A patra zi a excursiei era și ziua întoarcerii acasă. Cu regret, am părăsit Băile Herculane. După nici 3 kilometri am ieșit în drumul principal Caransebeș-Orșova.

Vila Oltenia

Acolo am oprit pentru a vizita un ultim obiectiv istoric, Gara Băile Herculane, una dintre cele mai frumoase care s-au păstrat în țară, situată pe marginea șoselei, declarată monument istoric. Clădirea a fost construită pe valea Cernei, aproape de confluența ei cu râul Belareca, ca și casă de vânătoare pentru Împăratul Austriei, Franz Josef I (1878-1886).

Arhitectul a încercat să reproducă modelul castelului de vânătoare al Împărătesei Maria Tereza a Austriei, situat în apropiere de Viena. Clădirea, în stil baroc vienez, prezintă un corp central și un corp lateral de primul.

Corpul central, cu geamurile separate prin coloane, prevăzut cu ușa principală de intrare, este acoperit de o cupolă decagonală, la rândul ei acoperită cu țiglă de mai multe culori. La bază și pe suprafața cupolei țiglele formează motive geometrice simetrice.

Este accesat de două șiruri de scări mărginite de balustrade din fier forjat decorate,  cu diferite modele.

Deși a fost construită cu alt scop, creându-se linia ferată Timișoara-Caransebeș-Orșova (1876-1878), începând cu anul 1886 a fost folosită ca gară.

Înconjurând clădirea, am ajuns pe peronul placat cu mozaic, situat la marginea liniilor de cale ferată. Îmi imaginam forfota care se producea o dată cu sosirea trenului în gară, cum protipendada imperiului, în ținutele de epocă, chiar regi, diplomați, unii sosiți cu Orient Expresul, se grăbeau spre trăsurile care urma să-i transporte în stațiune.

Alții, așteptându-și rândul, sau următoarea cursă, se odihneau sub bolta de verdeață crescută pe suportul sprijinit pe coloanele în stil roman, postate lângă clădirea gării, pe marginea peronului, privind muntele împădurit.

Seara peronul era iluminat cu felinare așezate pe stâlpi metalici, sculptați, astăzi deteriorați, unii deveniți suporturi de flori.

Printr-o ușă, al cărei geam era ornat cu simbolul stațiunii, am intrat în corpul principal.

Porțiunea de sub cupolă era iluminată prin ferestrele care, una lângă alta, erau separate prin coloane de zid, pe care atârnau corpuri de iluminat, rămase din acea epocă. Încadrată în ansamblul geamurilor, se afla ușa principală de intrare.

Pe o coloană de zid se afla vechiul ceas, realizat de  Paul Garnier, care era doar o piesă de decor.

Cupola era susținută de două coloane.

Interiorul ei era decorat cu picturi care reprezentau zeități romane, printre care și Hercules, simbolul stațiunii. De asemenea era inscripționat numele stațiunii, în limba latină. Cu cifre romane apărea anul 1968. Mă întrebam ce eveniment, atât de important, avusese loc, pentru a se inscripționa anul lângă picturile vechi.

De acolo am intrat în sala de așteptare a clasei 1. Pereții au păstrat decorațiile vechi care prezentau scene de vânătoare, personaje în ținute de epocă, etc.

Pe lângă ei, aliniate, scaunele de plastic așteptau pasagerii care, se pare, că sunt din ce în ce mai puțini.

Citește și Cetatea Mehadia și Cascada Bobot, județul Caraș-Severin