După ce am vizitat Peștera Comarnic, județul Caraș-Severin, m-am întors spre Carașova. La intersecția cu drumul principal am parcat la umbră lângă o gospodărie. Deși caniculă și toiul zilei am pornit să urc Dealul Gad pe care, la o înălțime de 200 metri față de râul Caraș, se aflau ruinele Cetății Carașova, numită și Cetatea Turcului.

Am ajuns pe un platou plin de flori în toate nuanțele pe care l-am străbătut în plin soare.

De acolo am coborât și am traversat o pădure unde m-am oprit să mă răcoresc puțin, gândindu-mă la istoria cetății și întrebându-mă ce voi găsi acolo sus. Se spune că cetatea a fost construită în timpul dacilor apoi a fost preluată de romani. Poveștile locale explică rezistența ei datorită faptului că zidurile ar fi fost construite din mortar amestecat cu vin și lapte care le-au făcut de nepătruns.

Prima ei atestare documentară datează din 1323 când aparținea Regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. În timpul invaziei otomane aceștia au cucerit cetatea (1520). Pentru o mai bună apărare au săpat în fața ei două șanțuri de apărare, în rest fiind înconjurată de prăpastie. De asemenea au  ridicat un zid interior gros de 4 metri. Bucăți din el sunt singurele ruine ale fortificației rămase până azi.

Deși dezamăgită de puținele ruine, am fost plăcut impresionată că în acel loc uitat de lume și nu prea căutat de turiști erau postate o masă și două bănci,  pentru cei ca mine, care nu pot sta cuminți acasă, lângă care se afla un panou explicativ.

De pe panou am aflat că din vechea cetate arheologii au scos la iveală puține obiecte de ceramică din secolele XIII-XV.

Căldură mare….Stând sub umbra dată de un pomișor mă gândeam dacă meritase efortul.

Înainte de a coborî am înaintat până la marginea prăpastiei.

Am ajuns la concluzia că dacă nu pentru ruine, pentru panorama superbă a meritat efortul depus.

M-am întors și când am ajuns la mașină am rămas năucă. În plină caniculă o mulțime de oi își așteptau rândul la tuns. Mi s-a explicat că din cauza ploilor abundente oile au rămas cu blana pe ele. Dacă le tundeau se îmbolnăveau. Am urmărit cele două metode folosite- cu mașina de tuns electrică și metoda veche, manuală.

Apoi am pornit spre Reșița. Înainte de intrarea în oraș am virat spre est și pe un drum pietruit, plin de gropi și denivelări, am ajuns la fostul „Lacul Săracilor” azi numit Lacul Doman.

Situat la 2 kilometri de centrul orașului, înconjurat de dealuri, a fost format pe locul unei foste mine care exploata cărbune, pe o suprafață de 114.400 metri pătrați și cu o adâncime de 30 metri.

Lacul este în continuă creștere, atât în lățime cât și în adâncime, datorită ruperii treptate a faliilor. Nefiind amenajat de autorități,  multă vreme nu a fost cunoscut de orășeni. 

Actual locuitorii orașului, mai ales tinerii, îl folosesc ca loc unde ies la sfârșit de săptămână și nu numai, pentru baie și plajă. 

Ca ultim obiectiv al excursiei îmi planificasem să vizitez orașul Reșița. Aflând că centrul orașului era în plină reamenajare am lăsat vizitarea pentru altă ocazie. Fiind în drumul meu, ca să am totuși o amintire că am trecut pe acolo, m-am oprit pentru a fotografia o locomotivă veche expusă mai aproape de drum, una dintre multe alte exponate din cadrul Muzeului C.F.R. de locomotive. 

Am continuat drumul spre nord. După o ultimă oprire, unde am savurat imaginea dealurilor, urma să ajung în județul Timiș de unde, pe autostrada Lugoj-Arad, să mă întorc la câmpie, acasă.