de conferinte, cu 120 locuri, o sală folosită pentru proiecții de filme, la parter  Restaurantul Historia Hangvilla și o cafenea.

De acolo m-am îndreptat spre Consiliul Local Veszprém (Veszprémi Önkormányzat), clădire construită în 1896, în stil istoricist.

În parcul din fața lui în 2008 a fost postat Monumentul Bruszynai Árpád (Bruszynai Árpád emlékműve), în amintirea profesorului, martir al Revoluției din 1956.

Lateral de Consiliul Local se află Facultatea de Arte Csermák Antal (Csermák Antal Bölcsészettudományi Kar), fondată în 1916, din 1955 numită după renumitul violonist și compozitor. 

În parcul din fața facultății e postat bustul Reginei Elisabeta (Erzsébet királynészobrát), soția împăratului Franz Joseph I, numită și Sissi, inițial situat  în altă locație (1901), după 1947 mutat într-un loc ascuns din parc, apoi restaurat și în 1991 plasat pe actualul loc.

Pe una din laturile parcului, la marginea centrului istoric, se află Muzeul Lackó Dézső (Lackó Dézső Múzeum), din 1990 numit după directorul primului Muzeu Veszprém, profesor la Liceul Piarist, geolog și paleontolog (1860-1932), care l-a amenajat în sălile din al doilea etaj al Primăriei, pe coridoare etalând descoperiri arheologice (1902-1903). Clădirea deteriorându-se, din 1914 a început construcția actualei clădiri, cu parter și 2 etaje, încetinită de Primul Război Mondial, apoi de lipsa fondurilor, fiind terminată abia în 1925. În fața ei s-a postat statuia Lackó Dézső. Parterul e ocupat de administrația muzeului, etajele prezintă expoziții permanente etalând istoria zonei, începând din vremurile preistorice până azi, la al doilea etaj fiind amenajate și săli pentru expoziții temporare, Biblioteca și Arhiva, muzeul păstrând aproximativ 260.000 opere de artă, 250.000 documente și fotografii, 24.100 cărți și 12.800 alte exponate.

Biblioteca Județeană „Eötvös Károly” (Eötvös Károly Megyei Könyvtár), din 1952 instituție independentă, ocupă fostul palat al administratorului episcopiei (1902), situat pe colțul dintre 2 străzi, clădire naționalizată după Al Doilea Război Mondial și folosită ca sediu al Casei de Tineret, apoi cantină școlară, pensiune și din 1968 bibliotecă.

Ocupă o parte din fosta Grădină Episcopală, azi Grădina Teatrului (Színházkert), unde în cadrul inaugării s-a postat bustul lui Eötvös Károly (Eötvös Károly- szobor), scriitor, avocat și om politic maghiar (1842-1916).

Devenind neîncăpătoare, în perioada 1995-1998 clădirea a fost extinsă cu noi corpuri moderne, din beton și sticlă, ajungând să ocupe o suprafață de cca. 5.000 de metri pătrați. În fața intrării în partea modernă s-a creat un mic amfiteatru, folosit pentru concerte, activități culturale și comunitare. Biblioteca conține aproximativ 370.000 de publicații, din care cca. 250.000 de cărți, ziare, reviste, materiale media, etc.

Am traversat parcul și în câteva minute am ajuns la Teatrul Petőfi Sándor (Petőfi Sándor Színház), din 1920 numit după poetul, erou al Revoluției din 1848 (1823-1849). Trupele de teatru ambulante vizitând orașul încă de la începutul secolului XIX, a fost necesară o locație stabilă și în 1908 s-a construit actuala clădire din beton armat, în stil Art Nouveau, în cadrul unui complex de clădiri, între care și un Cazinou. Pentru a acoperi costurile mari, ambele locații au fost folosite alternativ ca cinema, spectacole de teatru și concerte. În 1961 teatrul a devenit companie independentă, cu trupă permanentă și în perioada 1977-1988 a fost modificat, parterul fiind extins cu un studio, un bufet și dotat cu tehnologie modernă.

De teatru aparține și o clădire situată pe cealaltă parte a străzii, în care se află casa de bilete.

Parcurgând strada, am trecut pe lângă o clădire interesantă, ocupată de Biroul Național de Taxe și Vămi (Nemzeti Adó- és Vámhivatal).

La capătul ei Biserica Romano-Catolică „Numele Fecioarei Maria” (Szűz Mária neve templom), numită și Biserica Regina Lumii (Regina Mundi templom), demonstrând devoțiunea cultului catolic față de Fecioara Maria, a fost construită în 1860, în stil romanic, împreună cu mânăstirea și școala de fete, de călugărițele Ordinului Fiicele Sf. Maria. În 1948 biserica a devenit parohială, școala a fost naționalizată și din 1956 numită Școala  Szilágyi Erzsébet, în 2005 transformată în Școala de Artă Creștină Szilágyi Erzsébet (Szilágyi Erzsébet Keresztény Általános és Alapfokú Művészeti Iskola).

De acolo am coborât o străduță îngustă, mărginită de casele de epocă.

La capătul ei, pe colț, se află Liceul Catolic Padányi Biró Márton (Padányi Biró Márton Katolikus Gimnázium). În 1854 a fost înființată Școala de fete Ranolder Intézet, interzisă sub regimul comunist, când clădirea a fost naționalizată și ocupată de Școala Generală de Stat, apoi de o Școală Profesională.

În 1991 s-a reînființat Liceul Catolic, numit după Episcopul de Veszprém din sec. XVIII.

Vis a vis de colegiu se află Capela Sf. Ana (Szent Anna-kápolna), construită în jurul anului 1724, în stil baroc, pe un teren donat de judecătorul János Salomváry, în apropierea uneia din casele sale. În timp familia finanțând-o, membrii ei fiind și fondatori, au fost îngropați în cripta bisericii. Deteriorându-se, în perioada 1925-1926 a fost refăcută și extinsă, fațada principală fiind înălțată, în 1943 s-a adăugat holul de intrare și deasupra ușii s-a postat statuia Sf. Ana. Ultima renovare s-a efectuat în anul 2003.

În piațeta din fața ei în 2017 s-a inaugurat Monumentul Sfintei Familii (Szent Család emlékműve).

Urcând o străduță îngustă, apoi un șir de trepte, am ajuns în piața din centrul istoric. Pe una din laturi, într-o clădire construită ca bancă a religiilor (1857), din 1990 funcționează Primăria Veszprém (Veszprém Városháza), în ea desfăsurându-se temporar ceremonii de căsătorie, spectacole și expoziții.

Latura din stânga Primăriei e ocupată de o clădire istorică, Casa de Arte Veszprém (Művészetek Háza Veszprém), unul dintre muzeele Centrului de Artă Contemporană, fondat în 1993. În fața lui se află statuia Sf. Mihai  (Szent Mihály szobor), patronul spiritual al orașului, inaugurată în 2017, prezentându-l pe Sfânt nimicindu-l pe Satana. În spatele ei se vedea Turnul Pompierilor (Tűztorony), inițial turn de veghe al cetății (sec. XIII), în perioada 1811-1814 înălțat, prevăzut cu o balustradă circulară, fiind adaptat pentru supravegherea contra incendiilor.

Părăsind piața, am urcat pe lângă fosta Casă a Pompierilor (Tűzőrség háza) construită în 1824 lângă turn, în ea fiind adăpostite vehiculele pompierilor, trase de cai. Pe ea s-a postat statuia Sf. Florian, patronul spiritual al pompierilor. În secolul XX casa și turnul au fost părăsite, pompierii mutându-și sediul în altă locație. 

Ajungând la poarta de intrare în fosta Cetate Veszprém, pe care urma să o vizitez, m-am oprit câteva minute pentru a savura panorama orașului.

Cetatea Veszprém, Ungaria

Publicat pe de
1

Cetatea Veszprém (Veszprém vára), azi situată pe dealul central al orașului Veszprém, Ungaria, a fost construită în timpul dinastiei Árpád, primii domnitori ai Regatului Ungariei (896-1301), ca centru al puterii, în anul 1001 fiind atestată și o biserică (Rotondă). Fiind mărginită în mare parte de văi adânci și pereți verticali de stâncă, în partea de sud a fost înconjurată cu două ziduri de apărare, din piatră, cel de la exterior prevăzut cu metereze și porți de intrare (sec. XIII-XIV).

În interiorul cetății s-au creat străzi înguste, mărginite de case mici. În timpul domniei Regelui Ștefan I, primul rege creștin al Regatului Ungariei (997-1038), care împreună cu soția sa Gizella, au locuit în cetate, s-au construit Capela Gizella, Catedrala „Sf. Mihai și cetatea a devenit sediul Episcopiei (1009). În timp s-au construit numeroase clădiri administrative și bisericești, mai ales după Contrareforma catolică (sec. XVI). Fiind situată în zonă de frontieră, după Bătălia de la la Mohács (1526) a fost ocupat când de otomani, când de habsburgi, în timpul retragerii otomanilor (1608) fiind incendiată. Intrând sub stăpânirea habsburgilor Episcopia, mutată la Sümeg, a revenit în cetate, din 1629 fiind condusă de Episcopul Sennyey István, care avea rol și de judecător-șef. În anii 1640 s-au refăcut zidurile de apărare, prevăzute cu bastioane.

Izbucnind Războiul de Independență condus de Rákóczi II (1703-1711) împotriva dominației habsburgice, cetatea a fost ocupată de armata curuților, fără luptă, în final preluată de habsburgi, când și-a pierdut funcția militară. În 1723 s-a demolat unul din zidurile de apărare, rămânând doar cel exterior, în afara lui treptat s-au construit case și extinzându-se localitatea, la sfârșitul sec. XIX- începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final abandonată. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial orașul fiind bombardat, cetatea suferind doar daune minore, mulți localnici s-au mutat în clădirile din ea.  În anii 1980-1994 cartierul cetății (Várnegyed) a fost refăcut și între 2018-2023 clădirile au fost renovate.

Pentru a-l vizita, de la Primărie am urcat o stradă scurtă până la Poarta Eroilor (Hősök Kapuja), construită în anii 1930, numită în cinstea celor căzuți în Primul Război Mondial, ulterior dedicată și victimelor din Revoluția 1848, Al Doilea Război Mondial și Războiul de Independență din 1956, evenimente etalate în spațiul expozițional din interior.

Trecând printre clădirile din secolele XVIII-XX, azi sedii de muzee, administrative, religioase și citind plăcile postate pe ele, parcă retrăiam vremurile de altădată.

Muzeul de Artă (Művészeti Múzeum)

Casa Weber (Weber háza), azi sediul Procuraturii Raionale Veszprém, a fost ultima casă canonică, construită în 1896, în stil istoricist, pe locul unor foste grajduri.

Placa de pe clădirea fostului Tribunal General, în care funcționa și închisoarea, azi ocupată de Tribunalul Județean (Törvényszék), a fost postată în memoria celor 100 de localnici participanți la Războiul de Independență din 1956, deportați de sovietici în închisoarea din Stryj (Galiția).

În Casa Brusznyai Árpád (Brusznyai Árpád háza) a locuit profesorul, fost președinte al Consiliului Național al Revoluției în județul Veszprém, executat în 1958, în timpul represaliilor după Revoluția din 1956.

Casa Aggpapok (Aggpapok-háza), clădire în formă de „U”, cu 3 etaje, situată lângă Mânăstirea Piaristă,  a fost construită în 1778 ca reședință a preoților piariști.

Mânăstirea Piaristă (Piarista kolostor) a fost construită în mai multe etape, inițial aripa lungă (1740), apoi extinsă cu aripa estică (1769), până în 1778 terminate subsolul și parterul Gimnaziului Piarist, aripa care o conectează cu biserica fiind terminată în 1892 și aripa sudică, cu sala ornamentală și sala de desen, realizată în 1905.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre piarista templom), a Ordinului Piarist, a fost construită în anii 1823-1836, în stil clasicist, fațada fiind decorată cu 4 coloane ionice. Biserica a fost renovată în 1901 și în momentul vizitei mele (2024) se repara turnul cu 2 etaje. Azi biserica e administrată de Ministerul Apărării Maghiar.

Trecând de ea, am intrat în Piața Sfintei Treimi, creată la mijlocul sec. XVIII de  Episcopul Márton Padányi Biró care, construind noi clădiri pentru Episcopie și reconstruind Capela Gizella, a dezafectat străduțele și demolat casele existente.

Pe locul a 2 foste case de locuit în 1741 s-a construit Biroul Arhiepiscopului (Nagypréposti ház), în stil baroc, actualul acoperiș și balconul din fier de la etaj fiind create în 1909, în timpul reconstrucției clădirii, afecatată de incendiu (1901). 

În 1750 în centrul pieței episcopul a postat Statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor), de 15 metri înălțime.

Pe marginile pieței s-au construit palate, în 1751 Palatul Dubniczay (Dubniczay-palota), în stil baroc, azi spațiu expozițional.

Palatul Arhiepiscopal (Érseki palota), în stil gotic, a fost construit în anii 1765-1776 de Episcopul Ingác Koller, a cărui stemă se poate vedea și azi pe fațada principală. Inițial s-au construit corpul central și aripa nordică, ocupate de episcop, ulterior fiind terminată și aripa sudică. Palatul a fost restaurat în anii 2017-2018. Arhiva palatului deține colecții de cărți, unele vechi din Evul Mediu, între care și cea a Episcopului Koller, cca. 1.500 de manuscrise.

Pe partea de vest a pieței se află Biserica Franciscană „Sf. Ștefan” (Szent István ferences templom), construită în perioada 1727-1730 în cadrul Mânăstirii Franciscane. Fiind distrusă de un incendiu (1909), până în 1912 biserica a fost reconstruită în stil neo-romantic, ulterior restaurată de 2 ori (1938, 2012). În stânga ei se află Casa Biró-Giczey (Biró-Giczey-háza), realizată în secolul XVIII ca reședință canonică, azi numită după constructorii ei. Din 2011 în ea funcționează un muzeu care, prin opere de artă, obiecte, decorații vechi, fotografii, etc., evocă modul de desfășurare a vieții în cetate în decursul timpului.

Cea mai veche clădire din cetate și cea mai veche catedrală din Ungaria este Bazilica Sf. Mihai (Szent Mihály-főszékesegyház), construită în stil romanic, în timpul domniei Regelui Regelui Ștefan I pe locul fostei Rotonde din epoca Árpád, azi sub partea de nord a bisericii, ulterior fiind ridicate cele 2 turnuri. Distrusă de un incendiu (1380), până în 1400 a fost reconstruită în stil gotic, dar nu a rezistat sub ocupația otomană, până azi supraviețuind doar cripta. Abia în secolul XVIII a fost reconstruită în stil baroc și în perioada 1907-1910 modificată în stil neo-romanic.

În 1981 Papa Ioan Paul II a ridicat-o la rangul de bazilică minoră. Clădirea a fost restaurată în perioada  2005-2010, în momentul vizitei mele (2024) suferind reparații.

Depășind-o, am ajuns la Casa Dravecz (Dravecz-háza), construită în jurul anului 1775, azi sediul Comitetului Academiei Maghiare de Științe Veszprém.

Deși mai erau doar câteva case până la finalul străzii, de unde se vede panorama zonei înconjurătoare, din cauza lucrărilor de reparații nu am putut ajunge acolo, așa că m-am întors și am părăsit cetatea. Lateral de ea, urcând un alt deal, am ajuns la „Crucea de pe Dealul Benedict” (Benedek‑hegyi kereszt), Calvariu creat în 1904 pe locul unui vechi cimitir.

Am rămas câteva minute, privind orașul la apus, apoi am părăsit dealul, îndreptându-mă spre cazare.

Orașul Kecskemét, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Kecskemét, reședința comitatului Bács-Kiskun, este situat în zona centrală a Ungariei. A fost prima dată atestat documentar din 1353, secol în care a primit și statutul de târg (oraș). Zona a fost locuită din vremuri antice, arheologii descoperind  urme de existență vechi de 5.000 de ani, cele din secolul I î.e.n. ale  triburilor nomade de sarmați.

La începutul secolului XIII în zonă existau 7 sate, fiecare cu biserică proprie, care au fost distruse de invazia mongolă (1241). Un secol mai târziu, zona fiind ocupată de otomani, unele dintre sate s-au refăcut. Treptat s-a format orașul care, plătind o taxă Pașei de la Buda,  a intrat sub protecția lui și a primit unele privilegii. În el refugiindu-se mulți săteni, pe terenurile lor s-a dezvoltat creșterea animalelor, dar după un timp aceasta a stagnat datorită lipsei vegetației. Pe terenuri s-a plantat viță-de-vie, în timp industria vinului ducând la dezvoltarea industriei alimentare și a comerțului, sub Împărăteasa Maria Terezia orașul devenind al treilea ca mărime din Ungaria.

În 1870 primind statutul de municipiu, s-au construit noi clădiri, s-a creat învățământul public (1880) și la începutul secolului XX s-a introdus sistemul de transport cu tramvaie. După Primul Război Mondial orașul a fost afectat de criza economică mondială (1929-1933). A urmat Al Doilea Război Mondial, când majoritatea evreilor au fost deportați în lagărele de la Auschwitz și Birgenau. Postbelic, sub guvernarea comunistă, în zonă s-au creat noi sate independente, conectate economic la oraș, din 1950 până azi acesta devenind reședința celui mai mare județ al țării, Bács-Kiskun.

În oraș s-au păstrat multe biserici și clădiri istorice, pe care doream să le văd și eu, primul fiind Teatrul József Katona (Katona József Nemzeti Színház), inaugurat în 1896, în fața căruia se află statuia Sf. Treime (Szentháromság– szobor), ridicată pentru a aminti epidemia de ciumă din oraș (sec. XVIII), o coloană de cca. 3 metri înălțime, în stil baroc, decorată cu 13 statui prezentând personaje biblice.

Clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroc, prezintă pe lateralele fațadei principale câte o nișă în care sunt postate busturile scriitorilor, membri ai Academiei Maghiare de Științe, Katona József și Kisfaludy Károly, statuia lui  Katona József (Katona József szobor) fiind postată lângă ea.

În fosta Sinagogă Ortodoxă (sec. XVIII) din apropiere, restaurată de Asociația Maghiară a Fotografilor, funcționează Muzeul Maghiar de Fotografie (Magyar Fotográfiai Múzeum), inaugurat în 1991.

Pe colțul de vis a vis, într-o clădire în stil eclectic, din 1899 a funcționat prima școală, azi numită  Școala Zrínyi Ilona (Zrínyi Ilona Általános Iskola), după contesa, mama lui Rákóczi Ferenc, conducătorul Revoluției 1848 împotriva habsburgilor.

Îndreptându-mă spre piața principală a orașului, am urmat o stradă pietonală, pe care se află  Institutul de Muzică Kodály (Kodály Zenei Intézet), inaugurat în 1975, după ce fosta Mânăstire Franciscană, construită în anii 1700-1736, a fost modificat în acest scop. În cadrul institutului se folosesc metodele pedagogice muzicale ale lui Kodály, într-una dintre încăperi fiind etalată o expoziție care prezintă viața acestuia.

La capătul străzii am intrat în Kossuth tér, piață mărginită de biserici și Primăria orașului, numită după  liderul spiritual al Revoluției din 1848-49, din 1906 statuia lui Kossuth Lajos (Kossuth Lajos szobor), din bronz, înaltă de 3,2 metri, situată pe un soclu înalt de granit, fiind postată în centrul ei.

Lângă institut, privind spre piață, se află Biserica Catolică „Sf. Nicolae” (Szent Miklós templom), construită la sfârșitul secolului XIII-începutul secolului XIV,  prima dată atestată documentar în 1476.

După Reforma Protestantă până în 1647 a fost folosită alternativ de catolici și reformați, apoi ocupată de franciscani și modificată, prin extinderea navei și a sanctuarului creându-se Capela Sf. Ana.

Biserica a fost incendiată în 1678, ulterior reconstruită din piatră și în perioada 1777-1784 refăcută în stil baroc, când i s-au adăugat turnurile, inițial prevăzute cu 5 clopote,  rechiziționate în Primul Război Mondial și înlocuite cu cele 4 actuale, create la Budapesta în 1929.  

În 1860 biserica a fost dotată cu o orgă care a supraviețuit până azi.

În anii 1931-1933 zidul care separă biserica de piața centrală a fost ornamentat cu sculpturi, central crucea cu Isus răstignit, la care o femeie se roagă, lateral de ea câte o femeie pioasă.

Lângă vechea biserică a existat un cimitir, desființat în 1777. În 1974 pe locul lui s-a creat un spațiu verde, imitând peștera Bisericii din Lourdes, cu Sf. Fecioară Maria.

Vis a vis de Biserică se află Primăria Kecskemét (Kecskeméti Városháza), construită în anii 1893-1897, în stil Art Nouveau, înlocuind vechea clădire, în stil clasicist, deteriorată. În 1911, după marele cutremur, clădirea a fost restaurată.

Pe fațada principală, cu un risalit central ornat cu stemele Ungariei și orașului Kecskemét, statuia Principelui Árpád, fondatorul Ungariei, central a fost plasat un aranjament de clopote care, în timpul zilei, interpretează melodii. În partea superioară s-au postat mici busturi prezentând personalități: grofii Zrínyi Miklós, Thököly Imre, Regii Matia Corvin, Ioan de Hunedoara, Franz Joseph I și  Sf. Ștefan.

În interior s-au amenajat birouri și sala de ceremonii, decorată cu fresce prezentându-i pe cei 7 conducători ungari, azi folosită și ca sală de căsătorii.

În dreapta ei, o biserică construită în perioada 1774-1806, din 1993 a fost ridicată la rangul de Catedrală Catolică „Înălțarea Domnului” („Az Úr Mennybemenetele” Katolikus székesegyház). Clădirea, în stil baroc târziu, a fost prevăzută cu un turn de 35 metri înălțime, distrus în 1819 de un incendiu, ulterior refăcut și în 1899 dotat cu ceas. Pe parapetul de lângă turn, în cele 4 colțuri, s-au postat statuile celor 4 evangheliști: Sf. Luca, Marcu, Matei și Ioan, deasupra intrării principale Isus predându-i Sf. Petru cheia Cerului și în timpan, deasupra ușii centrale, Sf. Petru și Pavel. În timpul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de renovare ale exteriorului clădirii. 

În fața ei, marcând „kilometrul zero” al orașului, în 1984 s-a inaugurat Monumentul Dealul Stemei (Címerdomb), simbolizând prietenia și legăturile de cooperare cu alte orașe, pe „dealul” din piatră fiind gravate direcțiile și distanțele către alte orașe maghiare şi orașe înfrățite cu Kecskemétul, pe vârful lui postate stemele a 6 orașe din comitatului Bács-Kiskun.

De acolo, urmând o porțiune pietonală, mărginită de copaci, am ajuns la fântâna arteziană Hírös Forrás, din granit negru, adus din Africa de Sud, de cca.1,5 metri înălțime, din care central țâșnește apa, finalizată în anul 2002.

Lateral de ea se află Biserica Reformată (Református templom), construită în anii 1680-1684, înlocuind vechea Biserică de lemn,  distrusă de incendiul din 1678. Dorind clădirea nouă din piatră, a trebuit să se obțină  aprobarea autorităților turcești și să se plătească o taxă. La sfârșitul sec. XVIII clădirea, în stil gotic și renscentist târziu, a fost extinsă cu 2 nave și s-a ridicat turnul de 53 metri înălțime, în stil baroc. Avariată în marele cutremur din 1911, ulterior a fost restaurată. În 1998  turnul a fost dotat cu un ceas și în perioada 2019-2020 biserica a fost renovată.

Pe strada din dreapta bisericii în 1830 s-a înființat Școala Reformată, din 1835 devenită liceu, în care au studiat numeroase celebrități- scriitorul Mór Jókai și pictorul János Muraközy, etc., apoi facultate teologică reformată (1841), desființată în 1949. Din 2004 în Colegiul Reformat Vechi (Régi Református Kollégium) s-a mutat Muzeul Ráday (Ráday Múzeum). Acesta a fost înființat în 1983, etalând obiecte și opere de artă  ale familiei nobiliare Ráday, mobilier, picturi, obiecte de cult ale bisericii reformate, colecția de minerale a lui András Fuxreiter, fosile, instrumente de minerit, etc.

Pe colțul din apropierea bisericii în anii 1911-1912 s-a construit Colegiul Nou Reformat  (Református Újkollégium), clădire cu parter, mezanin, 2 etaje, ferestre cu sticla pictată, extinsă în 2002.

Azi în ea funcționează Școala Primară Reformată și Școala Gimnazială Reformată Kecskemét.

Am continuat plimbarea pe pietonală, la capătul căreia mi s-a arătat Cifra Palace, clădire construită în anii 1902-1903, în stil Art Nouveau, cu două etaje, fațada principală decorată cu ceramică și elemente de pirogranit prezentând flori, plante, elemente folclorice, acoperișuldecorat cu țigle emailate colorate, pe care din păcate nu le-am putut vedea, În timpul vizitei mele (2024) efectuându-se lucrări de restaurare.  Inițial parterul era ocupat de magazine, în primul etaj funcționa un  „casino comercial”, restul clădirii fiind ocupat de apartamente de locuit. Din 1983 clădirea a fost amenajată ca muzeu, filială a Katona József Múzeum, care expune o colecție arheologică cu morminte și obiecte avare, descoperite în 1971, artă plastică, picturi maghiare din secolele XIX-XX, din 2005 fiind amenajată și Camera Memorială Muraközy János, avocat, pictor și politician, căpitan în Revoluția 1848, din 1878 consilier economic în Kecskemét.

În stânga palatului se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1864-1868, în stil maur și romantic. Avariată în cutremurul din 1911, a fost refăcută și fosta cupolă înlocuită. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați în lagărele de exterminare și sinagoga a fost ocupată de ofițerii S.S.

Fiind nefolosită, în 1966 a fost achiziționată de oraș, până în 1974 refăcută și interiorul amenajat pentru Casa de Știință și Tehnologie (A Tudomány és Technika Háza), în care azi funcționează birourile mai multor organizații locale, o sală de conferințe, ocazional folosită și pentru concerte, o sală cu expoziție permanentă. Interiorul e înfrumusețat cu copii ale unor statui de Michelangelo.

Am continuat explorarea orașului, urmând o stradă mărginită de case de epocă, central având un parc amenajat cu rondouri de flori și diferite soiuri de copaci.

Într-una din case, construită de Ministerul Justiției în anii 1903-1904, funcționează Palatul Justiției (Törvénypalota).

La capătul străzii, traversând, am intrat în Parcul Katona József, numit și Parcul Feroviar (a Kecskeméti Vasútparkban), amenajat începând cu anul 1899 pe locul vechiului cimitir, creat în perioada ciumei din 1739, apoi dezafectat.

În amintirea acelei triste perioade, în partea de sud a parcului s-a postat o cruce memorială.

În parc a existat și un Cazinou, în 1922 achiziționat de oraș și transformat în muzeu. Multe din exponate au fost distruse în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, apoi de ocupația sovietică. Muzeul a fost redeschis în 1947 cu o expoziție de picturi ale artiștilor locali, apoi clădirea a fost restaurată și în ea s-au amenajat noi săli de expoziție. După înființarea Centrului Muzeal Kecskemét (1962), de care aparțineau administrativ toate muzeele din județul Bács-Kiskun, în oraș s-au creat 5 noi muzee, în fostul Cazinou fiind amenajat Muzeul Memorial Katona József, inaugurat în 1970.   

Am părăsit parcul și m-am îndreptat spre Biserica Piaristă „Sf. Treime” (Piarista templom), clădire în stil baroc, construită în anii 1729-1735, în stil baroc, apartinând Mânăstirii Piariste, creată de călugării stabiliți în oraș (1715). Din 1948 a devenit biserică parohială.  

În cadrul mânăstirii contele Koháry István, proprietarul orașului, a fondat o școală, pentru care un secol mai târziu s-a construit o nouă aripă (1825-1832). În timp devenind neîncăpătoare, s-a construit actualul Gimnaziu Piarist (1930-1933), cu fațada în stil neo-baroc, lângă el un cămin, ambele naționalizate în anii 1948-1950, dar rămânând funcționale.

Îndreptându-mă spre centrul istoric, în drum am trecut pe lângă Biblioteca Județeană Katona József (Katona József Könyvtár), inaugurată în 1952, trei ani mai târziu numită după renumitul scriitor și dramaturg născut în oraș,  având la bază colecția din vechea bibliotecă, înființată în 1897 în Primărie. În anii 1993-1996 biblioteca a fost mutată în actuala clădire.

Într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stil Secession (Art Nouveau maghiar) din oraș, azi funcționează Casa Tineretului (Ifjúsági Otthon), un centru cultural cu ateliere de artă și meșteșuguri, cluburi de tineret, din 1937 un cinematograf, o cafenea, în care se desfășoară numeroase spectacole și concerte. Clădirea a fost construită de Asociația Industrială Kecskemét ca sediu al breslelor și comunităților de meseriași (1907), după Primul Război Mondial o scurtă perioadă a fost ocupată de trupele române, postbelic de sovietici, ulterior devenind centru cultural.

M-am îndreptat spre mașină, în drum trecând pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (Magyar ortodox Szentháromság templom), clădire în stil baroc târziu, ridicată în anii 1824-1829, de comunitatea greacă, existentă în oraș încă din secolul XVII, majoritatea comercianți, care în timpul Războiului de Independenţă sprijinindu-l pe Rákóczi, au primit anumite drepturi comerciale și au fondat parohia, dar abia la începutul secolului XIX și-au câștigat drepturile civile.

În oraș există și Biserica Evanghelică Lutherană, construită în 1857-1864, pe care, însă, am ratat-o.

Földeák, Óföldeák și Magyarcsanád, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Fiind pentru o zi în Ungaria, după ce am vizitat orașul Hódmezővásárhely, în drumul de întoarcere acasă, la Arad, străbătând districtul Makó, m-am oprit în centrul satului Földeák, atestat documentar din 1332. În secolul XV în sat a existat Biserica Sf. Martin de Tours, fortificată în timpul ocupației otomane (1541). În timpul luptelor dintre turci și habsburgi, care au durat 13 ani, satul și cele învecinate au fost distruse.

Statuia Sf. Ioan Nepomuk (1340-1393)

La mijlocul sec. XVII a început să fie refăcut, dar a fost populat abia în 1723, când familii din Makó și Szeged s-au mutat acolo, între care și familia nobiliară Návay care, la periferia satului, au construit numeroase ferme de tutun. În sec. XIX inundațiile frecvente ale râurilor Tisa și Mureș au avariat grav zona, cea din 1845 distrugând complet satul. Populația s-a mutat în zona fermelor, treptat formând actualul sat Földeák care, dezvoltându-se rapid, a primit statutul de oraș. În anii 1855-1857 în piața centrală s-a construit Biserica Romano-Catolică „St. Ladislau” (Szent László római katolikus templom), în stil romantic, parțial finanțată de familia  Návay.

Lângă biserică se află Statuia Sf. Ladislau (Szent László szobra), realizată din bronz, postată pe un piedestal înalt de calcar, cu rol de fântână, apa curgând din mijlocul lui prin botul unui cal din bronz.

În 1926, în memoria locuitorilor care au luptat și decedat în Primul Război Mondial, a fost postat și Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve), prezentând un soldat muribund, îmbrățișat de Cristos, statuile lor fiind postate pe un soclu înalt, la baza lui fiind inscripționate numele eroilor.

În 2020 li s-a alăturat Monumentul Trianon, celebrând cei 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon (1920).

În parcul de lângă biserică se află și Memorialul 1956, inaugurat la a 60-a aniversare a Revoluției Ungare din 1956, o revoltă populară împotriva ocupației și dictaturii sovietice, înăbușită în nici o lună, în care și-au dat viața mulți maghiari.   

Am deviat puțin din drumul principal până în satul Óföldeák, unde s-au păstrat una dintre casele construite de familia Návay și o veche biserică de la mijlocul secolului XV. 

Conacul Návay (Návay‑kúria), pe vremuri înconjurat de un parc în stil englezesc,  după 1949 a fost transformat în cămin de bătrâni. Azi se preconizează restaurarea lui, amenajarea ca spațiu pentru evenimente, o cameră fiind transformată în muzeu dedicat familiei Návay și refacerea parcului înconjurător.

Zona a fost locuită încă din secolele XII-XIII, în perioada Árpád. În 1429 Papa Martin V recunoscând drepturile clerului local, s-a construit o biserică în stil gotic. Ulterior a fost înconjurată cu ziduri de apărare, prevăzute cu turnuri de colțuri și un șanț cu apă. Distrusă sub ocupația otomană, în 1723 Biserica Romano-Catolică „Sf. Fecioară Maria-Ajutorul Creștinilor” (Szűz Mária Keresztények Segítsége templom) a fost refăcută, ulterior modificată în forma actuală (1891), în zona sanctuarului fiind vizibilă și azi parte din biserica inițială. În 1927 interiorul a fost ornat cu picturi, pe laterale prezentând locurile de pelerinaj pentru Sf. Maria și altarul principal cu icoane înfățișându-i pe Sf. Maria, Sf. Ștefan și Sf. Ladislau.

M-am întors la drumul principal și am rulat spre sud, apoi ocolind orașul Mako spre est, în total 29 kilometri, până în satul Magyarcsanád (Cenadul Unguresc), situat în apropierea râului Mureș care, pe o distanță de 8 kilometri, până la Nagylak, constituie o parte din frontiera între Ungaria și România, unde săpăturile arheologice au descoperit morminte de gepizi. În perioada 1550-1686 zona a fost ocupată de otomani.

După tratatul de la Karlowitz (1699) a devenit graniță între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman și, pentru apărare, habsburgii au colonizat zona cu familii de militari sârbi.

În 1750 militarizarea graniței fiind desființată de Împărăteasa Maria Tereza și zona anexată județului Csanád, o parte din sârbi au emigrat, în locul lor administrația de la Arad stabilind români și unguri, la sfârșitul secolului XVIII satul ajungând să fie populat majoritar de români. În 1808 românii și sârbii rămași au construit o biserică ortodoxă comună, pe care o accesau separat, prin intrările laterale. Relațiile dintre ei deteriorându-se, în 1840 sârbii au părăsit biserica, aceasta fiind atribuită românilor de Judecătoria Szeged (1878), devenind actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” („Úr mennybemenetele”Ortodox templom), sârbii primind o compensație bănească.

Sârbii au oficiat slujbele în clădirea școlii, până când au adunat banii necesari și au construit Biserica Ortodoxă Sârbă (Szerb Ortodox templom).

Spre sfârșitul secolului XIX s-au creat linii de cale ferată, una între Arad și actualul Szeged, alta care a conectat așezarea cu Banatul, 2 poduri peste râul Mureș și localitatea a început să se dezvolte. În anii 1911-1912 s-a construit Biserica Reformată (Református templom), în stil neo-gotic

Înainte de Tratatul de la Trianon (1920), satul a fost ocupat timp de 1 an de armata română. Creându-se noile frontiere, în el s-au refugiat români și sârbi. În 1923 s-a înființat parohia romano-catolică. În timp numărul credincioșilor crescând, interbelic satul ajungând să fie populat majoritar cu maghiari, în perioada 1938-1939 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Gellért” (St. Gellért Római Katolikus templom).

La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial la periferia satului s-au desfășurat lupte aprige între trupele germane în retragere și trupele sovietice, când podurile peste râul Mureș au fost distruse, în final satul fiind ocupat de sovietici (1944). După eliberarea Ungariei de sub regimul comunist sovietic (1989), în părculețul din fața Primăriei s-a postat Statuia Libertății (Szabadság szobor), simbolizând pacea și libertatea, pe cele 3 panglici de bronz de pe piedestal fiind inscripționat cuvântul pace în limbile maghiară, română și sârbă.

Sângeorz-Băi, jud. Bistrița-Năsăud

Publicat pe de
1

Orașul Sângeorz-Băi, traversat de râul Someșul Mare, e situat în partea de nord-est a județului Bistrița-Năsăud.

A fost prima dată atestat documentar din 1245, numit Sanct Gurgh, localitatea fiind însă mult mai veche, arheologii descoperind urme de locuire din vremea daco-romană, când era situată în zona dacilor liberi. Ulterior a făcut parte din Voievodatul Văii Rodnei, apoi a fost administrat de comitatul săsesc, subordonat regelui ungar, din 1453 a fost deținut de Iancu de Hunedoara, apoi de fiul său  Matia Corvin.

Din 1711 Transilvania a fost inclusă în Imperiul Austro-Ungar. Urmărindu-se educarea populației, în 1766 s-au creat Școlile triviale cu predare în limba română, numite după dupa cele trei obiective: cititul, scrisul și socotitul, în Sângeorz-Băi prima școală începând să funcționeze abia în 1816, 10 ani mai târziu fiind înființată a doua școală, care din 1890, contopindu-se, au format Școala Confesională. La inițiativa pedagogului român Solomon Haliță în 1925 s-a creat și școala de arte și meserii, care a funcționat până în 1930. Apoi s-a înființat un Gimnaziu cu 7 clase (1946), în 1962 transformat în Liceu de Cultură Generală, în anii 1977-1990 funcționând ca Liceu cu profil industrial mecanic, ulterior redevenind liceu teoretic, din 1990 numit Liceul Solomon Haliță.

În 1996 în fața liceului s-a postat bustul Solomon Haliță (1959-1926), pedagog român, publicist, inspector general în Ministerul Învățământului, prefect al județului Năsăud (1922-1926), născut în localitate,

Azi în oraș funcționează și Școala Gimnazială Artemiu Publiu Alexi, numită după biologul și pedagog român (1846-1896), născut în localitate,fost elev al Școlii triviale din Sângeor-Băi.

O altă instituție, numită după un învățător și scriitor născut în localitate (1881-1966), e Centrul Cultural Iustin Sohorca, inaugurat în 2016.

În Revoluția 1848 trupele maghiare au ocupat orașul, producând ravagii. Din 1876 a făcut parte Districtul Autonom Românesc al Năsăudului, din Comitatul  Bistrița-Năsăud. În 1944 a fost ocupat și devastat de trupele horthyste. Postbelic a fost încadrat în Raionul Năsăud (1950) și din 1958 declarat oraș.  

Primăria Sângeorz-Băi

În oraș existând comunități de rituri religioase diferite, fiecare și-a construit propria biserică. În anii 1869-1880  s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, iconostasul din interior fiind comandat de contele Ziki la Viena. Începând cu anii 1950, biserica a fost reparată de mai multe ori, ultimele lucrări având loc în perioada 2016-2018.

Pe locul unei vechi Biserici de lemn (1548), s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1875-1880). A funcționat până în 1948, când ritul a fost desființat și clădirea preluată de ortodocși.

După 1989, reînființându-se Parohia Greco-Catolică, inițial slujbele s-au oficiat într-o clasă din Școala veche, apoi s-a construit actuala Biserică Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1995-1998).

Lângă ea, pe un piedestal, e postat bustul Dr. Iuliu Hossu (1885-1970), Episcop de Cluj-Gherla, apoi Cardinal al Bisericii Greco-Catolice, senator de drept în Parlamentul României, din 1945 membru de onoare al Academiei Române. A fost cel care în Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) a citit proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României. În Al Doilea Război Mondial a slavat mii de evrei din Transilvania, care urmau să fie deportați. În 1948 opunându-se trecerii forțate a credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă Română, a fost arestat ca deținut politic, în decursul timpului fiind mutat în mai multe centre de detenție din țară, în final fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București și postmortem beatificat de Papa Francisc.  

În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, construită în anii 2019-2021, afiliată Parohiei Sângeorz-Băi II.

Ea deservește și Centrul Misionar de Tineret „Ioan Bunea”, inaugurat în 2015, al cărui director e preotul bisericii.

Pe teritoriul localității se află mai multe izvoare cu apă minerală, cu efecte teraputice, în special pentru afecțiunile aparatului digestiv și reumatismale. Încă din 1770 au fost recunoscute de autoritățile de la Viena, pe hărțile imperiale Sângeorz-Băi apărând ca localitate cu ape minerale.

În timp au fost amenajate 10 izvoare, pentru a fi accesate ușor s-au construit pasarele, chioșcuri, foișoare, în localitate s-au ridicat numeroase vile  și la începutul secolului XIX a fost declarată stațiune balneară, din 1876 numită „Hebe”, după zeița tinereții din mitologia greacă.

În perioada interbelică a devenit una dintre cele mai cunoscute stațiuni din țară. Postbelic a fost preluată de Ministerul Sănătății, vilele au fost naționalizate (1945-1950) și unele dintre ele amenajate pentru bolnavii veniți la recuperare.

Presupunând că și azi izvoarele sunt la fel de importante, am traversat parcul stațiunii și m-am îndreptat spre dealul amenajat.

Am ajuns la izvorul nr. 6, captat în 1951, care în momentul vizitei mele (2024) încă funcționa.

Urmând pasarelele, am căutat și alte izvoare.

Găsind doar un complex părăginit și nefuncțional, mi-am explicat de ce în oraș, deși sezon estival, nu am văzut prea mulți vizitatori…

M-am întors la mașină și am părăsit orașul, continuând drumul spre orașul Năsăud, unde îmi rezervasem cazarea.

Citește și Orașul Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud