În prima zi a excursiei prin Iordania, după ce am vizitat Situl arheologic din Jerash, am rulat 20 kilometri nord-vest până în Ajloun (‘Ajlūn), capitala guvernoratului Ajloun, care cuprinde 27 de sate și orașe. Deși creștinii sunt minoritari, formează aproximativ jumătate din populația capitalei.

Străbătându-l cu autocarul, în centrul orașului am trecut pe lângă Marea Moschee, construită pe locul unei biserici bizantine, al cărei turn se presupune că a fost clopotnița bisericii.

În apropierea orașului se află un sit arheologic, unde s-au descoperit mozaicuri bisericești bizantine și un altar, dedicat Sfântului Ilie (Mar Ilie), la care, pe timpuri, aveau loc ritualuri, în care oamenii îl înconjurau cântând, pentru a se vindeca de boala grea, numită „Rigeh”.

Localitatea e vizitată de turiști mai ales pentru Castelul Qal’at ar-Rabad, situat pe vârful muntelui ‘Auf, pe locul unei foste mânăstiri bizantine de călugări. Se spune că numele ‘Ajlun ar fi fost dat după unul dintre călugări. Castelul aparține districtului Mount Ajloun, cunoscut și sub numele de Jabal ‘Auf, după triburile beduine care trăiau acolo.

Autonomi, beduinii s-au aliat cu cruciații, au înființat o tabără de 100 de corturi lângă Castelul Belvoir, din Regatul Latin (al Ierusalimului, regat format după prima cruciadă), al Cavalerilor Ospitalieri, situat pe un deal din nordul Israelului, pe partea opusă a Văii Iordanului, la 20 kilometri sud de Marea Galileii. Cruciații mai avea în acea zonă încă două castele: Beisan și Kerak.

Pentru ca autoritățile din Damasc să poată controla triburile beduine și să prevină invadarea teritoriului de către cruciați, Generalul Saladin (sultan și lider militar) i-a ordonat nepotului său, comandantul Izz al Din Usama, să ridice un castel, pe locul fostei mânăstirii (1183-1184), numit inițial Qal’at Salah Ad-Dein.

De acolo se puteau vedea și urmări zona apropiată, unde se aflau minele de fier, material necesar fabricării armamentului, văile râurilor Kufranja, Rajeb, Alyabis, care coboară spre Valea Iordanului, teritoriile Palestinei din nordul Lacului Tiberias până în sud la Marea Moartă și drumul care lega Damascul de Egipt, asiguând astfel securitatea pelerinilor și a caravanelor care treceau spre Hejaz (azi parte din Arabia Saudită).

Inițial s-a ridicat un turn puternic, urmat de extinderi și turnuri suplimentare, legate prin ziduri de apărare, cu creneluri și fante pentru săgeți, înconjurat la exterior de un șanț uscat, de 12-15 metri adâncime și 16 metri lățime.

În timpul construirii castelului, zidurile au acoperit parțial Biserica bizantină de la etaj.

Din ea s-au păstrat până azi o parte din fosta navă, prezbiteriul (sanctuarul)- locul unde preoții oficiau slujbele, mai înalt decât nava, de care e separat absida semicirculară a corului și o parte din mozaicul podelei, în centrul căruia e decorat cu bucăți de pâine și doi pești, reprezentând miracolele făcute de Isus, pentru a hrăni populația. Pe el s-a păstrat și o inscripție greacă, dedicată diaconului Aryano.

Intrând sub stăpânirea guvernatorului mameluc Aibak ibn Abdullah, acesta a adăugat un turn, în colțul de sud-est, în etajul căruia se presupune că era palatul (1214-1215).

Tot atunci a construit și poarta de intrare dublă, fortificată cu 2 turnuri defensive. Era accesată pe un pod mobil, ce traversa șanțul uscat înconjurător.  

De la ea se parcurgea un culoar înclinat, cu forma literei L, până la a doua poartă (Portcullis), prevăzută cu grilaj metalic, zăbrelele fiind fixate între arcurile sale, care putea fi ridicat sau coborât.

Castelul era locuit de o garnizoană militară. Soldații erau cazați în încăperi situate la parter, lângă grajduri. La acest nivel exista un puț, folosit pentru aerisire și pentru comunicare cu etajele superior, era amenajată o închisoare și se găseau depozitele de alimente.

De la castel se transmiteau mesaje care, din citadelă în citadelă, ajungeau până în est, la râul Eufrat și în vest la râul Nil, pe timp de noapte prin aprinderea torțelor și în timpul zilei prin nori de fum.

Se foloseau și porumbeii. De un picior se lega mesajul care trebuia transmis și, lăsat liber, porumbelul zbura la locul de origine. Revenind cu alte mesaje, poposeau în cuștile amenajate în turnurile castelului și mesajele aduse de ei erau împărțite destinatarilor.

La mijlocul secolului XIII castelul a fost cedat lui Yousef ibn Ayoub, Emirul Damascului și Alepului, care a renovat turnul nord-estic și a folosit castelul ca centru administrativ.

În castel exista și o școală, în care se preda economia de război. La al treilea nivel s-a amenajat o sală de mese mare, din care se vedea panorama orașului Ajloun.

A fost avariat în atacul mongolilor (1259), dar nu a putut fi cucerit, aceștia fiind învinși de mameluci. În perioada 1260-1277, la porunca Sultanului Egiptului și Siriei ad-Dhahe Baibars, guvernatorului castelului Izz ad-Din Aibak l-a restaurat, a refăcut șanțul înconjurător. A fost folosit ca depozit pentru recolte și provizii.

În timp la castel au fost încartiruite un contingent de 50 de soldați otomani (sec. XIV), apoi un contingent al Prințului Fakhr al-Din Ma’n, guvernatorul otoman al sangeacului Sidon-Beirut și al sangeacului Safed, personalitate marcantă a Levantului, în timpul luptei sale împotriva lui Ahmad ibn Tarbay (sec. XVII) și în 1812 a fost locuit de 40 de persoane.

Apoi a fost distrus de două cutremure (1837, 1927) și ruinele părăsite până în secolul XXI, când Departamentul de Antichități din Iordania a sponsorizat un program de restaurare și consolidare.

Azi în castel este amenajat un mic muzeu care etalează artefacte, mozaicuri, arme, descoperite în regiune, datate din diferite perioade istorice.

Începând cu anul 2019, pentru a acoperi nevoile energetice ale castelului, în afara zidurilor  au fost postate panouri fotovoltaice, care folosesc energia solară.