Orașul Mizil este situat în estul județului Prahova, pe malurile râului Ghighiu, regiune locuită din vremuri străvechi, arheologii descoperind în apropierea orașului necropole din paleolitic, neolitic (culturile Criș, Dudești, Boian, Precucuteni, Gumelnița), Epoca Bronzului (culturile Tei, Monteoru, Coslogeni) și Epoca Fierului (culturile Halstatt, Latène). Prima menționare a localității, atunci numită Eșteu, apare în castastifele Brașovului din 1529. În 1591, sub Voievodul Ștefan Surdul, regiunea a fost deținută de Doamna Neaga și călugărița Elisafta. Din 1602 moșiile au fost vândute Domnitorului Antonie din Popești, acesta devenind proprietarul localității.

Primăria Mizil

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) s-a înființat un târg anual. Pentru comercianții veniți din alte zone, pe drumul Mizil-Ploiești s-a construit casa poștei (menzilhana), unde aveau loc numeroase tranzacții. Devenind foarte cunoscută, treptat localitatea a fost numită după ea Menzil, nume transformat ulterior în actualul Mizil.

Încă din 1790 exista o biserică, înlocuită în 1865 cu Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, clădire din  cărămidă, pe temelie de piatră, cu 3 turle, al cărei interior a fost pictat în ulei.

În fața ei s-a ridicat turnul-clopotniță patrulater, de 14 metri înălțime, acoperit de o cupolă cu 5 turnuri, unul central și 4 pe colțuri, prevăzut cu un gang, pentru accesul la biserică.

În cutremurul din 1940 biserica a fost grav avariată. Pentru a se păstra corpul principal al clădirii , s-au demolat cele 3 turle.

Abia în 1962 au început lucrările de reparații capitale, când pereții au fost consolidați și în locul turlei principale s-a creat o calotă sferică, primind aspectul actual.

În perioada 1966-1967 pictura a fost restaurată.

Ocupațiile de bază ale populației erau agricultura, viticultura și creșterea animalelor. În 1902 s-a înființat o Școală elementară de meserii, apoi un liceu.

Izbucnind Primul Război Mondial, mulți dintre localnici s-au înrolat, renumit pentru vitejia sa fiind Regimentul 72 Infanterie Mizil, din care 1180 au decedat (1916-1917). În memoria lor, în centrul orașului a fost ridicat Monumentul Eroilor (1921), un soclu masiv, având pe fațadă înscrise numele eroilor și pe laterală o placă de bronz înfățișând o scenă de luptă.  Pe el e postat un grup statuar: o femeie în costum popular, ținând stindardul, reprezentând Patria, în fața ei, șezând, un ostaș și o femeie ținând o carte deschisă pe genunchi, reprezentând Istoria. 

În a doua jumătate a secolului XX s-au dezvoltat industria textilă și prelucrarea lemnului . Din 1950 a devenit reședința raionului Mizil, din regiunea Buzău, raion căruia i s-a alipit în 1952 și fostul raion Urlați, din regiunea Prahova, cele două regiuni formând regiunea Ploiești. În 1968, înființându-se județele, Mizilul a fost încadrat în județul Prahova.

În continuare am urmat drumul spre Ploiești, apoi spre nord și după 22 kilometri am intrat în orașul Urlați, jud. Prahova, situat pe valea Cricovului Sărat. De el aparțin administrativ 16 sate, situate pe dealurile înconjurătoare,  unde arheologii au descoperit urme vechi de locuire, cele de pe Dealul Merez, din Valea Urloi,  fiind datate din neolitic și Epoca Bronzului. În zonă a existat și Cetatea Stenota, ale cărei ruine se mai văd și azi, despre care o legendă spune că fiind treptat părăsită, în turnul de observație a rămas doar arcașul Steuriu, care păzea împrejurimile, sperând ca oamenii să se întoarcă. Căutând prin ruinele cetății, a găsit niște corzi de viță-de-vie, pe care le-a plantat în împrejurimi și în timp acestea s-au extins pe dealuri. Tot așteptând, sărmanul arcaș a murit singur, dar nu a fost uitat, oamenii începând să se întoarcă, atrași de frumusețea locului și, cinstindu-l, au început să producă vinul, azi soiuri foarte cunoscute și apreciate.

Se presupune că localnicii coborând spre târg, l-au numit urlătoarea cetății, sau că numele Urlați provine de la termenul maghiar Váralatt însemnând „Subcetate”. Cert este că prima dată a fost atestat într-un document din 1515 prin care Voievodul Neagoe Basarab întărea dreptul de proprietate a Mânăstirii Snagov asupra unor terenuri, între semnatari fiind și boierul Oancea din Urlați. Din 1645 și până la desființarea lui, Urlați a fost reședința județului Săcuieni.

Localitatea era locuită de români, ortodocși, care țineau slujbele în  Biserica Broștenească, situată în cimitir. În timpul Regelui Carol I, pe locul ei, Iancu Urlățeanu a ridicat actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi”„ Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1876-1880), cu 3 turle de 18 metri înălțime, al cărei interior a fost pictat în ulei (1882-1884), azi  situată în centrul orașului. Deteriorată de cutremure, a fost restaurată în anii 1909, 1950, 1979.

Biserica  deținea un spațiu înconjurător, împreună ocupând o suprafață de 5.000 metri pătrați, din care în 1964-1967 o parte a fost  preluată de stat, pentru amenajarea pieței și a parcului orașului, apoi pe altă parte s-au construit blocuri.

Lângă micul parc se află Primăria Urlați, clădire construită în 1929 ca și casă boierească, donată Sfatului Popular în anii 1950, azi mult discutată (2024), dorindu-se demolarea ei. Sper să nu se obțină autorizația.

În fața ei, în mijlocul unui giratoriu, este postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, un soclu din piatră pe care e postată statuia unui ostaș, cu mâna stângă sprijinită pe patul puștii și mâna dreaptă ridicată, purtând drapelul, simbol al victoriei, ambele având înălțimea de 5,5 metri. Pe soclu sunt postate plăci din bronz, prezentându-i pe Mihai Viteazul și Ferdinand I, în stânga atacul la baionetă, în dreapta acordarea primului ajutor răniților și pe laterale listele cu numele celor 154 eroi locali.

Pe un deal de la marginea orașului se află Muzeul „Conacul Bellu”, spre care m-am îndreptat și eu. Conacul a fost construit de marele logofăt, baronul Alexandru Bellu (1850 – 1921), înconjurat de un parc întins pe cca. 5 hectare, în care se aflau și acareturile- magazii, grajduri pentru cai, locuințele personalului, etc ., azi dispărute. La intrarea în parc s-a ridicat  un foișor-culă, în care este amenajată expoziția de fotografie a baronului, acesta fiind un colecționar de artă și pionier al fotografiei în România, după fotografiile sale fiind tipărite și cărți poștale.

Clădirea, în stil vechi românesc, cu numeroase elemente arhitectonice împrumutate de la casa țărănească din zona Cricovului Sărat, prezenta subsol și parter supraînălțat, cu 20 de încăperi.

Complexul a fost moștenit de Barbu B. Bellu, ministru al culturii și al justiției în guvernul Barbu Catargiu, care în 1927 l-a donat Academiei Române.

În 1953 conacul a fost amenajat ca Muzeul „Conacul Bellu”, secție a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. În marele cutremur din 1977 fundațiile conacului au cedat. Ulterior refăcut, muzeul s-a reamenajat în 10 încăperi, două fiind Salonul oriental și Salonul japonez, celelalte etalând mobilier din diverse epoci, cărți rare din secolele XVI-XVII, piese de artă și picturi, unele aparținând pictorilor Ștefan Luchian și Theodor Aman și o colecție etnografică cu port popular din zona Cricovului Sărat, covoare, țesături, ceramică, unelte.

În 1971 în subsol a fost amenajată o cramă, în care sunt expuse diverse ustensile folosite în practicarea viticulturii din zona Dealu Mare. Doar presupun că se fac și degustări, crama fiind închisă în acel moment.

Citește și Mânăstirea Sf. Maria- Jercălăi, jud. Prahova