Comuna Tauț este situată în parte central-estică a județului Arad, în zona de contact a Dealurilor Cigherului cu Munții Zărandului. Așezarea a fost foarte veche, săpăturile arheologice din 1975 descoperind , în partea de vest a localității, urme de locuire din eneolitic, dar a fost atestată documentar abia din 1187, cu numele Thout.  În anul 1198 Regele Emeric a donat localitatea Ordinului Templierilor care au construit acolo o cetate (sec. XIII) și după desființarea ordinului cetatea, împreună cu proprietățile lor, au trecut în posesia Cavalerilor Ioaniți (1312). Prezența lor și continuitatea cetății au fost demonstrate prin descoperirile săpăturilor arheologice efectuate în anul 2000: ruine ale cetății, un cimitir cu morminte din secolele XI-XIII, 2 biserici suprapuse, una romanică și una gotică, obiecte și o monedă din perioada Regelui Sigismund de Luxemburg. Pentru a fi conservate, azi sunt acoperite cu pământ. cetatea a fost deținută de ioaniți până în 1523 apoi a fost ocupată de turci, care au refăcut-o ca cetate de apărare. În secolul XVII, după alungarea turcilor, Tauț a intrat în componența Imperiului Habsburgic. Un secol mai târziu, datorită numeroaselor inundații, a fost mutat pe actuala locație, unde a fost construită o Biserică de lemn.

Biblioteca Tauț

În timp, prin așezarea mai multor familii venite din Transilvania, numărul populației a crescut și biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1877-1884), până azi renovată de mai multe ori.

De comuna Tauț aparțin administrativ satele Minișel, Minișu de Sus și Nadăș. Pentru a le vedea, m-am îndreptat spre sud, apoi am trecut pe lângă Lacul de acumulare Tauț, amenajat în jurul anilor 1970.

Azi pe marginile lacului se află vile ridicate cu scop de relaxare. Pentru pescarii amatori, e un loc ideal de pescuit, mai ales biban și clean.

La  9 kilometri est de comună am ajuns în satul Minișu de Sus.  Așezarea a existat încă din epoca bronzului și fierului, fapt demonstrat de fragmentele și obiectele descoperite de arheologi. Vechea vatră a satului s-a format pe un deal, unde un localnic avea stupi, după care a fost numit Stupini, nume schimbat sub Imperiul Austro-Ungar în Fel Mineș.

În 1755, în locul uneia deteriorată, a fost construită o Biserică de lemn. După ce vatra satului a fost mutată în vale, s-a construit o nouă biserică de zid, actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Domnului” (1892).

Satul fiind invadat de muscali (1780), la marginea dealului Horgea localnicii au săpat un tunel, în care s-au refugiat. Pentru a nu fi furate, o parte din averi le-au ascuns într-o pivniță a fostei biserici.   

Ulterior în sat s-au mutat familii din zonele Banatului și Sibiului. La porunca Împăratului Franz Joseph, locuitorii cu casele răsfirate pe dealuri au trebuit să se mute în aceeași locație, sistematizată pe străzi, de o parte și de cealaltă a pârâului care o străbătea.

Satul a început să prospere o dată cu înființarea carierei de diatomită (1935), folosită în industria petrolieră, cea alimentară, ca material izolant abraziv și pentru fabricarea dinamitei, în care au lucrat aproximativ 200 de localnici sat și cele învecinate. De asemenea s-a exploatat și calcarul din zonă. Cariera a funcționat până în anul 2003 apoi populația a început să migreze spre oraș, azi în sat existând în jur de 38-40 locuitori permanenți, majoritatea  persoane vârstnice.

Pentru a vedea satul Minișel,a trebuit să mă întorc pe lângă lac, să-l ocolesc spre sud, apoi să mă îndrept spre est, în total 13 kilometri. Și acest sat este depopulat, în el azi trăind în jur de 100 de oameni.

A fost prima dată atestat documentar din 1560. Niciodată nu a fost foarte populat, în perioada 1771-1786 existând doar 41 de familii. Fiind iobagi și trăind în condiții foarte grele, în anul 1820, conduși de Tudor Teodor s-au răsculat, dar răscoala a fost înăbușită rapid.

În decursul timpului a fost numit Alsoménes, Kresztaménes și din 1918 Minișel, cunoscut și ca Minișu de Jos.

În sat a existat o Biserică de lemn (1825) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1862).

Pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Tauț, a trebuit să mă întorc și mă mă îndrept pe un alt drum spre sud. După aproximativ 7 kilometri am intrat în satul Nadăș, atestat pe lista dijmelor episcopale din 1332, după alți cercetători din 1437, când făcea parte din domeniul Herczegh. Inițial era un sat răsfirat, după grădinile și livezile împrejmuite numit „Ogrezi”, apoi localnicii s-au adunat pe Valea Ceșa, formând noua vatră, dar și-au păstrat sălașe, situate la distanțe până la 12 kilometri, unde își desfășurau activitățile agricole și de creștere a animalelor.

În secolul XVI în zonă s-au purtat lupte între armatele turcești și maghiare, în final ultimii învingând. După tratativele purtate, cetățile Aradului și Lipovei le-au fost cedate turcilor. Cetatea Ineului, de care aparținea și Nadășul, a rămas maghiarilor (1650). Nu a durat mult și turcii au atacat și recucerit-o (1658) dar în 1691 a fost eliberată de sub ocupația lor și a revenit definitiv maghiarilor. Un secol mai târziu satul a fost inclus în domeniul Modena, administrat de Emeric Bohus (1749).

Ortodocși, în 1734 localnicii aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, a fost schimbată cu o altă Biserică de lemn (1768) care a supraviețuit până la începutul secolului XX. În locul ei a fost ridicată actuala clădire din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1904).

După Primul Război Mondial a avut loc reforma agrară, terenurile fiind împărțite în principal foștilor soldați, la Nadăș acțiunea terminându-se abia în anul 1929. Nu a trecut mult timp și a izbucnit Al Doilea Război Mondial (1939-1945). Încă de la început la Nadăș s-au săpat primele tranșee, apoi a fost construit un drum strategic, cu scopul de a face legătura între râurile Mureș-Crișul Alb.

Postbelic,  localitatea fiind izolată, nu a fost cooperativizată, dar cotele obligatorii au fost mari, mai ales în perioada în care se plăteau despăgubiri de război U.R.S.S.-ului. Din 1968 Nadăș a devenit sat aparținător comunei Tauț, de care a fost legat printr-un drum, construit o dată cu amenajarea lacului de baraj (1970). Populația tânără, căutând locuri de muncă,  a început să migreze spre orașe și majoritatea sălașelor au fost părăsite.

Citește și Comuna Șilindia, județul Arad