După ce am vizitat partea istorică a stațiunii Băile Herculane, ne-am gândit să parcurgem un traseu montan pe care și Împărăteasa Sissi îl parcurgea de multe ori, însoțită doar de o doamnă de onoare și o călăuză. De lângă Hotelul Roman am urmat o cărare și după 5 minute am ajuns în dreptul unui șir de scări. În capătul lor, printr-o poartă metalică deschisă, se intră în Peștera Hoților sau Grota Haiducilor.

Peștera, situată la o altitudine de 186 metri, săpată în versantul drept al văii Cernei, este locul unde săpăturile arheologice au scos la iveală unelte cioplite vechi din paleoliticul mijlociu (12.000-35.000 î.e.n.), nivele de locuire din neolitic, sedimente aparținând Culturii Coțofeni (2.800-2.500 î.e.n.), obiecte din epoca bronzului,  fierului, din timpul dacilor și romanilor, până în evul mediu și epoca modernă, în ultima peștera fiind asociată cu lotrii bănățeni, după care a primit numele.

Cert este că romanii au cunoscut-o deoarece stațiunea creată, Ad Aquas Herculi Sacras ad Mediam (Centrul Hercule cu apă sacră),  se afla în apropierea ei.

De asemenea în peșteră au fost găsite oase de urs de cavernă, este „locuită” de trei specii de crustacee și miriapode și o colonie de lilieci, pe care eu nu i-am întâlnit.

Încă din secolul XIX a început să fie vizitată, fapt atestat de cea mai veche, dintre multele iscălituri de pe pereți, care datează din 1820. Între ele au fost descoperite semnăturile unor personalități ca P. Ghica (1836), N. Golescu (1848) și poveștile din bătrâni afirmă că ar fi existat chiar semnătura Împărătesei Sissi. Probabil că au existat și alte somități care au vizitat-o și s-au semnat dar, în decursul timpului, semnăturile noi le-au acoperit pe cele vechi.

Prima relatare despre ea spune că în 1778 un preot a găsit în grotă piese de harnașament și șei de cai de diferite tipuri și prima descriere a fost făcută în cartea lui Griselini (1780). Un secol mai târziu au început cercetările științifice. La Băile Herculane a avut loc a XVI-a întrunire a medicilor și naturaliștilor Imperiului Austro-Ungar în care s-au dezbătut cercetările efectuate de doctorului, geolog, M. Munk (1872). Datorită descoperirilor sale, peștera a fost declarată rezervație arheologică.

În peștera fosilă, cu o lungime de 143 metri, temperatura variază între 9-15 grade. Este străbătută de curenți de aer care se produc între cele trei deschideri ale sale și în lunile de vară umiditatea este crescută.

Deschiderile comunică între ele prin trei galerii de 2-4 metri înălțime, două iluminate natural.

A treia, galeria cu gururi, care uneori se umplu cu apă de infiltrație, este total obscură.

Una dintre galeriile iluminate,  galeria cu săpături, se deschide într-o sală mare, înaltă până la 13 metri. Pentru protejarea săpăturilor arheologice galeria este mărginită de o balustradă metalică.

De la peșteră am continuat drumul prin pădure, ghidându-ne după semnele de pe copaci.

Poteca lină, în serpentine lungi, a fost foarte ușor de străbătut.

Îmi imaginam că în vremea împărătesei poteca nu era așa de bătătorită ca azi și vestimentația epocii o îngreuna. Dar, iubind zona atât de mult, străbătea codrii însoțită doar de cele două personaje.

Studiind diversele forme de viață, nederanjate de nimeni, nu mi-am dat seama când am ajuns pe vârful Ciorici.

La altitudinea de 390 metri se află Foișorul Ciorici, construit la comemorarea a 130 de ani de la sosirea Împărătesei Sissi în stațiune, în amintirea drumețiilor dese pe care aceasta le făcea în acea zonă.

Foișorul, loc de relaxare și un minunat punct de belvedere, este situat pe marginea unei prăpăstii, de unde se poate admira panorama munților Cernei și Mehedinți.

Fiind marcată de frumusețea peisajului, împărăteasa l-a descris în numeroase versuri.

De la foișor am coborât, prin pădure, pe o potecă îngustă și după nici 10 minute am ajuns la Grota cu aburi care, ieșind din interiorul muntelui, scoteau un sunet continuu, pe care l-am auzit apropiindu-ne.

Intrarea în grotă, o despicătură verticală în munte, este situată la o oarecare înălțime. Sub ea se află o porțiune verzuie, creată de mușchii depuși, cărora le priește atmosfera umedă.

Ne-am cățărat și am pătruns în grota destul de voluminoasă.

Printr-o îngustare verticală, ea se termină în versantul muntelui.

Am părăsit grota și pentru a continua itinerarul a trebuit să ne întoarcem la Foișorul Ciorici. De acolo, din nou prin pădure, unde m-a fascinat multitudinea de ciuperci crescute mai ales pe copacii dezrădăcinați și căzuți în diferite poziții.

Urmărind poteca, care de data asta cobora puțin, în 5 minute am ajuns la Foișorul Galben care a fost construit pe Piscul Jubiliar ca refugiu și loc de popas. Piscul a fost numit așa în amintirea întâlnirii, la Băile Herculane, între Împăratului Franz Josef, regii României și Serbiei, pentru a sărbători inaugurarea canalului Porțile de Fier (1896). Cu acea ocazie, pe pisc și pe Platoul Coronini, au fost aprinse focuri de artificii.

Am urmat aceeași potecă până la un versant stâncos, de aproximativ 30 metri înălțime, la baza căruia curgea un mic pârâu. În secolul XIX, explorând zona muntoasă din apropierea stațiunii, doctorul M. Munk a descoperit că din acea stâncă ieșea un firicel de apă.

Izvorul lui Munk a fost colectat într-un rezervor (1901) și apa a fost folosită pentru instalația de ventilare din Băile Imperiale Austriece, acționarea hidraulică a ascensorului din Pavilionul nr. 6 și alimentare fântânilor arteziene din parcul central. Nu mi-am dat seama dacă azi mai este folosită la ceva. Apa ieșea printr-o țeavă și forma un mic pârâu care curgea la vale.

Am ocolit versantul și am început coborârea prin pădurea care, pe alocuri, nu mai avea copaci, doar un covor de frunze moarte și crengi uscate.

Am ajuns într-un loc unde indicatoarele se încrucișau arătând diferite direcții. Lângă el, o masă cu bănci de lemn aștepta trecătorii.

Până la acea oră, explorând stațiunea și urcând muntele, nu mâncasem nimic. Masa și băncile, parcă puse pentru noi, ne-au fost „restaurantul”.

Am ales să ne îndreptăm spre Platoul Coronini. Drumul cobora accentuat prin pădure.

Nu îmi dădusem seama cât am urcat și cât ocolisem stațiunea până când, prin rărișul copacilor, am văzut acoperișurile caselor, dintre care se înălțau hotelurile, mici culori în zare.

Apropiindu-ne de platou, de fapt ne apropiam de „civilizație”.

Plăcile metalice găsite în cale, unele cu numele unor foste locații care deserveau populația, în primul rând mi-au amintit de declinul stațiunii. Apoi m-au enervat. După mine PĂDUREA nu este un coș de gunoi !

Ieșind din pădure, pe un drum mărginit de case am ajuns la artera asfaltată.

Dacă existau case, existau și tomberoanele arhipline, cu gunoiul ocupând și mare parte a zonei care le înconjura.

De la imaginile jalnice mi-am întors privirea spre întinderea vastă a Platoului Coronini, înconjurat de munți. În depărtare se înălța releul stațiunii și în altă direcție o troiță.

Dezamăgite de „creațiile” omului din zonă, ne-am întors în pădure și am urmat o cărare spre un alt foișor.

Era ultimul obiectiv înainte de a ne întoarce în stațiune.

După aproximativ 15-20 de minute am ajuns la  Foișorul Verde, plasat pe o ridicătură stâncoasă, la marginea prăpastiei.

Nedorind să părăsim superba zonă, am „tras de timp” savurând imaginea masivului Domogled și a stațiunii în care, vrând, nevrând, trebuia să ne întoarcem.

Coborârea a fost pe o pantă mai mare, la care trebuia să fim atente să nu alunecăm,  însă tot nu puteam să-mi dezlipesc privirea de la ciudățeniile create de natură (sau create de imaginația mea ?).

Cărarea s-a terminat în dreptul unui foișor situat în spatele unei clădiri.

De acolo, pe strada care urma râul Cerna, ne-am îndreptat spre cazarea noastră, Vila Oltenia.

Citește și Băile Herculane- zona mai nouă