Orașul Târgu Ocna, din județul Bacău, este situat pe malurile râului Trotuș, înconjurat de munții Nemirei, Berzunțiului și dealurile subcarpatice. La marginea localității funcționează Salina Târgu Ocna, una dintre cele mai vechi și a treia ca mărime din țară.  Încă din neolitic în regiune s-a exploatat sarea, fapt demonstrat de săpăturile arheologice din 1933. În perioada daco-romană la Târgu Ocna și Oituz se făcea exploatare de suprafață, prin cariere și lacuri.

În Evul Mediu localnicii scoteau sarea pentru consumul casnic și o parte o comercializau. Apoi s-a creat cămărășia ocnelor, cu sediul în Târgu Trotuș (1407-1434), în 1434 mutată în Târgu Ocna (1434). Localitatea și-a creat pecetea, un ciocan încrucișat cu un bătător, care se vede și azi la intrarea în salină.

În 1453 Domnitorul Ștefan cel Mare a instaurat monopolul domnesc asupra ocnelor  și a permis Mânăstirii Putna să se aprovizioneze cu sare. Treptat ocna a aprovizionat și  alte mânăstiri din Moldova, apoi a început exportul în Polonia, Turcia, Serbia, Rusia. În secolul XVII exportul s-a extins, sarea fiind transportată cu ambarcațiuni în Egipt, Siria și Tartaria.

În ocne munceau două categorii de oameni,  cei liberi, ocolașii și rufetașii (muncitori împroprietăriți), majoritatea români și secui, țiganii fiind numiți șavgăi, și cei condamnați pentru delicte grave, numiți ocnașii, care erau folosiți la munca cea mai grea, cea de a tăia sarea. Inițial în stratul de pământ, care acoperea zăcământul de sare, se săpa o groapă rotundă, cu diametrul de 2 metri, ai cărei pereți erau întăriți cu împletituri de nuiele, numite țambre. Apoi se tăia sarea cu topoare, ciocane, pene de oțel, desprinzându-se blocuri de 20-50 kilograme, care erau scoase la suprafață cu un crivac. După ce erau zdrobite, sarea era pusă în saci din piele de bivol și transportată cu carele sau pe șaua cailor.

Fiind exploatare de suprafață, după ce se ajungea la o adâncime maximă de 100 metri (exemplu Ocnele Unite) puțurile erau închise și exploatarea continua prin săparea altor puțuri. Din 1828 ocnele au intrat în posesia statului, care le-a dat în arendă.  Până la sfârșitul secolului s-au introdus mașini de extracție cu aburi și mori de măcinat.

Cu toată modernizarea, datorită infiltrării apelor de suprafață, sau a gazului metan, unele ocne s-au prăbușit.  La „Ocnița”, după ce exploatarea a fost oprită în unul din puțuri, prin infiltrarea gazului metan s-a prăbușit porțiunea vestică (1878). În timpul consolidărilor s-au descoperit zăcăminte de chihlimbar. Cu toate inconvenientele apărute, exploatarea sării a continuat. S-au săpat puțuri noi, unul din ele fiind puțul „Sfântul Constantin”- Mina „Moldova Veche” („Carol I”), deschis în 1891.

La începutul secolului XX iluminarea cu lumânări sau feștile de cânepă a fost înlocuită cu lămpi de petrol. Pentru un transport mai eficient s-au creat galerii și tuneluri, apoi s-au montat linii de cale ferată, cu vagonete trase de locomotive electrice (1931). Din 1936 s-a deschis o nouă mină, „Moldova Nouă” („Carol al II-lea”). În perioada 1930-1940 Târgu Ocna a devenit al treilea mare producător de sare din țară. Pentru creșterea producției s-au creat noi galerii și salina a fost modernizată (1959-1960). 

Pentru personalul salinei, în zona „Pilon” a fost creată Biserica Ortodoxă „Sf. Varvara”, ocrotitoarea minerilor (1992). De la Mânăstirea Măgura Ocnei a fost adusă o catapeteasmă de lemn, decorată cu 24 de icoane. Altarul, iconostasul, obiectele de cult, suporturile picturilor au fost create din sare.

Aerul salin, puternic ionizat (Na, Ca, Mg) și cu umiditate scăzută, fiind benefic pentru tratarea diverselor afecțiuni respiratorii, din anul 2005 a început amenajarea unei baze de tratament, amplasată la 240 metri adâncime.

Fiind tot mai mult folosită în scop curativ, pe o suprafață de 13.000 metri pătrați, în golurile rămase în urma excavațiilor, s-au creat locuri de relaxare, spații de joacă, terenuri de sport (gimnastică, tenis, baschet, minifotbal, etc.), un punct sanitar, terasă la care se poate lua masa, etc.

Se poate vizita contra cost. Din 30 în 30 de minute un autobuz coboară printr-un tunel de 3 kilometri lungime. De acolo, pe un șir de scări luminat, vizitatorii pătrund în adâncime și, la capătul ei, intră în miraculoasa lume subterană. La același interval de timp autobuzul preia vizitatorii și îi scoate la suprafață.

În salină au fost expuse obiecte folosite în trecut la extragerea sării, de asemenea lucrări executate în sare și din 2012, inaugurată de actorul căruia îi poartă numele, a fost deschisă Sala de spectacole „Florin Piersic”. 

Pe lângă scopul curativ a devenit și un loc turistic, lumea fiind curioasă să vadă minunățiile create de sare și de om în adâncul pământului.

Pe un deal din apropierea salinei, în cimitir, se află Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva”. A fost construită în 1725 de cămărașul ocnei, socrul Domnitorului Mihai Racoviță, pe locul unei foste biserici (aprox. 1580), arsă în atacurile tătarilor (1717).  Biserica din bârne de stejar, pe temelie de piatră, acoperită cu draniță, cu turn clopotniță, în interior placată cu scânduri de brad, a fost folosită ca loc de închinăciune pentru ocnași. În timp biserica a fost reparată și consolidată de mai multe ori.

Citește și Din Slănic Moldova, prin Pasul Oituz, în jud. Covasna