Comuna Pietroasa cu 3 sate aparținătoare, județul Timiș

Comuna Pietroasa este situată în estul județului Timiș, la granița cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Fărășești, Crivina de Sus și Poieni. Fiind în zonă, de la Mânăstirea Izvorul lui Miron am rulat 7 kilometri până în satul Fărășești, sat aflat într-o zonă izolată de la poalele munților Poiana Ruscă, între dealurile Negreșu și Prodan.

Inițial pe Valea Fara existau două sate. Zona fiind săracă în apă potabilă, doi tineri, unul din satul Trifești și unul din satul Runcuri, după ce s-au căsătorit, au căutat un izvor de apă lângă care să-și construiască casa și s-au așezat la Podul de Piatră. Au fost urmați treptat de familiile celor două sate și așa s-a format satul Fărășești. A fost prima dată atestat din 1548, cu numele Fornasfalva, fiind în proprietatea lui Ioan Bozvari. Moșia, formată din 43 de sate, i-a fost dată ca zestre fetei sale.

Zona era administrată de maghiari, care ocupaseră Banatul încă din 1028. În timp populația a suferit din cauza birurilor mari astfel, când turcii au atacat pentru a cuceri Banatul, li s-au alăturat (1552-1553). După ce au ocupat zona, turcii au donat-o unui Principe, cu condiția să le dea un bir anual, apoi au încadrat-o în Spahia Lipova (1607). Pentru întreținerea armatei, au cerut localnicilor cotă din vitele și oile pe care le creșteau și au început să exploateze aurul din zonă, o parte din el fiind trimis la Istanbul.

În 1716 turcii au fost alungați de habsburgi. Aceștia au militarizat satele, apoi Austro-Ungaria a fost donată de Regele Wilhelm II al Prusiei sorei sale Maria Tereza. Sub conducerea ei satele au fost coborâte în vale, s-au construit școli, biserici. Au fost aduși specialiști din Germania și Veneția care au prospectat întreaga zonă în căutarea unor surse noi de aur, cupru,, cărbune, etc. Din 1846 la Fărăsești s-a dezvoltat exploatarea forestieră, lemnul fiind transportat cu carele de localnici și folosit la Fabrica de Sticlă din Tomești. După inaugurarea liniei de cale ferată Lugoj- Ilia, 2 trenuri/zi aduceau la Fărășești peste 1.300 de muncitori la minele din zonă.

La începutul secolului XX Fărășești aparținea Districtului Făget (Facsád) din județul Caraș-Severin. În acea perioadă minele au fost închise (1918) și a început construcția liniei de cale ferată Fărășești- Poieni, pentru transportul lemnului. După Tratatul de la Trianon (1920) țăranii au putut cumpăra maxim 2 lanțe de teren, devenind proprietari. În anul 1932 exploatarea lemnului a încetat, pădurile au fost vândute localnicilor, apoi calea ferată Fărășești- Poieni a fost dezafectată.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)

Din Fărășești m-am întors spre nord, apoi am rulat spre spre est și după 11 kilometri am intrat în comuna Pietroasa, situată pe valea superioară a râului Bega, pe brațul numit „Bega caldă”.

Se spune că satul a fost creat de două familii de pietrari, din zona Hunedoarei, care, găsind pietre bune de prelucrat în pietre de moară, s-au mutat acolo. De la activitatea lor a primit localitatea numele.

A fost prima dată atestat documentar din perioada 1514-1516, când aparținea lui George Brandenburg. După ce a fost ocupat de austro-ungari, satul a fost mutat de-a lungul văii, numit Petrovoz și inclus în Districtul Făget (1717).

Pe parcursul unui secol a fost deținut de familia Trattner (1819), apoi de familia Cika și din 1890 a primit statutul de comună.

Pe dealul de la marginea de nord a satului a fost construită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1779), din lemn de gorun, cu lipituri de lut și acoperiș de șindrilă. La începutul secolului XX biserica a fost restaurată. Acoperișul a fost schimbat cu țiglă, turnul îmbrăcat cu tablă zincată, exteriorul a fost tencuit și interiorul pictat din nou.

Începând cu secolul XVIII s-au creat cariere de piatră unde, cu unelte rudimentare, din masivul stâncos se dislocau blocuri de piatră, erau prelucrate în pietre de moară, distribuite aproape la toate morile de apă din Banat. În decursul timpului munca în cariere s-a modernizat și a continuat până în jurul anilor 1950.

La 4 kilometri est de comună, într-o zonă de dealuri împădurite, pe malul drept al râului Bega, este situat satul românesc Crivina de Sus.

Prima dată a fost atestat documentar într-o diplomă maghiară care se referea la două așezări, Crivina de Sus (Also Kryvyna) și Crivina de Jos (Felso Kryvyna), care aparțineau de domeniul Cetății Șoimoș, intrat în proprietatea contelui George Brandenburg după căsătoria lui cu văduva lui Ioan Corvin, fiul Regelui Matei Corvin.

Ca toată zona, a fost ocupat de turci, apoi de habsburgi. O legendă spune că pe versantul estic al satului a existat o peșteră în care turcii, retrăgându-se, au adăpostit 900 kg monede de aur, comoară care, deși râvnită, nu a fost găsită.

În sat s-a păstrat până azi una dintre cele mai vechi biserici din Banat, Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1676 și reparată în 1778. Am descoperit-o după ce am trecut printr-o poartă de lemn și am străbătut o scurtă cărare, prin zona plină de copaci.

În interior a fost decorată cu icoane pe lemn. Din cele care au supraviețuit 4 au fost păstrate la biserică, 7 se află la Muzeul de Artă Veche Bisericească de la Catedrala Mitropolitană și 3 la colecția de obiecte vechi bisericești de la Protopopiatul Lugoj.

Făcând parte din patrimoniul județului, biserica este întreținută, dar nu mai este folosită, în sat predominând penticostalii.

Sub Imperiul Austro-Ungar proprietara zonei era Contesa Leopoldina, nașa de botez a copiilor Împăratului Austriei Franz Joseph (1848-1916). Avea un conac în satul Poieni, unde venea anual și petrecea o parte din vară. În acea perioadă în Crivina de Sus morarul Negrea a pus în funcție o moară de apă, cu roată verticală, la care veneau țăranii cu căruțele pline de grâne. Neexistând pășune, contesa a împroprietărit morarul cu lunca și izlazul din zonă, pentru ca animalele care așteptau să pască și să se adape, iar în 1915, la porunca sa, s-a înființat Asociația de Pășunat a Urbariariștilor din Comuna Crivina. Moara a fost reconstruită în 1972 și a rămas funcțională până azi.

La 7 kilometri sud am intrat în satul Poieni, atestat documentar din 1514-1516, cu numele Pleyen, când era în proprietatea lui George Brandenburg. Conform tradiției orale satul a existat în locul numit azi Trifești, format din case răsfirate pe dealuri. Treptat populația s-a mutat în actuala locație, zonă cu mai multe poieni, după care au numit satul. Pe un deal învecinat aveau o Biserică de lemn pe care au demolat-o și în sat au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, acoperită cu șindrilă (1759).

Un secol mai târziu interiorul a fost decorat cu picturi în ulei, efectuate pe pânză, ulterior lipită pe pereți și boltă (1812). În decursul timpului acoperișul s-a deteriorat. În 1969, când în biserică a fost introdus curentul electric, acoperișul a fost schimbat cu unul din tablă. La ultima renovare (1982) acoperișul a fost refăcut din șindrilă.

Satul fiind situat la granița dintre Banat și Ardeal, pe anumite perioade de timp a aparținut administrativ județului Hunedoara, județului Severin și după 1968 județului Timiș. Sub comuniști în apropierea satului au funcționat taberele de școlari Poieni și Strâmbu, azi prima desființată și a doua transformată în Centrul de Agrement Tabăra Poieni Strâmbu.

Știind că în apropiere, în munții Poiana Ruscă, se află o cascadă, ușor accesibilă, am continuat să rulez pe un drum neasfaltat, dar bun. După aproximativ 7 kilometri am parcat în dreptul unui indicator care indica traseul spre Cascada Șopot.

De acolo am urmat o cărare prin pădure, întreruptă de un podeț din lemn, peste râul Șopot, numit și Puntea Vie, deoarece după crearea lui barele laterale au continuat să înverzească timp de 3 ani.