Într-un sfârșit de săptămână am hotărât să urmez o rută care să traverseze câteva dintre localitățile de graniță ale județului Arad cu Ungaria. Am pornit din orașul Nădlac spre comuna Peregu Mare de care aparține administrativ satul Peregu Mic, comună care în partea de nord-vest este înconjurată pe o lungime de 14 kilometri de frontiera de stat.

Pe teritoriul lor arheologii au descoperit morminte de călăreți cumani din secolele VI-VII, obiecte din epoca bronzului și o monedă romană din timpul lui Traian. Peregu Mare a fost prima dată atestat documentar din anul 1241, în perioada invaziei tătarilor, cu numele „mognu villa Perg” sau „magna villa Pereg”. Aceștia au decimat populația și au distrus satul care ulterior a fost refăcut și în secolele XIV-XVII apare în documente ca fiind în posesia unor nobili.

Munca devenind foarte grea, în 1848 țăranii s-au revoltat și nobilimea liberă a fost nevoită să desființeze robota, dijmele, etc., ceea ce a atras țăranii pribegi. Guvernul austro-ungar a colonizat satul, în trei valuri, cu maghiari, ruteni din Slovacia, germani, care au primit pământul în arendă. Satul a fost numit Nemetpereg sau Nagypereg.

Fiecare cult religios și-a construit propria biserică astfel între anii 1878-1879 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus”.

Cehii și o parte din maghiari au ridicat Biserica Reformată Calvină.

În 1850 slovacii ruteni au înființat o parohie. Și-au desfășurat slujbele într-o capelă până în 1926 când au ridicat Biserica Greco-Catolică „Pogorârea Sf. Spirit”  în care azi au loc slujbe în limba slavonă.

Sub comuniști a urmat colectivizarea. După 1989 ortodocșii și-au ținut slujbele în fostul sediu C.A.P. și în 1999 au ridicat Capela „Acoperământul Maicii Domnului”.

În perioada 1774-1778 au fost aduși coloniști maghiari care s-au așezat în afara localității și au format actualul sat Peregu Mic.

Ei și-au construit propria Biserică Reformată Calvină.

Până în satul Sederhat, nefiind o șosea directă, am ieșit în drumul național, apoi am deviat spre vest, în total am am rulat o jumătate de oră. Împreună cu localitățile Bodrogu vechi și Turnu, satul Sederhat aparține administrativ de Pecica. Teritoriul a fost atestat documentar din anul 1732, ca pusta Szederhát, care făcea parte din domeniul Mutina.

Balta Verde-Sederhat

Până în secolul XIX a fost deținut, pe rând, de mai mulți nobili, apoi a intrat în componența comunei Variașu Mare, când groful Migazzi Vilmos a colonizat-o cu maghiari (1882). Romano-catolici, au ridicat Casa de Rugăciune „Fecioara Maria” (1884). Din 1913 localitatea a devenit independentă până în 1968 când, sub regimul comunist, a fost inclusă administrativ în localitatea Turnu (1968). În acea perioadă a fost construită actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” în care își ține slujbele și comunitatea ortodoxă (1936-1938).

La aproximativ 13 km spre nord-vest se află localitatea Turnu, devenită localitate de graniță după Tratatul de la Trianon (1920). A fost prima dată atestată documentar în 1313, cu numele de Mok, dar zona a fost locuită cu mult timp înainte, săpăturile arheologice scoțând la iveală urme din neolitic, epoca bronzului (Cultura Periam Pecica), epoca dacică și cea feudală. În secolul XV a făcut parte din domeniul lui Iancu de Hunedoara (1453-1454) apoi a intrat sub dominație otomană, perioadă în care satul maghiar a intrat în posesia despoților sârbi Iacșici care l-au colonizat cu sârbi (1511). Otomanii au distrus complet satul (1596). Abia după alungarea lor, austriecii l-au repopulat și a intrat în componența domeniului Mutina (1742). Zece ani mai târziu a fost cumpărat de trezorierul regal Marczibany Lorinc care și-a construit un castel. El a colonizat satul cu maghiari și  a fost ridicat la rangul de târg.

anexă a Castelului Marczibany demolat în 1938

Lângă castel a fost ridicată Biserica Romano-Catolică (1851) și în sat o școală.

În acea perioadă a existat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1755), foarte deteriorată, care a fost înlocuită cu actuala, din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ev. Luca” (1812), folosită în comun de ortodocșii români și sârbi până în 1860.

După separarea românilor de sârbi, biserica a rămas în posesia primilor, sârbii au fost despăgubiți și în 1879 au ridicat Biserica Ortodoxă Sârbească „Nașterea Maicii Domnului”.

Deși bisericile s-au separat, Școala Sârbească a continuat să funcționeze până în 1896 când activitatea a fost întreruptă datorită stării înaintată de degradare a clădirii. A fost construită o nouă clădire (1904) și școala a funcționat până în 1953 când a fost închisă și clădirea demolată (1960). Pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, pentru Școala Primară, în care timp de 2 ani au mai funcționat și două clase sârbești.

Urmând linia graniței spre nord, după 5 kilometri am ajuns în satul Variașu Mare, atestat prima dată documentar între anii 1333-1337. Împreună cu Variașu Mic aparțin administrativ de comuna Iratoșu. Din punct de vedere istoric derularea evenimentelor este similară comunei. În satul, locuit majoritar de maghiari, în 1834 a fost construită Biserica Romano-Catolică care a fost modernizată în 1932. 

Parohia ortodoxă a fost înființată 1998 și abia între anii 2002-2015 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În zona apropiată de Variașu Mare, la nici 2 kilometri, s-a format în 1910 satul Variașu Mic, în care s-a construit o biserică, ulterior demolată.

Comuna Iratoșu a fost atestată documentar din 1418 când aparținea domeniului Maróthy. Din 1454 a intrat în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, un secol mai târziu a nobilului Jaksics, când se numea Nagyiratos și în 1514, pentru scurt timp, a fost ocupat de oștile țărănești ale lui Gheorghe Doja. În secolul XVI a fost cucerit de turci și inclus în sangeacul Gyulei.

După alungarea turcilor de către austro-ungari, la sfârșitul secolului XVIII a intrat în posesia familiei Bohus apoi a familiei Salbek, perioadă când numărul populației scăzând, a fost colonizat cu maghiari (1811).

Romano-catolici, în 1866 aceștia au construit o biserică în care, până în 1919, slujbele le-a oficiat preotul din Dorobanți. Fiind prea mică, biserica a fost demolată în 1936 și în trei ani a fost ridicată actuala Biserica Romano-Catolică.

După Primul Război Mondial Iratoșu a devenit comună independentă perioadă în care a fost colonizată cu români veniți din județul Békés, Ungaria. Ortodocși, au ridicat o capelă (1929) care în anii 1968-1974 a fost transformată în actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

La 6 kilometri nord de Iratoșu am ajuns în comuna Dorobanți, atestată documentar din 1454.

Istoria sa s-a împletit cu cea a orașului Curtici, de care la un moment dat a aparținut și de care s-a desprins în anul 2004.

Primăria și Consiliul Local Dorobanți

Locuită predominant de maghiari, în 1803 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică.

Comuna este foarte cunoscută pentru Grădina Termală, întinsă pe 1,5 hectare, cu ștrandul folosit în scop curativ și nu numai. De asemenea, în centrul comunei, a fost amenajat un spațiu în care se desfășoară diverse evenimente culturale.

Încă 8 kilometri spre nord est și excursia mea s-a sfârșit. Am ajuns în orașul Curtici.

Citește și Șofronea și Curtici, județul Arad