Comunele Curtea și Margina, cu satele ce aparțin administrativ de ele, sunt situate în partea de nord-est a județului Timiș. La începutul secolului XVI Curtea a aparținut lui George de Brandenburg, ulterior lui Ștefan Bethlen. În 1658 Banatul a fost ocupat de turci (1658), care l-au deținut timp de un secol, apoi zona a intrat sub Imperiul Austro-Ungar, care au sistematizat-o. Casele risipite pe dealuri au fost mutate pe actuala vatră și s-a format satul Kortya, din 1717 aparținând districtului Făget.

Români, ortodocși, în 1794 localnicii au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”.

Clădirea, din bârne de gorun, acoperită cu șindrilă, cu un turn-clopotniță din lemn, a fost ridicată pe o fundație din piatră de carieră.

Pereții interiori au fost placați cu scânduri de stejar.

În perioada 1804-1806 interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, azi deteriorate.

În biserică s-au păstrat numeroase cărți de cult, multe din ele mutate în Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită în 1937.

De comună aparțin administrativ două sate. Satul Homoșdia, situat situat la 6 kilometri nord-est, a fost atestat documentar din 1514, când era locuit de români, a căror ocupație principală era prelucrarea lemnului. În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1782-1804. În timpul reparațiilor din 1922 bisericii i s-au adăugat 4 ferestre, exteriorul a fost tencuit și interiorul zugrăvit, pierzându-se vechea pictură.

Satul Coșava, situat la 3 kilometri nord de comună, a fost prima dată atestat documentar din 1405, dar așezarea a fost mult mai veche, pe teritoriul lui săpăturile arheologice descoperind piese din obsidian. Sat românesc, numit Kosava, în secolul XVI aparținea actualului județ Hunedoara și din 1690 districtului Făget din Banat. În 1776 localnicii au construit o Biserică de lemn pe care, un secol mai târziu, au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1893-1894), din piatră și lemn.

Fosta Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” au donat-o satului Coșevița, situat la 8 kilometri nord-est, la granița cu județul Hunedoara, azi aparținând administrativ comunei Margina, sat atestat documentar din 1540, despre care se presupune că s-a desființat sub ocupația turcilor și s-a refăcut în secolul XIX cu populație din zonă.

Pentru a ajunge în comuna Margina, din satul Coșevița se rulează 12 kilometri spre vest. În secolul XIV acolo exista Cetatea Margina, prima dată atestată documentar din 1365, dar amintită din 1288 ca parte a domeniului Icus, în posesia banilor Severinului Mihai și Velici. Se spune că în secolul XV în cetate a trăit Ecaterina de Margina, mama lui Iancu de Hunedoara și în perioada în care acesta a deținut cetatea Șoimoș (1456), și-a construit la Margina o reședință. În secolele următoare au avut loc numeroase bătălii între Imperiul otoman și Imperiul Austro-Ungar, cetățile din zonă ajungând să fie ocupate pe rând de aceștia, astfel în 1552 turcii au ocupat Cetatea Șoimoș, dar au deținut-o scurt timp, fiind alungați de trupele Principelui Ardealului Sigismund Báthory. Un an mai târziu principele a donat districtele Margina, cu 43 de sate şi districtul Mănăştiur, cu 31 de sate, lui Ştefan Török. Din 1658 Cetatea Margina a fost cedată turcilor, care au deținut-o 30 de ani. Bătăliile dintre imperii au încetat o dată cu Pacea de la Passarowitz (1718). Ulterior vechile cetăți din Banat au fost demolate.

Margina era locuită de români, ortodocși, care aveau o mânăstire. Fiind distrusă de atacurile turcești, în locul numit „Ocolitura lui Ilișoni”, au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1734-1737), din bârne masive de stejar, cu acoperiș de șindrilă și deasupra pronaosului cu un mic turn-clopotniță din lemn de stejar, placat la exterior cu scânduri, superior cu 2 bulbi suprapuși, în stil baroc. La sfârșit sec. XVIII, satul fiind sistematizat, biserica a mutată în actuala locație.

În timpul reparațiilor din 1924 pereții au fost acoperiți cu lipitură de pământ.

Apoi a fost ridicată o nouă biserică, de zid, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1938-1939) și biserica veche a devenit capelă. Azi, situată în mijlocul cimitirului, servește și ca biserică parohială pentru satul Zorani din apropiere, sat atestat documentar din 1597.

În decursul timpului Margina a devenit foarte cunoscută pentru Fabrica de oțet, construită de o firmă germană (1912), inițial pentru distilarea chimică a lemnului de fag, ulterior producătoare de oțet, acetonă, etc., în care au fost aduși să lucreze  germani și maghiari. În anii 1932-1933 fabrica a devenit una dintre cele mai mari producătoare din Europa. Fiind naționalizată (1948), a fost numită Distileria de Lemn Severin și din 1968 a devenit secție a Combinatului Solventul.

Producția s-a diversificat, pe lângă oțet fiind create substanțe farmaceutice, pentru industria alimentară, chiar constructoare de mașini. După evenimentele politice din 1989 fabrica a fost abandonată, azi existând doar ruinele din cărămidă roșie, vizibile pe marginea șoselei.

De comună aparțin administrativ 7 sate răsfirate în zonă, dintre care Coșevița și Zorani, pe care le-am menționat deja. La 4 kilometri sud de comună se află satul Breazova, atestat documentar din 1379.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1962)

Satul Sintești, situat la 3 km nord-vest de comună, este pomenit în documentele unui proces dintre George Brandenburg și Paul Tivadar (1511), din 1597 aparținând lui Stefan Török și în 1620 lui Ștefan Bethlen.

Biserica Baptistă

În sat a existat o Biserică de lemn (1737), înlocuită în 1813 cu una din zid, actuala Biserică „Nașterea Maicii Domnului”.

Din Sintești, rulând 6 kilometri spre nord, se ajunge în satul Groși, în perioada 1508-1519 deținut de Abrahamfy. Sub ocupația otomană este pomenit cu numele de Gros, locuit de români, care în decursul timpului s-au ocupat cu mineritul, în special extracția și spălarea aurului, iar sub Imperiul Austro-Ungar, numit Grosch (1717). În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, cu pereții exteriori din bârne de stejar, un turn-clopotniță cu bulb în stil baroc, construită în Căpâlnaș, pe valea Mureșului (1741) și adusă la Groși în 1826.

Pe bolta navei, în partea superioară a altarului și iconostas se pot vedea fragmente din vechea pictură.

Pentru a fi protejate, azi sunt acoperite, așteptând o restaurare…

La 5 kilometri nord-est de comună este situat satul Nemeșești, atestat documentar din 1427, cu numele Nemche. În 1597 Principele Transilvaniei Ștefan Báthory l-a donat lui Stefan Török. În decursul timpului satul, locuit doar de români, a fost deținut de mai mulți nobili maghiari. În el am văzut Biserica de lemn „Sf. Mc. Nichita Românul” (1798), azi cu exteriorul tencuit și vopsit în culoarea albă, acoperișul de tablă, având turnul-clopotniță din lemn.

Rulând 6 kilometri spre nord-est am ajuns în satul Coșteiu de Sus, atestat documentar din 1548, cu numele Lucăcești, nume păstrat până la sfârșitul secolului.

La recensământul din 1717 satul figura doar cu 10 case, iar la cel din 2002 cu 188 locuitori, majoritar români, restul veniți din Ucraina.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1908)

Deși harta Google arată că satul Bulza se poate accesa din Coșteiu de Sus, rulând cca 6 kilometri spre nord, după spusele localnicilor acel drum nu există. Așa că l-am vizitat în altă excursie, când am urmat un drum forestier, cu plecare din satul Căprioara, jud. Arad. Fiind nesemnalizat și întâlnind la unele intersecții de „drum” niște plăcuțe scrise de mână, unele ascunse de copaci, cei cca. 9 kilometri i-am parcurs în cam 20 minute. Ciudat ! Strada satului era asfaltată și marcată !

Satul a fost prima dată atestat din 1366, cu numele Baltháza (Bălteni). În 1598 era deținut de Principele Ardealului Sigismund Báthory.

Am străbătut acel drum mai ales pentru a vedea Biserica de lemn „Sf. Ioan Teologul” (1830), pe care am găsit-o închisă.

Deși citisem că la recensământul din 2002 satul avea 34 locuitori, stând de povești cu o familie de localnici (iulie 2024), aceștia mi-au relatat că doar 6 persoane locuiau acolo permanent, printre care și ei, restul caselor fiind ocupate temporar.

Fiind persoane în vârstă, viața lor era foarte grea. Se hrăneau cu păsări de curte și produse cultivate de ei, arareori fiind aprovizionați de fiul lor, orășean. Cea mai mare temere era să nu se îmbolnăvească, deoarece de multe ori nu aveau cum să folosească telefonul, neavând semnal, releul din apropiere dând rateuri.