Peștera Ghețarul de la Scărișoara, județul Alba

Ne-am îndreptat spre localitatea Gârda din județul Alba pentru a vedea Peștera „Ghețarul de la Scărișoara”, cel mai mare ghețar subteran din sud-estul Europei, protejat încă din 1933. Aceasta se afla la aproximativ 16 km de localitate, în Parcul Natural Apuseni.

De la Gârda am rulat de-a lungul văii Gârda Seacă până în cătunul Ghețari, unde am lăsat mașina și am continuat drumul pe jos.

Prima mențiune despre existența acestui ghețar a fost găsită într-un document semnat de Împărăteasa Maria Tereza în care se permitea tăierea de copaci pentru repararea scărilor de lemn pe care se făcea accesul la ghețar. Ca locație turistică e menționată în diferite cărți, prima dată în 1847, apoi 1863 când peștera a fost topografiată de Adolf Schidl. Renumitul speolog Emil Racoviță a fost cel care a făcut primele cercetări științifice ale peșterii, publicate în 1927.

Ghețarul a fost explorat prima dată abia în 1947, ulterior între anii 1963-1968, 1982-1992. El face parte din sistemul carstic Ocoale-Ghețar-Dobrești. În freatic, porțiunea superioară s-a surpat și apele Văii Ocoale au coborât în subteran. Porțiunea rămasă uscată, în timpul glaciațiunilor s-a umplut cu gheață, prin avenul prăbușit. În perioadele în care temperatura crește gheața de la suprafață și de la baza ghețarului se topește iar în perioadele de îngheț se depune alt strat. S-a estimat că gheața de la bază are aproximativ 4.000 de ani.

După ce am plătit biletele de intrare și ne-am îmbrăcat gros, în peșteră fiind o temperatură de 0,5 grade Celsius vara, iarna -20 grade Celsius, când nu prea este vizitată, am așteptat, împreună cu ghidul, să se adune grupul. Intrarea s-a făcut prin gura avenului, o deschizătură în pădure, largă de 60 de metri.

Am coborât pe scări metalice ce acopereau o potecă îngustă săpată în stâncă. O parte din pereți era acoperită de floră variată. Vizita urma să dureze 45 de minute.

Urmând traseul pereților avenului, a urmat o porțiune cu scări din lemn. Toată coborârea s-a făcut la 48 metri, adâncimea avenului. De fapt adâncimea totală e peșterii este de 105 metri.

Peștera, o încăpere unică de 700 m, a fost teoretic împărțită în mai multe săli. Scările duceau în Sala Mare, un portal de peșteră înalt de 24 metri și lat de 17 metri. În interior era interzisă fotografierea cu blitz.

Podeaua sălii era din gheață, de fapt fața superioară a blocului ce formează mijlocul peșterii. Blocul se întinde pe 3.000 metri pătrați. Ne-am deplasat deasupra gheții pe o „potecă” din lemne care, după o buclă, se întorcea paralel cu prima.

În această peșteră gheața nu s-a format ca în majoritatea altor peșteri, prin tasarea zăpezii pe fundul avenului, ci datorită ventilației speciale, prin doi curenți de sens opus. Iarna, aerul rece și cu densitate mai mare, de la exterior, pătrunde la interior și aerul cald iese la exterior. Vara, aerul din interior, mai greu, nu se poate ridica și menține zăpada și gheața.

Fauna este foarte săracă. În gheață a fost descoperit un schelet de capră neagră conservat aproape complet.

Ne-am îndreptat spre partea numită Biserica, ultima care făcea parte din traseul turistic, restul peșterii fiind rezervație științifică. Cuprindea numeroase stalactite și stalagmite din gheață, unele permanente, altele care își schimbau forma în funcție de anotimp, topindu-se vara și refăcându-se iarna. Zona era limitată de un gard din sârmă înalt pentru a opri accesul vizitatorilor. În trecut, când peștera nu era amenajată în scop turistic, ghețarul a fost alterat de persoane care s-au aciuat în peșteră, au înnoptat, aprins focuri și lăsat în urma lor gunoaie.

Timpul alocat a trecut foarte repede așa că ne-am întors la scările de lemn.

O ultimă privire spre înaltul cerului ce se vedea la capătul de sus al avenului și am urcat cu atenție, pentru a nu aluneca, tălpile noastre fiind umede.