Satul Aluniș, situat în nord-vestul județului Buzău, aparține administrativ de comuna Colți. În sat s-a păstrat Complexul Rupestru Aluniș, una dintre cele cca. 30 de așezări rupestre din zona Aluniș-Nucu-Bozioru, așezăminte creștine, biserici, chilii (agatoane), săpate în versanții munților Buzăului, complex înscris pe lista monumentelor istorice naționale.

În urmă cu peste 20 de milioane de ani Ținutul Buzăului era acoperit de mare. În timp nisipul s-a depus și cimentat, formând o rocă dură, cu zone mai moi, gresia de Kliwa. Se pare că anatolienii, care cunoșteau sistemul de cioplire a caselor în stâncă, au staționat o perioadă în Ținutul Buzăului, arheologii descoperind urme ale metodelor folosite de ei (incizii paralele fine) și pe peretele din stânga bisericii un vechi text scris în alfabetul folosit de aceștia în Antichitatea Târzie (sec. II-VIII), populația  locală folosind lemnul pentru construcții. Conform specialiștilor întregul complex, format din biserică și chilii săpate în stâncă, a fost creat în perioada propagării creștinismului (sec. IV-VI). 

Se spune că în secolul XIII zona era folosită de ciobani, care duceau turmele la păscut, doi dintre ei fiind Vlad și Simion, despre care s-a creat o legendă. Într-o noapte, unul dintre ei visând, a auzit un glas care-l îndemna să găsească icoana Maicii Domnului, ascunsă în stâncă. Săpând, a găsit-o și ajutați de localnici, ciobanii au construit biserica, cu altarul situat în stâncă, pe locul icoanei (1274). Călugării care s-au stabilit acolo au amenajat odăile din stâncă ca și chilii (urme lungi, grosiere, de cioplire), arheologii descoperind sistem de închidere a ușii din lemn, horn, sistem de încălzire, pat de piatră, drenaje pentru apa de ploaie și nișe scobite în piatră pentru sistemul de susținere al unui pod.

Din acele chilii până doar două s-au păstrat intacte, azi amenajate ca locuri de rugăciune.

În același versant de stâncă în care s-a creat biserica, situate pe 2 niveluri, azi se pot vedea câteva odăi, folosite probabil ca și chilii. Pe munte, deasupra bisericii, se pare că a existat o altă încăpere săpată în stâncă, distrusă de prăbușirea stâncilor. Rămășițele ei semănând cu un jilț, oral au fost numite „Scaunul lui Dumnezeu”. Din păcate nu am putut urca la el, cărarea fiind abruptă, alunecoasă și eu încălțată necorespunzător.

În timp numărul călugărilor a crescut, fostul schit, menționat în diverse acte ale secolelor XVI-XVII, din 1639 a fost arondat Episcopiei Buzăului, în administrația căreia a rămas și după ce a devenit mânăstire (sec. XIX), când complexul a suferit modificări. Ferestrele chiliilor au fost  lărgite, distrugând parțial inscripțiile vechi, majoritatea din secolul XVIII. În perimetru s-au construit casa starețului, bucătăria, acareturi, hambare și o casă cu scopul de a servi drept școală.

Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” a fost atestată documentar din 1351, când la intrarea în ea au existat chipurile cioplite în piatră, înfățișând 2 ciobani, fiecare însoțit de un câine, imagini care au susținut mult timp legenda. În 1825 la intrarea în biserică s-a creat un „foișor” din bârne de brad, pe stâlp de piatră, cu o turlă, în care a fost adăpostit clopotul. Pentru accesul la el, pe latura sudică a pridvorului s-au săpat în piatră câteva trepte.

Partea săpată în stâncă, de 8,8 m lungime, 4 m lățime și 2,8 m înălțime, are tavanul boltit.

Se intră într-un pronaos mic, urmat de naos.

Altarul este despărțit de naos printr-o arcadă susținută de stâlpi. În stânga lui arheologii au descoperit numele Vlad și Simion (ciobani), săpate cu litere chirilice, pe același rând, ceea ce sugerează că era de fapt vorba despre o singură persoană, sub ele apărând ieromonah Daniil egumen (starețul mânăstirii), Vartolomi (un călugăr), Stănimir (a donat mânăstirii o parte din moșia Scăeni), datate din secolul XVIII. Fiind pe primul rând, erau considerați ctitorii bisericii.

După Unirea Principatelor Române, prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza averile mânăstirești au fost preluate de stat (secularizarea) și în 1864 țăranii împroprietăriți (reforma agrară). Călugării s-au retras și biserica a devenit parohială. În 1870 altarul a fost separat de naos printr-o catapeteasmă din lemn de stejar, decorată cu icoane.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.

Biserica este încă funcțională, fiind folosită curent de localnici.

Citește și Herghelia Cislău și Mânăstirea Ciolanu, jud. Buzău