Salina Turda se află în zona Durgău-Valea Sărată din Turda, județul Cluj, zonă în care arheologii au descoperit urme ale exploatării încă din perioada preromană (50 î.e.n.- 106 e.n.). Zăcămintele de sare din Transilvania s-au format în urmă cu 13,5 milioane de ani, când acolo exista o mare nu foarte adâncă, acoperită treptat de straturile de sedimente. În unele zone fiind mai subțiri, sarea s-a ridicat spre suprafață sub forma unor ciuperci, unele ajungând până la suprafață, cea de la Turda având înălțimea de cca. 1.200 metri.

După cucerirea Daciei de către romani, lângă exploatarea din Turda aceștia au construit Castrul Potaissa și au continuat extragerea sării de la suprafață, până la adâncimea de 12-15 metri. După retragerea lor (274 e.n.), excavațiile au fost părăsite, în timp apa infiltrată formând lacuri.

Într-un document din 1075, emis de cancelaria maghiară, este menționată vama ocnelor de sare de la Turda, situată în zona fostului pod roman. Alt document  menționează ocna Durgău-Turda ca fiind donată Arhidiecezei de Transilvania (1271). În timpul stăpânirii maghiare (sec. XV-XVIII) s-au deschis 4 ocne subterane: Mina Katalina, Mina Horizont, numită și Carolina, Mina Felsö-Akna (Ocna Mare) și Mina Josep. Sub Imperiul Austro-Ungar în secolul XVII existau 5 ocne : Mina Terezia, Mina Anton și Mina Clujeană, sub formă de clopot, Mina Rudolf și Mina Ghizela trapezoidale. Datorită pericolului surpării, câteva din minele vechi au fost închise (sec. XVIII), în locul lor formându-se 5 lacuri, Lacul Carolina fiind colmatat în anii 1980-1990, din cauza alunecărilor de teren.

Sarea extrasă era scoasă din mină și transportată cu vagonetele trase de boi până la debarcaderul de la Mirăslău, unde era îmbarcată pe plute și dusă pe râul Mureș până la portul din Alba Iulia.

În secolul XIX producția a început să scadă, fiind depășită de cea din Salina Ocna Mureș și 3 mine au fost închise, celelalte 2 continuând să funcționeze până în 1932. Activitatea a încetat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când a fost folosită ca adăpost antiaerian al populației orașului. A fost redeschisă abia în anul 1992, în scop curativ și turistic. În anii 2009-2014, cu fonduri europene, au avut loc  lucrări ample de amenajare când, pentru a include și mina Iosif în circuitul turistic, între ea și mina Terezia s-a săpat un tunel de legătură de 50 metri lungime. Un an mai târziu salina a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj.

Fiind una din cele mai vizitate mine din țară, preventiv îmi luasem biletul de intrare on-line, așa că am depășit mulțimea ce stătea la coadă și, intrând, am pornit explorarea, inițial coborând  un șir lung de trepte. 

La capătul lor am intrat în Galeria Franz Josef, orizontală, creată în anii 1853-1870 pentru facilitarea transportului sării la suprafață, inițial de 780 metri lungime, în secolul XIX prelungită, ajungând la 917 metri lungime, din care azi pot fi vizitați doar 850 metri. În anii 1948-1992 a fost folosită ca depozit de brânză.

Mina Iosif (1740-1900), numită în onoarea Împăratului Franz Josef II, poate fi văzută doar din balcoanele săpate în sare la nivelul galeriei de transport, fiind situată sub ele, la 80 metri adâncime. Neavând legături cu alte lucrări miniere, sunetele reverberează, cele înalte fiind redate până la 20 de ori, astfel a fost numită „Sala Ecourilor”.

Sarea era extrasă cu ajutorul unui crivac, care poate fi văzut în Camera Crivacului, construit în 1881, înlocuind  primului crivac, devenit prea mic, care a fost mutat în subteran (1864). E singurul din Europa care s-a păstrat în locația inițială.

Un capăt al otgonului era fixat pe vatra minei, celălalt deasupra puțului de extracție, unde de el erau legați sacii din piele de bivol care, prin rotirea axului crivacului, erau coborâți, umpluți cu bulgării de sare și readuși la suprafață. Inițial acționarea crivacului se făcea prin tracțiunea cailor. Datorită iluminării cu torțe și a mișcării circulare pe care o făceau, ieșind la lumina soarelui caii orbeau rapid și după aproximativ 6 luni erau schimbați cu alți cai.

Din puțul sudic al Minei Terezia s-a săpat o galerie pentru accesul la Mina Rudolf și din zona nordică o pasarelă de acces la Mina Ghizela, deschisă în 1857 și nu după mult timp abandonată, toate fiind legate de o cameră subterană prin care intrau și ieșeau persoanele din mină, numită Sala de Apel.  Azi în ea sunt expuse diverse ustensile folosite la extracția sării.

Între cameră și Galeria Franz Josef s-a creat o scară de acces. Fiind folosită de nobilimea locală, a fost numită Scara Bogaților.

În mină s-a săpat în sare un altar religios, unde o dată pe săptămână oficia slujba un preot, la care participau minerii, conducerea minei și nobilimea din zonă, în rest fiind folosit pentru rugăciuni.

Pentru a ajunge la 120 metri în subteran, unde se află Mina Rudolf (1867-1932), ultimul loc în care sarea a fost exploatată la Turda, se coboară 172 de trepte, ce străbat 13 etaje, fiecare inscripționat cu anul în care a fost săpat.

Azi,pentru accesul mai ușor în mină, există un lift, pe care eu nu l-am folosit, preferând să cobor scările, pentru a vedea imaginea minei, crescând treptat, cu fiecare etaj coborât.

Din puțul de extracție sarea era transportată pe verticală cu ajutorul cablurilor acționate de 2 scripeți, plasați pe tavanul camerei, care funcționează și azi, dusă până la rampa de descărcare, unde era încărcată în vagonete trase de cai  și transportată în magaziile din Turda Nouă.

În ea sunt amenajate săli de tratament, terenuri de sport, mini-golf, biliard, tenis de masă, un amfiteatru în care se desfășoară ocazional concerte, locuri de joacă pentru copii, etc.

Cea mai impresionantă este „roata panoramică”, înaltă de 20 metri, din care se admiră întreaga mină și peretele nord-vestic cu stalactitele de sare formate prin infiltrația apei, care cresc cam 2 cm/an, ajungând la maxim 3 metri lungime.

Mina Terezia, cea mai veche din salină (1690), este o cameră izolată, de tip clopot, situată la 112 metri adâncime, realizată prin tăierea blocurilor de sare pe verticală.

În 1880 exploatarea sării din mină fiind sistată, a devenit loc de depozitare a blocurilor de sare săpate, care nu au mai fost scoase la suprafață.

În timp apa din galeriile romane s-a prelins pe peretele nordic și sarea s-a depus, creând „ cascada de sare”.

Prin acumularea apelor de infiltrație, s-a format lacul sărat subteran,azi cu diametrul în jur de 70 metri și  5-8 metri adâncime, prevăzut cu un debarcader pentru bărci, vizitatorii putând efectua pe el plimbări.

Lacul poate fi traversat pe un pod suspendat din lemn. O porțiune este înconjurată de o promenadă, pe care s-au creat structuri inedite, iluminate, destinate relaxării.