În concediul meu prin țară, de la Bálványos am făcut un mic ocol, pentru a vedea singurul lac vulcanic din România, Lacul Sfânta Ana, situat în județul Harghita, pe fundul unui crater al vulcanului stins Ciomatu, a cărei ultimă erupție a avut loc în urmă cu cca. 30.000 de ani.

În același masiv se află și Tinovul Mohoș, numit și „Lacul cu mușchi”, întins pe 80 hectare, care s-a format în alt crater al muntelui, ulterior lacului, azi rezervație naturală cu specii rare de plante.

Cercetătorii au apreciat că în urmă cu aproximativ 9.000 de ani pe locul lacului s-a format o mlaștină neaerisită în care vegetația s-a descompus și s-a format o turbărie. Apoi s-a acumulat apă pluvială și până în urmă cu 2.700-700 de ani s-a format un lac cu adâncimea de 12 metri. Azi lacul, oval, ocupă o suprafață de 19,5 hectare și are adâncimea maximă de 6,4 metri. Pe fundul lui se află un strat de sedimente gros de 4 metri prin care se produc emanații mofetice. Fiind alimentat doar din precipitații, puritatea apei e aproape ca a apei distilate.

Despre lac circulă mai multe legende. Se povestește că în zonă își aveau cetățile doi frați, unul pe vârful Puciosu și celălalt pe locul actualului lac, care se pizmuiau pentru averile lor. Cel de pe munte a câștigat o caleașcă superbă la zaruri, stârnind invidia fratelui. Dorind să afle a cărui caleașcă e mai frumoasă, au făcut un rămășag. Fratele a înhămat la caleașca sa 8 fete frumoase dar, fiind prea grea, nu s-a putut urni. Furios, a bicuit fetele. Una dintre ele, Ana, l-a blestemat și s-a pornit o furtună groaznică, urmată de cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, au fost mistuite de flăcări. În locul cetății s-a format un lac, numit după fata curajoasă Lacul Sf. Ana. 

O altă legendă povestește că pe Ana părinții doreau să o mărite cu un băiat foarte bogat pe care fata nu-l plăcea. În seara nunții Ana a fugit și s-a înecat în lacul care azi îi poartă numele.

Lacul este și „prezicător”. În munte se desfășoară o activitate post-vulcanică sensibilă la schimbările presiunii atmosferice. Când presiunea scade, gazele emanate, între care bioxidul de carbon, urcă la suprafață și produc un miros înțepător, semn de furtună și ploaie. Dacă aerul e curat, ziua va fi senină.

Deși a existat un drum, azi situat pe proprietate privată și închis circulației, pentru a ajunge la Băile Tușnad a trebuit să mă întorc, să rulez spre vest, apoi spre nord. În total 25 kilometri și am ajuns în orașul cu cel mai mic număr de locuitori din România, situat în partea sudică a Depresiunii Ciucului, pe versantul vestic al masivului Ciomatu.

Se spune că în zonă, numită atunci Câmpul Vorbirii, existau izvoare cu apă minerală. După ce fiul unui cioban a dus vestea că aveau efecte curative (1842), s-a înființat o societate care a închiriat terenurile pe 99 ani și în perioada 1845- 1849 s- au construit 40 de vile, punându-se bazele stațiunii. În timpul Revoluției de la 1848 dezvoltarea a stagnat. În plus autoritățile au anulat dreptul de folosire gratuită a apelor minerale și localnicii au incendiat multe dintre vile. Vizitând zona, Împăratul Franz Joseph I al Austriei a sugerat reamenajarea localității, astfel s-a înființat o societate pe acțiuni care a construit vile de tip elvețian (1852). Apa din 8 izvoare a fost cercetată în Elveția și cea de calitate a început să fie îmbuteliată.

În 1890 a fost amenajată prima bază de tratament, „Ștefania”, cu instalații de hidroterapie, 4 piscine acoperite, băi reci, care a funcționat până în 1975. Până în 1893 s-au captat izvoare, apele lor fiind folosite în tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, digestive, endocrine, ale sistemului nervos, s-au amenajat parcuri și un ștrand mezotermal, azi nefuncțional. Construirea căii ferate Sf. Gheorghe- Miercurea-Ciuc (1897) a dus la creșterea numărului de turiști și s-a construit primul salon de cură balneară, „Kurszalon”, dotat cu sală de dans și scenă proprie, distrus în 1913 de un incendiu.

În perioada 1882-1893 a fost creat Lacul Ciucaș. Lângă el s-a amenajat un ștrand în aer liber, Baia Săracilor, apoi un complex format din cazinou, teatru, sală de cinema, sală de festivități, restaurant (1920) și din 1913 stațiunea a fost numită Tușnad-Băi.

În 1939 a început construirea unei biserici ortodoxe. Cu multe stagnări, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost terminată abia în anul 1977.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” a fost ridicată în perioada 1990-1983 pe locul unei capele construită în 1929.

Din 1968 Băile Tușnad a fost declarat oraș turistic. În decursul timpului a fost vizitat frecvent atât de cei veniți la tratament cât și de turiști. În anul 1980 vilele au fost renovate și modernizate dar după 1989 stațiunea a intrat în declin, în momentul vizitei mele (vara 2021) fiind aproape pustie.

Am părăsit județul Harghita și, rulând spre sud, am intrat în județul Covasna. În total 15 kilometri și am ajuns în Malnaș Băi, menționată prima dată documentar ca stațiune în anul 1759.

În a doua jumătate a secolul XIX numeroase familii nobiliare maghiare au construit vile, apoi s-au amenajat băile Venus, bogate în dioxid de carbon, baia feruginoasă Neptun, băile calde feroase, cele pe bază de nămol  și în 1873 Malnaș-Băi a primit statutul de stațiune balneară. 

În acea perioadă s-a amenajat și Izvorul Maria. Apa lui fiind folosită în tratarea afecțiunilor digestive și respiratorii, în 1904 Societatea Siculia, deținută de o familie nobiliară din Budapesta, a înființat o linie de îmbuteliere. În secolul XX apa a ajuns să fie vândută în țară și peste hotare.

După anul 1989 stațiunea a fost abandonată, băile au fost demolate și apa nu s-a mai îmbuteliat.

Abia în 2013 izvorul a fost reabilitat și fabrica a fost renovată. Azi apa, îmbuteliată în ambalaje de ceramică,  este comercializată ca produs terapeutic, cu numele Malnaș Aqua Telluris.

Din Malnaș-Băi, continuând drumul spre sud, m-am îndreptat spre orașul Sfântu Gheorghe. Am deviat din șoseaua principală spre est și după 14 kilometri m-am oprit în satul Zoltan, comuna Ghidfalău, pentru a vedea fostul Conac Benkő-Zágoni, construit în anul 1792, azi proprietate privată.

De acolo mai aveam 12 kilometri până în orașul Sfântu Gheorghe.

Citește și O scurtă oprire în centrul orașului Sfântu Gheorghe, jud. Covasna