Orașul Bari, capitala regiunii Apulia, din sudul Italiei, este un port la Marea Adriatică, folosit încă din antichitate. Azi  orașul e împărțit în 4 zone, construite pe rând, la nord Orașul Vechi, la sud de el cartierul Murat, centrul orașului, în jurul lui zonele rezidențiale, amenajate în perioada 1960-1070 și suburbiile, în anii 1990.

A fost locuit încă din secolul VII î.e.n., arheologii descoperind urmele unei așezări a peucetienilor, unul din cele 3 triburi  lapygiene (apulliene), vorbitori ai limbii mesapice, care au populat zona centrală și de vest a Apulliei până în secolul I e.n.. În acea perioadă orașul se numea Barium, însemnând „casă”, nume schimbat sub colonizarea greacă în Peucetis. În Bătălia de la Zama (azi Tunisia), grecii fiind învinși de romani (202 î.e.n.), treptat aceștia și-au extins teritoriile, formând Republica Romană, în care a fost inclus și Bari (sec. III î.e.n.), un port de pescari menționat documentar din 181 î.e.n.

Apoi romanii au cucerit teritorii vaste, cuprinzând Macedonia, Imperiul Seleucid, Africa de Nord, Peninsula Iberică, Anatolia, Galia, Egipt, etc. formându-se Imperiul Roman, în care a fost inclus și Bari (75 e.n.). Orașul fiind situat la joncțiunea dintre Via Traiana și drumul de coastă a devenit un punct strategic și comercial important. În 285 Împăratul Dioclețian a împărțit imperiul în Imperiul Roman de Răsărit, numit și Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus, din care a făcut parte și Bari, perioadă în care este menționat documentar Gervasius, Episcop de Bari, ca participant la Conciliul de la Sardica (347).

Imperiul Roman de Apus a rezistat până în 476 când, prin abdicarea lui Romulus Augustus, a fost desființat. Ulterior, o dată cu mare parte a Peninsulei Italice,  orașul a fost cucerit de longobarzii, un popor germanic (568 și 774). Dorind tronul, trezorierul Radelchis I l-a asasinat pe Principele Sicard, încarcerat pe fratele acestuia, Siconut și din 839 până la moarte s-a instalat ca Principe de Benevento. Pentru a-și apăra teritoriile, la Bari a instalat o garnizoană de mercenari, din care făceau parte și islamici. Aceștia au capturat orașul (847) care a devenit centrul Emiratului Bari. Nu au rezistat mult, în 871 fiind alungați de armata Regelui Ludovic II, ajutată de o flotă bizantină și Bari a devenit reședința guvernatorului bizantin (885-999). Din 1025 Arhiepiscopul de Bizanț l-a atașat Sfântului Scaun de la Roma și zona a fost declarată provincia Bari.

După un asediu de 3 ani, a fost cucerit de normandul Robert Guiscard (1071) și împreună cu insulele Malta, Sicilia și o parte din Calabria au fost încadrate în Comitatul Siciliei, ulterior devenit Regatul Siciliei (1130), perioadă în care s-au construit câteva biserici, unele păstrate până azi în Orașul Vechi (Bari Vecchia), una dintre ele fiind Bazilica Pontificală Sf. Nicolae.

Biserica Sf. Marcu al Venețienilor și Sf. Anton (Chiesa San Marco dei Veneziani e Sant Antonio) este datată din 1002-1003 de Beatillo, teolog și istoric iezuit, fiind construită de Dogele Veneției Pietro Orseolo II pentru a sărbători eliberarea orașului Bari de sarazini dar descoperirile recente ale unei structuri bizantine (sec. X), în sublolul clădirii și locația ei, aproape de mare, au dus la concluzia că a fost ridicată de comercianții italieni, stabiliți în Bari, spre a-și aminti de casa lor. Prima menționare documentară este într-o bulă a arhiepiscopului Rainald dată în favoarea episcopului de Kotor (Muntenegru) unde, printre semnatari, apare și starețul Bisericii Sf. Marcu (1187). Fațada, în stil romanic, mărginită de 2 pilaștri mari, prezintă superior un fronton, sub el  o fereastră rotundă (rozetă), decorată cu coloane și o ghirlandă înconjurătoare, având central un leu înaripat (sec. XII-XIII), mai jos 2 ferestre arcuite, cu o singură deschidere și ușa de intrare, un portal rotund, situat central, încadrat cu decorații geometrice. La intrarea în sacristie s-a păstrat o placă policromă reprezentând Fecioara Fântânii, lângă ea Sf. Marcu și Anton. Deasupra ei se înalță turnul clopotniță.

În decursul timpului  a suferit mai multe modificări și redecorări. Azi picturile care ornează altarele sunt datate începând de la Renașterea târzie până în sec. XIX. Altarul principal a fost reconstruit în 1893. Biserica a fost întreținută de Confraternitatea San Marco până în 1809, când aceasta s-a mutat și în locul ei s-a stabilit Confraternitatea Sf. Anton de Padova.

Spre următoarea biserică am trecut pe sub unul dintre cele 50 de arcuri din Orașul Vechi, Arcul Minunilor (Arco delle Meraviglie). Legenda spune că a fost construit în urmă cu 500 de ani de doi îndrăgostiți care, deși locuiau vis a vis, nu aveau voie să se întâlnească, părinții fetei opunându-se unei relații.

Biserica Sf. Gaetano (Chiesa San Gaetano) a fost construită în secolul XI în cadrul  fostei Mânăstiri San Salvatore. Preluată de Părinții Teatini, aceștia i-au dat actualul hram. A fost reconstruită în 1170 și în decursul timpului modificată de mai multe ori. Azi o biserică mică, cu fațada sobră, aproape ascunsă de case, duminica devine un loc foarte populat, atunci celebrându-se slujba Bisericii Ortodoxe Etiopiene, care a preluat-o (2012) și o întreține. În interior s-au păstrat altarul principal, din marmură, în stil baroc (1800), decorat cu o pictură ce-l prezintă pe Isus înaintând pe o pajiște înflorită, picturile din altarele laterale, prezentând Sfânta Familie, Neprihănita Zămislire (sec. XVIII) și statuile papier-mâché ale lui Iisus și Sf. Petru.

În dreapta Catedralei San Sabino, lângă Poarta Veche, se află Biserica Sf. Giacomo (Chiesa San Giacomo). A fost construită, din piatră albă  de Trani,în cadrul Mânăstirii Surorilor Baziliene (sec. XI-XII), apoi preluată de benedictini (1344), care au refăcut-o (1410).  Sub Stareța Barbara Colucci, în anii 1600 a fost modificată și decorată în stil baroc. Biserica, cu fațada foarte simplă, prevăzută cu un portal din lemn, accesat pe câteva trepte, în interior prezintă o singură navă, cu pereții din stuc alb, acoperită de bolți, cu ferestre în stil baroc, cu decorații din ipsos pe pereți (sec. XVIII). În spatele altarului principal se află o pictură din secolul XVIII , prezentându-i pe Fecioara Maria și Sf. Iacob, în dreapta căruia e postată statuia din lemn, prezentându-l pe Isus, privindu-i.

Mai are o intrare (portal), pe fațada laterală din dreapta, care probabil privea spre Poarta Castelului, azi situată pe o străduță îngustă, de pe care este vizibil și turnul clopotniță, cu partea de jos în stil romanic, cea de sus în stil baroc, adăugată în anii 1600-1700. Mânăstirea a fost permanent folosită, în secolul XX, până în 1947, ca loc de retragere a fetelor aristocrate și azi ca grădiniță, condusă de călugărițele saleziene.

În secolul X în nordul Palatului Prefecturii de azi se afla Biserica „Sf. Ap. Simon și Iuda”. După sosirea dominicanilor în Bari (sec. XII-XIII), pe locul actualului palat au construit o mânăstire, în cadrul căreia au preluat și vechea biserică (1286) care, în decursul timpului, a suferit mai multe renovări.  În 1794 a fost demolată și reconstruită ca Biserica Sf. Dominic (Chiesa San Domenico), singura clădire din fosta mânăstire care a supraviețuit până azi.  Clădirea, cu un turn clopotniță în posterior, prezintă o fațadă sobră, decorată cu pilaștri, în partea centrală a frontonului, sub o arcadă, având o fereastră. Deasupra ușii din lemn, într-o lunetă este postată stema Confraternității San Domenico, sub ea fiind inscripționat „Arhiconfraternitatea Rozariului SS.mo”, o asociație care administrează biserica încă din 1900. În interiorul, ornat cu frize în stil baroc, s-au păstrat picturi din secolul XV și crucifixe ale școlii venețiene.

În apropierea ei exista o Mânăstire Benedictină unde, în timpul vizitei sale, Sf. Francisc a chemat enoriașii la slujbă, sunând dintr-un clopot mic din bronz, păstrat și azi în Biserica Sf. Maria a Îngerilor (Chiesa Santa Maria degli Angeli), construită pe acel loc în secolul XVI. Biserica a fost modernizată în secolul XIX, când i s-a creat altarul de marmură, din vechile ornamente păstrându-se până azi statuia care-l prezintă pe Sf. Rochus (Rocco) împreună cu câinele său credincios, datată de unii experți din secolul XVII, de alții din secolul XV.

Deasupra ușii de intrare, prezentată prin sculpturi, se află inscripția „Arhiconfraternitatea Sf. Maria a Îngerilor”, asociație care administrează biserica.

Urmând labirintul străduțelor Orașului Vechi, m-am îndreptat spre o biserică mai nouă.

Biserica Sf. Treimi și a Sf. Medici (Chiesa Arciconfraternita S.S. Trinita E Dei S.S. Medici) a fost inaugurată în 1960. Am depistat-o cu greu, fiind amenajată într-un palat baroc, cu 3 etaje, vis a vis de Castelul Normand-Șvab. Clădirea obișnuită, fără cruce, are postat numele bisericii sub o lunetă ornată cu scene mitologice, sculptate în piatră, datată din sec. XVIII. În ea s-a păstrat o mică încăpere din fosta mânăstire (1032), distrusă de Wilhelm I (1156), care de-a lungurl timpului a fost îngrijită de diverse ordine, din 1555 fiind încredințată Confraternității Sf. Treimi. În actuala biserică, o mică capelă este dedicată Sf. Medici, în care sunt postate statuile Sf. Cosma și Damian.

De-a lungul Evului Mediu Bari a devenit un port important pentru comerțul cu sclavi. Capturați din Dalmația (Croația) de Republica Venețiană, din Prusia și Polonia de Imperiul Roman și de bizantini din alte părți ale Balcanilor, erau vânduți în alte părți ale Imperiului Bizantin și, cel mai frecvent, statelor musulmane din jurul Mediteranei, care-i foloseau în domeniul militar.

Citește și Bari, Italia- secolele XIX-XX