În acea zi se termina excursia noastră. Dar era de abia dimineață. După ce am vizitat Gara Băile Herculane am pornit pe drumul de întoarcere. După nici 6 kilometri am ajuns în comuna Mehadia. Lângă ea aveam țintite două obiective. Întrebând localnicii, am aflat cum puteam să ajungem la Cetatea Mehadia. Am ieșit din comună pe un drum neasfaltat care, după aproximativ 3 kilometri, s-a terminat într-un spațiu larg, înconjurat de munți.

Existând mai multe drumuri, nu ne puteam decide în ce direcție să o luăm. Nici urmă de indicatoare. Norocul nostru a fost că a sosit un localnic care urca cu vacile la păscut. El ne-a explicat, ce-i drept în felul lui, „cam” ce cărări trebuie să urmăm.

Inițial trebuia mergem pe un drum forestier din care, la un moment dat, se desprindea o cărare pe care, urcând, ajungeam la ruinele fostei cetăți, ridicată de familia nobiliară Gutkeled, probabil în secolul XIII. Cert este că  cetatea a fost menționată într-un act de danie din 1324. În secolul XIV a devenit centrul politic și administrativ al unei porțiuni din zonă apoi, un secol mai târziu, pentru o scurtă perioadă de timp a fost sediul cavalerilor teutoni, aduși acolo de Regele Sigismund de Luxemburg. 

Ajungând în posesia lui Iancu de Hunedoara, pentru o mai bună apărare împotriva atacurilor otomane, cetatea a fost înconjurată de ziduri cu aproximativ 2 metri grosime. Împreună cu celelalte cetăți existente în zonă, cetatea a rezistat atacurilor. Totuși în 1523 a fost cucerită de turci care, însă, nu au folosit-o și în timp s-a deteriorat.

Urcând și gândindu-mă la vremurile îndepărtate nu mi-am dat seama când am ajuns pe un platou întins. Nici urmă de ruină. M-am tot învârtit căutând și, din nou noroc. Pe platou a apărut un personaj ca din basme. Un localnic, ajutându-se de un toiag și purtând în spate un sac cu ceva greu în el, s-a apropiat agale. Mi-a explicat că fusese aici, nu departe, pe celălalt deal, să-și adune puținele mere care le găsise. M-a șocat când mi-a spus că avea în jur de 80 de ani. Orășenii, la acea vârstă, de abia urcă un etaj de bloc….

Deși nu era în drumul său, ne-a condus la o potecă îngustă, ascunsă după copaci și acoperită de vegetație, pe care, urmând-o, în depărtare am văzut un turn ruinat. De acuma nu mai puteam să ne rătăcim așa că localnicul ne-a părăsit și noi, mulțumite că nu am venit în zadar, ne-am îndreptat spre ruine.

Cetatea a fost descoperită de contele de Marsigli pe la sfârșitul anilor 1690 și a descris-o ca fiind deja ruinată. A fost plasată în vârful dealului, pe marginea unei prăpăstii, astfel accesul la ea se putea face doar dintr-o singură direcție.

Era o fortificație patrulateră prevăzută cu turnuri de apărare. La exterior, în jurul zidurilor se ridica un val de pământ înalt, în unele locuri până la 4 metri, despărțit de acestea printr-un șanț de apărare săpat în stâncă.

Pentru a se intra în cetate trebuia să se treacă peste acel șanț, pe un pod construit pe piloni de piatră, apoi să se traverseze unica poartă lângă care, de siguranță, exista un turn de apărare.

Donjonul avea zidurile groase de 2,5 metri și o înălțime de peste 16 metri. În interior, peste un parter boltit, pe ziduri se sprijineau planșee care delimitau mai multe etaje. Cetatea a fost distrusă în timpul celui de al treilea război între austrieci și turci (1738).

Ruinele, păstrate până azi, reprezintă porțiuni din zidurile acelui turn de apărare, înalte în unele locuri până la 15 metri.

Printr-o crăpătură în zid am văzut în depărtare Râpa Neagră. Luând-o ca reper, mi-am dat seama că eram la o înălțime destul de mare și abruptă care, într-un eventual atac, reprezenta un punct bine situat strategic.

După ce am savurat panorama munților am coborât la mașină.

Ne-am întors la șoseaua principală, pe care am traversat-o și am urmat șoseaua prin comună. În dreptul ultimelor case ne-am oprit. Decât să pățim ca la cetate, să nu găsim indicatoare, am apelat la o localnică, dorind să ne fie călăuză. Neavând timp, ne-a trimis copilul, un băiat în jur de 7-8 ani și am pornit la drum. După ieșirea din comună drumul mergea paralel cu valea Sfârdinului Mare. Citisem că undeva, în acea zonă, s-ar afla Cascada Bobot.

M-am mirat când copilul ne-a întrebat dacă dorim să vedem ambele cascade. Știam doar de una așa că întrebându-l ne-a explicat că cea de a doua, mai mare, se afla sus în munte și pentru a ajunge la ea trebuia să urcăm cam 2-3 ore. Revenind acasă am căutat pe NET dar nu am găsit nimic despre ea.

După ce am trecut un pod peste valea râului am mai înaintat cam 2-3 kilometri pe drumul folosit frecvent de camioanele care transportă lemnul tăiat în pădure. Se povestește că, pe vremuri, mulți dintre vizitatorii stațiunii Băile Herculane organizau excursii pentru a vedea și cascada. Îmi imaginam că în momentul în care ajungeau în zonă se simțeau de-a dreptul exploratori. Azi, de bine, de rău, exista acest drum prăfuit.

Am parcat la marginea drumului și am urmat „călăuza” noastră care pornise pe o cărare. Nici urmă de indicatoare și pe alocuri cărarea se pierdea în vegetația abundentă. După aproximativ 15 minute am ajuns la Cascada Bobot.

Sărind peste bolovani și trunchiuri de copaci uscate, am ocolit micul lac format la baza ei.

În fața mea, de la o înălțime de aproximativ 6 metri, cascada se revărsa peste peretele de stâncă, îmbrăcat în mușchi.

Apa ajunsă pe sol se acumula într-un lac care în acel moment nu era prea mare. Fiind vară și secetă debitul apei era scăzut. Nu am zăbovit mult deoarece trebuia să ducem copilul acasă și, în față, ne aștepta un drum destul de lung.

Ajungând pe șoseaua principală ne-am îndreptat spre nord. Foarte aproape de comună am parcat pe partea dreaptă și, sărind șanțul de scurgere, am înaintat prin bălăriile înalte, unde m-am și urzicat, până la Biserica Spartă. După unicele informații despre ea, găsite pe NET, este considerată ca datând din vremea romanilor. Tot din acea vreme, pe teritoriul comunei, arheologii au descoperit și urmele fostului castru roman Praetorium.

Citește și Jupa, județul Caraș-Severin- Castrul Roman Tibiscum