Comuna Bozioru este situată în partea central-nordică a județului Buzău, în Subcarpații de Curbură, pe valea râului Bălăneasa. De ea aparțin administrativ 9 sate. Pe teritoriul ei arheologii au descoperit o necropolă aparținând Culturii Monteoru (Epoca Bronzului), o așezare și o necropolă medievală (sec. XIII-XVIII), o așezare și o necropolă din perioada Halstatt târzie și în satul Scăeni 4 așezări, 3 din secolele V-I î.e.n., una din secolul XVIII.

Din acele perioade în munții Buzăului s-au descoperit până azi cca. 30 de Schituri rupestre, săpate în rocă, în scop de refugiu, sau lăcașuri de cult, în jurul cărora în timp s-au format așezările. Ele s-au transformat în schituri sau mânăstiri, care au funcționat până în 1864, când prin secularizarea averilor mânăstirești și reforma agrară ulterioară, s-au desființat, așezările rămânând cu puțină populație și devenind cătune, în secolul XX integrate în comune. Cele mai multe schituri se află  în munții din jurul comunelor Bozioru, Colți, Cozieni și Brăești, din care cel mai important complex e situat între satele Nucu, Bozioru și Aluniș, Colți. 

În zona satului Nucu, comuna Bozioru, se află Schiturile Rupestre Bozioru, monumente istorice naționale, cu 12 puncte: Fundătura, Agatonul Vechi, Agatonul Nou, Fundul Peșterii, Văgăuna I, Văgăuna II, Piatra Îngăurită, Piatra lui Iosif, Peștera lui Dionisie, Piatra Șoimului I și Piatra Șoimului II, din care speram să văd și eu câteva. Din Bozioru, unde mă cazasem,  am avut de rulat circa 10 kilometri, inițial spre est, până  în satul Fișici, apoi spre nord unde, la capăt de drum, se află satul Nucu.

Cum drumul parcurs a avut porțiuni fără asfalt, am parcat la intrarea în Nucu și am traversat satul pe jos, îndreptându-mă spre Poiana Cozanei, de unde citisem că începeau traseele spre diversele schituri din zonă, numită Țara Luanei, săpate în masivul Ivăneț în Antichitatea Târzie (sec. II-VIII) de creștini din Anatolia (Turcia), care au staționat o perioadă de timp în zonă,  ulterior ocupate de pustnici.

Din poiană, urmând unicul marcaj, am trecut de un versant de piatră, apoi am urcat pe o potecă din pădure. La o intersecție punctul de marcaj s-a transformat într-o mare săgeată pictată pe jos. Mă gândeam ce atenți au fost cei care amenajaseră traseul, să nu cumva să greșin direcția. Poteca a început să coboare, apoi marcajele au dispărut. Ajunsesem pe cealaltă parte a versantului, pe care l-am ocolit, îndreptându-mă spre unicul loc pe care-l știam: poiana, nu fără peripeții, trebuind să ocolesc o porțiune mlăștinoasă.

Nu m-am dat bătută. Am reluat traseul până la săgeată, unde am cotit în direcția opusă și, ocolind câteva stânci, am ajuns la un șir de trepte amenajat cu balustrade metalice.

La capătul scărilor, săpată în versantul abrupt, se afla Peștera lui Dionisie Torcătorul, atestată documentar din 1639. Mă întrebam oare ce folosise Dionisie pentru a accesa chilia, situată la acea înălțime ?

În afară de câteva ferestre săpate în pereți, chilia nu avea alte facilități. Cred că iarna, la temperaturile mult scăzute în munți, viața era foarte grea.

Azi pe unul din pereții interiori se pot vedea câteva înscrisuri, care mie nu mi-au sugerat nimic. În interior sunt postate câteva icoane, probabil pentru credincioșii care o vizitează.

Dacă la acea chilie am ajuns prin noroc, nu mi-am permis să mă aventurez prin munți, căutând în zadar celelalte două, Peștera lui Iosif și Agatonul, situate în perimetru, afișate pe niște panouri, lângă unica chilie pe care am reușit să o văd.

Am coborât scările și m-am îndreptat spre poiană, apoi spre mașină, cu care m-am întors la Bozioru, unde mă gândeam să văd măcar Muzeul Formelor, pe care l-am găsit închis. Eram de-a dreptul indignată. De fapt acea excursie prin județul Buzău o făcusem mai ales pentru a vedea aceste schituri și din cauza nepăsării, a neglijenței administrației turismului din acel județ, le- am ratat.

Bozioru- Motel Runcosu

Rămânându-mi suficient timp, am rulat 4 kilometri spre sud, până în satul Ulmet, lângă care urma să văd Trovanții Babele de la Ulmet, al doilea obiectiv pe care mi-l propusesem în zonă.

Am lăsat mașina în sat și după un scurt urcuș, am urmat un drum de țară, care trecea printre casele răzlețe.

Orientându-mă după indicatoare (aici existau!), am urcat o cărare, amenajată cu balustrade din lemn, din loc în loc cu trepte.

La capătul ei s-au ivit primii trovanți, formațiuni numite de localnici și „copiii pământului”.

Legenda spune că în acea zonă se află trecători spre lumea de dincolo, ale căror porți sunt ascunse de și printre trovanți. Prin ele oamenii cu sufletul curat pot cunoaște tainele omenirii.

Porțile încrustate cu linii curbe sunt ale duhurilor bune care păzesc sufletele oamenilor, păzesc ciobanii și pe cei care înnoptează în pădure de atacuri ale animalelor, pădurile contra incendiilor, furtunilor, înzăpezirilor. Aceste porți erau cunoscute de haiduci care, pentru a feri prada de poterele ce-i urmăreau, o aduceau și o depozitau dincolo de  ele.

Din cealaltă lume, prin porțile încrustate cu linii frânte, sau triunghiuri, trec duhurile rele, stăpânite de vrăjitoare, răspunzătoare de dispariții, boli, fapte inexplicabile, etc.

De fapt în urmă cu 12 milioane de ani zona era acoperită de o deltă prin care trecea un fluviu, cărând nisipurile de pe continent, în drum spre Marea Paratethys, ale cărui urme au rămas întipărite-n stâncă până azi.

Când Munții Carpați s-au ridicat, acestea au format dealurile din zonă, în care și azi se mai pot vedea fosile de animale, frunze de plante, care au existat în acea deltă.

În timp o parte din nisipuri s-au întărit și sub acțiunea apelor minerale, o parte s-a cimentat, formând  straturile de gresie care, sub acțiunea agenților naturali (ploi, vânturi), au fost divers modelate, unele luând aspectul unor animale, altele al unor obiecte, după care sunt numite azi.

balena și delfinul

coloana

copilul

Cercetătorii au descoperit că în decursul timpului formațiunile au crescut concentric, cu aproximativ 4-5 cm în 1.200 de ani, dar cele dezgropate și-au oprit creșterea. Din această cauză au fost numite și „pietrele vii”.

Citește și Platoul Meledic și Grunjul de la Mânzălești, Mânăstirea Rătești și Conacul Cândeștilor, jud. Buzău