Comuna Sânpetru Mare este situată în zona de nord-vest județului Timiș. A fost atestată documentar din 1333 cu numele de sacerdos Sancto Petro. Localitate românească, din 1404 au început să se așeze familii de sârbi. Un secol mai târziu i s-a schimbat numele în Velika Szent-Peter (1558) apoi sub ocupația otomană, sârbii devenind majoritari, l-au numit Raczenpeter însemnând Sânpetru Sârbesc (1690-1700).

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae”

După alungarea turcilor, sub ocupația habsburgilor a fost colonizată cu români aduși din Transilvania (1748). Apoi au venit germani din localitățile vecine care, la marginea comunei, au înființat Sânpetru Nou, un fel de cartier german care din 1868 a devenit independent și mult mai târziu (1960) a fost reinclus în Sânpetru Mare.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1889)

Postbelic numărul germanilor a scăzut, aceștia au emigrat masiv după 1989 și localitatea a fost ocupată de români.

Biserica Ortodoxă Românească

De comuna Sânpetru Mare aparține administrativ satul Igriș, situat spre nord, pe malul stâng al râului Mureș, râu peste care și azi încă funcționează un pod plutitor. Pe acel loc în anul 1179 s-a înființat mânăstirea călugărilor cistercieni, veniți din Franța, care au devenit proprietarii zonei și lângă ea s-au mutat mai multe familii de nobili. Mânăstirea a fost fortificată cu ajutorul Regelui Andrei al II-lea, care a și fost înmormântat acolo. A fost cucerită de tătari (1242) care au lăsat în viață călugării dar au decimat nobilii. După retragerea lor, mânăstirea a fost refăcută și întărită cu bastioane.

Biserica Penticostală Golgota (construită în 1910 ca Biserică Catolică)

Considerând-o foarte puternică, Regele Ladislau al IV-lea și-a păstrat acolo coroana și tezaurul apoi a apărat-o cu oștile împotriva cumanilor (1280). În jurul anului 1500 mânăstirea și proprietățile ei au intrat în posesia Episcopului de Cenad. Călugării au părăsit-o, mutându-se în zona Sibiului, apoi a fost preluată de Prefectul de Timiș care a populat localitatea cu grăniceri sârbi (1541). În 1551 mânăstirea a fost predată turcilor. Pentru o perioadă de timp localitatea a fost părăsită apoi s-au mutat acolo familii de sârbi. Sub habsburgi a trecut din proprietar în proprietar.

În localitate au început să se mute familii de români venite din zona de graniță a Mureșului și din munții Apuseni (1715, 1750-1790). Ortodocși, au construit o biserică din văiugă (1758) care a fost înlocuită cu una din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1819). Postbelic, prin deportările în Rusia și Bărăgan, apoi prin emigrări, numărul populației a scăzut și Igriș a primit statutul se sat.

La 9 kilometri vest de Sânpetru Mare se află comuna Saravale, atestată documentar în 1333 cu numele Zarafoula, însemnând Satul cu noroi sau Glodeni, un sat de români.

În 1508 a intrat în proprietatea familiei Patocsi. Localitatea fiind distrusă de o incursiune turcească (1529), proprietarul a refăcut-o, populând-o cu familii de sârbi care au numit-o Saravola.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae”

După alungarea turcilor, sub habsburgi, încetul cu încetul sârbii au plecat (1718-1725) și în comună s-au stabilit români, apoi coloniști germani din satele învecinate.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1874)

Postbelic germanii au emigrat și în sat s-au mutat români. Administrativ a aparținut de comuna de Sânpetru Mare până  în anul 2004, când populația crescând, a obținut statutul de comună.

Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1898)

Pentru a ajunge în comuna Tomnatic, de la Saravale se înaintează până la intrarea în orașul Sânnicolau Mare, apoi spre sud, în total 20 de kilometri. Lângă Tomnatic a avut loc ultima bătălie dintre Ahtum, conducătorul românilor, pecenegilor și bulgarilor din Banatul de astăzi și maghiarii conduși de Chanadinus, un general care s-a răsculat împotriva lui (1003 sau 1030).

Sf. Samuel

Ulterior s-a format așezarea Naghiuz, locuită de români și sârbi, care a intrat sub stăpânire otomană și după alungarea lor de către habsburgi, în administrație maghiară, când i-a fost schimbat numele în Nagyeöz.

Sf. Albert

În 1772 a fost colonizat masiv cu francezi și mult mai puțini germani, ultimii așezându-se în partea de sud a satului, numită Deutschegasse (strada germană).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1850)

Până în 1890 francezii s-au mutat în alte localități și satul a rămas majoritar românesc. Din 1920 fostul nume Triebswetter a fost românizat, devenind Tomnatic. Satul a aparținut administrativ de comuna Lovrin până în anul 2004 când a primit statutul de comună.

Capela Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1980)

Citește și Sânnicolau Mare și Cenad, județul Timiș