Din cele opt comune situate în sud-vestul județului Bihor, la granița cu Ungaria, văzusem cinci. Pentru a le vedea pe ultimele trei, din satul Roit m-am deplasat spre nord, apoi spre vest și după 10 kilometri am ajuns în satul Cheresig care, din 2008, după înființarea comunei Toboliu, aparține administrativ de ea.

Biserica Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1905)

Situat chiar pe granița cu Ungaria, are un punct de trecere al frontierei folosit doar de localnici.

Satul de câmpie, străbătut de râul Crișul Repede, a fost atestat documentar din 1289, cu numele Keresceg. Din acea perioadă s-au păstrat ruinele unui donjon, azi situate în plin câmp. El aparținea de Cetatea Cheresig, fapt atestat de un document din 1602.

Donjonul Cheresig a fost construit după marea invazie tătară (1242), ca turn de observație, înconjurat de o fortificație, azi o ridicătură de pământ.

Turnul din cărămidă, cu formă hexagonală, avea 5 nivele despărțite prin planșee de grinzi din lemn.

Cetatea era deținută de Voievodul Transilvaniei, Roland Borșa. Fiind atacată de Regele Ladislau IV Cumanul, frații Borșa l-au prins lângă donjon și l-au ucis. Un secol mai târziu cetatea a intrat în posesia lui Carol Robert de Anjou (1317), a familiei Losonczi (1390) și, în final, a familiei Csáky care, cu mici întreruperi, a deținut-o până la sfârșitul Primului Război Mondial. 

În 1514 iobagii s-au răsculat, conduși de Gheorghe Doja. 30.000 de iobagi, în frunte cu unul dintre căpitanii lui Doja, s-au îndreptat spre Cetatea Oradea. În drumul lor au asediat Cetatea Cheresig.

Au avut loc și incursiunile repetate ale turcilor, dorind să cucerească cetățile Gyula și Oradea. În drumul lor turcii au devastat zonele pe unde treceau. Au decimat populația, sau au luat-o în robie și satele au rămas pustii.

Fugind din calea lor, multe familii din zonă s-au refugiat în Cetatea Cheresig unde, lângă zidurile ei, și-au construit colibe.

În decursul timpului din fosta cetate au supraviețuit doar donjonul și câteva ziduri ruinate.

În secolul XIX turnul a fost acoperit cu scânduri și folosit ca hambar de cereale.

Azi, semeț, se înalță pe o ridicătură de teren, în plină câmpie, aducând aminte de acele vremuri.

Aș mai fi stat dar, fiind februarie,  ziua nu era așa de lungă, așa că m-am întors în drumul principal și l-am urmat spre nord. 6 kilometri și am ajuns în comuna Toboliu. Localitatea a fost atestată documentar din 1213.  A devenit comună după un referendum al populației (2005) în care s-a cerut desprinderea de comuna Girișu de Criș (2007).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1865)

Pe teritoriul ei au fost descoperite ape geotermale dar nu sunt exploatate. Comuna este cunoscută ca mare producătoare de varză care se cultivă acolo încă din 1242. De-a lungul timpului au fost eliberate peste 200 de certificate de producător și, anual, se desfășoară Festivalul verzei când sunt prezentate diverse preparate specifice zonei.

Comuna Girișu de Criș, situată la 4 kilometri nord-est de Toboliu, a fost atestată documentar din 1221. A fost locuită de români, ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

Sub Imperiul Austro-Ungar, prin catolicizarea forțată, o parte au trecut la cultul greco-catolic. Sub comuniști cultul a fost interzis și biserica a fost folosită de ortodocși. După 1999 biserica le-a fost retrocedată.

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”

De comună aparține administrativ satul Tărian (1341), situat la doar 2 kilometri nord-est.

Biserica Reformată Calvină

În 1552, sub ocupația otomană, în sat exista o parohie catolică bine reprezentată. După eliberarea de sub turci a fost desființată și donată, împreună cu o parte din sat, iezuiților (1699).

În 1865 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Mariei” care în secolul XXI a fost renovată cu ajutor extern.

Pe vremuri în sat a existat și o Biserică de lemn ortodoxă care a fost donată unui sat de munte. În locul ei a fost ridicată o biserică din cărămidă, acoperită cu șindrilă, care a rezistat până în secolul XX. Actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost construită între anii 1933-1939, în stil romano-bizantin.

Urmau ultimele două localități de pe lista mea, comuna Sântandrei cu satul Palota. De la Tărian după 6 kilometri est am intrat în satul Palota (1214). În secolul XIII era în proprietatea Episcopiei Oradea care, pentru merite în lupte, l-a donat familiei Czibak. Istoria ei s-a împletit cu cea a zonei. În secolul XIX, împreună cu alte 5 sate, a intrat în proprietatea ofițerului Frimont Janos Maria, care în urma meritelor câștigate în luptele purtate, a primit titlul conte de Palota. În 1810 contele a fost numit comandantul regiunii Veneția și s-a mutat la Padova.

În 1821 la Napoli a izbucnit o răscoală care l-a detronat pe rege. În luptele acerbe purtate cu răsculații, contele, cu frică de moarte, a promis că dacă scapă nevătămat va ridica în Palota o biserică. Reușind să înăbușe răscoala, a fost răsplătit cu bani și și-a ținut promisiunea. Între anii 1824-1829 a fost construită, de meșteri italieni,  Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” și a fost dotată cu un altar din marmură de Carrara. După moartea contelui (1831) în biserică a fost construit un cavou de marmură și rămășițele sale au fost aduse de la Viena. La aniversarea celor 150 ani de la construcție biserica a fost dotată cu un nou altar de marmură.

La 3 kilometri spre est, în apropierea orașului Oradea, se află comuna Sântandrei, atestată documentar din perioada 1291-1294.

Este o localitate polietnică, cu culte religioase diferite, fiecare cu biserică proprie.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1936)

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1782)

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Andrei Șaguna”  (în parohia Sântandrei II)