Comuna Iecea Mare din județul Timiș este situată spre nord-vest de Timișoara, la  aproximativ jumătatea distanței spre granița cu Serbia. A fost prima dată atestată documentar din anul 1317 numită Uche, nume schimbat un secol mai târziu de mai multe ori. Ca tot Banatul a intrat sub ocupație otomană. După alungarea acestora de către habsburgi  a fost colonizată cu germani (1767), numită Gross Jetscha (Iecea Mare) (1779) și arondată comitatului Torontal.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Boromeu” (1780)

În epidemia de holeră (1886) mulți localnici au murit. Postbelic germanii au emigrat, valul cel mai mare fiind după 1989 și localitatea a fost ocupată de români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1988)

De la Iecea Mare la aproximativ 9 kilometri spre sud se află comuna Cărpiniș. La jumătatea distanței se situează satul Iecea Mică care îi aparține administrativ. A fost atestat documentar din 1467 cu numele Ewcze sau Ocse, a trecut sub ocupația otomană apoi sub habsburgi când a fost colonizat cu germani (1769-1770) și numit Klein Jetscha (Iecea Mică). 

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martir Gheorghe” (1813)

Și în Iecea Mică cutremurul din 1865 a produs multe victime. Satul a rămas predominant german până în 1966 când după mulți decedați în război, deportați postbelic în Siberia și Bărăgan, în sat s-au așezat familii de români și au ajuns să formeze jumătate din populație.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1848)

Comuna Cărpiniș, atestată documentar din 1377, sub ocupația otomană apare în actele vremii doar ca un cătun, Mali Tovin, ocupat de sârbi și români. A fost reînființată sub habsburgi prin colonizarea cu șvabi (1767) sub numele de Gertianosch. Românii și sârbii au fost mutați în alte localități (1776) pentru a face loc unui alt val de coloniști germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maximilian” (1804)

Ca și în satul aparținător, până în 1960 etnicii români au devenit majoritari.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1966)

Biserica Greco-Catolică

Biserica Penticostală

Comuna Checea, atestată documentar din 1470 cu numele Kocse, era locuită de români. Sub ocupația otomană populația a scăzut astfel în momentul cuceririi Banatului de către austrieci mai existau doar 8 case. Intrând în proprietatea Episcopiei Catolice din Zagreb, pe lângă români localitatea a fost populată cu sârbi (1738). Din 1772 românii au ridicat o Biserică Ortodoxă Română în care nu le-au permis croaților să-și țină predicile. Au început certurile în urma cărora sârbii s-au mutat la periferia vechii așezări unde au început să se așeze și croați. Pe terenurile unui moșier au creat Checea Croată unde și-au construit propria Biserică Ortodoxă Sârbească (1800).

Vechea localitate s-a numit de atunci Checea Română (1802). După unirea Banatului cu România au avut loc dispute vis a vis de stabilirea granițelor în urma cărora Checea Croată a intrat în posesia Iugoslaviei (1919). Granița trecea între cele două localități, în unele locuri chiar prin gospodăriile oamenilor. În urma unor schimburi de terenuri Checea croată a revenit iar României (1924) și în 1930 satele s-au unit formând localitatea Checea care ulterior a avut statut de comună (1971-1972) apoi a aparținut administrativ comunei Cenei și din 2004 a redevenit comună.

Biserica Ortodoxă Română „Pogorârea Sf. Duh” (1856)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” (1914, renovată 2005)

Citește și Comunele Cenei, Uivar și Otelec, județul Timiș