Cetatea Șoimoș, monument istoric, se află pe dealul Cioaca Tăului, pe malul drept al râului Mureș. Localitatea Șoimoș aparține orașului Lipova din județul Arad, județ în care se mai găsesc cetățile Șiria și Dezna.

Cetatea Șoimoș fost ridicată pentru apărare împotriva invaziilor tătare în timpul domniei regelui maghiar Béla al IV-lea (1235-1270). Prima atestare datează din anul 1278 când „Castrum Somos” a fost donat de banul Pál fiilor fratelui său dar, după legenda care circulă era vorba de trei surori care au construit cele trei cetăți. Fiecare a considerat că cetatea sa va fi prima terminată. Pentru trufia lor au fost pedepsite fiind transformate în șerpi albi, fiecare cu o coroană pe cap și o cheie de aur în gură care, la miez de noapte bântuiau curțile cetăților în așteptarea unui salvator care să le transforme iar în domnițe și cetățile să devină strălucite.

Invaziile tătare au distrus-o și la ordinul regelui Béla al IV-lea a fost refăcută (1245). O nouă invazie, a Hoardei de Aur (1285), a fost respinsă și cetatea a rezistat. În secolul XIV a fost stăpânită de voievodul Ladislau Kán al II-lea iar după 1315 a devenit reședința comiților de Arad. În secolul XV succesiv a avut mai mulți stăpâni, unul dintre ei fiind Iancu de Hunedoara (1456-1471).

Din 1509 cetatea și domeniul au intrat în stăpânirea dură a lui Gheorghe Hohenzollern de Brandenburg împotriva căruia s-au răsculat românii și maghiarii conduși de Gheorghe Doja cu ajutorul garnizoanei cetății care li s-a alăturat au cucerit-o și, pe un deal din apropiere au instalat tabăra. Răscoala a fost înăbușită (1514) de trupele voievodului Ioan Szapolay, un pretendent la tronul Ungariei, care a preluat cetatea în folos personal.

În 1541 Transilvania a devenit principat autonom și cetatea a devenit reședința principelui Ioan Sigismund și a mamei sale Isabela, perioadă în care au fost adăugate bastioanele externe și cetatea a fost remodelată în stilul Renașterii.

Pentru o perioadă scurtă de timp (1552-1559) cetatea a fost ocupată de turci apoi recucerită de armatele lui Mihai Viteazul. Reluată de turci în 1616, a devenit bază militară otomană până în 1688 apoi a fost părăsită. După Pacea de la Karlovitz (1699) aceștia au demolat-o rămânând doar ruinele. Nu a fost reconstruită deoarece și-a pierdut importanța militară.  Doar în secolul XX s-au făcut minore lucrări de consolidare a zidurilor care au supraviețuit.

Pentru a ajunge la cetate aveam două variante: o potecă mai lină ce înconjura o parte de deal sau o potecuță ce urca abrupt. Am ales-o pe a doua.

Degeaba am ajuns în dreptul fostei porți de intrare. Podul de lemn era impracticabil. A trebuit să să ocolim zidurile pentru a putea intra în perimetrul cetății.

Curtea interioară largă (35×22 metri) era înconjurată de porțiunile de ziduri rămase „în picioare”. Era un loc de recreere pentru mulți iubitori de natură cetatea fiind situată la doar câteva zeci de kilometri de orașul Arad.

Spre nord fusese cândva palatul reginei Isabela…un turn al porții de intrare…alt turn înalt…ferestre…toate năpădite de natură.

La exterior era o potecuță bătătorită. A trebuit să o urmez.

Printr-o porțiune lipsită de ziduri priveliștea Mureșului curgând alene, dealurile înconjurătoare, parcele agricole lucrate intercalate de porțiuni de natură sălbatică, străbătute de șinele de cale ferată privite într-o zi luminoasă și într-o liniște deplină erau minunate.

Nu se mai putea înainta. De la zidurile cetății, în exterior, porțiunea de deal era aproape verticală.

Un ultim efort-coborârea dealului. Nu l-am simțit privind dealurile înverzite cu nuanțe de arămiu și casele comunei care deveneau din ce în ce mai mari.

Citește și Comuna Conop cu patru sate aparținătoare, județul Arad