Rezervația Naturală Vulcanii Noroioși Buzău, parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”,  înscris pe lista UNESCO, este situată în partea centrală a Subcarpaților de Curbură, pe teritoriul comunelor Berca și Scorțoasa, județul Buzău, ocupând o arie de circa 30 hectare.

Vulcanii noroioși sunt formațiuni create de gazele naturale provenind de la 3.000 de metri adâncime, care trec printr-un sol argilos. Gazele împing spre suprafață nămolul, format prin amestecarea apei freatice cu argila și marna, unde formează structuri conice, asemănătoare vulcanilor, care se usucă în contact cu aerul. În mijlocul lor se află nămolul rece, care clocotește datorită gazelor. O parte se prelinge pe pereții exteriori ai conurilor, formând cruste și când emanațiile sunt puternice, mărește dimensiunea lor, uneori ajungând să se unească cu conurile învecinate.   

Pe glob se cunosc aproximativ 1.100 de vulcani noroioși, din care puțini sunt localizați în Europa, cei mai mulți în Azerbaijan, restul găsindu-se în România, Bulgaria, Italia Siclia, Ucraina, Rusia, Republica Moldova, unii fiind situați sub mările Caspică, Barents și a Norvegiei. Vulcanii noroioși din Ținutul Buzăului sunt cei mai mari din Europa  și care erup cel mai des, la câteva minute. Ei sunt grupați în La Fierbători, Pâclele Mari, Pâclele Mici, Fierbătorile de la Beciu. Pâclele au fost descoperite în 1867 de francezul H. Cognand în timpul unor prospecțiuni petroliere. Ulterior s-au găsit fierbătorile și din 1924 zona a fost declarată rezervație naturală.

Primii vulcani spre care m-am îndreptat au fost  Fierbătorile de la Beciu, situate pe teritoriul comunei Scorțoasa, la 280 metri altitudine, lateral de drumul Beciu-Arbanași. Am avut noroc că mă orientez destul de bine. Pe marginea șoselei am văzut un loc mai larg, în care puteau parca câteva mașini. Deși nu era nici un indicator, gândindu-mă că locul a fost „amenajat” pentru vizitatori, am parcat și am urmat o cărare laterală,  la capătul căreia  am găsit mica arie, 20×40 metri, ocupată de vulcani, o suprafață albicioasă, aridă, înconjurată de munții împăduriți.

Terenul era uscat, cu crăpături neuniforme, creându-mi senzația că ar putea să se prăbușească din secundă în secundă.

Din loc în loc se aflau conurile vulcanilor, din care nămolul se revărsa la exterior.

Au fost numiți fierbători deoarece cei de la Beciu sunt cei mai activi, „clocotind” la interval de câteva secunde.

Legenda spune că au fost creați de niște căpcăuni, pentru a putea să prindă vitele sătenilor.

Pentru a ajunge la Pâclele Mari, situate pe teritoriul aceleași comune, aveam de parcurs cam 4 kilometri spre sud dar…

Noroc cu un localnic care mi-a arătat direcția. Am plătit taxa la o parcare imensă, amenajată în apropierea vulcanilor și, pe jos, în câteva minute am ajuns la un enorm vulcan.

Pâclele Mari sunt situate la 322 metri altitudine și ocupă 15 hectare, în 1955 declarate rezervație geologică. Sunt cei mai cunoscuți vulcani noroioși din țară, sedimentele de la bază fiind datate din oligocen, miocen și pliocen.

Deși locul e arid, există câteva plante adaptate la mediul sărat (halofile), care sunt protejate prin lege.

La 3 kilometri sud se află Pâclele Mici, situate la 341 metri altitudine, care nu pot fi accesate decât pe jos. Am lăsat mașina în parcarea unui complex, cu magazine de suveniruri, terase, restaurante, etc și am pornit urcușul.

Deși panta nu era mare, pentru a nu simți efortul depus, din loc în loc erau postate panouri care desfășurau povestea lui Arbăna și Balaurul cu 7 capete, o legendă despre formarea vulcanilor, ultimul panou fiind situat la capătul urcușului. Se spune că zona era locuită de oameni gospodari. Într-o seară de vară un balaur a coborât din nori și timp de 7 zile și 7 nopți, cu cele 7 capete, a pârjolit tot ce-i ieșea în cale. Mulți voinici au plecat să-l înfrunte, dar unii nu s-au mai întors. Văzând aceasta,  Arbănaș s-a hotărât să scape el populația de lighioană. Și-a luat paloșul, buzduganul, arcul cu săgețile și a pornit la drum. Ajungând în apropierea balaurului, acesta l-a atacat. Deși a reușit să-i reteze un cap, celelalte îl împroșcau cu foc, așa că a trebuit să se retragă în sat, dar balaurul l-a urmărit cu celelalte capete. Cerând de la localnici tot ce aveau sclipitor- oglinzi, podoabe, obiecte casnice, și-a creat o armură strălucitoare și s-a întors la balaur. Cu ea, strălucind în soare, l-a orbit, apoi a reușit să-i reteze 5 capete.

Rămânându-i numai unul, balaurul s-a transformat într-un șarpe gălbui, cu pete negre și s-a ascuns sub pământ, în noroi. De acolo, bolborosind de supărare, și azi face să sară noroaiele din pâcle. Legenda are și o parte de adevăr. În Ținutul Buzăului trăiește Elaphe sauromates, numit populat Balaur, cea mai rară și mai mare specie de șarpe din țara noastră, neveninos, care trăiește o mare parte din viață sub pământ și atunci când iese, datorită coloritului, se camuflează ușor în vegetație.

Pâclele Mici ocupă o suprafață de 16,5 hectare.

Vulcanii sunt mici, situați la distanță și cu activitate mai redusă.

Sunt înconjurați de un sol sulfuros și salin, cu plăci poligonale de noroi uscat și porțiuni de sare.

În unele locuri e brăzdat se șanțuri adânci, create prin scurgerea nămolului. Datorită noilor erupții, imaginea e în continuă schimbare.

Aveam senzația că mă teleportasem pe o altă planetă.

Fiind aproape singură și fascinată de imaginile înconjurătoare, pierdusem noțiunea timpului. Având cazarea rezervată în Buzău, a trebuit să las Fierbătorile de la Berca pe altădată.

Citește și Orașul Buzău, jud. Buzău