Orașul Deta este situat în sudul județului Timiș, pe Câmpia Bârzavei, la 18 kilometri de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar din 1360, numit Ded după nobilul Petrus de Deed care-l deținea. Totuși arheologii au scos la iveală urmele unor așezări mult mai vechi- epoca bronzului, perioada dacică, castrul roman Potula, perioadele prefeudală și feudală.

Documentele din secolul XVII afirmă că localitatea era locuită de români. După alungarea turcilor, a intrat în posesia austro-ungarilor care l-au colonizat cu germani (1737-1794). Prima colonie a fost așezată pe actuala stradă principală până la Hotelul Bellavista.

În zonă, clima fiind prielnică, contele Mercy a dezvoltat orezării, abandonate în urma epidemiei de ciumă care a decimat mare parte din populație (1738). Pentru a le reînființa, în 1763 au fost aduși coloniști italieni, specializați în cultivarea acelei plante. De asemenea s-a dezvoltat și creșterea viermilor de mătase. În acea perioadă la Deta a fost mutată parohia romano-catolică din Denta (1724). Totuși, fiind sub administrație militară, până în 1775 localitatea nu s-a dezvoltat.

Intrând în administrație civilă, dezvoltarea a luat avânt și din 1810 Deta a primit statutul de oraș. Localnicii se ocupau în special cu agricultura și creșterea animalelor. O dată cu construirea căii ferate Timișoara-Baziaș (1858), care avea stație în Deta, comerțul cu animale și cereale a crescut.

După încorporarea Banatului în Ungaria (1867) s-a format plasa Deta, cu 13 comune, care aparținea de comitatul Timiș. Orașul a fost modernizat prin turnarea de trotuare, lucrări de canalizare,  au început să se construiască școli, clădiri pentru instituții și Hotelul Bellavista, devenit loc de întâlnire a târgoveților români și sârbi.

În zonă,  încă de la mijlocul secolului XIX a existat o mânăstire sârbească. O dată cu dezvoltarea orașului, unele familii de sârbi s-au mutat acolo.

Biserica Ortodoxă Sârbă

În 1899 s-a introdus telefonul apoi s-a construit uzina electrică (1902) și s-a introdus iluminatul electric. Între anii 1900-1910 a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sf. Ana”.

Înainte de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial dezvoltarea orașului a regresat și localității i s-a preluat statutul de oraș, devenind comună. În acea perioadă populația era formată majoritar din germani, urmați de români și foarte puțini maghiari și sârbi.

Monumentul Eroilor (2002)

Sub regimul comunist, prin construirea de blocuri care au format noi cartiere, comuna s-a extins. S-au deschis instituții noi și în 1968 Deta a redevenit oraș. A fost înființat  Muzeul Orășenesc (1969) care etalează descoperirile arheologice din zonă- obiecte din bronz, monede, vase, brățări, etc., elemente de etnografie și mașina tipografică cu care s-a tipărit primul număr al ziarului „Dettauer Zeitung” (1880), ziar care s-a publicat până în 1946.

Postbelic numărul populației germane a scăzut, orașul ajungând să fie populat cu 2/3 ortodocși și 1/3 romano-catolici.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (2008-2009)

De orașul Deta aparține administrativ satul Opatița, situat la  4 kilometri nord-est. A fost atestat documentar din 1332, pe harta  generalului Mercy purta numele Oppatiza(1728), nume maghiarizat în perioada 1909-1926, devenind Magyarapacza, apoi a primit numele actual.

Casa Națională (casă de cultură) inaugurată în 2012

Parohia ortodoxa din Opatita este consemnata în acte ca existând deja în 1725 când acolo exista o biserică. Pe locul ei, în 1875 a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului”.

La 11 kilometri nord-vest de orașul Deta se află comuna Ghilad, atestată din 1212 cu numele Gyad, în actele prin care Regele maghiar Endre II  o dona comitatului Sebus, preluarea fiind făcută de prefectul de Cenad, Nicolae Csaky.

Sub otomani se spune că era locuită de români, aduși de Pașa Rami, din Ardeal.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”

După alungarea turcilor a intrat sub stăpânirea habsburgilor. În acea perioadă existau două așezări, una mai mare, cu 100 de case-Dolni Gilad și, lângă ea, una cu 80 de case- Gorni Gilad (1717).

Un secol mai târziu, sub Imperiului Austro-Ungar, a fost colonizat cu germani.

Au urmat două valuri de coloniști maghiari (1842 și 1851-1860).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ludovic Rege”

În cele Două Războaie Mondiale mulți localnici au decedat. În amintirea lor, în centrul comunei  au fost postate două monumente.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

De Ghilad aparține administrativ satul Gad, situat la 13 kilometri vest de comună, pe malul râului Timiș, azi locuit doar de aproximativ 190 persoane. Prima dată a fost atestat documentar din perioada 1132-1337 dar arheologii au descoperit că locul a fost locuit încă din epoca bronzului.

Tradiția orală spune că în acel loc a avut loc o bătălie între Principele Glad și oastea ungară a lui Tuhutum (anii 900). După retragerea armatelor s-a format satul care a fost numit după principele învingător.

Pe harta contelui Mercy apare ca o așezare de români (1723). În decursul timpului în sat s-au așezat familii de sârbi despre care istoricii unguri spun că au fost aduse din Muntenegru. Ortodocși,  împreună cu românii au folosit aceeași biserică.

Biserica Ortodoxă Sârbească

 În 1924  românii au cedat sârbilor biserica veche și până în 1929 și-au construit  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

După ce Banatul a fost eliberat de sub dominația otomană și a trecut sub administrația austriacă, satul a fost cumpărat de familia nobilă Fodor, care deținea multe alte proprietăți. Aceștia au ridicat un conac în stil baroc, o clădire unică cu subsol, parter și un nivel, înconjurată de un parc.

Clădirea era formată din mai multe încăperi, dotate cu ferestre înalte.

Odăile erau separate prin mai multe coridoare.

Accesul în conac se făcea prin două intrări, una în față și una în spate.

Intrarea din spate prezenta o porțiune acoperită, susținută de stâlpi și arcade. De o parte și de cealaltă existau felinare pentru iluminarea spațiului seara.

În secolul XIX a fost deținut de mai mulți proprietari, ultimii fiind Hugo Gudenus și unul dintre fiii săi, Bela. Soția lui Bela, copilărind în Gad, s-au hotărât să se mute și să locuiască în conacul care azi e numit după ei, Conacul Gudenus.

În ultimii ani ai Administrației Austro-Ungare baronul s-a mutat la Timișoara. După moartea tatălui său și un proces, între frați, pentru partajarea averilor, a locuit într-un palat moștenit, din Iosefini, unde a și murit în 1941.

Localnicii povestesc că ulterior, pentru  o perioadă de timp, conacul a fost folosit ca închisoare în care mulți oameni au murit.

În perioada comunistă conacul a fost folosit ca sediu de școală apoi a fost abandonat.

O legendă spune (ca o glumă amară) că în curtea conacului au fost ascunse lăzi cu aur pe care, puținii vizitatori, le caută.

Cert este că azi, o ruină, inclus în patrimoniul istoric național, Conacul Gudenus este în proprietatea Primăriei Ghilad. Concluziile le trageți singuri.

Citește și Orașul Ciacova cu patru sate aparținătoare, județul Timiș