De la Cârlibaba, județul Suceava, punctul cel mai îndepărtat al excursiei mele, urma să mă întorc în județul Bistrița-Năsăud. Aveam două variante: să fac drumul înapoi la Vatra Dornei și de acolo spre est, sau să urmez drumul spre Maramureș, apoi să rulez 41 kilometri spre sud prin munții Rodnei. Normal că am ales-o pe a doua. Deși indicatorul arăta că drumul e dezafectat, cum localnicii mi-au spus că pot să-l traversez, m-am hotărât să-l urmez, în final dându-mi seama că am fost singura temerară, pe tot parcursul neîntâlnind alt autovehicul.
Inițial șoseaua, neasfaltată, a fost ușor accesibilă, așa că m-am putut desfăta privind pădurile dese, din loc în loc putându-se vedea și panorama.
Începând coborâșul, șoseaua a devenit denivelată. Ghinionul meu. A început o ploaie în rafale care a transformat șoseaua în „pârâu”. În plus nu existau indicatoare, nici semnal la telefon, așa că la unele intersecții a trebuit să mă ghidez după instinct. În sfârșit, un drum asfaltat în față… Urmându-l, mi s-a arătat semnul de intrare în localitate și am izbucnit în râs. Ajunsesem în ȘANȚ !!!
Încă 7 kilometri spre vest prin județul Bistrița-Năsăud, drum pe care ploaia s-a oprit și am intrat în comuna Rodna.
Cetatea Rodnei, parte din sistemul defensiv din nord-estul Transilvaniei, a fost atestată documentar din 1235. În timpul marii invazii tătare (1241) a suferit mari distrugeri.
Ulterior refăcută, până în anii 1400 a servit drept cetate de graniță între Transilvania și comitatul Maramureș, locuită majoritar de români și sași.
În perimetrul cetății a existat o mânăstire dominicană (sec. XIII). Începând cu anul 1766 sașii au părăsit treptat localitatea și biserica, fiind părăsită, în timp s-a ruinat. Pe locul ei în perioada 1812-1825 s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. M. Mc. Gheorghe”, clădire cu contraforturi din piatră, în care s-a păstrat corul vechii biserici.
Lângă ea s-a ridicat Turnul-clopotniță, care a supraviețuit până azi.
Azi ansamblul, cuprinzând ruinele fostei cetăți, biserica și turnul-clopotniță, e înscris pe lista monumentelor istorice.
În sat a existat și o Biserică de lemn catolică (1771) care a fost distrusă de un incendiu (1808). Pe locul ei s-a construit una din piatră, Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1820-1824), prevăzută cu un turn, în 1909 înălțat cu 4 metri și 3 ani mai târziu dotat cu ceas, moment în care ferestrele bisericii au fost înlocuite cu vitralii, restaurate în anul 2006.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, situată în apropierea fostei cetăți, clădire din piatră și cărămidă, în stil bizantin, a fost construită începând din 1936 pentru ritul greco-catolic.
În 1948 ritul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. Până în 1965 aceștia au ornat interiorul cu picturi în tehnica fresco.
Într-o clădire din centrul comunei azi funcționează Liceul Tehnologic „Florian Porcius”, numit după botanistul român, membru titular al Academiei Române, născut în Rodna (1816-1906).
În apropiere se află Căminul Cultural Memorandist, în etajul căruia e amenajat Muzeul Etnografic și al Mineritului, cu peste 2.500 de exponate, etalând unelte folosite de meșteșugari și în agicultură, îmbrăcăminte tradițională, piese de mobilier care au aparținut academicianului Florian Porcius, vase de ceramică, monede și bancnote vechi, eșantioane minerale, unelte folosite la minerit, arme și proiectile vechi, ciocanul din piatră șlefuită, neperforat datat din neolitic și cranii omeneşti provenind de la invazia tătarilor din 1242, găsite in cimitirul local, etc.
În fața muzeului sunt postate 2 busturi prezentând personalități născute în localitate, unul fiind Florian Porcius.
Bustul lui Gherasim Domide (1856-1909) amintește de protopopul greco-catolic al Bistriței, semnatar al petiției „ Memorandumul Transilvaniei”, trimisă din Sibiu Împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph (1892), prin care se cereau pentru populația română drepturi etnice și politice egale.
Din Rodna m-am îndreptat spre orașul Sângeorz Băi, în drum făcând o oprire Mânăstirea „Buna Vestire” Cormaia, situată pe un versant de pe Valea Pleşei, în nordul satului Cormaia, ce aparține administrativ de oraș.
Pe acel loc a existat o biserică din lemn și câteva chilii, construite de călugării veniți de la Mânăstirile Neamț și Putna din Moldova (1636), distruse în 1761 din ordinul generalului Bukow. Biserica supraviețuind, a fost mutată într-un sat din apropiere, un secol mai târziu în Sângeorz-Băi, unde a funcționat ca biserică parohială (1820-1999).
În 1994, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea a fost reînființată ca mânăstire de maici. Un an mai târziu s-a început construirea unui corp de chilii și a Bisericii „Tăierea Capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul”, terminată în 1999.
Interiorul și exteriorul bisericii au fost ornate cu picturi în frescă. Din 2015 în ea se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.
La inițiativa preotului duhovnic, sprijinit de donatori, a fost restaurată și readusă pe locul inițial vechea Biserică de lemn (2003-2004), pictura interioară fiind restaurată abia în anul 2014.
În timp s-au construit o clopotniță, un altar de vară și un nou corp de chilii, azi în mânăstire trăind 30 de maici.
Orașul Bistrița, din 1979 declarat municipiu, este situat în centrul jud. Bistrița-Năsăud, din nordul Transilvaniei. Fiind într-o excursie prin zonă, m-am oprit pentru a-l vizita, parcând în zona Tribunalului Bistrița-Năsăud.
Numit Orvieto, a fost prima dată atestat documentar din 1264 într-o scrisoare prin care Papa Urban IV îi cerea Regelui Ștefan al Ungariei să-i restituie mamei sale 4 sate, împreună cu teritoriile lor. Zona a fost însă populată din vechime, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, daco-romană și sfârșitul secolului XII, când zona a fost cucerită de maghiari. În 1241 invazia tătarilor a distrus localitatea. Refăcută treptat și colonizată cu sași, în ea s-au înființat tot mai multe bresle meșteșugărești și din 1353 a primit dreptul de a organiza un târg anual de 15 zile, devenind cel mai important centru din regiune, cu stemă și sigiliu proprii, din Casa Sfatului fiind administrată zona.
Pentru a evita pericolul otoman, începând din anul 1409 s-au construit ziduri înconjurătoare, continuate sub Iancu de Hunedoara, căruia Regele i-a dăruit Bistrița și 20 de sate înconjurătoare (1452), numindu-l Comite Perpetuu. În partea de nord a orașului, acesta a construit o cetate, în 1464 demolată, pentru a se fortifica întregul oraș, fiind create zidurile, bastioane și turnuri, date spre îngrijire breslelor, porți, șanțuri și valuri de apărare, lucrările fiind finalizate abia în anul 1654.
În secolul XVI orașul dezvoltându-se economic, în Piața Centrală s-au construit clădiri comerciale, unele supraviețuind până azi și o catedrală, din turnul căreia, bătându-se clopotul, se anunța un atac iminent. În acea perioadă Bistrița avea legături economice, comerciale, politice, cu Moldova, meșteșugari, constructori, pietrari, fiind chemați pentru a realiza numeroase lucrări, exemplu consolidarea Cetății Neamțului (1529).
În 1602 Generalul Basta a atacat cetatea, distrugând o parte din zidurile de apărare. Fiind încă în reconstrucție, oștile curuților au asediat-o (1704) și cetatea a trebuit să se predea. În 1762, înființându-se Regimentul II de graniță năsăudean, cetatea a fost preluată de armată. Iobagii transilvăneni fiind foarte exploatați de feudali, în decursul timpului s-au declanșat mai multe răscoale țărănești, culminând cu Răscoala Horea, Cloșca și Crișan (1784), care a cuprins și ținutul Bistriței. A urmat Revoluția de la 1848, când orașul a fost stăpânit succesiv de oștile maghiare și de cele imperiale, secole în care a intrat în declin.
Centrul Militar Bistrița
Proclamându-se dualismul Austro-Ungar (1867), bistrițenii au participat la luptele politice pentru recunoașterea Transilvaniei ca stat autonom, în care românii să primească drepturi egale cu celelalte nații. Abia prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) s-a realizat unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena (1940) România a fost obligată să cedeze partea de nord a Transilvaniei Ungariei hortyste, care a deținut-o până în 1944, când a fost eliberată și inclusă în România.
Din păcate plimbarea mea prin oraș nu putea urma cronologia istorică, clădirile declarate monumente istorice fiind situate în diferite zone ale orașului. Plecând de lângă tribunal, am trecut pe lângă fosta Casa Pionierilor, înființată în 1950, din 1990 numită Palatul Copiilor.
Am urmat o stradă mărginită de clădiri din secolul XIX. Într-una din ele azi funcționează Biblioteca Județeană „George Coșbuc”. Inițial clădirea a fost construită (1883-1884) ca reședință a doctorilor ce deserveau garnizoana orașului, în 1919 amenajată de Ministerul de Război al Regatului României ca reședință a Prințului Carol și postbelic folosită ca sediul unei bănci.
În apropierea ei, în anul 2019 s-a postat statuia George Coșbuc, poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru al Academiei Române.
Pe aceeași parte a străzii se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, construită în anii 1927-1938, din numeroase donații, la ridicarea ei constribuind și compozitorul George Enescu, cu banii adunați în urma susținerii la Bistrița a unui concert de binefacere (1927). Interiorul bisericii a fost decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, restaurat după anii 1990.
Clădirea din stânga bisericii, construită în anul 1892, inițial a fost ocupată de Cercul Cultural Bistrițean, apoi transformată în Gimnaziu de Fete (1900-1912), după Primul Război Mondial devenind Cazinoul Ofițerilor (1942) și din 1946 iar Centru Cultural. Sub comuniști, intrând în administrația Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1960), a fost transformată în Casa de Cultură a Sindicatelor. În incinta ei azi funcționează Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila”, înființată în 1994.
Pe cealaltă parte a străzii, vis a vis de biserică, în anii 1893-1894 s-a construit o școală, din 1923 clădirea fiind ocupată de primul liceu cu predare în limba română din oraș, Liceul de Stat pentru băieţi „Alexandru Odobescu”, ulterior unit cu Şcoala Regală Medie de Fete (1944). În urma reformei învățământului (1948), în ea a funcționat Școala Elementară Numărul 2, în 2013 desființată, clădirea fiind ocupată de Liceul de Muzică „Tudor Jarda”, care funcționează și azi, fostul său sediu fiind retrocedat.
Trecând de un giratoriu, am ajuns la Biserica Reformată, clădire în stil gotic, cu interiorul în stil renascentist, construită în anii 1869-1887 pe locul unde pe vremuri a existat o biserică, distrusă în 1602 de soldații Generalului Basta.
Am cotit pe o stradă perpendiculară, pentru a vedea alte 2 colegii, primul fiind Colegiul Național „Andrei Mureșanu”. Funcționează într-o clădire construită în 1912 pentru Școala Regală Medie de Fete, o parte fiind amenajată ca Școală Primară de Stat cu predare în limba maghiară. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost ocupată de un Spital al Crucii Roșii, în 1919 preluată de statul român și în decursul timpului amenajată pentru Gimnaziul de Fete Bistrița (1928), căreia i s-a alăturat fosta școală greco-catolică, devenind Școala Primară mixtă „Andrei Mureșanu”. Prin Dictatul de la Viena orașul fiind preluat de maghiari, gimnaziul a fost desființat, în locul lui create Școala Regală Primară de fete și Liceul Maghiar de băieți „Hunyadi János”. Teritoriul revenind României, postbelic clădirea a fost ocupată Liceul Teoretic Bistrița (1948), cu secții maghiară și germană, din 1964 scindat, în clădire rămânând Liceul nr. 2 cu secție maghiară, din 1999 purtând actualul nume.
Secția germană s-a mutat în actualul Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, clădire construită în 1901 pentru Gimnaziul Evanghelic, fosta clădire devenind neîncăpătoare.
În fața colegiului sunt postate două busturi reprezentative, statuia Georg Fischer prezentându-l pe primul director al Gimnaziului Evanghelic.
Statuia Liviu Rebreanu a fost postată în 1978, amintind de faptul că renumitul scriitor a fost elevul acestei școli.
Cotind pe lângă Centrul Militar, în câteva minute am ajuns în Piața Unirii, unde în 2004 s-a inaugurat statuia Al. Ioan Cuza, din 1859 primul Domnitor al Principatelor Române Unite
În piață se află Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în perioada 1270-1280 de călugării Ordinului Franciscan Minorit, în cadrul Mânăstirii „Sf. Andrei”, în incinta medievală a orașului. În 1895 biserica și mânăstirea au fost cumpărate de Parohia Română Unită (greco-catolică) Bistrița. Sub comuniști ritul fiind interzis (1948), au fost preluate de ortodocși.
Fosta clădire a mânăstirii a fost ocupată de Protopopiatul Ortodox. Pentru scurt timp (1918) în ea a funcționat Casina Română, o societate cultural-politică a românilor ardeleni care milita pentru unirea românilor.
Între Mânăstirea Minorită și Piața Centrală a orașului se întinde strada Dornei, în secolul XVI una din axele principale ale orașului, numită strada Pungarilor (Beutelgasse), ulterior purtând numele unor personalități și din 1962 cel actual, pe care am urmat-o și eu. A fost creată prin construirea mai multor case de meșteșugari și patricieni (sec. XV-XVI), cele din capătul estic, cu un singur etaj, fiind ridicate în 1548 de locuitorii veniți din periferii în interiorul cetății.
Până azi s-au păstrat doar câteva clădiri, una fiind Casa Argintarului, monument de arhitectură, construită la începutul secolului XVI de un mare meșter argintar, cu 2 etaje, fațada prezentând ancadramente din piatră renascentiste. În decursul timpului a suferit mai multe modificări, în 1758 afectată de un incendiu, până în 1939 ruinată, fiind slavată de demolare prin intervenția lui Nicolae Iorga. În 1950 fiind preluată de stat, clădirea a fost restaurată, extinsă cu un corp asemănător celui original și ocupată de secția de istorie a Muzeului Județean Bistrița-Năsăud (1969-1986), ultima restaurare fiind făcută în perioada 2013-2015.
Aproape toată latura nordică a Pieței Centrale e ocupată de Ansamblul Șugălete, 13 case etajate, construite în jurul anului 1480, legate între ele printr-o galerie cu bolți, mărginită de arcade, în care erau expuse și vândute produsele meșterilor locali și ale celor care treceau prin oraș.
Azi sunt folosite ca locuințe și sedii ale unor instituții, exemplu fosta Casă Petermann, azi deținută de Parohia Evanghelică C.A..
În aceeași zonă, în 2 din clădirile mai noi funcționează Primăria Bistrița.
Pe aceeași stradă a existat o mânăstire dominicană ale cărei proprietăți au fost cumpărate de Generalul Stephan Steinville (1717) și predate Ordinului Piarist. Un an mai târziu aceștia au înființat prima Școală Piaristă din Transilvania care a funcționat până în 1850, având între elevi viitoare personalități ca Gh. Șincai, Andrei Mureșanu, etc. Pe locul unei clădiri distrusă de incendiu, în perioada 1781-1787 au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime”, în stilul barocului vienez, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În Piața Centrală, înconjurată de un parc, se află Biserica Evanghelică Lutherană, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită pe locul unei biserici vechi (sec. XIV), ridicată de coloniștii sași. Ulterior clădirea în stil romanic, cu 3 nave, prevăzută cu 2 turnuri ce flancau intrarea principală, a fost reconstruită în stil gotic (1475-1520), cu un turn de apărare, alipit bisericii, de 75 metri înălțime, prevăzut cu un ceas, accesat printr-un turn mic, cu scară în spirală. În perioada 1563-1568 interiorul a fost modificat, pe laturile de nord și sud s-au creat portaluri, corul a fost mărit și fosta orgă înlocuită cu una nouă, la rândul ei schimbată cu cea actuală (1795). Incendiul din 1857 distrugând partea superioară a turnului, aceasta a fost refăcută în stil neogotic. În timpul renovării din 1926, biserica a fost electrificată.
În 1938 în dreapta bisericii s-a inaugurat statuia Andrei Mureșanu, poet, jurnalist, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848, al cărui poem „Un răsunet”, adaptat pe un vechi imn religios, a devenit imn revoluționar și ulterior, numit „Deșteaptă-te, române!”, imnul de stat al României. După Tratatul de la Viena, a fost mutată la Sibiu și readusă după ce partea de nord a Transilvaniei a revenit iar României.
Pe colțul sud-estic al pieței în secolul XIII s-a construit o clădire din lemn, în care a funcționat un atelier pentru prelucrarea pielor, ulterior un atelier de prelucrare a fierului. La jumătatea secolului XV a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, în 1520 cumpărată de Andreas Beuchel, notar și de 2 ori jude al orașului. Fiind executat pentru trădare (1531), casa a fost preluată de stat, apoi vândută, din 1538 intrând în proprietatea meșterului pietrar Johannes Lapicida. În decursul timpului a fost extinsă, modificată în stil renascentist și în anii 1972-1976 restaurată. Azi, numită Casa lui Ion Zidarul, este înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În 2015 la intrarea pe strada pietonală a orașului s-a postat statuia lui Alexandru Roșu, primul fotograf român din Bistrița care a studiat la Viena și în 1881 și-a deschis atelierul într-o clădire de pe marginea Pieței Centrale. Participând la multe expoziții interne și externe, primind numeroase premii, a fost considerat de Nicolae Iorga ca fiind cel mai talentat fotograf român al epocii.
Clădirea dn stânga statuii, pe colțul dintre strada pietonală și piață, a fost construită în 1850 pentru Vechiul Tribunal, ulterior ocupată de Judecătoria și Parchetul Bistrița, din 2001 trecută în administrarea Universității Tehnice Cluj-Napoca, reabilitată, în ea fiind înființată o filială, Centrul Universitar Bistrița.
Am părăsit centrul istoric și, îndreptându-mă spre Parcul Municipal, am traversat Piața Mică, loc unde în secolul XVIII staționau poștalioanele. Într-una din clădirile ce o mărginesc a funcționat prima tipografie din Bistrița, fondată în 1904, în care s-au tipărit numeroase reviste și cărți în limba română.
Urmând strada pe care ajungeam la parc, între casele care o mărginesc mi-a atras atenția fosta casă a unui comerciant, pe acoperișul căreia se află și azi statuia lui Mercur, zeul roman protector al negustorilor, casă folosită în perioada 1960-1970 de Arhivele Bistriței.
La capătul străzii în 2015 s-a inaugurat Monumentul Fierarului Pfaffenbruder, realizat în amintirea celui care s-a împotrivit asediului Generalului Basta. Făcând o breșă în zidurile dintre Turnurile Rotarilor și Dogarilor, trupele au înaintat, obligând apărătorii să se retragă spre Piața Mică. Fierarul s-a năpustit asupra lor cu un baros legat de un lanț și, învârtindu-l, a reușit să nimicească numeroși oșteni. Cei retrași i s-au alăturat, împreună reușind să apere acea zonă a cetății.
În față, impunător, mi s-a arătat Palatul Culturii, clădire ocupată de Centrul Municipal pentru Cultură, Teatrul Municipal „George Coșbuc” și Oficiul Stării Civile Bistrița, din 2004 declarat monument istoric. A fost construit în 1896, o dată cu demolarea fortificațiilor medievale. În el a funcționat școala de duminică, în care erau instruiți ucenicii meseriașilor sași, o parte fiind ocupată de un restaurant select, menționat în celebrul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu. În perioada 1949-1951 a fost transformat în Căminul Cultural „George Coșbuc”, numit ulterior Casa Raională de Cultură Bistrița.
Lângă palat, la intrarea în parc, în 1978 a fost inaugurată statuia George Coșbuc, realizată din bronz, prezentându-l pe marele poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru titular al Academiei Române, șezând într-o poziție contemplativă, scaunul fiind așezat pe un soclu înalt placat cu plăci de granit.
Parcul Municipal „Regele Mihai I” Bistrița a fost amenajat la începutul secolului XX, cuprinzând peste 9 hectare cu diverse soiuri de copaci.
Începând din anii 1950 a fost amenajat cu alei, bănci pentru relaxare, un foișor, decorat cu busturile unor personalități, etc. și din 2021 numit după fostul rege, a cărui statuie a fost postată în el.
Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre Turnul Dogarilor, singurul supraviețuitor din cele 18 turnuri ale fortificațiilor medievale, construite în anii 1465-1545, demolate în 1863 la comanda Curții Imperiale din Viena. Înalt de 25 metri, cu 3 niveluri, cu încăperi, partea inferioară folosită ca magazie, era legat printr-un tunel subteran de Abația Benedictilor, de acolo tunelul continuând spre Catedrala Evanghelică și terminându-se pe un deal din apropierea orașului.
Ulterior a fost folosit ca spital pentru bolnavii psihici, ca loc de detenție a prostituatelor, înainte a fi torturate în Piața Centrală, apoi alungate din oraș, ulterior ocupat de cercetașii bistrițeni, apoi transformat în azil de noapte, azi în el fiind etalată colecția lui Alexandru Misiuga, epigramist, veteran de război, colonel in retragere şi baron al „Casei Dracula”, formată din cca. 700 de păpuși, măști, exponate create de baron, etc.
Vis a vis de turn în secolul XIII s-a creat Conventul Dominican „Sf. Cruce”, cu clădirile mânăstirii dispuse în jurul unei curți, pe latura de nord biserica, distruse în incendiile din 1680 și 1758, rezistând doar corpul de vest, în care s-a înființat un azil, azi în el funcționând un Cămin de Bătrâni.
Lângă cămin în anul 2000 s-a înființat Așezământul „Sf. Vasile cel Mare”, în care se oficiază slujbe mai ales pentru vârstnici, copiii din școlile speciale și din Centrul de Plasament.
În mica piațetă din fața lui, în 2014 a fost inaugurat Monumentul Exodul Sașilor, finanțat de către Asociaţia saşilor bistriţeni din Germania şi Austria, comemorând evacuarea forțată a sașilor transilvăneni de către naziști (1944).
Plimbarea mea prin Bistrița se terminase. Am luat viteză spre mașină, urmând să continui drumul prin jud. Bistrița-Năsăud, pentru a vedea alte obiective planificate.
Fiind pentru o zi în Florența, Italia, după ce am văzut o parte din orașul istoric și am vizitat Galeria Uffizi, urma să trec râul Arno, îndreptându-mă spre Palazzo Pitti, azi muzeu, la care-mi rezervasem din timp biletul de intrare. În apropiere de Palazzo Uffizi, pe malul râului Arno, se află Palazzo Castellani (sec XI), în care funcționează Muzeul de Istorie și Știință. Fiind dedicat vieții și realizărilor astronomului Galileo Galilei, din 2010 a fost numit Museo Galileo.
În 1991 în fața clădirii s-a postat Meridianul de la Florența, un obelisc creat ca ceas solar antic (gnomon), care indică meridianul locului.
Urma să trec râul peste cel mai renumit pod din Florența, singurul care nu a fost distrus în timpul retragerii trupelor naziste (1944). Ponte Vecchio a fost construit în anii 1339-1345 pe locul unde în timp au existat 3 poduri, primul din epoca romană, al doilea dărâmat în 1117 și al treilea distrus de marea inundație din 1333. Inițial pe cele 3 arcade mari, se aflau 4 clădiri și o piață centrală, cu clădiri din lemn, ulterior înlocuite cu clădiri mici, formând cele două margini liniare ale podului, din 1442 ocupate de măcelării și magazine de legume, fructe, administrația orașului considerând că acel loc e benefic, deșeurile putând fi aruncate în râu.
Podul era mărginit de 4 turnuri, azi doar de 3, două dintre ele reconstruite postbelic.
În 1495 48 de magazine au fost vândute, devenind locuințe și sedii religioase. Deasupra clădirilor s-a construit Coridorul Vasari, de cca. 760 metri lungime, prin care Marele Duce Cosimo I de Medici traversa râul Arno, în drumul său de la Palazzo Vecchio, centrul politic și administrativ, la reședința sa principală, Palazzo Pitti. Pentru a elimina mirosul neplăcut de la măcelării, prin decretul emis în 1594 de Ducele Ferdinand I acestea au fost ocupate de ateliere și magazine de bijuterii.
În timp clădirile au fost modificate, podul primind aspectul actual, central cu o zonă deschisă, în amonte o logie, în ea fiind postată statuia Benvenuto Cellini, cel mai faimos dintre aurarii florentini, al cărui bust e așezat pe un piedestal, prevăzut cu o mică fântână la bază (1901).
După Unificarea Italiei, Florența devenind capitală, în 1860 s-a creat o terasă temporară, accesată prin fostele ferestre, transformate în uși, folosită de Vittorio Emanuele II.
La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, după retragerea trupelor naziste, celelalte poduri fiind distruse, Coridorul Vasari a rămas singura cale de traversare a râului și podul a fost consolidat. Avariat de inundația din 1966, ulterior a fost restaurat.
Ieșind de pe pod, am intrat în cartierul Oltrarnounde, pe marginea unei piațete, am văzut Chiesa di Santa Felicita, biserică catolică situată pe locul unde în epoca romană au existat un oratoriu și în apropiere un cimitir creștin, distruse de invaziile goților și longobarzilor, ulterior pe locul oratoriului fiind construită o biserică care, devenind neîncăpătoare, în 1055 a fost înlocuită cu o noua biserică, în stil romanic, lângă ea construită o mânăstire, ocupată de călugărițele benedictine, în 1059 consacrată de Papa Nicolae II. Se presupune că biserica a fost părăsită în timpul Marii Ciume (1348), ulterior călugărițele revenind și construind o nouă biserică (1348-1354) din care s-au păstrat fragmente de frescă (1387), înlocuită în secolul XVIII cu actuala biserică, din cea veche fiind păstrate Capelele Barbadori-Capponi și Canigiani. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, în 1808 mânăstirea a fost desființată.
Trecând de biserică, mi-a atras atenția o clădire frumos decorată. Citind placa postată pe ea, am aflat că era Palazzo Guicciardini, construit în secolul XVII pe locul unor case achiziționate în timp de familia Guicciardini, care-l deține și azi. În perioada 1922-1924 a fost restaurat și interiorul modificat, ultima restaurare fiind făcută în anul 2007.
Am ajuns tocmai la timp pentru a vizita Palatul Pitti, biletul având oră fixă.
De acolo urma să mă întorc în orașul istoric și, traversându-l, spre gară, pentru vizitarea Florenței având doar o zi la dispoziție.
Îndreptându-mă spre râul Arno, am trecut pe lângă Palazzo diBianca Cappello, palat construit în prima jumătate a secolului al XV-lea de familia Corbinelli și în 1566 vândut lui Pietro Buonaventuri. După 2 ani, Pietro decedând, fiind moștenit de soția lui Bianca Capello, amanta Ducelui Francesco I de Medici încă de pe vremea când el era doar Prinț, aceasta l-a extins, modernizat și după ce Ducele a rămas văduv, căsătorindu-se cu el, l-a vândut lui Giovanni Riccardi, care a ornat fațada prezentând diverse animale, figuri umane și grotești, harpii, îngerași, etc. (1574-1579). Palatul a fost restaurat de-a lungul timpului de unii dintre numeroșii proprietari (1885, 1928-1920). Azi găzduiește Asociația Prietenii lui Pietro Annigoni Solidaritatea printre Popoare, fondată în 1996 de soția pictorului și Consulatul Burkina Faso, un stat independent din Africa de Vest.
Biserica Anglicană „Sf. Marcu” a fost creată în 1877 de reverendul Charles Toth pentru comunitatea anglo-catolică din Florența. El a preluat parterul unui palat vechi (sec. XV), l-a modificat, creând o singură navă, altarul decorat în stil pre-raphaelit și în 1881 s-a oficiat prima liturghie. Biserica a fost avariată de inundațiile din 1966, ulterior refăcută, deasupra ușii principale fiind postată statuia din marmură albă „Apoteoza Sfântului Marcu”.
Am părăsit cartierul Oltrarno, trecând râul Arno pe Ponte Santa Trinita, refăcut în forma originală (1955-1958), după ce a fost distrus de trupele naziste în retragere (1944), la capete fiind postate cele 4 statui originale (1608), recuperate din râu, simbolizând cele 4 anotimpuri.
Pentru a vedea o bazilică din apropiere, am înaintat pe lângă fostul Palazzo Spini Feroni, construit în 1289 pentru bogatul comerciant și politician, atunci al doilea ca mărime din oraș, în secolul XIV împărțit între 2 moștenitori, partea dinspre Piazza Santa Trinita fiind vândută în secolul XVII, ulterior palatul fiind extins și modificat. În 1807 ajungând să fie deținute de același proprietar, cele 2 au fost unite. În 1846 Palazzo Vecchio fiind în renovare, municipalitatea a cumpărat palatul și, până lucrările s-au terminat, l-a folosit ca sediu. În 1938 a fost cumpărat de Salvatore Ferragamo, folosit pentru producerea și comercializarea articolelor din piele, mai ales încălțămintea, apreciată în toată lumea, din 1995 în palat fiind inaugurat Muzeul Ferragamo, dedicat activității sale.
Basilica Santa Trinita a fost construită în 1092 de călugării din Ordinul Monahilor Vallumbrosan, în afara zidurilor orașului antic, în stil romanic. Ulterior a fost extinsă (1300) și modificată, în anii 1500 creându-se actuala fațadă principală.
În centrul Pieței Santa Trinita se înalță Coloana Justiției (Colonna della Giustizia), cadou primit de Cosimo I de Medici de la Papa Pius IV. Pentru a sărbători victoria din Bătălia de la Marciano, în 1554 a postat coloana pe locul unde se afla când a primit vestea victoriei. Pe coloana din granit, înaltă de cca. 11 metri, e postată statuia din porfir roșu, prezentând Justiția, cu o mantie din bronz, ținând mâna dreaptă pe sabia dreptății, cu mâna stângă ridicând balanța. Coloana a fost finalizată abia în 1581, după decesul lui Cosimo I. În perioada 2016-2018 a fost restaurată și consolidată.
M-am întors și am continuat plimbarea de-a lungurl râului Arno, spre Ponte alla Carraia, construit în 1557, înlocuind vechiul pod distrus în inundația din 1333. În secolul XIX traficul crescând, podul a fost consolidat și modificat (1867), în anii 1920-1925 pe el fiind create linii de tramvai, apoi distrus de trupele germane în retragere și imediat refăcut, cu cele 5 arcade inițiale (1948-1951).
În porțiunea dintre podurile Santa Trinita și Carraia, pe locul mai multor case confiscate, bancherul Bindo Altoviti a construit Casino del Parione și lângă el a amenajat un parc, ulterior deținut de familia de Medici și în 1640 vândut Maddalenei Machiavelli. Moștenit de fiul ei Bartolomeo Corsini, acesta a construit actualul Palazzo Corsini, în stil baroc, cu 3 corpuri înconjurând o curte centrală, etajul superior cu terase mărginite de balustrade din piatră, decorate cu statui și vase de teracotă (1666- 1737). În 1765 Lorenzo Corsini, nepotul papei Clement XIII, a amenajat o galerie cu picturi, în timp fiind adăugate multe opere de artă, constituind actuala galerie privată, Galleria Corsini, cu picturi din secolele XVII- XIX. Azi o parte din palat e locuit de descendenții familiei Corsini, restul fiind folosit pentru evenimente și expoziții temporare.
Lângă Ponte alla Carraia, după demolarea zidurilor înconjurătoare ale orașului, în locul de convergență a 6 drumuri spre pod, s-a creat Piazza Carlo Goldoni. În anii 1920, prin modificările făcute la fațada Palatului Fossombroni, piața de fost mărită și între 1960-1965 traficul crescând, pentru a se lărgi zona de accesare a podului, din nou extinsă.
În 1873 în piață s-a postat statuia Carlo Goldoni, dramaturg și libretist italian care a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză, supranumit de Voltaire „Molière al Italiei”, în 1907 piața primind numele lui.
Vizitarea Florenței se cam apropia de sfârșit. Îndreptându-mă spre gară, am intrat în Piazza di Santa Maria Novella, pe vremuri loc în afara zidurilor orașului. Pe una din laturile ei se află fosta Loggia del Ospendale di San Paolo, inițial un spital pentru pelerini, Ospiciul Sf. Ap. Pavel (sec. XIII) care, primind numeroase donații, un secol mai târziu a fost extins și modernizat de Ordinul Sf. Francisc. Trecând sub patronajul Artelor Judecătorilor și Notarilor, începând din 1451 spitalul a fost reparat, apoi extins, s-a creat logia cu arcade susținute de coloane, interiorul a fost reorganizat, un spațiu devenind mânăstire de călugărițe. Primind aprobarea Papei Leon X, în 1516 spitalul a fost preluat de măicuțe și deținut până ce ultima a decedat, din 1614 Papa Paul V interzicându-le să primească noi novice. În secolul XVII, Ducele Leopold de Toscana suprimând ordinele religioase, spitalul a fost închis și ocupat de una din școlile create de duce, continuând să funcționeze școli până în 1976, când ultima a fost închisă, partea stângă a complexului demolată și pe locul ei construit Cinematograful Ariston. Apoi a fost amenajat Museo Novecento și din 2014 deschis publicului.
În 1219 călugării din ordinul Dominican, veniți de la Bologna, primind o parte din terenul, azi partea vis a vis de logie, au construit Biserica santa maria delle Vigne. Primind aprobarea Papei, începând din 1279 au început lucrările la o nouă clădire, actuala Bazilică Santa Maria Novella, în stil gotic, cu un turn de 68 metri înălțime, prevăzut cu 5 clopote, fațada acoperită cu marmură albă și verde, interiorul decorat cu picturi și sculpturi, terminată la mijlocul secolului XIV, fațada rămânând nefinalizată.
Lângă ea s-a construit o mânăstire în care, sub Papa Martin V, s-a ținut Consiliul de la Florența (1439), când s-a hotărât finalizarea fațadei, până în 1470 aceasta fiind terminată. Azi în fosta mânăstire funcționează Muzeul Santa Maria Novella.
În secolul XVI altarele laterale din interior au fost refăcute și s-a adăugat Capela Gaddi. Între anii 1858-1860 biserica a fost restaurată și în 1919 Papa Benedict XV a ridicat-o la rangul de bazilică.
În stânga bisericii se află sediul unei asociații de voluntari, Fratellanza Militare Firenze, fondată în 1878, care se ocupă cu îngrijirea persoanelor cu dizabilități și a celor fără adăpost.
Din păcate timpul meu a expirat, așa că am luat viteză spre gară. La revedere Florența!
Vizitând Florența, Italia, din Piazza del Duomo am continuat plimbarea prin centrul istoric, urmând să văd alte biserici și palate vechi. Prima a fost Chiesa di Santa Maria Maggiore, biserică catolică, atestată documentar din 1021, inițial situată lângă zidurile înconjurătoare romane. Primind numeroase donații, a achiziționat clădiri, terenuri, s-a construit mânăstirea și din 1176 a devenit Biserică Colegiată, protejată de Papa Lucius III. În decursul timpului a fost deținută pe rând de mai multe ordine religioase, în secolele XIII-XVI de Ordinul Cistercian, care a reconstruit biserica în stil gotic, în perioada 1521-1817 de Ordinul Carmelitan, care au reconstruit mânăstirea, renovat biserica, au demolat turnu-clopotniță (1630) și mutat pe fațada ei posterioară, apoi preluată de camileni. La începutul secolului XX biserica a fost restaurată, în timpul lucrărilor fiind distruse multe din frescele vechi care decorau interiorul, până azi păstrându-se doar câteva fragmente (sec. XIV).
Palazzo Antinori, în stil renascentist, a fost construit în perioada 1461-1469 pentru familia Boni care, neavând suficiente resurse pentru a-l termina, l-a vândut fraților Martelli (1475). Unul din ei decedând, supraviețuitorul l-a vândut în 1506 familiei Antinori, familie care îl deține și azi, când a fost modificat, creându-se o nouă fațadă posterioră, o grădină împrejmuită cu un zid crenelat, primind aspectul actual. Fiind producători de vin, pe una din fațadele laterale au creat o mică fereastră, prin care-l comercializau. Azi în parterul palatului funcționează Restaurantul Cantinetta, unde se pot sevi mâncăruri tradiționale toscane.
Vis a vis de palat se află Chiesa dei Santi Michele e Gaetano, prima dată atestată documentar din 1055, numită Chiesa San Michele Bertelde. Biserica și mânăstirea de călugări aparțineau abației de Nonantola, de lângă Modena, care le-au deținut până în 1290, când au fost preluate de benedictini. În timpul Contrareformei, biserica a fost predată Teatinilor (1592), ordin nou format de Gaetano di Thiene. Primind multe donații, în anii 1604-1701 au reconstruit biserica în forma actuală, cu turnul-clopotniță prevăzut cu 5 clopote. Fațada principală prezintă 3 portaluri, separate de perechi de pilaștri, cu timpane triunghiulare, deasupra celor laterale câte o nișă, cu statui ce-l prezintă pe San Gaetano, pe timpanul portalului central fiind plasate stema ordinului, flancat de statuile ce prezintă Speranța și Sărăcia, superior o cornișă, inscripționată central cu numele lui Carlo de’ Medici, lateral susținâns câte o urnă cu focul Credinței, deasupra ei o rozetă centrală, încadrată de perechi de pilaștri, pe care superior s-a postat stema familiei Medici și un timpan central. În 1671 fondatorul ordinului a fost canonizat de Papa Clement X, ulterior biserica primind actualul nume. În 1785, în urma suprimării companiilor religioase de Marele Duce Leopold I de Toscana, biserica a devenit parohială.
Pe colțul dintre 2 străzi se află fostul Palazzo Strozzi, palat în stil renascentist, numit după Filippo Strozzi, un comerciant bogat, ostil familiei de Medici, care fiind exilat, a adunat averi, apoi s-a întors la Florența și, demolând 15 case, a început construcția palatului (1489-1491), lucrări continuate în timp, cu întreruperi din lipsa fondurilor, sau a mișcărilor politice. În 1538 în Bătălia de la Montemurlo, Strozzi fiind făcut prizonier, s-a sinucis și palatul a fost preluat de Medici, apoi revenind familiei Strozzi și pierdut iar Piero Strozzi, care s-a refugiat în Franța (1554), în final revenindu-i Cardinalului Lorenzo Strozzi. În secolul XIX, executându-se lucrări de extindere a străzilor, pentru a se alinia, palatul a fost modificat(1886-1889). Familia Strozzi l-a deținut până în 1937, an în care Roberto Strozzi l-a vândut Institutului Naționald e Asigurări, care l-a restaurat. Azi palatul găzduiește instituții culturale- Centrul de Cultură Contemporană Strozzina (CCCS), Institutul Național de Studii Renașterea, Institutul Italian de Științe Umane și Fundația Palazzo Strozzi.
Palazzo Ferroni a fost ridicat în a doua jumătate a secolului XVI, pe locul unor clădiri medievale, ca reședință a familiei Stufa, înrudită cu familia Medici. În secolul XVII a intrat în posesia familiei Ferroni, care l-au modificat, prelungindu-l cu un colț, între cele 2 străzi, la primul nivel prevăzut cu un balcon, susținut de pilaștri, coloane și o mică fațată decorată în stil renascentist. Ulterior a fost restaurat, interiorul modificat, azi în parter funcționând un magazin.
Încă puțin și, pe sub o arcadă enormă, urma să intru în Piazza della Republica, fostul centru al orașului roman, cu Forumul roman, un templu, băile termale, clădiri administrative și publice, piața fiind pavată cu marmură și decorată cu statui, rămășițele lor fiind descoperite de arheologi în timpul restructurării zonei (sec. XIX). În timp piața a fost folosită și pentru vânzarea mărfurilor, după anul 1.000 devenind spațiu comercial, în jurul ei s-au construit numeroase case, între biserici (azi dispărute), s-a creat ghetoul în care comunitatea evreiască a fost obligată să locuiască (1571), etc.
Înlocuind un monument roman, în centrul pieței, loc în care se se intersectau drumurile nord-sud și est-vest, ce uneau orașele romane, în 1430 s-a ridicat Coloana Abundenței (Collona del Abondanza), singura din elementele vechii piețe care s-a păstrat până azi, inițial formată dintr-un soclu de granit, pe el statuia creată de Donatello prezentând o femeie care ținea în mâna stângă cornul abundenței, cu cea dreaptă susținând pe cap un coș cu fructe. În timp deteriorându-se, în 1720-1721 a fost înlocuită cu o nouă statuie, puțin modificată, cornul abundenței fiind ținut cu ambele mâini. Piața dezvoltându-se, în jurul coloanei s-a creat un magazin, statuia înălțându-se deasupra lui și în timpul extinderii pieței a fost dezasamblată (1885), statuia fiind depozitată în Muzeul San Marco, soclul în depozitele Porții Romane, abia în 1955 fiind readusă în piață.
Piața devenind neîncăpătoare, comerțul s-a mutat și în alte zone, ea primind numele de Piazza del Mercato Vecchio. Începând din anul 1888, pentru a o extinde, clădirile medievale, palatele, bisericile, au fost demolate, s-au construit noi clădiri, în unele funcționând magazine, cafenele, pe locul fostului ghetou Palazzo Levi (1890-1893), sediul Fundației de Asigurări, în partea de sud Palazzo delle Giubbe Rosse, partea de nord fiind formată de Hotelul Savoy și Palazzo del Trianon.
În partea de vest s-a ridicat Palazzo dell Arcone, cel mai impozant palat, prevăzut central cu enormul Arc de Triumf.
În piață a fost postat Monumentul Vittorio Emanuele II, în 1932 mutat în Piazza Vittorio Veneto. Treptat piața a devenit locul de întâlnire al artiștilor, după apariția fascismului (1919) în ea au avut loc ciocniri politice, postbelic întorcându-se artiștii, azi în ea performând numeroși artiști stradali. După proclamarea Republicii Italiene (1946), a fost numită Piața Republicii, nume folosit și azi.
În apropierea pieței, pe strada ce duce la Ponte Vecchio, se află Palazzo Davanzati, palat în stil renascentist, construit în secolul al XIV-lea de familia Davizzi, ulterior deținut de familia Davanzati, în care azi funcționează Museo della Casa Fiorentina Antica, care reconstituie atmosfera locuințelor nobiliare florentine medievale și renascentiste.
Lângă el, Chiesa e Museo di Orsanmichele se află pe locul unde a existat o mânăstire cu un mic Oratoriu, la mijlocul secolului VIII trasformat în Biserica „Sf. Arh. Mihai” (San Michele în Orto), demolată 1240 și construită o logie pentru comercializarea și procesarea grâului (1290). Distrusă într-un incendiu (1304), clădirea a fost refăcută (1337), de formă patrulateră, cu 3 etaje, la parter cu o loggie deschisă, destinată pieței grâului, apoi modificată (1380-1404), arcadele fiind închise cu zidărie și pe ele postate 14 statui prezentând sfinții patroni ai breslelor artelor și meșteșugarilor, executate de mari artiști ca Donatello, Verrocchio, Brunelleschi, etc.
În 1569, Cosimo I de Medici alocând etajele superioare Arhivei Contractelor și Testamentelor, clădirea a fost extinsă și transformată, unele scări și pasaje fiind desființate. În secolul XIX clădirea a fost restaurată, în timpul lucrărilor fiind făcute mici modificări.
Izbucnind războiul, în 1941 o parte din statui au fost îndepărtate, restul fiind acoperite cu materiale de protecție.
După ce biserica și statuile au fost restaurate (1984), în 1996 s-a inaugurat Chiesa e Museo di Orsanmichele, la primul etaj etalând 11 din statuile originale ce împodobeau exteriorul, la al doilea etaj cele 40 de sculpturi mici din gresie, sau piatră, care au decorat coloanele externe.
Printr-un program de finanțare, în anul 2000 frescele și statuile din biserică au fost restaurate, cele din exterior fiind înlocuite cu copii.
Deși puteam să merg direct în Piazza della Signoria, am ocolit puțin, pentru a vedea Loggia Mercato Nuovo, popular numită Mercato del Porcellino, constuită 1547-1551 de Ducele Cosimo I de Medici, ca spațiul acoperit, pentru comercializarea mătăsii și obiectelor prețioase. Loggia era mărginită de 20 de coloane, susținând arcade și 8 pilaștri, atunci decorați cu statui din marmură, azi fiind vizibile doar cele 3 statui postate în perioada 1892-1895). Pe tavan s-a creat o rozetă cu blazonul familiei de Medici, spațiul dintre el și acoperiș fiind destinat Arhivei Actelor Notariale, accesată prin interiorul stâlpilor de colț, pe scări în spirală.
În jurul anului 1633, copiind originalul roman de marmură, adus la Florența de familia Medici (sec. XVI), în fața „Farmacia del Cinghiale” (farmacia mistrețului), la est de piață, s-a postat statuia din bronz a mistrețului (Porcellini), ulterior mutată în partea de vest a pieței, decorând fântâna existentă acolo, numită de atunci Fontana del Porcellini. Metalul fiind afectat de jeturile continue de apă, începând cu anul 1857 statuia a fost înlocuită de mai multe ori cu copii, azi cea originală fiind păstrată în Muzeul Bardini. În timp botul mistrețului a fost lustruit de numeroșii turiști care, frecându-l, speră că le va aduce noroc și punând o monedă în gura lui, ea căzând în apa fântânii, le va împlini dorința reîntoarcerii la Florența.
În piață s-au desfășurat și diverse festivaluri populare. În timp logia a fost restaurată (1838), renovată (1904), în anii 1950 încăperile de sub acoperiș ocupate de Arhiva Istorică a Florenței, ultima restaurare fiind efectuată în anii 1996-2003.
Câteva minute și am ajuns în Piazza della Signoria, centrul orașului istoric, care găzduiește puterea civilă a orașului. Pe acel loc săpăturile arheologice din 1974 au descoperit ruinele băilor termale, ale Teatrului Roman și unor clădiri create sub domnia lui Hadrian (117-138), ale unei biserici creștine din secolul V, ulterior înlocuită cu Biserica Santa Cecilia (sec VIII-XIX) și Bazilicii Sf. Romulus, ambele distruse în sec X pentru construcția unor case, până în secolul XIII ocupate de ghibelini, apoi demolate (1268) pentru crearea pieței. În partea de nord 1299-1314 s-a construit Palazzo Vecchio, pentru reprezentanții breslelor profesionale, care din 1282 au guvernat orașul, având sediul în Palazzo Davanzati. Clădirea cu 3 etaje, prevăzute cu ferestre, înconjurate de arcade din piatră, terminată superior cu creneluri, a fost prevăzută cu un turn de 95 metri înălțime, Torre di Arnolfo, înălțat deasupra galeriei interioare, al cărui exterior a fost ulterior modificat (1592) și în 1667 pe el postat un ceas.
Curtea interioară a fost mărginită de o galerie cu arcade, susținute de coloane decorate cu sculpturi, deasupra arcadelor fiind postate cele 9 steme și blazoane ale orașului. Central s-a creat o fântână, având în mijloc statuia unui înger înaripat ce ține un pește în brațe.
Galeria a fost ornată cu fresce și statui, postate în nișele de pe pereți.
Numărul participanților la Consiliul Poporului crescând la 500, în 1495, prin extinderea clădirii cu un nou corp, la primul etaj s-a creat Salonul Cinquecento, decorat cu 2 fresce mari, prezentând Bătălia de la Anghiari realizată de Leonardo da Vinci și Bătălia de la Cascina de Michelangelo Buonarroti, numeroase sculpturi, după ce Florența a devenit capitala Regatului Italiei (1865-1871) fiind ocupat Camera Deputaților. În 1540, sub Cosimo I de Medici, palatul a devenit reședința familiei ducale, o parte din el fiind ocupat de Papa Leon X (Lorenzo de Medici). Azi o parte din palat e ocupat de apartamentele Primarului și consilierilor, altă parte funcționând ca muzeu.
În fața palatului, pe laterale, în sec XV au fost postate statuile Marzocco (1419-1420), un leu din piatră puternic, odihnindu-se cu o labă pe emblema cu crinul florentin, azi unul din simbolurile orașului, păstrat la Muzeul Național Bargello și statuia Giudita e Oloferne (1453-1457), în 1494 plasată în Piazza della Signoria, ca simbol al autonomiei politice a Republicii Florentine, ulterior mutată în mai multe locații și din 1988 în muzeul din Palazzo Vecchio, afară fiind postată o copie.
În fața intrării în palat s-au așezat statuia lui David de Michelangelo și statuia Hercules și Cacus de Brandinelli, azi înlocuite cu copii.
Pe locul unde se afla Teatrul Roman, în 1359 s-a construit Curtea de Mărfuri (Corte di Mercanzia), fondată în 1308, instituție care se ocupa de soluționarea litigiilor civile și comercial. Și azi pe fațada principală, superior, se pot vedea copiile stemelor celor 21 de bresle (arte), originalele fiind păstrate în muzeul din palat.
Apoi s-a creat Loggia della Signoria (1376-1381), cu arcade rotunde mari, în stil clasic, susținute de stâlpi, în stil gotic, acoperită, în care s-au desfășurat numeroase adunări publice și ceremonii oficiale ale Republicii Florentine, care au încetat în secolul XVI când, pentru o perioadă de timp (1527) în ea s-au campat soldații mercenari din legiunile Sf. Imperiului German Roman, după ei fiind numită și Loggia dei Lanzi.
Dorind să arate lumii că republicanii au pierdut puterea și el e guvernatorul absolut, în 1554 Cosimo I de Medici a postat în logie statuia lui Perseu cu Meduza, creată de Benvenuto Cellini, din bronz, de 3,2 metri înălțime, Perseu sprijinindu-se pe un picior, cu brațul stâng ridicând capul decapitat al Meduzei, ulterior statuile Șobolanul Sabinei (1585), Hercules și centraurul Nesso (1599), sculptate de Gianbologna.
În decursul secolelor, fiind decorată cu numeroase statui, logia a devenit un muzeu în aer liber, azi parte a Galeriei Uffizi. La sfârșitul secolului XVIII în ea s-au transferat sculpturi antice de la Villa Medici din Roma, cum ar fi unul din cei 2 lei de marmură, postați în părțile laterale ale scării de intrare, cel din dreapta fiind datat din epoca romană, cel din stânga în jurul anului 1600, grupul statuar Patrocles și Menelaus, din centrul logiei, cadou primit de Cosimo de Medici de la Papa Pius V, o copie a unei statui grecești din 230-240 î.e.n și cele 6 statui prezentând femei, situate în apropierea peretelui posterior, lângă ele existând și statui mai noi, exemplu Șobolanul din Polissena (1865).
Lângă Palazzo della Signoria, la comanda lui Cosimo I de Medici, în perioada 1560-1580 s-a construit Palazzo Uffizi, sediu administrativ al guvernului ducal, cu birourile pentru magistrați și funcționari, clădire în stil renascentist, cu un coridor central deschis, Cortile degli Uffizi, care se deschide printr-o arcadă dublă spre râul Arno. În palat Francesco I de Medici a creat o galerie privată în care a expus opere de artă, bijuterii, obiecte prețioase ale familiei de Medici și la capătul palatului, pe partea superioară a loggiei, o terasă, din care se puteau urmări diferitele ceremonii și spectacole desfășurate în piață (1581-1583).
Lângă colțul de nord-vest al Palazzo della Signoria s-a creat Fântâna lui Neptun (Fontana del Nettuno), inaugurată în 1565, un bazin octogonal în care central s-a postat statuia lui Neptun, zeul mărilor, ținând în mână un trident, cu chipul asemănător cu cel al lui Cosimo I de Medici, realizată din marmură albă de Cararra, în spatele lui 2 tritoni, ființe jumătate om, jumătate pește, care suflă în scoici, simbolizând controlul asupra apelor, toate așezate pe un car tras de 4 cai cu cozi de pește, 2 din marmură albă și 2 din marmură roz, care ies doar parțial din apă.
Pe marginea interioară a bazinului s-au postat nimfe și tritoni din bronz, în colțurile lui 4 statui din bronz, prezentând zeități marine, simblozând că, deși oraș de interior, Florența deține puterea maritimă și politică: Thetis, mama lui Achile, marea blândă, generoasă, Doris, mama nereidelor, abundența și rodnicia mărilor care hrănesc orașul-port Livorno, nou creat și controlat de Florența, Oceanus, titanul din mitologia greacă, ce controlează tot oceanul, dominația Florenței asupra apelor și rutele comerciale maritime și Nereus, tatăl nereidelor, înțelepciune, stabilitate și veșnicia mării.
Fiind folosită pentru spălarea rufelor și adăparea animalelor, pentru a o proteja, în 1592 fântâna a fost înconjurată cu un gard metalic. În decursul timpului a fost restaurată de mai multe ori (1720, 1812), ultima dată în anul 2020, când s-a reparat și sistemul de alimentare cu apă.
În 1587, la comanda lui Ferdinand I de Medici, s-a creat prima statuie excvestră din Florența. Terminată în 1594 și postată în piață, Statuia Cosimo I de Medici îl prezintă pe Ducele de Toscana călare, monument executat din bronz, situat pe un piedestal din marmură, ornat cu capricorni, stema lui Cosimo, 3 basoreliefuri ce descriu episoadele importante din viața sa și o inscripție în latină, sculptată în bronz, descriind realizările sale. În timpul restructurării orașului (sec. XIX) în piață s-au construit clădiri neo-renascentiste, primind aspectul actual.
Florența, oraș din vestul Italiei, străbătut de râul Arno, capitala regiunii Toscana, e considerat „leagănul Renașterii și al Umanismului”.
A fost construit în anul 59 î.e.n. pe locul unei așezări etrusce, ca și colonie romană, loc de retragere a veteranilor armatei Împăratului Iulius Cezar, numit atunci Florentia. O dată cu răspândirea creștinismului, în 393 în oraș s-a construit Biserica San Lorenzo, urmată de Biserica Santa Felicita (sec. IV-sec. V). Fiind situat pe drumul ce lega Roma de nordul Italiei, după căderea Imperiului Roman de Apus a devenit „teatru de lupte”, intrând pe rând sub dominația ostrogoților (405), bizantinilor (539), goților (541), lombarzilor (570), francilor (sec. VIII), sub ultimii instalându-se un sistem feudal, Florența devenind parte din Sfântul Imperiu Roman (Imperiul Romano-German).
La începutul secolului XI Margravul Hugo cel Mare și-a stabilit sediul de guvernare în Florența. Sub conducerea lui fracțiunea religioasă și-a consolidat puterea și în urma deciziilor episcopilor, în cadrul conciliului de la Florența (1055), multe stabilimente religioase au fost restaurate. Orașul a început să se dezvolte, în timp s-a extins pe ambele maluri ale râului Arno, peste care s-au construit poduri de legătură, s-a construit un nou zid de apărare, multe biserici, etc. și din 1115 s-a instaurat o guvernare republicană. În el stabilindu-se numeroși imigranți, în secolul XIII numărul populației ajungând în jur de 30.000, a devenit principalul centru al părții continentale din Toscana, în el funcționând mai multe ordine religioase: franciscan, augustinian, dominican, carmelitan, etc.
Populația s-a divizat în două fracțiuni, cei pro-imperiali (ghibelini) și cei pro-papali (guelfi), ducând la conflicte politice. Pentru a se apăra de eventuale atacuri, casele au început să fie construite cu turn de apărare și orașul a fost înconjurat cu ziduri noi. În secolul XIV au apărut și alte 2 categorii socio-politice: Magnati (clasa superioară)- nobili, cavaleri, comercianți, etc. și Popolo (clasa inferioară). Marea ciumă din 1348 a dezlănțuit numeroase revolte ale clasei inferioare. În final s-au format 3 bresle care au primit dreptul de a participa la guvernarea orașului. În această perioadă în oraș s-au construit Palazzo Vecchio și Domul, lângă care un secol mai târziu s-a ridicat Campanila și peste râul Arno Ponte Vecchio. Orașul a fost înconjurat cu al treilea rând de ziduri de apărare.
Marile familii nobiliare au început să lupte pentru a prelua guvernarea Ducatului Florenței, în 1434 aceasta fiind preluată de familia de Medici, începând cu Cosimo I de Medici, pierdută prin reinstaurarea Republicii Florentine (1494) și redobândită în 1512, cu sprijinul Spaniei, conducând în continuare Marele Ducat al Toscanei, cu capitala la Florența, până în 1737, când ultimul lor reprezentant, Gian Gastone de Medici, a decedat. Sub guvernarea lor orașul a înflorit, s-au construit multe palate, biserici, monumente, etc.
Ulterior Toscana a fost preluată de dinastia habsburgică de Lorena (1737-1801), apoi cucerită de Napoleon și transformată în Regatul Etruriei, ulterior anexată Imperiului Francez (1801-1814) și după căderea lui Napoleon reluată de Casa de Lorena, la guvernare trecând Ferdinand III, apoi Leopold II (1824-1859). Au urmat războaiele de independență italiană, Toscana fiind anexată Regatului Sardiniei și din 1861 Regatului Italiei, nou format, Florența devenind capitala lui până în 1871, când aceasta a fost mutată la Roma.
Florinul devenind banul etalon în Europa, în decursul secolelor Florența a finanțat dezvoltarea industriei în toată Europa, papalitatea, pe regii englezi în timpul Războiului de 100 de ani, etc. În oraș s-au născut, sau mutat, numeroase personalități, între care Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Galileo Galilei, Amerigo Vespucci, etc., ajungând să fie cunoscut în toată lumea pentru clădirile sale și realizările artistice.
Marea inundație din 1966 a distrus, sau deteriorat, multe dintre clădiri, majoritatea refăcute ulterior. Din 1982 centrul istoric al Florenței a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Fiind pentru câteva zile la Bologna, mi-am alocat o zi, pentru a vizita acest oraș renumit. În doar 40 de minute, cu trenul de viteză am ajuns în Gara Florența, de unde m-am îndreptat spre una dintre cele mai vechi biserici, în drum treversând Piața Unității Italiene (Piazza dell Unita Italiana), cu Obeliscul Eroilor din Războaiele de Independență (L’obelisco dei Caduti delle Guerre d’Indipendenza), o coloană de 15 metri înălțime, decorată cu coroane, la bază fiind postate plăci comemorative, creată în anii 1880-1882 la inițiativa „Asociației Veteranilor de Război din 1848-1849”, în amintirea celor care s-au sacrificat în timpul Revoluției Italiene.
Străbătând o scurtă stradă, am ajuns la Basilica San Lorenzo, creată în secolul IV, în afara zidurilor orașului, în 393 consacrată ca și catedrală. La inițiativa Papei Nicolae II în 1059 lângă ea s-au construit un Capitol și o mânăstire. După ce au fost preluate de familia de Medici (sec. XV), transeptul bisericii a fost mărit, s-a creat sacristia, apoi Cosimo de Medici a creat altarul principal și după 3 ani decedând, a fost înmormântat în biserică. În timp biserica a fost extinsă și modificată de mai multe ori, astfel la comanda Papei Leon X, din casa de Medici, Michelangelo a terminat fațada, s-a creat Noua Sacristie, acoperită de cupolă (sec. XVI), deasupra intrării Papa Clement VII a creat tribuna relicvelor, lângă ea s-a construit turnul-clopotniță, de 54 metri înălțime, azi dotat cu 4 clopote, cele 2 mari datând din 1740, în biserică a fost postată o orgă în stil baroc care, modificată în timp, s-a păstrat până azi.
În spatele altarului principal Cardinalul Ferdinand I de Medici a construit Capela Prinților, deținută de familie până la ultimul descendent. În ea au fost înmormântați membrii principali ai familiei și din secolul XVIII, în cripta bisericii, cei ai Casei de Lorena.
După suprimarea ordinelor religioase (sec. XIX), Capela Prinților a fost preluată de Stat, transformată în Muzeul Capelelor Medici și fosta Bibliotecă Medica Laurenziana, creată în cadrul mânăstirii de Papa Clement VII, a fost separată de complex.
În 1540, în onoarea tatălui său, Cosimo I de Medici a comandat o statuie, care urma să fie plasată într-una din capelele bisericii, dar piedestalul fiind prea înalt și arhitectul decedând, în 1592 a postat-o în Sala Grande din Palazzo Vecchio. În 1620 piedestalul a fost mutat în colțul pieței din fața basilicii, în 1812 transformat în fântână, cu baza din marmură de Carrara, în care se adăpau caii. Apoi a fost postată pe el statuia (1850), devenind actualul Monument Giovanni delle Bande Nere, prezentându-l pe căpitan, îmbrăcat în armura romană, așezat pe un jilț, ținând într-o mână, îndreptată spre genunchi, un băț de comandă, probabil o suliță ruptă, piedestalul fiind ornat cu sculpturi prezentând soldați care aduc căpitanului prada și prizonierii, pe laterale având stemele familiei de Medici. Monumentul a fost restaurat în anii 1995 și 2012.
Pe strada, lateral de statuie, se află primul palat deținut de familia Medici (mijloc sec. XV), Palazzo Medici Riccardi, clădire în stil renascentist, patrulateră, cu 2 etaje, înconjurând o curte centrală, mărginită de coloane corintiene, în care a fost postată statuia lui David, sculptată de Donatello.
În palat au fost găzduiți și unii artiști, îndrumați de sculptorul Bertoldo, precursorul primei Academii de Arte frumoase din Europa, Michelangelo trăindu-și adolescența acolo. În acea perioadă interiorul a fost ornat cu picturi și statui. În timpul Revoltei din 1494 Republica Florentină a confiscat palatul și a mutat comorile din el- bijuterii, opere de artă, etc., în Palazzo della Signoria. Ulterior familia s-a întors, dar fiind expulzată de mai multe ori, a abandonat palatul, acesta fiind preluat de Marele Duce Ferdinand II, care l-a vândut, drept recompensă pentru serviciile lor, familiei de bancheri Riccardi.
Până în secolul XVIII palatul a fost extins, păstrându-se fațadele originale, într-una din noile aripi s-a creat Biblioteca Riccardiana, curtea a fost ornată cu sculpturi, în grădină fiind amenajată o fântână, unde s-a postat statuia din marmură a lui Hercules, s-a creat o scară de legătură cu Capela Magilor, etc. Din lipsa fondurilor, în 1810 familia a vândut palatul guvernului ducal, care l-a transformat pentru birouri administrative, în el avându-și sediul și Garda Urbană.
Apoi s-a creat Biblioteca Morenia (1839), din 1865 palatul a găzduit Ministerul de Interne și din 1874 a fost achiziționat de Provincia, împreună cu Prefectura, care-l deține și azi, când e folosit ca sediu al Consiliului Local și locuiță a prefectului, o parte rămânând deschisă vizitării: Capela Magilor, unele expoziții temporare și Muzeul de marmură romană, situat în pivnițele de sub curte.
La sfârșitul secolul XIV familia de Medici a achiziționat câteva ateliere artizanale și câteva loturi deținute de un ambasador și un căpitan, pe locul lor construind Palazzo del Pegaso, pe care l-au deținut până în 1621, când a fost cumpărat de Bandino di Niccolò Panciatichi. Ulterior palatul a fost modificat, în 1741 fiind înălțat cu al doilea etaj, apoi interiorul amenajat pentru diverse utilizări, ajungând ca în 1865 la parter să funcționeze magazine și o cafenea, la primul etaj, după desființarea fostei capele, „Circolo diversario dei risorti”, loc de întâlnire al burgheziei din Florența și Torino, al doilea etaj fiind ocupat de locuințe. În 1910 palatul a fost vândut și până în 1913 transformat în Institutul Național de Asigurări. Din 1960 a devenit sediul Superintendenței și din 1973 până azi găzduiește Consiliul Regional al Toscanei (Consiglio Regionale della Toscana).
Pe aceeași stradă se află și Palazzo Bartolommei, clădire din secolul XVII, care găzduiește o instituție de credit.
Am ajuns în Piazza San Marco, numită după Basilica di San Marco, situată pe una din laturile ei, împreună cu mânăstirea, construită de benedictini în sec. XII, pe locul Oratoriului Sf. Gheorghe. În anii 1380 și 1420 interiorul bisericii a fost pictat, în timp refăcut, până azi păstrându-se doar câteva fragmente de frescă acoperite de tencuială. În 1435 la ordinul Papei Eugen IV au fost predate Ordinului Dominican care, cu ajutorul familiei de Medici, au renovat complexul. În 1512 s-a construit turnul-clopotniță, în interior, pe lateralele navei, s-au creat 8 altare, decorate cu picturi.
Nava a fost separată de prezbiteriu printr-o arcadă susținută de coloane și pilaștri. În el s-a postat altarul principal, deasupra corul cu orga, bogat ornamentate.
Deasupra criptei s-a construit o capelă separată, accesată din exterior, sub a cărui altar au fost depuse rămășițele sfântului. Interiorul ei a fost decorat cu picturi și basoreliefuri din bronz prezentând scene din viața sfântului.
În 1679 s-au refăcut tribuna și tavanul, decorat în 1725 cu pictura centrală ce prezintă Adormirea Maicii Domnului.
Până în 1712 s-a finalizat Domul, decorat în interior cu fresce, apoi s-a creat actuala fațadă (1777-1778) în stil neoclasic, împărțită de pilaștri și cornișe, cu un portal central, lateral de el câte o nișă, în care s-au postat statui, deasupra lui o fereastră, flancată de 2 decorații ornamentale, superior un basorelief decorativ și deasupra lui un timpan triunghiular.
În 1866 biserica a fost confiscată, o parte din mânăstire transformată în muzeu, ulterior revenindu-le iar dominicanilor.
Pe una din lateralele pieței se află Palazzina della Livia, construită în anii 1775-1780 ca sediu al unui birou grand-ducal, din 1786 devenind reședința iubitei marelui duce, dansatoarea Livia Malfatti Raimondi. Ulterior a găzduit o parte din birourile Direcției Generale a Oficiului de Stat și Fiscalitate (1865), când a fost ridicat al doilea etaj, având pe fațadă un balcon central și pe laterale, în 2 cercuri, basorelifuri prezentând ancora, simbolul unei bune navigații și delfinul, reprezentând cornul abudenței. Azi clădirea găzduiește Clubul Ofițerilor de Garnizoană (Circolo Ufficiali di Presidio).
În grădina din centrul pieței, în fața fostei Mânăstiri Sf. Caterina, ocupată ulterior de Comandamentul Militar și Ministerul de Război, se află Monumentul Generalului Manfredo Manti (1872). Statuia generalului, ținând în mâna stângă o sabie, în cea dreaptă un sul, presupus ca fiind înscris cu regulile armatei italiene, este așezată pe un piedestal de marmură înalt, ornat cu basoreliefuri prezentând scene de luptă și în cele 4 colțuri cu statui din bronz simbolizând Strategia, Tactica, Politica și Arta fortificațiilor.
În apropierea pieței a existat Mânăstirea Ordinului Servitorilor Mariei (serviți) care a fost desființată după unificarea Italiei (1861). O parte din ea a fost ocupată de Institutul Topografic Militar, nou înființat (1872). În 2014 armata toscană fiind desființată, din 2023, numit Institutul Geografic Militar (Istituto Geografico Militare), a trecut în administrația Comandamentul Militar din Roma.
La capătul străzii am intrat în Piazza della Santissima Annunziata. În partea de nord-est a pieței a existat un Oratoriu dedicat Madonnei, fondat de Contesa Matilda di Canossa în 1081. Pe locul lui Ordinul Slujitorilor Mariei a construit Biserica Santa Maria di Cafaggio, partea cea mai veche din actuala Basilica Santissima Annunziata, realizată în stil renascentist, al cărei interior a fost decorat în sec. XIV cu picturi.
În decursul timpului desfășurându-se pelerinaje, piața devenind prea mică, în 1299 municipalitatea a achiziționat terenul din fața bisericii și a creat o stradă, pentru a o lega de centrul orașului. În 1419 s-a construit Logia Institutului Inocentelor, primul orfelinat florentin folosit și de pelerini și bolnavi. Apoi a început construcția porticului bazilicii, terminat abia în 1599 și pentru a crea o latură uniformă pieței, legând mai multe case, în 1516-1525 s-a creat Logia Slujitorilor Mariei, în secolul XIX achiziționată de familia Budici și transformată în locuințe.
Cea mai veche casă a familiei Budici a fot cumpărată în 1549 de familia Griffins. Pe locul ei au construit Palatul Budini Gattai, clădire cu 2 etaje, al treilea fiind ridicat la sfârșitul secolului XVII, un secol mai târziu fiind extinsă. A fost deținut de mai mulți proprietari, din 1889 de familia Budini, care l-a renovat.
În 1599 Compania San Filippo Benizi a construit Oratorio di Francesco Poverini. În 1785 fiind suprimată, Compania s-a unit cu Comania San Francesco Poverini, formând Frăția Venerabilă a Sf. Girolamo și Sf. Francesco Poverini, care din 1911 a preluat Spitalul Inocenților. Azi în el funcționează Muzeul Inocenților (Museo degli Innocenti).
În piață a fost postat Monumentul Ferdinando I de Medici (1608), statuia din bronz a Marelui Duce de Toscana călare fiind situată pe un piedestal patrulater înalt.
Pe un teren al Spitalului Inocenților, încorporând și câteva case din apropierea Mânăstirii Santa Maria della Croce, în anii 1619-1621 s-a construit Palazzo della Crocetta, reședință a prințesei Maria Maddalena de Medici, a 8-a fiică a Ducelui Ferdinando, clădire în formă de „U”, prevăzută cu pasaje deasupra străzilor, acoperite de arcade înalte, unul spre Basilica Santissima Annunziata. După ce prințesa a decedat, pasajele au fost demolate, rămânând doar cel spre bazilică, palatul a fost reamenajat și din 1665 ocupat de un membru important al instanței, ulterior de alte personalități și membri ai Casei de Lorena,. În secolul XIX Florența devenind capitala Regatului Italiei, palatul a devenit sediu Curții de Conturi. O parte a palatul a fost transformată în Muzeul Etruscan și Muzeul Egiptean, din 1897 fiind inaugurat și Muzeul Topografic, distrus de marea inundație din 1966. După ce a fost restaurat (1984, 1988), palatul a devenit sediul Muzeului Național de Arheologie (Museo Archeologico), care funcționează și azi.
În 1643 pe laturile pieței s-au montat 2 Fântâni ale Monștrilor Mării (Fontane dei Monstri Marine), aduse din Livorno, piața primind aspectul actual.
Trecând pe sub arcada Muzeului de Arheologie, am părăsit piața și, îndreptându-mă spre Piazza Santa Croce, am urmat străduțele vechiului oraș, trecând pe lângă câteva clădiri istorice importante, una dintre ele fiind Marea Sinagogă, clădire în stil maur cu elemente arabe, romane și bizantine, acoperită cu plăci de travertin alb și calcar roz, prevăzută cu un dom central și două turnuri laterale, inaugurată în 1882. A fost construită de comunitatea de evrei ortodocși, veniți după Unirea Italiei la Florența și stabiliți în afara centrului orașului.
Biserica Sf. Ambrozie (Chiesa di Sant’Ambrogio) se află pe locul unde în 393, în timpul vizitei la Florența, a fost găzuit sfântul, prima clădire fiind menționată într-un document din 988. La sfârșitul secolului XIII biserica a fost refăcută în stil gotic, prezentând o singură navă, prezbiteriu și lateral de el câte o capelă mare, lângă ea s-a construit o mânăstire, din 1310 fiind preluate de călugărițele benedictine. În secolele XV-XVI în biserică au fost înmormântați mulți artiști.
În apropierea bisericii se află Piazza dei Ciompi, numită după revolta din 1378 în care muncitorii și meseriașii cereau participarea fiecărei clase sociale la guvernare, pe moment obținută, dar după înăbușirea revoltei, prin lupte violente, suprimată.
Pentru a muta vânzătorii de pește din piața veche mai aproape de râul Arno, în Piazza dei Ciompi s-a construit Loggia del Pesce (1569). În 1899 piața a fost desființată în timpul sistematizării zonei, când multe clădiri au fost demolate. A fost recreată în anii 1960 ca piață de vechituri, cu 4 rânduri de tarabe, înconjurând un spațiu central, avariate în incendiul din 2006. În anii 2017-2018 a fost reamenajată, în ea desfășurându-se târguri și alte evenimente.
Urmând străduțele înguste, mărginite de clădirile înalte de epocă. Una dintre ele, Palazzo Pepi, situat pe colțul dintre două străzi, a fost construit la începutul secolului XV, deținut pe rând de mai multe familii nobiliare care, achiziționând casele învecinate, l-au extins, din 1653 fiind preluat de familia Pepi, care-l deține și azi.
În capătul străzii urma să intru în Piazza Santa Croce.
Orașul Făgăraș este situat în vestul județului Brașov, la poalele munților Făgăraș, pe malul râului Olt.
Într-un document din 1291 este menționat, împreună cu localitatea Sâmbăta, ca aparținând familiei Voievodului Transilvaniei Ugrinus Csák. Începând din 1368 Făgăraș a fost deținut pe rând de domnitorii munteni, cetatea de piatră existentă fiind transformată într-o fortificație militară, prima dată atestată din 1455 într-un document emis de Iancu de Hunedoara.
bustul Doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul, dezvelit în 1938
Din 1467, la porunca Regelui Matei Corvin al Ungariei, Făgăraș a fost predat regalității, intrând in posesia principilor Transilvaniei, din secolul XVI devenind centrul administrativ al Țării Făgărașului, Dietele Transilvaniei, în care se întâlneau nobilii, sașii, secuii și reprezentanții religiilor romano-catolică, evanghelică-lutherană, calvină, mai târziu și unitariană din Transilvania, ținându-se acolo.
Inițial Cetatea Făgărașului a fost înconjurată cu un zid de apărare, un secol mai târziu s-au construit bastioanele, clădirile au fost modificate, primind aspectul de azi, după 1696 în cetate s-a stabilit garnizoana armatei austriece, din 1867 a devenit sediul garnizoanei maghiare, perioadă în care fiind asediată de 15 ori, nu a fost cucerită nicioadă. După Marea Unire (1918) a devenit sediul garnizoanei române, în perioada comunistă transformată în închisoare, azi în ea funcționând Muzeul Țării Făgărașului.
Încă din secolul XV în Făgăraș a existat o Mânăstire cu Biserică Romano-Catolică, distrusă în timpul Reformei Protestante (sec. XVI). Abia în 1737, primind aprobarea și terenul aferent, Ordinul Franciscan a început construcția Mânăstirii Franciscane cu Biserica „Sf. Treime”, atunci numită „Biserica Paterilor”, pe lângă care a funcționat și o școală. În 1760 un incendiu puternic, care a devastat orașul, a distrus biserica, acoperișul mânăstirii și școala, primele două fiind refăcute un an mai târziu. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Actuala Biserică Reformată s-a construit în perioada 1712-1715, pe locul vechii biserici ruinate, la intrarea ei fiind postate 2 coloane din vechiul edificiu.
Abia în 1625 Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen i-a permis comunității ortodoxe din Făgăraș să aibă un preot și următorul Principe, Gheorghe Rákóczi I, le-a aprobat construirea unei biserici, în afara localității (1648). Fiind distrusă de atacurile turcilor și tătarilor (1658), care au incendiat Făgărașul și zonele înconjurătoare, până în 1697 ortodocșii și-au oficiat slujbele în capela din cimitir. Pe locul ei Voievodul Țării Românești Constantin Brâncoveanu a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”- Brâncoveanu (1697-1698). În 1721 Papa Inocențiu XIII obținând independența Episcopiei față de Arhidieceza de Alba-Iulia și trecerea formală sub Arhiepiscopia Romano-Catolică de Esztergom, Făgăraș a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), moment în care biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală Episcopală (1723-1737), slujbele fiind oficiate în limba română.
Reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi a fost amenajată la etajul întâi al aripii de sud a cetății, dar a folosit-o scurt timp, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos. Următorul Episcop, Inocențiu Micu-Klein, prelat greco-catolic, membru al Dietei Transilvaniei, a preferat să-și construiască casa, în stilul renașterii transilvănen, în apropierea bisericii (1727), apoi și-a mutat reședința la Blaj (1737), localitate situată în centrul teritoriului Episcopiei.
Casa Inocențiu Micu-Klein
După Marea Unire a Principatelor Române (1918) Biserica „Sf. Nicolae” a devenit biserică vicarială greco-catolică și din 1948, când ritul a fost interzis de comuniști, a fost înapoiată Bisericii Ortodoxe Române.
După moartea Împărătesei Maria Theresa, primindu-se aprobarea Împăratului Iosif II (1771), s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, cu condiția să nu aibă turn, pentru a nu estompa turnul Bisericii Evanghelice din vecinătate.
Turnul a fost ridicat în 1791, după ce Dieta Transilvaniei a declarat ritul ortodox egal cu celelalte rituri, având aceleași drepturi, an în care s-a efectuat și pictura murală interioară.
Vechea Biserică Evanghelică Lutherană a fost înlocuită în 1843 cu actuala clădire, prevăzută cu un turn cu ceas și 3 clopote. În ea s-a păstrat vechea orgă (1780).
La începutul secolului XIX în Făgăraș s-au stabilit treptat evrei. După Revoluția din 1848, numărul lor crescând, comunitatea a construit Sinagoga (1870) existentă și azi. Cum sub comuniști mare parte din ei au emigrat, în timp Sinagoga s-a ruinat și în 1987 a fost închisă. După mulți ani a fost preluată de Fundația Comunitară Țara Făgărașului care, cu ajutorul Federației Comunităților Evreiești din România, a restaurat-o și din 2017 a fost folosită pentru desfășurarea de activități culturale.
În 1869 vice-comitele Făgărașului Ion Codru Drăgușanu a înființat prima Școală Superioară, cu predare în limba română și în perioada 1907-1909 s-a construit Gimnaziul Maghiar de Stat, clădire care între anii 1919-1920 a fost trecută sub autoritatea Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria. Ulterior a fost transformată în Liceu mixt (fete și băieți), în 1996 numit Colegiul Național „Radu Negru”.
În apropierea lui se află Biserica Unitariană (1910-1912), singura de acest rit din Țara Făgărașului, cu o comunitate mică, de cca. 100 persoane.
Vis a vis de ea, într-o clădire construită probabil în secolului XIX, a funcționat Banca Națională a României, din 1994 Banca Comercială Română și în 2011 a fost vândută.
În centrul istoric al orașului Făgăraș, într-una din clădirile vechi care mărginesc Piața Republicii, construită în 1903, azi funcționează Primăria Făgăraș.
Trecând de cetate, se ajunge la Catedrala Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, clădire în stil neobizantin, cu o cupolă centrală și 4 turnuri pe colțuri, a cărei construcție a început în anul 1995, dar din lipsa fondurilor a stagnat, interiorul nefiind terminat nici azi.
Lateral de ea se află Monumentul Eroilor, dezvelit în anul 2016.
Trecând de catedrală se ajunge la Casa de Cultură, după stilul arhitectural și funcționalitate, construită probabil în perioada comunistă (anii 1960-1980).
Am părăsit orașul pe lângă Spitalul Municipal Făgăraș, în curtea căruia am văzut Biserica „Sf. Cozma și Damian”, dedicată Sfinților doctori fără de arginți, ocrotitori ai medicinei și vindecării gratuite, construită în perioada 2001-2006.
Orașul Dej din județul Cluj, situat la confluența râurilor Someșul Mare și Someșul Mic, a fost prima dată atestat documentar din 1214, numit Dees, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul orașului fragmente ceramice neolitice, urmele unei așezări romane și ale exploatării de sare din zonă.
Statuia Lupa Capitolina– dezvelită în 2004 cu ocazia celei de a 100-a Adunări Generale a Asociației ASTRA
Ulterior a făcut parte din Voievodatul lui Menumorut, în jurul anului 900 atacat și cucerit de unguri, până în secolul XII aceștia ajungând să ocupe toată Transilvania, unele zone colonizându-le cu sași. În Dej sașii au fost aduși (1141-1143) mai ales pentru munca în mina Ocna Dej, situată la 3 kilometri de oraș, sarea extrasă fiind transportată în micul port din Dej, apoi pe râul Someș, exploatare care în decursul timpului a dus la dezvoltarea orașului, care până în 1784 a devenit reședința Comitatului Solnocul Inferior, ulterior a Comitatului Solnoc-Dăbâca.
La mijlocul secolului XIV în afara zidurilor orașului s-au așezat călugării augustinieni și până în 1453 au construit Biserica Sf. Ștefan, în stil gotic târziu. A rezistat până în timpul Reformei Protestante din Transilvania când biserica a fost preluată, capelele laterale au fost demolate, unele folosite ca magazii, clădirea reamenajată, din 1558 devenind Biserica Reformată Calvină. În 1591 a fost grav avariată de un incendiu, apoi devastată de trupele Generalului Basta (1602), ambele distrugând și orașul.
Ulterior a fost înconjurată cu zid de apărare, extins în 1612 și în perioada 1643-1650 restaurată, cu ajutorul Principelui Gheorghe Rákóczi I, când i s-a construit turnul de 71 metri înălțime. În secolul XVIII interiorul a fost amenajat în forma actuală, în anii 1884-1888 zidul fortificației medievale a fost înlocuit cu cel de azi, în 1960 exteriorul a fost renovat, ultima restaurare având loc în perioada 2017-2021.
Orașul a suferit și în secolele XVI-XVII, când au avut loc multe conflictelor politice și militare, familiile nobiliare dorind conducerea Principatului Transilvania, inclus în Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman dorind să-l cucerească. În anii 1630-1648 Gheorghe Rákóczi I fiind numit Principe al Transilvaniei, și-a amenajat la Dej curtea princiară, demolată în 1938. Garantând prin lege dreptul țărănimii de a-și alege liber cultul, indiferent de religia stăpânului feudal, sub conducerea lui orașul a înflorit. Călugării franciscani sosind în zonă, s-au stabilit la Dej, unde au construit Mânăstirea Franciscană și Biserica Sf. Anton de Padova (1726-1730), ansamblul fiind terminat în anul 1780.
A funcționat până la instaurarea comunismului, când călugării au părăsit-o, întorcându-se după 1989 și restaurând-o. Azi, ascunsă în spatele caselor ce mărginesc piața centrală a orașului, poate fi accesată traversând un gang.
Treptat în localitate s-au așezat români, în secolul XIX ajungând să reprezinte cca. 75% din locuitorii Comitatului Solnoc-Dăbâca. În anii 1883-1895 au construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, în stil baroc, pictura interioară fiind efectuată abia în perioada 1995-1996, când clădirea a fost restaurată.
La sfârșitul secolului XIX în Dej se afla o comunitate iudaică puternică, în jurul anului 1900 fiind formată din cca. 4.500 de persoane. Cu sprijinul lor, Rabinul Mendel Paneth a construit Sinagoga Dej (1907-1909), cu o capacitate de 900 de persoane, la vremea aceea una dintre cele mai mari din Europa Centrală și de Sud Est.
Tot în acea perioadă, finanțate de stat, s-au construit Palatul Justiției (1893-1894), clădire cu subsol, parter, etaj, înconjurând curți interioare, în care s-au amenajat 126 de încăperi, folosite de Tribunal, Judecătorie, Parchet, închisoare și Primăria (1905), în stil neogotic.
Palatul Justiției Dej
Primăria și Consiliul Local Dej
În oraș existând doar un gimnaziu, la inițiativa primarului Paul Roth, senatul orașului a aprobat înființarea unui liceu (1897), pentru care în anii 1897-1900 s-a construit o nouă clădire, din 1919 a fost numit Liceul „Andrei Mureșanu”, după poetul și revoluționarul român din Transilvania, din 1996 devenit Colegiul Național „Andrei Mureșanu”.
Pe lângă liceu „Societatea pentru literatură, istorie și etnografie a comitatului Solnoc-Dăbâca” a creat o colecție muzeală (1899), dar spațiul fiind neadecvat, exponatele au fost transferate la Muzeul Ardelean din Cluj și la Muzeul de Belle-Arte din Budapesta (1900-1904). În 1925 la Dej s-a creat un alt muzeu, din 1932 lângă el funcționând și o bibliotecă, ambele devastate de trupele horthyste (1940). Exponatele rămase au fost relocate de mai multe ori, din 2018 Muzeul Municipal Dej ocupând o clădire din centrul istoric al orașului, restaurată, în care la demisol s-a amenajat librăria muzeului o mică sală multimedia 3D, o sală de conferință, un birou de informații și la etaj sunt cele 6 săli de expoziție.
Încă de la mijlocul secolului XIX multe personalități din oraș propagau ideea Unirii Principatelor Române, astfel la Marea Adunare de la Alba Iulia (1918), unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, au participat 68 de delegați din comitat și 11 din Dej. Comemorând momentul istoric, în piața centrală din Dej s-a postat Monumentul Marii Uniri (1995), care-i înfățișează pe trei dintre conducătorii importanți ai adunării: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Stefan Cicio-Pop.
Interbelic, o dată cu reorganizarea administrativă a Regatului României, începând din 1920 orașul Dej a devenit capitala județului Someș care, după Dictatul de la Viena (1940), când România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, a fost cedat Ungariei.
În Dej instaurându-se dictatura militară, mulți români au fost expulzați și alții s-au refugiat în România. În 1944 7.800 de evrei din oraș și județ au fost închiși în ghetoul din Pădurea Bungăr, trimiși la Auschwitz-Birkenau, unde au supraviețuit cca. 800 din ei. În memoria lor în 1947 s-a dezvelit Monumentul Evreilor Deportați, 4 statui din bronz: un bărbat, 2 femei, una purtând un copil în braţe și în spatele lor un alt copil, postate pe un soclu înalt, pe care o placă comemorativă, scrisă în ebraică și română, amintește de holocaust.
După 1948, odată cu interzicerea ritului în România, Biserica Greco-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1740) a fost închisă. După 1989 ritul redevenind legal, s-a construit actuala biserică (1992-1994).
Fosta cazarmă militară a fost ocupată de Cercul Miltar Dej, clădire în care azi în 1995 s-a înființat Muzeul Militar „Regele Ferdinand I”. Prin uniformele, armele, medaliile, documentele istorice etalate, muzeul ilustrează evoluția armatei române de-a lungul timpului.
În decursul timpului în Dej s-au înființat Combinatul de celuloză și hârtie, Fabrica de mobilă, Fabrica de fibre artificiale, Protanul, Fabrica de conserve 11 iunie, Fabrica de cărămizi refractare Trasia, etc. și orașul s-a dezvoltat.
Vară. Timp liber. Am planificat o excursie până în nordul țării și împreună cu prietena mea Mirela am pornit la drum. Din Arad până la primul obiectiv, orașul Jibou, din regiunea istorică Transilvania, aveam de parcurs cca. 250 kilometri, inițial străbătând o parte din județul Bihor, unde am făcut un mic popas în centrul orașului Aleșd.
De acolo, spre nord, am intrat în județul Sălaj. În centrul comunei Crasna, la intersecția de drumuri, am văzut Biserica Reformată, clădire în stil gotic, din 1908 inclusă pe lista monumentelor istorice, construită în 1805 pe locul fostei biserici catolice din secolul XIII.
În drum am trecut pe lângă Lacul de acumulare Vârșolț, realizat în anii 1977-1979 ca sursă de alimentare cu apă potabilă pentru numeroase localități din județ.
Încă 30 minute de rulat spre nord-est și am ajuns în orașul Jibou, situat pe malul stâng al râului Someș, renumit pentru Grădina Botanică, punct turistic foarte vizitat.
Judecătoria Jibou
Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1205, cu numele Chybur, dar se presupune că era mult mai veche, fiind situată lângă drumul roman ce lega castrul de la Tihău de castrul Porolissum.
Primăria Jibou
În decursul timpului a fost locuită permanent și a urmat istoria zonei, locuitorii ei participând la Răscoala de la Bobâlna (1437), Răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), în anii 1610 și 1665 fiind devastată de invaziile turcești, un secol mai târziu iobagii alăturându-se Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), apoi Revoluției de la 1848.
După inaugurarea căii ferate Dej-Jibou-Zalau (1890), urmată de cea spre Baia Mare, Jibou a devenit un important centru feroviar și dezvoltarea localității a luat avânt. La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918), în care s-a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român, au participat și delegați din Jibou, conduși de deputatul George Petruca. Postbelic Jibou a fost reședință de raion din cadrul regiunii Cluj (1950-1960) și din 1968 a fost declarat oraș, de care azi aparțin administrativ 4 sate.
Casa de Cultură Jibou
În 1560 domeniul Jibou a fost deținut de baronul István Wesselényi, care și-a construit acolo un conac, din care până azi au supraviețuit doar ruine din fundație. În localitate exista o fostă biserică catolică (sec. XIII). Preluată de reformați, cu ajutorul financiar al baronului, Biserica Reformată a fost modificată în forma actuală. Ulterior incendiată de tătari (1658), avariată de armatele habsburgice (1705), de fiecare dată a fost refăcută, păstrându-i-se forma.
Moștenind domeniul, în 1778 Wesselényi Miklós a început construcția unui castel în stil baroc, înconjurat de un parc cu numeroase specii de copaci. Castelul Wesselényi prezintă un pavilion central și 2 aripi laterale, terminate prin câte un pavilion, pe fațada principală din nord o terasă mărginită de arcade, pe cea sudică un balcon cu balustradă din piatră. După moartea baronului, domeniul a fost moștenit de fiul său Wessélenyi Miklós al II-lea, care până în 1810 a finalizat lucrările, amenajându-se și 6 anexe- curie, grajd, manej, criptă, seră, şură, din care unele s-au păstrat până azi.
Miklós, lider al opozitiei nobiliare maghiare reformatoare împotriva conservatorismului monarhiei de Habsburg, luptând pentru eliberarea iobagilor, a ajutat mult dezvoltarea localității. A modernizat domeniul agricol, a adus vite, a organizat dresajul câinilor și a format herghelia de cai de rasă de la Jibou, la concursurile desfășurate acolo participând cai din toată lumea. Fiind membru al Academiei Ungare de Științe, în castel a creat un centru de cercetare, în care cei 10 învățăcei erau pregătiți pentru modernizarea domeniului agricol, urmând să o aplice în satele din Transilvania. În memoria sa în curtea Bisericii Reformate s-a postat Statuia Wessélenyi Miklós.
Pentru credincioșii catolici în 1886 s-a construit Biserica „Sf. Maria”, din 1925 devenită biserică parohială, numită Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.
După Al Doilea Război Mondial în castel s-a mutat Școala Gimnazială Jibou (1949), s-au creat un internat, bibliotecă, cantină, etc. Din 1957 în castel a funcționat și Școala Medie, apoi Liceul, când spațiile pentru internat au fost extinse și cantina mutată în clădirea fostului grajd, unde a funcționat până în anul 2000. Apoi o parte a castelului a revenit Palatului Pionierilor, după 1990 Clubul Copiilor, care a funcționat până în 2010. Din fostul parc înconjurător școlii i-au revenit 5 hectare, unde se aflau clădirile, curtea liceului și terenuri de joacă pentru copii.
În 1959 la catedra de biologie a liceului a sosit profesorul Vasile Fati. Văzând potențialul zonei, a făcut demersuri, în 1968 a primit 7 hectare din patrimoniul silvic și a fondat Grădina Botanică „Vasile Fati”, din 1970 devenită unitate independentă. În vestul castelului s-a amenajat o grădină romană, în care s-au amplasat vestigii arheologice aduse de la castrul roman Porolissum, ulterior mutate în Muzeul de Istorie Zalău.
În 1975 Primăria Jibou a alocat grădinii încă 6 hectare de teren și în 1978 a început amenajarea unui lac de acumulare, apa fiind necesară udării plantelor din grădină. Azi în Grădina Botanică este amenajat un rosarium și în zona din fața fostului castel se află numeroase ronduri cu diverse categorii de flori.
În Grădina Japoneză Mare și Grădina Japoneză Mică, se află câte câte un mic lac, în mijlocul lui o insulă, poduri și podețe de lemn, plante luxuriante, arbori și arbuști aduse din Orientul Îndepărtat.
Clădirile serelor adăpostesc numeroase plante tropicale, subtropicale, mediteraneene, soiuri de palmieri, plante ornamentale, medicinale, etc.
Într-o altă clădire se află acvariul, cu specii de pești oceanici și de apă dulce, între care piranha, rechini de apă dulce, floră acvatică, corali, etc.
După multe procese, castelul și o parte din anexe au fost retrocedate și azi sunt deținute de moștenitori, cripta, grajdul și manejul rămânând în posesia Centrului de Cercetări Biologice Jibou.
Actual populația orașului Jibou este majoritar română, doar cca. 11-12% fiind maghiari.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1998-2001)
Catedrala Ortodoxă „Sf. Prooroc Daniel” (2001)
Biserica Greco-Catolică „Neprihănita Zămislire” (2007)
La 20 kilometri sud-est de Jibou, pe dealul de la marginea comunei Gârbou, despre care bătrânii povestesc că ar fi fost format de sclavi, cărând pământul cu roabele și spinarea, se află ruinele fostului Castel Haller, din 2010 înscris pe lista monumentelor istorice. A fost construit în 1776, în stil baroc, de Guvernatorul Transilvaniei János Haller, an atestat de o inscripție de pe ruinele fostei porți de intrare în perimetrul înconjurat de ziduri de apărare, în care se aflau castelul și o Capelă Romano-Catolică, prevăzută cu un turn înalt din piatră (1783).
Între Haller János, conservator și vecinul său, baronul Wesselényi Miklós, reformator, au existat tot timpul neînțelegeri, culminând cu atacul lui Wesselényi, din 1781, când adunând o oaste de cca. 500 de iobagi, funcționari, vânători, a asediat și ocupat Castelul Haller, fapt ce a dus la arestarea lui, la porunca Iosif II de Habsburg. În secolul XIX, moșia trecând în proprietatea baronului Jósik, acesta a construit un castel, situat în altă locație și fostul castel a fost transformat în locuințe pentru angajații săi. În Monografia Comitatului Solnoc-Dăbâca în jurul anului 1900 în Castelul Haller sunt menționate ca funcționând Primăria, un Casino, o bancă și o școală.
În 1944 mare parte din clădiri au fost distruse, materialele ruinelor furate de localnici și folosite la construirea caselor, clădirile rămase fiind transformate în C.A.P. și depozit de materiale. Ulterior părăsite, treptat s-au ruinat, până azi supraviețuind doar poarta de intrare, turnul fostei capele și fântâna franceză din curtea incintei, pe care cu greu le-am depistat.
Orașul Turda, din 1968 municipiu încadrat în județul Cluj, este situat în partea de nord a Câmpiei Turzii, în stânga râului Arieș.
Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind numeroase vestigii paleocreștine și urmele unei așezări dacice, ulterior cucerită de romani și transformată în castrul Potaissa, perioadă când la porunca Împăratului Traian s-a creat și drumul care îl lega de Napoca, o copie a miliarului descoperit în comuna Aiton, datat din anul 108, azi fiind postată în orașul Turda.
În anii 166-167 în castru s-a stabilit Legiunea a V-a Macedonica, în jurul căruia s-a dezvoltat o așezare, care s-a dezvoltat mai ales datorită exploatării sării, din 193 fiind ridicată la rangul de municipium și din 198 devenită colonie, exploatare care a continuat și după retragerea romanilor (271).
În secolul VIII Turda aparținea de Voievodatul Gelu, unul dintre cele 3 voievodate care formau Ardealul. În jurul anului 900 a fost cucerit de unguri, până în secolul X colonizat, perioadă din care Turda a fost prima dată atestat documentar (1075), în ele fiind amintite minele de sare de la Castrum Turda, jumătate din ele, împreună cu mai multe sate din zonă, fiind donate călugărilor benedictini de Regele Géza I alUngariei. În secolul XII Turda a devenit reședința Comitatului Turda, în 1288 în oraș având loc prima adunare a nobililor transilvăneni.
Sub Regele Carol Robert de Anjou s-au construit 2 biserici romano-catolice, la mijlocul secolului XVI predate cultului reformat-calvin, care le-a păstrat până azi. Inițial romano-catolică, dedicată Sf. Ladislau, azi Biserica Reformată Turda Nouă, a fost construită în anii 1311-1340 pe locul unei Biserici Romano-Catolice din 1179,în stil gotic timpuriu, în 1504 s-a creat clopotnița în stil baroc și în secolul XV a fost înconjurată de un zid fortificat, de 4-5 metri înălțime, cu contraforturi, prevăzut cu 6 bastioane semicirculare și unul pătrat, în care locuia clopotarul, până azi supraviețuind doar unul din turnurile semicirculare și cel pătrat, prin care se intră în curtea bisericii. În decursul timpului a fost avariată în timpul conflictelor militare și de fiecare dată reparată, în secolul XVIII nava principală fiind refăcută în stil baroc.
Biserica Romano-Catolică Sf. Maria”, menționată în 1332 într-un registru papal de impozite, azi Biserica Reformată Turda Veche, a fost construită în cadrul Mânăstirii Ordinului Sf. Augustin. În jurul anului 1400 a fost reconstruită în stil gotic și în perioada 1445-1455 împrejmuită cu un zid de apărare, prevăzut cu 4 bastioane, când corul a trebuit demolat, biserica fiind prea mare pentru structura zidurilor.
Numeroasele bătălii desfășurate în decursul timpului au avariat zidurile, dar au fost refăcute treptat, în secolul XVII construindu-se și un turn-clopotniță, care s-a prăbușit în 1862, fiind înlocuit cu actualul turn (1904-1906), de 60 metri înălțime, prevăzut cu un ceas. Apoi bastioanele au fost demolate, pe locul loc fiind construite clădiri, până azi supraviețuind doar ruinele celui din sud-vest.
Pe locul bastionului din nord-vestul fortăreței s-a construit Casa Cămării de Sare, vamă pentru sarea extrasă la Turda. În secolul XVI a fost transformat în Palat Princiar, reședință a Principelui Ardealului Sigismund Báthory, până în secolul XVII extins spre nord și vest, și în perioada 1886-1887 consolidat, când la exterior s-au creat contraforți și prevăzut cu un balcon, primind forma actuală. Palatul a găzduit câteva din cele 127 de Diete ale Transilvaniei, ținute în Evul Mediu la Turda. Din 1929 a găzduit Casa de Cultură Turda, apoi la inițiativa Dr. Rațiu, cu ajutorul istoricului Ioan Russu, s-a amenajat Muzeul de Istorie, inaugurat în 1951, care azi etalează monede, înscrisuri, obiecte descoperite de arheologi, începând din perioada romană.
În 1366 Regele Ludovic I al Ungariei a emis Decretul de la Turda, prin care accesul la statutul de nobil se putea face doar de către cei ce aparțineau cultului romano-catolic și care trebuiau să dețină un certificat regal prin care li s-au atribuit terenurile avute în posesie. Neîncadrându-se în acele condiții, treptat clasa nobiliară română a dispărut. În plus birurile fiind tot mai mari, populația devenind tot mai nemulțumită, s-a alăturat Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438), care a fost înăbușită și în același an la Turda s-a întrunit Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio), prin care se aliau cu clerul catolic, sașii și secuii din Transilvania, eliminând total iobagii, majoritar români, din viața politică și socială.
Pe locul unei biserici romano-catolice vechi (1342), devenită prea mică, în perioada 1475-1504 s-a construit o altă biserică, cu hramul „Sf. Nicolae; Sf. Martin”, în a cărei structură a fost încadrată și biserica veche, din ea supraviețuind până azi 2 chei de boltă. Clădirea din piatră, în stil gotic, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, alipit în zona actualei intrări în biserică și înconjurată de un zid de apărare, de 12 metri înălțime, în secolul XVIII distruse de un incendiu.
În ea Dieta Transilvaniei a promulgat Edictul de la Turda (1568), emis de Ioan Sigismund Zápolya, Regele Ungariei și Principe al Transilvaniei, primul decret de toleranță religioasă prin care s-au stabilit ca religii de stat catolicismul, luteranismul, calvinismul, unitarianismul și acceptată religia ortodoxă. În același an biserica a fost predată Bisericii Unitariene, care a deținut-o până în 1721, când a fost retrocedată romano-catolicilor, devenind Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.
În incendiul din 1822 turnul-clopotniță, bolțile corului și navei s-au prăbușit. Ulterior a fost reconstruită, consolidată la exterior cu contraforturi și interiorul refăcut în stil neo-baroc.
În 1903 a fost renovată și 2 ani mai târziu dotată cu orgă. În Al Doilea Război Mondial fiind avariată, în 1945 a fost reparată, în 1961 s-a restaurat interiorul, lucrări care aveau loc și 2024, anul vizitei mele.
În 1467 Regele Matei Corvin l-a numit pe unchiul său Miklós Oláh Prefect al Salinelor din Ardeal, cu sediul la Turda. Acesta a permis minerilor români, ortodocși, să-și construiască propria biserică, numită „Biserica Tăietorilor de Sare”, azi Biserica Șovagăilor „Preasfânta Treime” din cartierul Turda Nouă. În 1709 a fost preluată de greco-catolici, care au reconstruit-o în forma actuală. Sub comuniști cultul fiind interzis, biserica a fost folosită de Biserica Ortodoxă Română, care i-a modificat interiorul.
Viața minerilor fiind foarte grea, în 1514 ei s-au alăturat Războiului Țărănesc condus de Gh. Doja, ulterior Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784).
În secolul XVIII în cartierul Turda Nouă s-au stabilit călugări franciscani. Sprijiniți de romano-catolici, care nu mai aveau biserică proprie, fiind preluată de unitarieni, în 1733 au cumpărat moșia Gyárfás de pe Calea Clujului și până în 1737 au construit Biserica Franciscană „Sf. Rege Ladislau”, în stil baroc.
În 1951 călugării au fost deportați în lagărele de muncă silnică, biserica fiind îngrijită de ultimul franciscan rămas, părintele Izidor, până la moartea sa (1994).
Din 2005 a intrat sub administrația bisericii romano-catolice, în ea fiind oficiate și slujbele greco-catolice pentru enoriașii din zona centrală și Turda Nouă.
După ce Regele Iosif II a emis Edictul de toleranță religioasă (1781), la mijlocul secolului XIX românii ortodocși și-au construit pe deal, în apropierea cimitirului, o Biserică de lemn, care a fost distrusă de un trăsnet (1861) și înlocuită temporar cu o Biserică de lemn adusă de la Sălciua. Ajutați de Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, care a instituit o colectă publică, în perioada 1861-1865 au construit actuala clădire din piatră și cărămidă, Biserica Între Români „Adormirea Maicii Domnului”, numită după cartierul în care se afla. În 1919, cu ocazia vizitei Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Turda, pictura interioară a fost restaurată. În 1942, în cadrul reparațiilor generale efectuate, s-a construit un nou turn, în locul celui vechi, care s-a dărâmat nu după mult timp de la construcția bisericii.
Deoarece, pentru a participa la slujbe, credincioșii greco-catolici trebuiau să se deplaseze până în Turda Nouă, la inițiativa Protopopului greco-catolic Basiliu Rațiu și finanțată de familia sa, în apropiere de Biserica Între Români s-a construit Biserica Greco-Catolică a Rățeștilor „Adormirea Maicii Domnului” (1839), numită după ctitorii ei. În decursul timpului slujbele au fost oficiate de preoți din familia Rațiu, o parte dintre ei fiind înmormântați în curtea bisericii. Sub comuniști cultul fiind desființat, în 1948 biserica a fost preluată de ortodocși, care au realizat actuala pictură interioară (1965-1966) și au renovat clădirea de mai multe ori.
Din 1876 Turda a devenit reședința Comitatului Turda-Arieș. Intelectualii români, dorind libertate națională și socială, au format un comitet, din care făceau parte Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Ioan Slavici, etc., întâlnirile având loc în casa Dr. Ioan Rațiu, din 1892 președinte al Partidului Național Romȃn din Transilvania. Acolo s-a redactat Memorandumul, care cuprindea doleanțele românilor din Ardeal. În 1892 Dr. Rațiu, împreună cu o delegație de 300 de români, s-au deplasat la Viena, pentru a-l prezenta Împăratului Franz Josef . Acesta i-a trimis la Budapesta, unde guvernul i-a acuzat de trădare, i-a arestat și închis în închisoarea de la Seghedin. După un an Rațiu a fost eliberat, s-a retras la Sibiu, unde a locuit până la deces. În amintirea lui în 1930 lângă Primăria Turda s-a postat statuia Dr. Ioan Rațiu.
Palatul Primăriei, în stil neo-renascentist, a fost construit în perioada 1884-1886, în partea de est a Pieței de Fân, pe locul unor case achiziționate și demolate, ca sediu al Prefecturii.
După desființarea Comitatului Turda- Arieș (1920) a devenit sediul Primăriei.
Lângă Prefectură s-a construit un palat în stil neoclasic, reședință a prefectului și subprefectului. Ulterior pentru o perioadă de timp a fost ocupat de Judecătoria Turda. Azi în el funcționează Banca Comercială Română (BCR).
La începutul secolului XX, orașul fiind în plină dezvoltare, în centru s-au construit și alte clădiri impunătoare, din 2015 unele înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Cluj.
În 1901-1902 fostul bastion de nord-est al fortăreței medievale, depozitul cizmarilor-tăbăcarilor și poarta Palatului Princiar au fost demolate, pe locul lor fiind construit Palatul Poștei și Finanțelor, în stil eclectic și neobaroc. Ulterior pentru o perioadă de timp a funcționat Primăria, postbelic fiind ocupat de Întreprinderea Comercială de Stat, Oficiul de Pensii și Oficiul Brațelor de Muncă.
Teatrul Național „Aureliu Manea”, clădire în stil eclectic cu elemente Secession, neobaroc și neorococo, a fost construit în perioada 1901-1904 ca sală de spectacole, în care se desfășurau și diverse evenimente (Vigado). După 1921 în ea au funcționat „Casina Intelectualilor Români” și cinematograful particular „La Grecu”, ulterior numit „Arta”, din 1922 și „Societatea Amicii Artelor”, în anii 1950 fiind inaugurat Teatrul de Stat, din 2014 numit după renumitul regizor, dramaturg și prozator. Azi clădirea găzduiește și Biblioteca Municipală „Teodor Murășanu”.
În zona teatrului, lateral de Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”, se află statuia Mihai Viteazul, din bronz, înaltă de 3,5 metri, situată pe un postament înalt. A fost inaugurată de Ziua Forțelor Armate (1988) în Piața Republicii și după sistematizarea centrului orașului mutată în actuala locație (2022).
Începând cu secolul XX orașul s-a industrializat, în 1911 înființându-se Întreprinderea chimică „Solvay”, apoi Fabrica de ciment și cărămizi (1913-1914), Fabrica de sticlă (1921), etc. Azi pe una din laturile Pieței Romane se poate vedea Fosta Fabrică de Bere Mendel, construită de un evreu bogat (1756-1814), clădirea principală fiind terminată în 1911, în anii 1920 numită „Fabrica de Bere Turdeana”. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost dezafectată, sub comuniști naționalizată (1947), ulterior cumpărată de „Fabrica de Bere Ursus” din Cluj-Napoca, apoi privatizată. Producția de bere fiind scăzută, proprietarii au închis-o și în 2006 vândut-o familiei Rațiu, care a dorit să creeze pe acel loc un Mall, proiect care nu a fost realizat.
În 1921 la Turda s-a înființat Protopopiatul Ortodox Român.
De el aparține administrativ Catedrala Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
A fost construită (1926-1935) pe un teren cumpărat de Primărie, din donațiile făcute de Banca Arieșeană, Societatea Femeilor Ortodoxe, diverse întreprinderi și persoane particulare, la inițiativa Protopopului Iovian Mureșan, care ulterior a fost înmormântat sub altarul ei, cu un turn-clopotniță asemănător unei cule oltenești, interiorul fiind pictat cu scene și personaje biblice. În timpul lucrărilor de restaurare din 1986 în partea stângă, lângă intrare, s-a descoperit o pictură ce-l prezintă pe Regele Carol II, în uniformă de general de vânători de munte, purtând pelerina „Ordinului Mihai Viteazul”, sub comuniști ascunsă sub un strat de vopsea.
În fața catedralei se află Monumentul Eroilor Aviatori, postat în 1942 în memoria celor 15 aviatori români căzuți în luptele aeriene purtate împotriva aviației sovietice în Al Doilea Război Mondial. Pe un soclu înalt din blocuri de piatră cioplită e așezat un vultur din bronz cu aripile întinse, purtând în ghiare o sabie și o cruce în cioc. În timpul recondiționării (2008) la baza lui s-a postat o placă inscripționată cu numele eroilor.
În timpul războiului, pentru respingerea trupelor hitleriste-horthyste, la Turda s-au purtat lupte grele, soldate cu multe decese. În memoria lor, în 1995 s-a postat Monumentul „Martirii de la Turda”, cu o placă pe care sunt inscripționate numele eroilor.
În zona Primăriei se află Monumentul Eroilor Revoluției din 1989, pe placa de la baza lui fiind inscripționate numele celor 14 eroi.
Azi la parterul caselor de epocă din centrul orașului funcționează diverse magazine, firme și restaurante, pe trotuarele largi vara fiind amenajate numeroase terase, un loc de promenadă și recreere a localnicilor.
Pe o străduță, lateral de artera principală centrală, se află Castelul Vânătorului, un complex hotelier cu restaurant și terase, spre care m-am îndreptat după vizitarea orașului.
A fost creat imitând forma unui vechi castel, cu turnuri, creneluri, drapele vechi fluturând în vânt, clădirile înconjurând o curte decorată cu plante și statui, amenajată cu terase, unde am servit și eu un ceai.
Orașul Parma este situat în partea de nord a Italiei, în Regiunea Emilia-Romana. A fost creat în anul 183 î.e.n. ca și colonie romană pe drumul ce unea Roma cu partea nordică a Imperiului Roman. Devenind un punct strategic și comercial important, în decursul timpului a fost atacat de barbari, ocupat de huni, apoi de longobarzi, în 1545 Papa Paul III dând orașul lui Pier Luigi Farnese, familie care a condus Ducatul de Parma până în 1731.
În secolul XIX armatele franceze au cucerit zona, Napoleon a pus-o la guvernare pe pe a doua sa soție, Arhiducesa Maria Luisa a Austriei, în 1817 aceasta devenind Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, care a condus până la moartea sa (1847), perioadă în care orașul a fost remodelat, s-au construit noi palate, piețe, s-au reorganizat vechile cartiere, etc. Din 1860 Ducatul Parma a fost anexat Regatului Italiei.
Orașul Parma fiind situat în apropiere de Bologna, unde eram cazată, m-am hotărât să-l vizitez. După o oră cu trenul am ajuns la Gara Parma (Stazione di Parma), inaugurată în 1859, când s-a finalizat calea ferată Piacenza-Bologna. În timp a fost extinsă cu 2 corpuri laterale mai mici și în perioada 2007-2014 modernizată.
În partea laterală a fațadei principale se află statuia lui Carlo Alberto Dalla Chiesa, fostul prefect al orașului și General al carabinierilor, asasinat în 1982 la Palermo într-un atentat mafiot.
Am urcat pe lângă Monumentul Vittorio Bottego, inaugurat în 1907 în memoria ofițerului armatei italiene, unul dintre primii exploratori occidentali din Jubaland (sudul Somaliei) și sudul Etiopiei, unde a condus 2 expediții. Statuia din bronz a exploratorului, îmbrăcat în uniformă colonială, e situată pe un „munte” din bolovani, ridicat pe o platformă, dotată cu un rezervor din care se revarsă apă, lateral de el aflându-se 2 statui prezentând războinici înaripați, reprezentând râurile Omo și Juba.
Deși timpul îmi era limitat, la amiază trebuind să mă întorc în Bologna, nu m-am îndreptat direct spre centrul orașului, ci am intrat pe străduțele din est, unde doream să văd câteva biserici și clădiri istorice.
Biserica Sf. Tereza a Pruncului Isus (Chiesa Santa Teresa del Bambin Gesù) a fost creată de Confraternitatea Rossi care în 1604 a folosit un mic Oratoriu al Bisericii Sf. Barnaba, ulterior transformat în Biserica Noii Treimi (1617). Până în secolul XVII clădirea a fost extinsă de 3 ori și în perioada 1862-1864 a primit forma actuală, cu fațada din marmură, în stil neo-renascentist, deasupra ușii de intrare ornată cu un basorelief ce prezintă Trinitatea.
Interiorul prezintă o singură navă, mărginită de câte 3 capele laterale.
Prezbiteriul e acoperit de o cupolă prevăzută cu ferestre, sub ea fiind postate statui prezentând sfinți.
Altarul principal e decorat cu pictura prezentând Trinitatea, încadrată de un oval aurit, mărginită de 2 coloane de marmură răsucite, în jurul ei fiind postate statui de îngeri.
În corul din stânga altarului e postată orga din 1788, modificată la începutul secolului XX și restaurată în 2013.
În 1920 biserica a fost preluată de Ordinul Carmeliții Desculți și din 1973 a fost declarată biserică parohială.
Biserica Sf. Francisc de Prato (Chiesa San Francesco di Prato), construită în secolul XIII, în cadrul unei mânăstiri, a fost prima biserică franciscană din oraș. În 1461 pe fațadă a fost creată o rozetă cu 16 raze, număr considerat de ocultiștii medievali ca reprezentând Casa lui Dumnezeu. În timp numeroase personalități au aderat la Ordinul Franciscan și unele au fost înmormântate în biserică, care în timp a devenit sediul central al Ordinului Minorit. Sub Napoleon ordinele religioase fiind desființate, biserica și turnul-clopotniță au fost transformate în închisoare, care a funcționat până în 1993. După ce a fost restaurată (2018), în 2021 a fost redeschisă ca biserică.
Vis a vis de ea se află fostul Palat Cusani (Palazzo Cusani), construit în 1450 pentru familia de nobili originari din Milano, cărora le poartă numele. Au deținut-o până în 1612, când au donat-o Municipalității, care a reamenajat-o, când curtea interioară a fost înconjurată cu logii mărginite de arcade susținute de coloane și în ea s-a mutat Universitatea Parma, Facultățile de Medicină și Drept, care au funcționat până în 1768.
După 10 ani Ducele Ferdinand I de Bourbon a mutat în clădire monetăria (zecca) și în centrul curții interioare a adus de la Palatul Grădinii statuia Hercule și Anteo. În 1820 Ducesa Maria Luisa a preluat palatul, l-a conectat cu penitenciarul, a înlăturat monumentul și s-a mutat în el. Între anii1924-1983 în el a funcționat o școală medie, în Al Doilea Război Mondial o parte din clădire fiind transformată în adăpost antiaerian. Școala a fost mutată după cutremurul din 1983, care a avariat clădirea. Ulterior a fost refăcută, în curte s-a readus statuia, din 2002 devenind sediul Casa Muzicii (Casa della Musica), cu sală de concerte (158 locuri), auditoriu, bibliotecă, săli de clasă, etc. și al Institutului Național de Studii Verdi.
În fața clădirii, celebrând bicentenarul nașterii muzicianului, a fost postată statuia lui Giuseppe Verdi. Din bronz, cântărind cca. 400 kilograme, în mărime naturală, compozitorul e așezat pe marginea unei bănci, într-o poziție relaxată, cu o mână parcă dirijând.
Pe cealaltă parte a străzii în secolul XVII a existat Biserica Sf. Elisabeta. După ce a fost restaurată, din 2007 în ea funcționează Casa Sunetului (Casa del Sono), un muzeu cu peste 400 de exponate ce arată evoluția în timp a instrumentelor muzicale și modul de transmitere a sunetelor.
Depășind-o, am trecut pe lângă Piazzale Salvo D’Acquisto, un mic parc în care e postată statuia Sf. Pio de Pietrelcina (statua San Pio da Pietrelcina), din 1991călugăr al Ordinului Frații Minori Capuccini, în 2002 proclamat sfânt de Papa Ioan Paul II.
Pe una din marginile parcului se află Palatul Borri (Palazzo Borri), construit în perioada 1730-1740, care azi găzduiește diverse instituții, birouri și spații pentru activități culturale.
Biserica Sf. Benedict (Chiesa San Benedetto) și mănăstirea alăturată au fost construite în 947, în perioada 1498-1501 reconstruite și în 1580 predate de Papa Grigore XIII unei fraternități laice, inspirată de Sf. Ieronim, care în timp a format Ordinul Benedictin (cerșetor).
În 1668 ordinul a fost suprimat de Papa Clement IX, biserica predată clerului diecezan, din 1889 preluată de Ordinul Salezian, înființat de Sf. Ioan Bosco și transformată în Institut Salezian, mânăstirea într-un colegiu religios pentru bărbați, în nordul ei fiind creat și colegiul feminin.
În 1305 la Parma a sosit Ordinul Slujitorilor Mariei, numiți și serviți, care s-a stabilit în vechiul Oratoriu al Bisericii Sf. Maria. În 1526 au reconstruit-o, numit-o Biserica Sf. Maria a Slujitorilor (Chiesa Santa Maria dei Servi) și au folosit-o până în 1789, când ordinul a fost suprimat și biserica preluată de Ordinul Dominican. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, biserica și mânăstirea au fost transformate în spital militar. Ulterior în ele a funcționat Azilul de bătrâni Don Gnocchi.
De acolo m-am îndreptat spre strada Republicii, pe care urma să ajung în centrul istoric al orașului. Situată pe colțul dintre ea și alte 2 străzi, am văzut o clădire în stil neoclasic, fostul Palat Marchi (Palazzo Marchi), construit între anii 1770-1774 pentru Marchizul Scipione Grillo, Duce de Anguillara. În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, ultima fiind familia Marchi. În Al Doilea Război Mondial a devenit sediul Comandamentului provincial al armatei republicane, motiv pentru care în 1944 a fost atacat de partizani, care au reușit să ia numeroase arme și muniție. Ulterior familia Marchi l-a restaurat. În el a funcționat Institutul de Studii Verdiundare, între 2003-2009 a fost ocupat de Fundația Arturo Toscanini, o instituție muzicală și din 2023 deschis publicului cu expoziții temporare de artă.
Laturile palatului delimitează o curte interioară pătrată, înconjurată de arcade susținute de coloane (qvadriportic), din care se pătrunde în a doua curte, cu deschidere spre una dintre celelalte străzi.
Biserica Sf. Mormânt (Chiesa San Sepolcro) a fost construită în 1257, în stil gotic, pe locul unei biserici vechi (1100) și lângă ea mânăstirea canonicilor luterani. În decursul timpului biserica a suferit modificări, în perioada 1493-1495 transformată în stil renascentist, în 1616 i s-a adăugat turnul-clopotniță în stil baroc, în 1753 interiorul a fost pictat, apoi partea dreaptă a fost refăcută în stil neoclasic (1780). Din 1798 au fost preluate de dieceză, care le-a predat Ordinului Dominican. Acesta a restaurat biserica și a transformat mânăstirea în azil pentru fetele sărace.
Interiorul prezintă o singură navă, flancată de câte 5 capele laterale, decorate cu picturi prezentând sfinți și scene biblice. Orga, veche din 1656, a fost refăcută în 1789 și 1925.
Altarul principal e decorat cu un Crucifix și o pictură care îi prezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri și Sf. Ioan predicând. Biserica a fost restaurată în anul 2005.
Biserica Sf. Anton Abate (Chiesa Sant Antonio Abate) a fost construită în perioada 1386-1404 pentru Ordinul Antonian, vis a vis de spitalul acestora, adepții ordinului ocupându-se în principal de vindecarea bolnavilor. În 1712-1766 cu ajutorul Papei Clement XIII, biserica a fost reconstruită în forma actuală, cu o singură navă, mărginită de câte 2 capele laterale, interiorul pictat în frescă, altarul principal fiind decorat cu statui din stuc prezentând Predica lui Isus pe munte, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Luca și Evanghelia după Toma și o frescă înfățișând scena apoteozei Sf. Anton.
Despre Palatul Rangoni Farnese (Palazzo Rangoni Farnese) nu se știe când a fost construit, dar apare în scriptele din secolul XVI ca aparținând lui Bartolomeo Cantelline. În 1572 l-a vândut Contelui Giulio Rangoni care pe fațada principală a creat portalul din marmură, flancat de 2 statui, deasupra lui fiind așezată stema familiei Rangioni, care s-a păstrat până azi.
În perioada 1690-1762 a fost deținut de prinții Farnese. Împreună cu averile familiei, palatul a fost confiscat de Camera Ducală, care l-a restaurat și folosit ca sediu administrativ al Finanțelor și Întreprinderilor, din secolul XIX al Direcției Economice, când a fost numit Palazzo della Finanza. În perioada fascistă o parte a interiorului a fost transformată, devenind sediul fasciștilor, din 1943 a fost ocupat de Garda Națională Republicană și postbelic de Prefectură (Prefettura), care funcționează și azi.
Vis a vis de el, pe colțul a 2 străzi, se află Palatul Dazzi (Palazzo Dazzi), construit în anii 1794-1797 pentru Marchizul Gian Francesco Corradi Cervi, căpitan al milițiilor ducale din Parma și în secolul XIX cumpărat de familia Dazzi. Clădirea în stil neoclasic, cu 3 etaje și mansardă, deasupra căreia sunt postate statui, prezintă un balcon central, mărginit de 2 pilaștri care, împreună cu cele 2 coloane centrale, susțin cornișa și timpanul triunghiular.
Biserica Sf. Cristina (Chiesa Santa Cristina) se află pe locul fostei capele Sf. Cristina, construită în 987, atunci la limita estică a Parmei. În 1629, la cererea Ducesei Regente Margherita Aldobrandini, văduva lui Ranuccio I Farnese, al 4-lea duce de Parma, Papa Urban VIII a dat capela și câteva clădiri din apropiere Ordinului Teatin. Fiind apreciat pentru ajutorul dat populației în epidemia de ciumă (1630), Ordinul a primit aprobarea și în perioada 1649 -1662 au construit biserica, cu mănăstirea alăturată, fațada rămânând neterminată din lipsa fondurilor. Sub Napoleon, când ordinul a fost expulzat, biserica a fost ocupată de trupele militare. Bombardamentele din 1944 au avariat clădirea, fiind restaurată abia în 1983.
În interior prezintă o navă centrală mare, cu tavanul pictat în frescă, prezentând scene din viața Sf. Cajetan.
Nava e separată de cele 2 nave laterale prin 6 pilaștri cu capiteluri dorice, ce mărginesc arcade.
Navele laterale sunt împărțite prin arcade în secțiuni, acoperite de mici domuri decorate cu fresce.
În ele se deschid câte 4 capele laterale, ce au altarele decorate cu picturi prezentând scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate.
Altarului principal, din lemn aurit și imitație de marmură, e decorat cu pictura în ulei care prezintă martiriul Sf. Cristina.
În 1720 deasupra ușii de intrare s-a creat corul, dotat în 1764 cu orgă.
Aproape de Piazza Giuseppe Garibaldi se află Biserica Sf. Vitale (Chiesa San Vitale), atestată documentar din secolul XI. La cererea Ducelui Ranuccio II, fiul Ducesei de Parma Margherita de Medici, în 1644 biserica a fost preluată de Compagnia del Sufragio, o congregație care urmărea salvarea sufletelor din Purgatoriu, fondată în 1627 și recunoscută prin Bula Papei Inocențiu X. Fiind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu actuala biserică (1651-1666), în stil baroc, având fațada principală formată din 2 secțiuni suprapuse, despărțite de cornișă, cea superioară împărțită de 4 pilaștri ionici, central cu o fereastră dreptunghiulară și lateralele cu nișe, decorate cu statui, cea inferioară de 6 pilaștrii ionici, cu 3 portaluri, cel central cu un timpan din marmură, susținut de 2 coloane, cele laterale cu nișe decorate cu statui.
Interiorul e format dintr-o singură navă și 10 capele laterale, decorate cu picturi, majoritatea din secolul XVII, ce prezintă sfinții cărora le sunt dedicate: Sf. Borromeo, Sf. Francisc din Paola, Sf. Anton, Nașterea Maicii Domnului, etc., sau scene biblice.
În partea stângă a transeptului se află Monumentul Beccaria, un grup sculptural ornat cu numeroase basoreliefuri și statui, în centrul căruia se află altarul, cu pictura Răscumpărării, mărginită de statui și coloane de marmură.
Altarul principal, din marmură policromă, acoperit de o cupolă ornată cu picturi, prezintă central un Crucifix și în spatele lui tablouri ce prezintă scene din viața Sf. Vitale. Sub altar se află urna cu moaștele sfântului, aduse în 1648 de la Roma și lângă el, deasupra corurilor, noua orgă (2006).
Excursiile Monicăi 