M-am hotărât să plec într-o excursie organizată în Iordania. După un drum lung, o noapte pe trenul Arad-București…transfer la aeroportul Otopeni…zbor în Iordania…cazare în capitala țării, Amman, a doua zi am parcurs 48 kilometri spre nord, până în localitatea Jerash (Gérasa), unde urma să văd primul obiectiv istoric.

Așezarea a fost foarte veche, fapt atestat de situl neolitic Tal Abu Sowan, cu rămășițe umane, datate din jurul anului 7.500 î.e.n., descoperit de arheologi pe teritoriul ei.

Unul dintre primii exploratori, care în secolul XIX a scos la iveală urmele altul sit, din perioada greco-romană, a fost Prințul Abamelek, un armean milionar din Imperiului Rusesc.

Începând cu anul 1920 săpăturile s-au efectuat continuu, descoperind treptat și conservând o întreagă metropolă greco-romană, azi numită și Pompei din Orientul Mijlociu. În anul 2011 s-au scos la iveală mai multe structuri și ceramică din perioadele mamelucă și islamică. Săpăturile continuă și azi.

Având sute de mii de vizitatori anual, la intrarea în situl arheologic Jerash s-a amenajat un mic centru comercial, cu marfă specifică zonei, o terasă unde se pot servi mâncăruri tradiționale și, după intrarea în sit, un muzeu, care etalează artefacte.

Conform inscripțiilor găsite, unii cercetători presupun că orașul a fost fondat de Alexandru cel Mare (331 î.e.n.), după ce a părăsit Egiptul, străbătând Siria și îndreptându-se spre Mesopotamia, când Generalul Perdiccas a stabilit acolo o parte din soldații macedoneni mai în vârstă, punând bazele orașului Gherasa, numit și Antiohia de pe Râul de Aur. După alți cercetători fondatorul ar fi fost Faraonul Egiptului Ptolomeu II Philadelphus (284-246 î.e.n.).

În anul 80 î.e.n. Alexandru Jannaeus (Yannaʾy), Regele Iudeii, a cucerit Gérasa, dar a stăpânit-o scurt timp, în 63 î.e.n. trupele Generalului roman Pompei alungându-i pe evrei. Orașul, locuit de sirieni și o mică comunitate de evrei, a fost inclus în Decapolis, o serie de localități autonome, sub protecție romană. În acea perioadă la Gérasa s-a născut Nicomachus (60-120), viitorul matematician și filozof, adept a lui Pitagora.

Evreii s-au revoltat și a izbucnit Primul Război Iudeo-Roman (66-74 e.n.), în care romanii au distrus toate localitățile evreiești din zonă și ucis populația, ajungând în final la Ierusalim, unde au incendiat mare parte din oraș și templul. Mulți rebeli prinși au fost vânduți ca sclavi.

Sub Împăratul Traian (98-117), reorganizându-se teritoriile din zonă, în anul 106 Gérasa a fost inclus în Provincia romană Arabia Petraea, din care făcea parte și actualul Amman. Romanii au construit multe drumuri, astfel comerțul a înflorit. Așteptându-se vizita Împăratul Hadrian (117-138), la intrarea în oraș s-a construit un arc de triumf, Arcul lui Hadrian (129-130).

Prezenta un pasaj central înalt și două porți laterale mai mici, deasupra cărora era situată câte o nișă, cu fronton triunghiular, toate străjuite de coloane cu capiteluri corintice.

Hadrian a vrut să extindă spre sud orașul, dar proiectul a fost abandonat. Zona din nordul străzii Gerosa Philadephia fiind aridă, s-a construit un Hipodrom (220-749), cel mai mic din Imperiul Roman, cu lungimea de 265 metri, lățimea 50 metri și o capacitate de 17.000 de spectatori. Azi se pot vedea arcadele cuștilor în care erau poziționați caii pentru cursă.

La sfârșitul secolului IV partea de nord  a hipodromului a fost transformată în Amfiteatru, folosit pentru luptele de gladiatori și alte sporturi. Partea de sud a fost părăsită și în timp o parte din ruine folosite de olari. În marele cutremur din 749 a fost ruinat, terenul a devenit carieră, materialele fiind utilizate la repararea zidurilor orașului. După  o mare epidemie de ciumă, sute de victime au fost îngropate acolo.

În anul 530 s-a construit Biserica Marianos.

Sub fundațiile ei s-a descoperit  o podea cu inscripții grecești și ebraico-aramaice, ceea ce a dus la concluzia că biserica bizantină a fost anterior sinagogă.

De acolo m-am îndreptat spre Poarta de Sud, construită în același timp și stil arhitectural cu Arcul lui Hadrian.

Între poartă și criptoporticul Templului lui Zeus s-au construit patru ateliere (sec. II), arheologii descoperind acolo diverse unelte folosite de dulgheri. În partea sudică, lângă un atelier de tâmplărie, terenul a fost săpat și s-a creat o presă de ulei, accesată pe o scară tăiată în stâncă. Din presă azi se pot vedea râșnița și piatra de moară, folosite pentru zdrobirea măslinelor.

La sfârșitul secolului III complexul a fost distrus de jefuitori. Pe ruinele lui s-a  amenajat o cazarmă pentru paznicii orașului, reconstruită în timp și folosită până în secolul VII. În secolele III-IV orașul a fost împrejmuit cu un zid, de aproximativ 3,4 kilometri lungime și 2,9 metri grosime, din 20 în 20 metri întărit cu turnuri, de 3-4 metri înălțime, care puteau fi accesate doar prin scări portabile.

Poarta de Sud a fost legată de zidurile orașului printr-o serie de scări și de la ea până în Piața Ovală s-a creat un drum direct.

Treptat lângă criptoporticul templului meșteșugarii și-au amenajat iar ateliere, care au supraviețuit până la cutremurul din 749.

Piața Ovală, ocupând o suprafață de 90×80 metri, era înconjurată de coloane ionice distanțate (2,75 m între ele), pavată cu plăci de piatră mari, după traiectul curbat al colonadelor.

Azi în piață se văd două monumente: un piedestal pe care a fost așezată o coloană, pe care probabil în vechime se afla o statuie și un piedestal mai mic, lângă care flutură drapelul țării.

Colonadele din est conduceau la scările spre Templul lui Zeus, construit pe parcursul mai multor secole. Inițial, pe locul unde în Epoca Fierului era un vârf stâncos, cu o grotă, acoperită treptat în diferitele faze de construcție, s-a ridicat un mic templu roman (6×6 m), decorat cu simbolurile lui Zeus și ale fiilor săi Castor, Polux și Heracles, care în timp a fost lărgit, parțial distrus în cele două  războaie dintre evrei și romani, ulterior refăcut.

Primul șir de scări urca la o terasă, cu o verandă străjuită de 8 coloane, prin care se intra în aria sacră (temenos), o terasă închisă în cele patru laturi de pasaje boltite, în care se afla altarul, construit în mai multe etape. De acolo un alt șir de scări urca la a doua terasă, unde se aflau altarul din sud și templul (162-163).  

În fața și în spatele camerei principale s-au postat  câte 8 coloane, cu capiteluri corintice și pe laterale s-au creat galerii, delimitate de câte 12 coloane, de 15 metri înălțime. Printr-o boltă, de 90 metri lungime, se ajungea la aria sacră a templului (naos).

Sub bizantini,  Episcopul Placcus a transformat templul în mânăstire creștină (450-455), ocupată de călugări și materialele din restul construcțiilor le-a folosit la ridicarea Băilor Placcus. Ulterior zona mânăstirii a fost ocupată de case ale țăranilor și meșteșugarilor, toate distruse de marele cutremur din 749. Se spune că, pe locul clădirii ruinate, în secolul XII s-a așezat o mică unitate a cruciaților.

Piața Ovală a fost legată de Poarta de Nord prin stradă principală Cardo (120-170), mărginită de colonade, din care până azi s-au păstrat puține, restul fiind reconstruite sub bizantini.

În secolul III sub stradă s-a creat un sistem de canalizare.

dop la șanțul de apă

În prima jumătate a secolul II, lateral de Cardo, s-a amenajat piața alimentară Macellum, o clădire pătrată, cu două etaje, din blocuri de calcar cioplite, pereții acoperiți cu panouri de marmură sau stucaturi vopsite. Accesul din stradă se făcea prin trei porți, apoi printr-un vestibul de 8 metri lungime, pe lateralele căruia se aflau magazine. În partea de vest exista o poartă de acces similară.

Clădirea, cu magazine la parter, înconjura o curte interioară octogonală, pavată cu lespezi de calcar, înconjurată de un peristil cu 24 de coloane corintice, în care central se afla o fântână octogonală, ce consta într-un bazin cu formă de cruce și un mic altar în centrul său.

În partea de sud-vest s-au păstrat câteva din mesele de vânzare ale mărfurilor, cu reliefuri de leu, cerb și mistreț.

În secolele V-VI hala anterioară a pieței a fost extinsă și pe latura de sud s-a adăugat un nou rând de ateliere, închise publicului. Clădirea din stânga intrării principale a fost demolată și pe locul ei amenajate două grajduri.

Se presupune că Macellum a fost distrusă în timpul cuceririi orașului de către sasanizi (614), sau de un cutremur (631/632) și ruinele sale abandonate.

În timp, prin extinderea orașului, s-au creat străzi secundare, intersecții, în secolele V-VI s-au refăcut, sau modificat, trotuarele, folosindu-se pietre de la monumentele vechi. La intersecția străzilor Cardo și Decumanus de sud s-a creat o piață rotundă, Tetrapilonul de Sud, în care central s-a postat un monument, din care până azi s-au păstrat 4 piedestale împodobite cu nișe. Inițial pe fiecare piedestal se înălțau 4 coloane din granit roz, adus din Egipt, superior unite de un ancadrament.

La sfârșitul sec IV pe fiecare coloană au fost așezate statuile Împăraților Diocletian, Maximian Hercules, Constantius Chlorus și Galerius, numiți tetrarhii, deoarece au condus în aceeași perioadă (395-406). În sec VI majoritatea coloanelor din granit au fost folosite la ridicarea Bisericii Octogonale a Martirilor, la 500 metri de meterezele din nordul necropolei.

Urmând spre sud strada Decumanus și trecând Podul Sudic, peste râul Christorhoas, se ajungea la Băile Estice Mari (180-749), care ocupau 25.000 metri pătrați. Casa băilor , cu tavanul boltit, era situată într-o curte largă, înconjurată de colonade. Spre sfârșitul secolului III i s-a anexat Sala de Nord, formată din 13 încăperi decorate, care se deschideau în curte prin uși largi, încadrate de porticuri cu coloane corintice și pilaștri, decorate cu statui de bronz, prezentând personaje din cultul lui Dionysos , împărați, guvernatori. Nu se cunoaște exact pentru ce a servit inițial, probabil pentru vestiare, sau  întâlniri, se presupune doar că în secolul IV, când centrul civic a fost distrus, l-ar fi înlocuit temporar. Băile nu au fost excavate.

În secolul V orașul era locuit majoritar de creștini. Începând cu anul 455/459, pe locul unui sanctuar păgân, probabil dedicat lui Dionysos, zeul vinului, Episcopul Placcus a început construirea unei biserici, folosind o parte din pietrele Templului lui Zeus, pe care l-a demolat. Biserica, numită Catedrală de echipa de arheologi americani care au efectuat excavațiile în 1929, a funcționat până în 749, când a fost distrusă de marele cutremur.

A fost prevăzută cu 9 porți de intrare, cea principală în partea de vest, prin care se ajugea într-un atrium, numit Curtea Fântânii. Spațiul interior era împărțit în trei secțiuni, prin două rânduri de coloane. Avea o absidă în fața bisericii, prin care doar preotul putea să treacă.

În spatele catedralei se pot vedea ruinele Bisericii Sf. Teodor (496)- absida și un șir de colonade paralele.

Orașul extinzându-se și cerințele băilor publice fiind tot mai mari, s-a creat un nou sistem de aprovizionare cu apă (125), capacitatea apeductelor fiind mărită. Pe Cardo s-au creat mai multe fântâni publice mici și lângă catedrală monumentala fântână Nymphaeum, terminată în anul 191.

Prezenta o absidă centrală, semicirculară, acoperită cu o boltă de beton, mărginită de două culoare laterale. Fațada, cu două nivele, a fost decorată cu panouri de marmură, cea de sus cu stuc pictat. În fața ei, pe toată suprafața, a fost creat un bazin, în care apa curgea continuu, prin gurile mai multor capete de lei. Când acesta se umplea, se revărsa și se scurgea în sistemele de canalizare ale străzii.

Urmând în continuare Cardo, se ajunge la intrarea (Propylaeum) spre Templul lui Artemis (150).

În față, aliniate cu colonadele străzii, au fost postate 4 coloane imense,. Intrarea se făcea prin trei porți, bogat decorate, apoi se urca un șir de trepte, create pe o pantă abruptă, până la o terasă orizontală, în care era așezată o colonadă, din care au supraviețuit doar câteva fragmente, situată în fața zidului înconjurător al templului, azi dispărut.

În apropiere, pe cealaltă parte a străzii Cardo, se afla Biserica Propylaea, una dintre cele 14 biserici, multe construite între secolele IV-VII.

Pe aceeași parte, înainte de intersecția cu Decumanus de nord, în sec XIX au fost descoperite fostele băi romane (termae), Băile de Vest (115).

O dată cu extinderea orașului (160), băile au fost mărite, ajungând să ocupe o suprafață de 1.800 metri pătrați. Clădirea, în formă de U, încadra o curte interioară, ornată cu coloane corintice, din care până azi s-au păstrat doar două.

La intersecția dintre străzile Cardo și Decumanus de nord s-a ridicat Tetrapilonul de Nord (180), pe fațade decorat cu coloane corintice și prevăzut cu găuri duble, probabil pentru susținerea torțelor. El a fost reconstruit în anul 2001. Trecând de el se ajunge la Poarta de Nord (115), de unde porneau drumurile importante spre Pella, Gadara, Scithopolys și Marea Mediterană. Pe cele două părți laterale, fațada prezintă câte două coloane, cu capiteluri corintice, care susțin câte un frontispiciu triunghiular și între ele, inferior, câte o nișă.

O dată cu construirea zidului exterior înconjurător (sec. III-IV), poarta a fost integrată în el. În zona din apropierea porții, lateral de strada Cardo, se presupune că se afla piața centrală (Agora) și clădiri din centrul civic al orașului.

Urcând pe lângă ea se ajunge la Teatrul de Nord, vis a vis de care, patru coloane corintice străjuiau intrarea în Bazilica Civică, care a fost distrusă și nu a fost reconstituită. Inițial clădirea teatrului a fost construită pentru Consiliul Orașului și sedii administrative (135-140). Sub Împărații Marcus Aurelius și Lucius Verus a fost extins (161-163), când s-a construit clădirea scenei, cu poarta centrală de intrare pe fațada de nord, folosită pentru adunările consiliului și în perioada 165-166 transformat într-un mic teatru (Odeon), unde performau poeți, muzicieni, se țineau spectacole și adunările consiliului.

Intrarea din Decumanus se făcea printr-un portic, cu patru coloane corintice, cu înălțimea de 10,5 metri, ulterior acoperit, de unde se urca un șir de trepte, până într-o curte.

Interiorul era accesat prin 3 porți, una centrală și două laterale.

Auditoriul prezenta în partea de jos 14 rânduri de locuri pentru demnitari, conectate cu clădirea scenei, create încă dinaintea transformării în Odeon.

Erau accesate prin câte o poartă de intrare laterală, prevăzută în partea superioară cu galerii, sau balcoane, pentru spectatori.

Ulterior s-au adăugat 8 șiruri de locuri, separate de primele rânduri printr-un zid orizontal mai înalt, care erau împărțite în zone preferențiale, ajungând să aibă o capacitate de 1.6000 locuri. La nevoie locurile puteau fi acoperite cu un material susținut de cabluri. Mărindu-se Auditoriul, scena a trebuit înălțată, când spre acesta s-a creat un zid prevăzut cu nise. La rândul lui zidul din spatele prezenta nișe, în fața cărora erau postate coloane corintice. Teatrul a fost folosit până în secolele V-VI. Din perioada Umayyad (661-750) acolo s-au găsit opt cuptoare, ceea ce demonstrează că pe locul clădirii abandonate s-au așezat olari. A fost distrusă total de cutremurul din 749.

Urmând străduțele de pe deal, m-am îndreptat spre zona în care au existat mai multe biserici. Am ajuns la un complex format din 3 biserici, conectate în partea de vest printr-un atrium comun, continuat cu o verandă îngustă, în care se aflau cele 3 intrări principale în biserici. Au fost construite în secolul VI, sub Episcopul Pavel. Cea mai din sud este Biserica Sf. Gheorghe (529), urmată de Biserica Sf. Ioan Botezătorul (531), o biserică bizantină, situată în spatele Templului lui Artemis, ale cărei mozaicuri au fost îndepărtate și folosite la Teatrul Roman din Amman și Biserica Sf. Cosma și Damian (533), prima dintre ele abandonată în secolul VIII, ultima fiind Biserica Sf. Gheorghe.

Bazilica Sf. Petru și Pavel a fost construită sub Episcopul Anastasius (sec. VI-VII), cu 2 coridoare, 3 abside, unde central erau amenajate 2 spații pentru membrii clericului, în fața cărora s-au descoperit câte o raclă. În colțul de sud-vest al corului s-au găsit rămășite de marmură din altar. În partea dreaptă a bisericii se afla un atrium cu trei porți de intrare, azi doar ruine. În timp pe partea de nord s-a adăugat o capelă, probabil distrusă de marele cutremur.

Cea mai îndepărtată structură de pe deal este Sinagoga-Biserică, construită probabil în secolele III sau IV, descoperită la câțiva centimetri sub o Biserică, în care a fost transformată (530-531) în timpul campaniei anti-evreiești, sub domnia lui Iustinian I, când vestibulul sinagogii a fost construită o absidă. Din păcate, pe acel loc, eu am văzut doar câțiva bolovani.

M-am îndreptat spre Teatrul de Sud, construit lângă Sanctuarul lui Zeus. De sus panorama era superbă. În vale am văzut, în toată măreția ei, Piața Ovală.

Construcția a fost finanțată în mare parte din donațiile cetățenilor bogați și teatrul s-a inaugurat în timpul Împăratului Roman Domițian (81-96). 

Zona semicirculară pentru public a fost amenajată în partea de nord, pentru ca publicul să nu fie orbit de soare, având în total 4.700 locuri, 1250 în zona inferioară, formată din14 rânduri, pentru publicul de rang înalt, 2.200 în zona superioară, formată din 15 rânduri, despărțite printr-o pasarelă orizontală și o zonă mai înaltă, cu 1250 de scaune înguste, se presupune pentru publicul din straturile inferioare ale societății.

Accesul în zona inferioară se făcea prin două porți laterale, flancate în partea dinspre scenă de coloane înalte și pentru rândurile superioare prin tuneluri, cu bolți ascendente de arcade.

În fața publicului se afla spațiu semicircular, pentru dansatori, separat de scenă printr-o  barieră cu plăci ornamentale și inscripții despre donatori.

Scena, din lemn, se întindea până la podiumul cu coloane (cca. 6,3 m).

Baza ei, situată în partea de nord a orchestrei, era împărțită de 5 pilaștri în patru secțiuni, fiecare cu câte o nișă decorată, mărginite de coloane. Prin trei portaluri, flancate de pilaștri, intrau și ieșeau actorii. Reconstruit, în teatrul azi se desfășoară Festivalul de Cultură și Arte Jerash.

În anul 614 persanii, musulmani, au invadat teritoriul și după câțiva ani, în Bătălia de la Yarmuk, i-au învins pe bizantini. Orașul Jerah a fost inclus în Califatul Rashidun, primul care l-a urmat pe Profetul Mohamed după moartea sa (632), urmat de alți trei califi, ultimul fiind Uthman, care a format Imperiul Persan, cel mai puternic economic, militar și cultural din lume. Sub autoritatea sa, semnele diacritice erau scrise cu litere arabe, astfel încât vorbitorii non-nativi de arabă să poată citi cu ușurință Coranul.

Dorindu-se să fie înlăturat, s-a iscat o rebeliune și Uthman a fost ucis de contestatari, iar conducerea  a fost preluată de vărul său Ali. Au urmat apoi numeroase războaie și bătălii, sub o succesiune de conducători, care i-au alungat și pe bizantini, cucerind treptat Peninsula Arabică, Levantul, Trascaucazul, Imperiul Sasanian- Irak, Iran-,  Mesopotamia- Siria, Palestina, Egipt-,  Africa de Nord (de la Egipt la Tunisia de azi), Peninsula Iberică, insulele Rodos și Cipru, o parte din Asia Centrală și Asia de Sud, ajungând cu frontierele din est până la râul Indus, cele din nord la râul Oxus și instaurând Dar al-Islamiyyah (Casa Islamului).

Imperiul a fost structurat în 7 provincii: Arabia, Irak, Jazira, Siria, Palestina, Egipt și Persia. Evreii și creștinii din teritoriile ocupate, numiți dhimmis (oamenii protejați), au putut să-și practice religiile, cu condiția să nu încalce legea islamică și, plătind taxele impuse, au rămas proprietari ai bunurilor personale. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană. În perioadele când nu erau destui musulmani calificați, unii non-musulmani au ocupat chiar poziții importante în guvern.

Sub Califatul Umayyad, numit și Califatul de Damasc (661-750), orașul Jerash s-a dezvoltat. Avea un centru pentru fabricarea ceramicii, pe lămpile  create fiind notate, cu litere arabe, numele olarului  și locul fabricației, Jerash, emitea monede, etc. În oraș s-au înființat numeroase magazine și comerțul a înflorit.

Deși majoritatea populației a rămas creștină, o parte s-a convertit și în centrul orașului, în apropierea Catedralei creștine, Califul Hisham, fiul lui Abd al Malik, a construit Moscheea Umayyad/Abbsaid (724-740).

În 1120 Emirul Damascului Zahir ad-Din Toghtekin (1104-1128), fondatorul dinastiei Burid din Damasc și lider militar, a ordonat unei garnizoane de patruzeci de oameni să construiască un fort, pe ruinele orașului antic, loc azi necunoscut, deoarece fortul a fost cucerit în  1121-1122 de Regele Ierusalimului Baldwin II și complet distrus. În timp așezarea a fost părăsită, ea apărând abia sub stăpânirea Sultanatului Mamluk, într-un defter din 1596, cu numele de Jeras, format din 12 gospodării musulmane, în care se consemna cota fixă de impozitare pentru diversele produse agricole și pentru animalele deținute de aceștia.