De la Cantonul Silvic „Valea Bei”, județul Caraș-Severin, ne-am întors la Podul Bei unde cu chin și vai s-a găsit un loc de parcare.

De acolo urma să ne despărțim, întorcându-ne la pensiune, amicii cu auto și eu străbătând o distanță de 5 kilometri, pe un traseu nu foarte dificil, pentru a vedea „La Tunele”. 

Era vorba de 7 tunele săpate în stâncă de localnicii din Sasca Română, în perioada ocupației otomane, pentru a ajunge mai rapid la morile din Potoc și a facilita drumul oștilor. De la pod am urcat pe o cărare care se îndrepta spre munți.

În acea zonă se aflau trei tunele de dimensiuni diferite.

Se aflau la distanță mică unul de celălalt.

Fiind aproape de Podul Bei și aici era plin de vizitatori.

Pentru a străbate tunelele înguste a trebuit să se țină cont de „legea muntelui”, lăsând pe cei care urcau să treacă primii.

Cărarea dintre tunele era mărginită cu un zid format din pietrele săpate.

În continuare poteca urca până la alte două tunele alăturate, de înălțimea unui pitic.

Pentru a le traversa trebuia să mergi aplecat.

În lateral, printr-o deschizătură în piatră, ca o fereastră, am văzut superbii munți împăduriți.

După ce am trecut prin cele 5 tunele am coborât versantul plin de grohotiș.

Am urmat cărarea prin inima pădurii urmărind traseul însemnat cu bandă roșie.

În vale râul Nera curgea domol. Îndepărtându-mă de mulțimea care a preferat să vadă doar tunelele aflate lângă Podul Bei, aici eram doar eu în liniștea naturii înconjurătoare.

Într-o plimbare de-a lungul râului auzeam doar susurul apei, foșnetul frunzelor și ciripitul păsărelelor.

A urmat un urcuș până la o înălțime de aproximativ 15 metri deasupra Nerei.

Săpat în stânca masivă se afla Tunelul Mare, lung de 40 metri.

Pentru a-l străbate a fost nevoie să folosesc lanterna pe care întotdeauna, în cazul excursiilor la munte,  o am la mine.

De acolo am coborât muntele până la ultimul tunel. Eram mulțumită. Dacă la început aveam senzația că în loc să mă împletesc cu natura și să-mi imaginez acea muncă drastică depusă pentru construirea tunelelor, voi avea de ascultat doar părinți grijulii certând copiii, am avut norocul ca în ultima porțiune să mi se îndeplinească voia.

De la ultimul tunel am coborât prin pădure și am trecut o porțiune prevăzută cu cabluri de susținere de care, nefiind perioadă ploioasă, nu am avut nevoie. 

Am traversat o poieniță la capătul căreia am trecut râul pe o punte suspendată.

 Am ajuns direct la Pensiunea „Patru Anotimpuri”, unde eram cazată.

Citește și Cheile și Cascada Șușara, județul Caraș-Severin