Comunele Doclin și Forotic sunt situate în nord-vestul județului Caraș-Severin, în apropierea orașului Bocșa. Le-am vizitat în drumul meu spre Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița unde intenționam să petrec câteva zile.

Prima menționare a localității Doclin datează din perioada stăpânii otomane (1597) când împreună cu Biniș aparținea familiei Negul (Neagu) din Caransebeș  și era locuită de români. Doclin a fost atestat documentar din 1590. A fost numit Doklen după relieful cu dealuri în care se află- dolină, deal lin (sârbo-croată).

După alungarea turcilor de către austro-ungari mai multe familii au fost mutate forțat în satul Seleuș, azi sat în Banatul sârbesc. Biserica ortodoxă de lemn (1733), probabil distrusă în război, a fost înlocuită cu o altă Biserică de lemn (1787-1790) care, în timp s-a deteriorat și în locul ei a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

De comuna Doclin, după reorganizarea administrativă din 1968, aparțin administrativ satele Biniș și Tirol. Spre nord-est, pe drumul spre Bocșa, la aproximativ 6 kilometru se află satul Biniș care pe vremuri era străbătut de drumul roman- Sarmizegetusa- Centumputia (Surducu Mare)- construit de Traian în invazia pentru cucerirea Daciei.

În secolul XIV satul este menționat ca aparținând voievodului Ladislau și făcând parte din districtul Kuesd (Bocșa). În 1601 aparținea castelului Lugojului din Comitatul Severinului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel”  (1855)

Tot la aproximativ 6 kilometri, dar spre nord- vest de Doclin, se află satul Tirol, format prin colonizarea cu tirolezi (1810-1811), când a fost numit Königsgnade. După ce Napoleon a învins Austria la Austerlitz (1805), regiunea Tirol a fost ocupată de bavarezi și de trupele franceze împotriva cărora locuitorii s-au răsculat (1809).

Înfrânți, nu au avut altă cale decât emigrarea. Primind permisiunea Împăratului Francisc I al Austriei, s-au îndreptat spre Banat unde au ajuns în trei valuri (1810-1811). Până când să li se construiască casele, formând noua localitate,  o parte au fost găzduiți la Fizieș, restul la Măureni.

Romano-catolici, inițial au ținut slujbele într-o capelă amenajată în hambarul comunal (1814) apoi au construit Biserica Romano-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1847-1850) și în jurul ei au amenajat un parc (1896).

Fiind zonă de dealuri, ocupația de bază a fost și este viticultura. După Primul Război Mondial la marginea viilor a fost construit Conacul Furlugeanu (1920), azi Crama Tirol care produce și desface o gamă largă de vinuri.

Postbelic, în localitate s-au mutat familii de români ortodocși care au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (1999).

De comuna Forotic aparțin administrativ satele Surducu Mare, Brezon și Comorâște. De la Doclin spre Forotic am parcurs un drum neasfaltat, dar bun, care trecea dealurile spre sud.

Am ajuns în dreptul unei cariere de piatră care mi-a părut cu activitatea întreruptă. Pe săpăturile efectuate crescuse deja vegetație. În mintea mea eram bucuroasă că distrugerea dealului s-a încheiat așa că mi-am făcut o fotografie.

Am coborât dealul și am intrat în satul Surducu Mare, atestat din 1406 printr-un act eliberat de Comitatul Caraș. După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană, sub habsburgi, proprietate a statului, a fost inclus în districtul Vîrșeț, iar după revoluția de la 1848 a intrat succesiv în proprietatea a două familii, Csiky și vienezul Keil Golo (1881).

Capela Romano-Catolică „Sf. Elisabeta”

Românii, ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1721) care s-a păstrat până azi, renovată în decursul timpului și tencuită (1988-1989), Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Am continuat drumul care străbătea alte dealuri, parcă creat în pustietate. Eram doar noi, natura și liniștea înconjurătoare.

Am coborât dealul, rulând în total 3 kilometri de la Surducu Mare și am intrat în satul Brezon, creat la solicitarea Societății de Căi Ferate Maghiare prin colonizarea cu germani din Comitatul Torontal (1872).

Li s-a alocat o parte din terenul mărginaș care aparținea de Forotic în schimbul unei rente pe 15 ani și cu condiția să-și ridice singuri biserica, parohia și școala. Satul a fost numit după directorul societății, George Breson.

Mulți dintre coloniști nu s-au putut adapta climatului, unii s-au îmbolnăvit, alții au murit, o mare parte a părăsit zona, astfel de abia în 1879 au reușit să ridice Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours”. În anii 1970 majoritatea germanilor au plecat și satul a fost ocupat de români și țigani (romi).

La nici 2 kilometri spre sud se află comuna Forotic, atestată documentar din 1557 când aparținea moșiei Doclin și Biniș. În decursul timpului vatra satului s-a mutat de mai multe ori și numele i-a fost schimbat din Koradik, sub ocupația turcească,  în actele secolului XVII, Fototyk.

După intrarea sub ocupația habsburgică, amplasat pe actuala locație, a fost numit Forotic (1719).

Am parcat lângă un spațiu înconjurat de gard în care central era postat un monument, ciudat numit pe o placă postată la intrare, Parcul Copiilor.

Sat de români, ortodocși, aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1710-1743) care s-a păstrat până azi.

Mai aveam de văzut ultimul sat aparținător comunei Forotic așa că m-am îndreptat spre sud, de data asta pe un drum cândva asfaltat, plin de gropi, pe care l-aș fi schimbat bucuroasă cu cel de pământ urmat până acolo. Cică ne apropiam de civilizație ? Chiar am întâlnit și o ființă vie. Un măgar căpos stătea proțăpit în mijlocul drumului barându-ne calea.

Cu grijă l-am ocolit și până în satul Comorâște, unde ne-a întâmpinat un câine, în cei 6 kilometri parcurși nu am mai întâlnit pe altcineva.

În perioada cuceririi Daciei de Traian prin sat trecea Lederata-Tibiscum, unul dintre cele două drumuri construite pentru a lega între ele castrele. Satul a fost atestat documentar din 1597 când era în proprietatea Anei Racoviczay.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”