Comuna Voiteg este situată în sudul județului Timiș, la 20 km vest de orașul Gătaia. A fost atestată documentar din 1328 când era numită după proprietarul zonei, Veytech. A fost ocupată de otomani, apoi de habsburgi, perioadă în care, în cronicile vremii, în locul satului apar alte două localități, Bolta și Vârceg, care se pare că au dispărut în timp.
În 1842 satul a fost colonizat cu germani care au rămas până în perioada 1990-1991 când au emigrat masiv.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Alexandru” (1872)
După Primul Război Mondial a primit numele Voivodeni (1924), apoi la o nouă restructurare administrativă a devenit comuna Voiteg de care aparține administrativ satul Folea.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1921)
Satul Folea este situat la 9 kilometri est de comună. A fost prima dată atestat documentar cu numele Pfele (1341), ca toată zona a intrat sub stăpânirea otomanilor, apoi a habsburgilor, când la recensământul acestora apărea cu numele Folle (1717).
Era populat de români ortodocși care în 1786 au construit Biserica de lemn „Sf. Nicolae”. În timp de două secole aceasta s-a ruinat, a fost demolată și între 1925-1926 a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”.
Din biserica veche s-au păstrat mai multe icoane.
În decursul timpului în sat s-au așezat și familii de germani, maghiari, dar a rămas majoritar românesc. În perioada catolicizării Banatului o parte din români, împreună cu preotul satului, au trecut la ritul greco-catolic (1847).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae”
Satul a trecut din proprietar în proprietar, împotriva celui care era în perioada unei foamete mari (1887), localnicii răsculându-se. La sfârșitul secolului XIX satul a intrat în posesia grofului slovac Georg Beniczky care primit terenurile drept recompensă pentru faptele de vitejie din cadrul armatei maghiare. Acesta s-a însurat cu o armeancă bogată. Au construit un conac, înconjurat de un parc întins pe 3 hectare, numit după soția sa, Conacul Antonia (1905).
Sub comuniști conacul a fost naționalizat și a avut diverse întrebuințări apoi, după 1989, o dată cu legea retrocedărilor, a intrat în proprietate privată. Azi este cunoscut ca și Conacul Folea sau Conacul Beniczky.
La 13 km nord de Voiteg se află comuna Jebel, atestată documentar din 1332 cu numele Zephel. Un secol mai târziu în pădurea din apropiere nobilul Nicolae Teutel și-a construit un castel. Localitatea era foarte dezvoltată, avea mai multe mori pe râul Timiș și a primit dreptul de a organiza „bâlciuri” (1425).
Din 1479 a intrat în posesia familiei Banffy apoi a fost cucerită de otomani și în secolul XVIII de austrieci care au numit-o Schebell (1717). Era locuită de români ortodocși care aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, în 1752 au înlocuit-o cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1752). În timpul colonizării Banatului cu germani și maghiari, Jebelul a rămas predominant românesc. Având 5 parohii, a devenit cea mai mare comună ortodoxă din Banat
La izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, în Gara Jebel, într-un vagon diplomatic, au avut loc tratativele româno-jugoslave privind crearea unui bloc al țărilor neutre din Balcani și Europa Centrală (1939).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Profet Ilie Tesviteanul” (1936)
Într-o excursie de o zi prin județul Timiș, după ce am vizitat comuna Moșnița Nouă, m-am îndreptat spre comuna Sacoșu Turcesc, situată la 22 kilometri sud-est de municipiul Timișoara. Din satul Albina, după 8 kilometri am ajuns în primul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comuna Sacoșu Turcesc. Satul Uliuc, situat pe malul râului Timiș, a fost atestat documentar din anul 1723 cu numele Villock, schimbat sub administrația maghiară în Ujlak și după 1913 în Temesujlák.
Deși cu nume maghiarizate, satul a fost locuit tot timpul de români ortodocși.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1922)
La 3 kilometri spre sud-vest, la capăt de drum, pe partea stângă a râului Timiș, se află satul Unip. Satul românesc a fost menționat în actele dijmelor papale încă din perioada 1332-1337, cu numele Wineg.
În decursul timpului numele i-a fost schimbat de mai multe ori. Cucerit de austrieci, pe harta contelui Mercy (1723) apărea cu numele actual, Unip.
Căminul Cultural și Monumentul Eroilor
Românii, ortodocși, au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.
Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc la Uliuc, apoi m-am îndreptat spre sud, în total 12 kilometri. Am deviat din drumul principal până la Balta Pescărie, loc des frecventat de pescarii amatori, pentru pescuit sportiv.
Ca în toate drumurile mele, m-am ales și acolo cu un nou prieten patruped.
În actele istorice, actuala comună Sacoșu Turcesc apare pentru prima dată ca satul Zekes, aparținând unei familii de nobili (1321), inclus în județul Severin. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea familiei nobiliare maghiare Kórógy care a construit un castel (1440) pe care nu l-a deținut decât câțiva ani, pentru o perioadă fiind preluat de Regele Matei Corvin (1440) și în decursul timpului de alți proprietari, până s-a ruinat și a dispărut.
Ca toată zona, Sacoșul Turcesc a fost localitate locuită de români. Aceștia și-au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.
La 4 km spre vest, în centrul actualului județ Timiș, pe malul râului Pogăniș ,se află satul Icloda. Deși atestată documentar din 1054, săpăturile arheologice făcute pe malul râului au scos la iveală urme ale unei așezări romane. După cucerirea Banatului de către habsburgi (1717) cele câteva case existente au fost numite satul Ikloda, nume de origine slavă însemnând „copac”.
De fapt satul a fost refăcut de familii de români care, refugiindu-se din calea turcilor, s-au așezat în pădurile învecinate (1730). Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1755) care un secol mai târziu a fost transformată într-o capelă (1863) și în 1901 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.
Din Icloda spre sud se ajunge la alte 2 sate care aparțin de Sacoșu Turcesc. Satul Otvești, situat pe malul drept al râului Pogăniș, a fost format în 1878 de coloniști maghiari care au fost aduși pentru a lucra în agricultură. Pe o moșie donată de Contele Kiss fiecare colonist a primit loc de casă și câte 2 iugăre de pământ. Astfel s-a format localitatea numită atunci după ministrul Iosif Eötvös, Eötvösfalva.
Comuna a prosperat și în decursul timpului numărul populației a crescut prin noi colonizări cu maghiari (1894).
Biserica Romano-Catolică
În perioada interbelică în sat s-au așezat români veniți din Transilvania și Moldova dar a rămas majoritar maghiar. Totuși numele i-a fost românizat, inițial devenind Ivești apoi Otvești. Actual numărul populației este scăzut, migrarea fiind accentuată între anii 1980- 1990.
Lac Pescărie
Următorul sat, Berini, situat la 5 kilometri spre sud, a fost atestat documentar în actele dijmelor papale din 1333, în cele din 1410 ca localitate dezvoltată, „târg” (oraș) și sub habsgurgi, cu numele Berino (1717), un sat locuit de români care se ocupau cu creșterea vitelor și comercializarea lânii.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”
Pentru a vedea cel de al 6-lea sat care aparține administrativ de comuna Sacoșu Turcesc a trebuit să mă întorc spre Otvești și să cotesc spre vest. După 7 kilometri am intrat în Stamora Română, sat situat pe malul drept al râului Pogăniș. În decursul istoriei a fost locuit de români. În prima atestare documentară (1407) purta numele de Stamur. După ce a fost cucerit de habsburgi, cu numele Stamor, a fost inclus în districtul Ciacova.
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1861)
Din Stamora Română m-am îndreptat spre vest și după 8 kilometri am ajuns în comuna Liebling de care aparțin administrativ 2 sate, Cerna și Iosif.
În prima atestare documentară (1332) apare cu numele Beesd. Actuala localitate a fost formată sub habsburgi prin colonizarea cu germani protestanți (1786-1788) când a fost numită după guvernatorul Banatului, Vecshaza. Conform tradiției orale guvernatorul, deoarece iubea protestanții, l-a schimbat în Liebling, nume care a devenit oficial din 1828, an în care s-a ridicat Biserica Evanghelică Luterană.
După Primul Război Mondial în sat s-au mutat familii de români din actualul județ Alba care, prin reforma agrară, au fost împroprietăriți (1926). Populația românească a crescut postbelic, germanii au migrat masiv, în special după 1989 și comuna este azi majoritar românească.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”
Satul Iosif se află la 3 km vest de comună. A fost înființat în 1870 cu coloniști maghiari și numit după cel care l-a creat, Josephfalva. Postbelic, numărul populației scăzând, a devenit cătun (1954) apoi, după așezarea mai multor familii de români, a redevenit sat.
Biserica Romano-Catolică
Satul Cerna este situat la 7 kilometri sud-est de comună. Este o localitate veche, atestată prima dată documentar din 1373, populată de români. Sub invazia otomană satul a supraviețuit. Cucerit de habsburgi, a primit numele Czerna (1725) și a fost inclus în districtul Ciacova.
În excursia mea prin județul Timiș, de la Pișchia m-am îndreptat spre a vizita orașul Recaș și cele șase sate care aparțin administrativ de el. O parte din drum am rulat pe autostradă apoi am ieșit și m-am îndreptat spre est, în total 21 kilometri, până în unul dintre satele care aparțin de orașul Recaș, satul Izvin, atestat documentar între 1332-1337 cu numele Evsen sau Evzin. În timpul ocupației otomane satul a fost părăsit, localnicii refugiindu-se în pădurile învecinate. După alungarea lor de austrieci, în documentele vremii apare din nou ca un sat de români (1783) care se ocupau cu albinăritul și cultura viței-de-vie. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1779) pe locul căreia a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Apostol Toma” (1786).
După catolicizarea unei părți din români a fost construită Biserica Greco-Catolică„Sf. Toma” (1832).
În secolul XIX la Izvin a existat ferma Kopasztanya, înființată de Ottlik Péter, în care erau crescuți și armăsarii armatei austro-ungare.
Lângă fermă a fost construit Conacul Ottlik (1893) și o moară cu aburi.
După retragerea trupelor armatei herghelia a fost desființată. În locul ei a funcționat o fermă de vaci și din 1967 herghelia s-a reînființat, cu cai de rasă aduși de la Pădureni.
Actual Herghelia Izvin este una dintre cele mai mari din țară. În cadrul ei funcționează și un manej.
Conacul a fost recondiționat și azi aparține Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA. În apropierea lui a fost construită o Biserică de lemn.
Din Izvin după 6 kilometri spre est se ajunge în orașul Recaș, atestat documentar din 1318. La scurt timp în localitate s-au mutat români din Moldova apoi bulgari care au primit pământuri și li s-a permis să-și păstreze religia ortodoxă.
Localitatea s-a dezvoltat, a devenit Oppidum Rekas, oraș de care aparțineau 20 de localități și care avea o vamă (1350-1470).
În 1650 la Recaș s-au mutat sârbi. Fiind catolici, localnicii i-au numit „șocați”. Până la mijlocul secolului XVII cele trei etnii au avut localități separate: Recașul Valahilor numit și Vlașnița, situat în zona gării de azi, aproape de râul Timiș, Recașul Șocaților și Recașul Bulgarilor. Deoarece râul inunda frecvent, mulți dintre români s-au mutat în satul vecin, Izvin.
După alungarea turcilor și cucerirea Banatului de austro-ungari, Recașul Valahilor fiind depopulat, a fost colonizat cu șvabi și s-a format Recașul German (1764-1786).
Un secol mai târziu Banatul a trecut sub administrație maghiară, perioadă în care cele trei localități s-au unit formând o singură localitate, care a fost colonizată cu maghiari (1809-1899).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul; Sf. Urban” (1918)
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)
Din anul 2004 a devenit oraș de care aparțin administrativ 6 sate.
Pentru amatorii de pescuit, în apropierea orașului a fost creată Balta pescărie Recaș.
La 10 kilometri sud de Recaș, pe malul drept al râului Bega, se află satul Bazoș, zonă unde arheologii au descoperit o fostă așezare daco-romană.
Satul a fost atestat documentar abia în 1723, cu numele Bassosch. A intrat în proprietatea erariului și din 1867 a familiei Ambrozy.
Era locuit de români cărora în secolul XIX li s-au alăturat familii de maghiari. Ocupațiile de bază erau creșterea animalelor- vite, ovine, albinăritul și rotăria.
La începutul secolului XX pădurea de pe moșia Ambrozy a fost populată cu zeci de specii botanice provenind de pe continentul nord-american, în special de la arboretumul Universităţii Harvard, azi numită Parcul Dendrologic Bazoș.
Școala Generală
De religii diferite, ortodocși și catolici, fiecare și-a construit propria biserică.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1901)
Biserica Romano-Catolică (1933)
De la Recaș, după 7 kilometri nord-est se ajunge în satul Petrovaselo, atestat documentar din 1359 ca sat de croați numit Petrovasella (maghiarizat- Horvathpeturfalva). Un secol mai târziu aparținea familiei Banffy (1477). În decursul timpului satul a devenit românesc până sub austro-ungari când a fost colonizat cu sârbi din Muntenegru (1760-1770) care au depășit numărul românilor și azi satul e majoritar sârbesc.
Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”
La 12 kilometri spre nord, apoi spre est, se află satul Stanciova. O legendă spune că s-a format de doi păcurari muntenegreni care și-au făcut acolo colibe apoi în jurul lor s-au format satele Stanciova și Godenova iar săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din paleolitic (mileniul VI î.e.n.).
Prima atestare documentară datează din anul 1456 când satul aparținea lui Iancu de Hunedoara. Sub austro-ungari, satul, numit Stanscheva, a fost populat cu sârbi din Muntenegru (1718-1722). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1796) care peste un secol a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1890-1894).
În secolul XIX au sosit coloniștii slovaci (1852-1853), la începutul secolulul XX coloniști maghiari (1905-1907), apoi români din Transilvania (1925) care i-au schimbat numele în Stănești. Totuși localitatea a rămas până azi majoritar sârbească, numită Stanciova.
Căminul Cultural
Satul Herneacova se află la 8 kilometri nord de Recaș. Satul, populat cu români, a fost atestat documentar în 1349, fiind în proprietatea familiei Aranyasa. Un secol mai târziu a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara, perioadă în care era locuit de români și sârbi și purta numele de Haranag. Sub austro-ungari, numit Hernyakovo, a trecut în proprietatea erariului (1761) și la începutul secolului XIX a fost cumpărat de familia Bydeskuthy care l-a colonizat cu unguri slovaci, romano-catolici.
Biserica Romano-Catolică (1837, renovată 2005)
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1870)
Zona Recașului, zonă preponderent viticolă, era deținută de contele Ambrozy de Seden.
La aproximativ 3 kilometri spre nord de sat, într-un parc întins, aceștia au construit Conacul Ambrozy de Seden care ulterior a fost cumpărat de o familie înrudită, nobilii Jakabffy (1915), în posesia cărora a rămas până la naționalizare. La momentul vizitei mele (2020) fostul conac era încă o ruină dar eram sigură că urma să fie reconstruit și recondiționat.
După evenimentele politice din 1989, conacul și terenurile înconjurătoare au intrat în proprietate privată și au fost transformate în Complexul turistic Herneacova.
S-au amenajat rute turistice, unele pe teren accidentat, pentru iubitorii curselor cu ATV-uri.
Pentru amatorii de pescuit a fost amenajat un lac întins pe 7 hectare care a fost împrejmuit, probabil pentru a se achita taxa de intrare.
De asemenea a fost creat și un Centrul de Echitație, cu zeci de cai de rasă, unde câteodată au loc manifestări sportive.
De la Herneacova spre nord, apoi pe un drum neasfaltat spre est, după 6 kilometri se ajunge în satul Nadăș, atestat documentar din perioada 1247-1256, cu numele Nadasd, când aparținea de Cenad. Localitatea mai apare în scripte doar sub ocupația austro-ungară, cu numele Dubski Nadosch, când aparținea districtului Lipova.
A fost locuit de români și sârbi care, împreună, au construit o Biserică de lemn comună (secol XVIII) care după un timp a fost dărâmată și înlocuită cu o Biserică din piatră „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
În 1804, colonizat cu maghiari, aceștia și-au construit o Capelă Romano-Catolică care a fost distrusă total sub comuniști. De asemenea în Nadăș a existat și Castelul Tormassy-Dedanyi care a avut aceeași soartă.
Biserica din piatră a fost vandalizată de localnici care au folosit materialul pentru a-și construit case. Rămânând o ruină, a devenit adăpost pentru animalele ciobanilor.
Din 1921 satul a aparținut de Herneacova. Datorită poziționării sale, sat izolat, situat la capătul unui drum, postbelic populația l-a părăsit treptat, ajungând în 2015 să fie locuit de o singură familie. Totuși, începând cu anul 2003 au loc întâlniri anuale ale fiilor satului și actual multe familii și-au refăcut sau chiar construit noi case pe care le folosesc ca loc de recreere și relaxare în sânul naturii.
Comuna Remetea Mare din județul Timiș este situată la 15 kilometri est de municipiul Timișoara, pe malul stâng al canalului Bega. A fost atestată documentar în dijmele papale (1332-1333) ca un târg împrejmuit de ziduri de apărare, cu un turn de veghe, numit Cetatea Sasvár, adică „Cetatea Vulturilor”, care avea rol de apărare pentru Cetatea Timișoara.
Probabil sub invazia otomană cetatea a fost distrusă pentru că sub austrieci apare doar localitatea Remeta (1723), în proprietatea a doi grofi, cea mai mare parte a baronului Ambrózy de Séden. În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și între anii 1820- 1825 a intrat în posesia contelui Csekonics.
Răscumpărată de familia Ambrozy, aceștia au refăcut vechiul Conac Ambrozy (1720) și au locuit în el până în 1848 când conacul a fost utilizat ca spital de campanie.
Actual, după legea retrocedărilor, conacul și parcul înconjurător sunt proprietate privată.
În toată istoria sa comuna a fost locuită majoritar de români și, într-un procent mai mic, de maghiari și germani.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1911)
În comuna Remetea Mare, din 1968 a fost încorporat satul Ianova, situat la 8 kilometri spre nord. În documentele din 1332-1337 apărea cu numele Ilyno sau Ienev, dar o așezare, locuită de sârbi, a existat încă din secolul XI.
Săpăturile arheologice au descoperit, în locul numit „cetatea turcească”, urmele unei cetăți datând din secolele XIV-XVI. Existența localității, numită atunci Jenovo, este atestată și de actele turcești (1690). După ce turcii au fost alungați de austrieci, în sat s-au așezat români care i-au schimbat numele în Ianova (1723-1725).
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1836)
Împreună cu Remetea Mare, a intrat în proprietatea contelui Csekonics care a colonizat-o cu germani și maghiari. Aceștia au construit Biserica Romano-Catolică (1893), căreia un secol mai târziu i s-a adăugat turnul (1934).
Ianova se mândrește cu Mihai Șora, născut acolo în 1916, cel care a devenit un renumit filosof.
La 4 kilometri sud de Remetea Mare se situează comuna Bucovăț de care aparține administrativ satul Bazoșu Nou. A fost atestată documentar din 1440 când aparținea de de Cetatea Șoimoș, ruinele ei aflându-se azi în județul Arad. Inițial au existat două localităţi locuite de români: Bucovăţul de Jos şi Bucovăţul de Sus (1514) care s-au unit formând actuala localitate (1596). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1780) înlocuită în 1862 cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Satul Bazoșu Nou este situat la 4 kilometri est de comună. A fost înființat prin colonizarea cu familii de ardeleni din zona Sibiului, pe moşia fostului proprietar Ludovic Ambrozy (1926) și numit după localitatea vecină.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1961)
Din Bucovăț, la 5 kilometri spre sud se află comuna Moșnița Nouă. De ea aparțin administrativ satele Moșnița Veche, Urseni și Albina. Prima localitate, atestată documentar din 1332-1337, a fost Moșnița Veche, sat de români numit atunci Monisa, nume schimbat sub austrieci în Moshnitz (1717). În sat a existat o Biserică de lemn care, după mutarea satului pe noul amplasament, a fost părăsită și s-a construit o biserică de zid (1812), refăcută în 1912, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Din 1820 localitatea a intrat în posesia austro-ungarilor, localnicii primind în schimb dreptul de proprietate asupra pădurilor înconjurătoare, drept retras în 1904 când pădurile au fost defrișate și s-a creat o colonie cu etnici maghiari.
Fiind situată pe drumul Timișoara-Buziaș, colonia s-a dezvoltat, populația a crescut, ajungând să o depășească pe cea din Moșnița Veche. Cele două localități s-au despărțit și Moșnița Nouă a primit statutul de comună.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul; Înălțarea Domnului” (1988)
Biserica Reformată
La 4 kilometri spre sud, pe malul drept al râului Timiș, se află satul Urseni. Satul românesc a fost atestat documentar din 1403 cu numele Medwez, nume schimbat sub austrieci în Medves, românizat în Medveș și păstrat până în perioada comunistă când a primit numele actual, Urseni.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1937)
Biserica Romano-Catolică (1936)
Al treilea sat care aparține de Moșnița Nouă este situat la 3 kilometri spre est. Satul Albina a fost creat în 1925 cu familii de români migrați din zona Sebeșului (Sibiu). La construcția caselor a participat financiar Banca Albina și, pentru ajutorul primit, satul i-a preluat numele.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1930)
Comunele Cenei, Uivar și Otelec din județul Timiș se află în vestul județului Timiș, înșiruite aproximativ paralel cu granița Serbiei. Comuna Cenei este situată la aproximativ 30 kilometri de municipiul Timișoara, pe malul drept al râului Bega Veche. Este una dintre cele mai vechi așezări din Banat, atestată documentar din 1221 ca proprietate a Protopopiatului Itabej, azi în Banatul Sârbesc, și în 1330 componentă a Cetății Sărad.
Localitatea era locuită de români și sârbi.
Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arh. Gavriil”
O dată cu tot Banatul a intrat sub stăpânirea otomană, ulterior sub cea austro-ungară când, începând cu anul 1820, a fost populată treptat cu croați, șvabi și maghiari.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin” (1896)
Ceneiul de azi s-a format prin unirea Ceneiului Sârbesc cu Ceneiul Croat. După cel de Al Doilea Război Mondial în comună s-au așezat familii de români care și-au construit propria Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1997).
De comuna Cenei aparține administrativ satul Bobda. A fost atestat documentar din secolul XIII când se numea Pabd. În luptele dintre turci și austrieci localitatea a fost distrusă (1695). Intrând sub stăpânirea austricecilor a fost reconstruită și în decursul timpului a avut ca proprietari mai mulți grofi.
Biserica Ortodoxă „Sf. Evanghelist Luca” (1895)
În secolul XIX a intrat în posesia familiei baronului Csavossy care și-a construit un castel cu acareturi și vis a vis de el Mausoleul Csavossy (1860), după tipul unei bazilici din Ungaria, în criptele căruia, după deces, familia a fost îngropată.
Fiind o clădire enormă pentru acele timpuri a fost folosită ca Biserică Romano-Catolică. În timpul naționalizării o mare parte din fosta moșie și hergheliile de cai au fost împărțite localnicilor.
Partea de moșie, castelul și mausoleul, rămase în proprietatea familiei, au fost vândute treptat pentru achitarea datoriilor bancare. Castelul a fost demolat și cărămizile vândute și mausoleul-biserică, nefolosit, dat uitării.
După cel de Al Doilea Război Mondial a fost vandalizat. Actual, fiind pe lista monumentelor istorice, ruina fostei clădiri impunătoare este înconjurată de un gard și inaccesibilă.
Din 1950 Bobda a devenit sat aparținând de comuna Cenei.
Din Cenei, la 7 kilometri spre sud, se ajunge în comuna Uivar,formată prin colonizarea cu sași (1811), maghiari și germani din zona Szegedului (1851).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Ilie Tesviteanul” (1891)
Însă zona a fost populată din timpuri foarte vechi, fapt demonstrat de săpăturile arheologice care au scos la iveală urmele unei așezări neolitice aparținând culturii Vinca (mileniul V î.e.n.) și ale unei așezări daco-romane.
Biserica Romano-Catolică (1904)
După cel de Al Doilea Război Mondial a primit statutul de comună (1968) care a devenit majoritar românească.
Biserica Greco-Catolică „Sf. Iosif”
La nici 3 kilometri spre nord-est se află satul Răuți, unul dintre cele 3 sate ce aparțin de comuna Uivar. Satul, numit inițial Silaș, nume schimbat ulterior de austrieci în Rautendorf (română-Răuți), populat de valahi, era situat pe malul drept al râului Bega. Între anii 1843-1844 în sat s-au mutat maghiari din Sânmartinu Maghiar apoi a fost populat cu șvabi.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1876-1877)
Fiind inundat frecvent, până s-a stabilit în locația actuală și-a mutat vatra de mai multe ori.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1996)
Al doilea sat care aparține administrativ de comuna Uivar se află la 4 kilometri sud-vest. Satul Sânmartinu Maghiar, situat pe malul stâng al canalului Bega, a fost format în 1806 prin colonizarea cu maghiari din zona Szegedului.
A fost prima colonie maghiară înființată în Banat, administrată de Budapesta.
Biserica Romano-Catolică (1863)
Coloniștilor li s-au repartizat terenuri fertile și au fost obligați să cultive tutun.
La 6 kilometri sud-vest de comuna Uivar, situat pe malul drept al canalului Bega, se află ultimul sat aparținător administrativ de ea. Satul Pustiniș a fost format în 1767 de români din regiunea Mureșului. Cuprindea 3 mici așezări, una centrală, la 1,4 kilometri depărtare „satul bătrân” și la mică depărtare de acesta „Sarchezmu”, despărțite de mlaștini. Acestea au fort distruse în urma inundațiilor (1836) rămânând doar așezarea numită atunci Öregfala în care s-a construit prima biserică (1840) înlocuită în 1925 cu actuala BisericăOrtodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
La sfârșitul secolului XIX în sat s-au mutat mai multe familii de maghiari venite din Banatul Sârbesc populația devenind un amestec din 2/3 români și 1/3 maghiari.
Biserica Romano-Catolică (1936-1940)
Comuna Otelec este situată pe malul stâng al râului Bega, la 3 km sud de Pustiniș. Săpăturile arheologice au scos la iveală urme ale unei așezări romane însă localitatea, numită atunci Feltelek sau Teleki, a fost atestată documentar abia din 1452. Sub invazia otomană a fost distrusă (secolele XVI-XVII). Intrând în posesia austro-ungarilor, aceștia au creat-o din nou prin colonizarea zonei cu maghiari (1793-1795). Numărul populației crescând, din 1856 a primit statutul de comună.
Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1885)
După amenajarea canalului Bega, Otelecul a devenit un port de pasageri și pentru mărfuri, în special agrare (secolul XIX). Interbelic comuna a fost numită Ungureni. Prin migrarea maghiarilor numărul populației a scăzut și între 1968-2008 a devenit sat aparținând comunei Uivar, apoi populat cu români a redevenit comună.
De Otelec aparține administrativ satul Iohanisfeld situat la 7 kilometri spre sud-vest. A fost înființat în anul 1805 cu șvabi bănățeni din localități vecine care, inițial au arendat o parte din terenurile grofului Buttler, apoi le-au cumpărat (1865-1875). Localitatea a fost numită după Jonhann, arendașul grofului, Johannesfeld, în română însemnând „câmpul lui Ioan”.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul” (1833)
Începând cu anul 1970 șvabii au început să emigreze, localitatea fiind azi majoritar românească. Ortodocși, în 2011au început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
Comuna Parța din județul Timiș este situată la 16 kilometri sud-vest de municipiul Timișoara, pe cursul râului Timiș. Localitatea a fost atestată pentru prima dată în dijmele papale cu numele de Maráz sau Parkaz (1332-1337). În decursul unui secol s-a dezvoltat și a primit statutul de oraș (1417) care a fost cucerit în invazia otomană. După cucerirea Banatului de către austro-ungari, la recensământul acestora purta numele Paraz (1717).
Biserica Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului” (1847-1851)
Cum râul Timiș se revărsa frecvent și inunda localitățile, au început lucrări de îndiguire (1878).
În timpul săpăturilor au fost scoase la iveală fragmenete de ceramică specifice culturii Vinča care au demonstrat că a existat o așezare neolitică (mileniile 5-4 î.e.n.). Arheologii, preluând săpăturile, au descoperit un sanctuar neolitic, unic în lume, care a fost restaurat și transferat la Muzeul Banatului din Timișoara.
Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1893)
Comuna era populată cu mai multe etnii care practicau diverse culturi religioase, astfel fiecare și-a construit biserica sa.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta” (1909)
Activitatea de bază era agricultura care a avut mult de suferit în marile inundații din 1912.
Moară
În perioada interbelică comuna a făcut parte din Plasa Chișoda apoi după restructurarea administrativă a fost inclusă în județul Timiș.
Biserica Ortodoxă Română „Nașterea Maicii Domnului”
La 10 kilometri sud-vest se află comuna Peciu Nou de care aparțin administrativ satele Diniaș și Sânmartinu Sârbesc. Localitatea a fost atestată documentar din 1333 cu numele Veybech. În timpul invaziei otomane a fost un punct important de rezistență (secol XVI).Totuși aceștia au ocupat zona până când au fost înfrânți de austro-ungari (secol XVIII).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)
Comuna era populată cu români, sârbi, maghiari și ucrainieni.
Biserica Ortodoxă Sârbească
Românii ortodocși au folosit o capelă până în 1994 când a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.
La 7 kilometri nord-vest de Peciu Nou se află satul Diniaș, atestat documentar din 1717 cu numele Dingnas. A fost format prin colonizarea cu sârbi cărora li s-au alăturat și puțini români și numit Dunyas. Din 1779 până la Unirea Banatului cu România a aparținut județului Torontal.
Biserica Ortodoxă Sârbească (1835)
Satul a fost întemeiat pe locul numit Seliște astfel în perioada interbelică, o scurtă perioadă de timp, a fost numit Săliște.
Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1989)
Din Peciu Nou, după 8 kilometri spre vest se ajunge în satul Sânmartinu Sârbesc, traversat de râul Bega Mică. În primele acte care atestă existența sa (1333) apare ca sacerdos de Sancto Martino, cu preoți valahi. Un secol mai târziu a fost populat cu sârbi. În invazia otomană satul a fost distrus.
După ce luptele au încetat, în sat s-au așezat sârbi bosniaci (1415-1416). În secolul XVIII, intrând sub ocupația Imperiului Austro-Ungar, a fost numit St. Martin și făcut parte din districtul Ciacova (1717) apoi din județul Torontal (1779). Până în ziua de azi populația a rămas majoritar sârbească.
Biserica Ortodoxă Sârbească (1830)
Pentru puținii români există o Capelă Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”.
Din Peciu Nou, parcurgând 8 kilometri sud-vest, se ajunge în comuna Giulvăz. Prima menționare a unei așezări este din perioada atacurilor tătare (1243) dar comuna a fost atestată documentar abia între anii 1433-1497, ca pusta Giulvesz, aparținând familiei Bobal. Localitatea apare și în documentele turcești apoi în cele austriece când era numită Giulvăz și făcea parte din districtul Ciacova (1717, 1761). Turcii retrăgându-se, au incendiat satele prin care treceau, între care și Giulvăz. Satul s-a refăcut și în locul bisericii arse s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1720).
Din 1779 până la sfârșitul Primului Război Mondial a fost inclusă în județul Torontal, a fost cumpărată de familia Dodony (1781) și în 1838 a intrat în posesia contelui Kiresky.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1938)
De comuna Giulvăz aparțin administrativ satele Ivanda, Rudna și Crai Nou. Satul Ivanda este situat la 7 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din 1333 apoi nu mai apare în actele vremii decât în 1781, ca Iwanda, când făcea parte din proprietatea familiei Mosca. Aceștia au populat-o cu sârbi, apoi a fost colonizată cu germani veniți din localitățile învecinate, românii și germanii rămânând minoritari. În 1833 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Rafael”, care în timp s-a ruinat, apoi în 1851 Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.
De la începutul secolului XX până în 1924 i-a fost schimbat numele în Iovănești, apoi în cel actual, Ivanda.
Biserica Ortodoxă „Sf. Iosif cel Nou de la Partoș” (2007)
Ocupația de bază era agricultura. În timp au fost descoperite izvoare cu ape minerale sulfate, clorurate, sodice, magneziene, termale, azi valorificate de localnici.
Moară
De la Giulvăz spre sud, pe malul drept al râului Timiș sunt situate celelalte două sate aparținătoare. După 6 kilometri se intră în satul Rudna. Despre el legenda spune că acolo, încă înainte de ocupația otomană, a existat o mânăstire de unde s-a păstrat și toponimul „Namastir”. Documentar, a fost atestat din 1333.
La jumătatea secolului XVI în Rudna s-au stabilit coloniști sârbi apoi a fost cucerit de turci care au ridicat o mică cetate. După ce turcii au fost alungați de austro-ungari, pe harta Contelui Mercy apărea ca o localitate care a fost colonizată cu germani, rămânând majoritar sârbească (1783).
Biserica Ortodoxă Sârbească „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”
În acea perioadă erariul de la Viena a scos la vânzare mai multe domenii (1781). Cel care cuprindea Rudna a intrat în posesia lui Teodor Iancovici de Mirievschi, directorul școlilor naționale sârbești și românești din Banat și a lui Iovan Nikolici, un bogat negustor de vite din Osijek. Fiecare și-au construit câte un conac, înconjurat de un parc mare. Fiind chemat la curtea Țarinei Elisabeta, pentru a crea o reformă, Mirievschi a părăsit Rudna, unde nu s-a mai întors niciodată, iar conacul a rămas în grija soacrei sale.
După Primul Război Mondial conacul lui Nikolici a fost demolat și prin diferite tertipuri a reușit să preia conacul de la soacra lui Mirievschi, l-a amenajat și a devenit Conacul Nikolics.
Neavând copii, l-a înfiat pe Iovan Belici căruia i-a dat numele și l-a făcut moștenitor. Fiind de partea habsburgilor, după Revoluția de la 1848 Iovan și fiii săi au fost înnobilați de către Franz Josef. Unul dintre fii, Feodor Nikolici, a devenit deputat al Jimboliei, apoi al Kikindei și în final Guvernator al Bosniei și Herțegovinei.
Fiind o fire mai rebelă, contrat moravurilor vremii, s-a căsătorit cu o balerină franțuzoaică pe care a făcut-o baroană. Au avut un fiu care la moartea lor, stabilindu-se în Franța, a vândut proprietatea de la Rudna, cu conacul și cripta familiei.
În primul Război Mondial conacul și cripta au fost devastate. Apoi au intrat din proprietar în proprietar și sub regimul comunist au fost naționalizate.
Conacul a fost modificat și folosit ca sediu C.A.P. Parcul înconjurător a fost defrișat și transformat în teren de fotbal.
După desființarea C.A.P.-ului clădirea a fost vandalizată. O dată cu legea retrocedărilor conacul ruinat a fost preluat de moștenitorii de drept care au renovat o parte din el și locuiesc acolo, urmând să mai refacă părțile care au rămas relativ întregi.
Moara
La 2 kilometri spre sud se află satul Crai Nou. A fost înființat între anii 1924-1926 de românii din Banatul sârbesc și Munții Apuseni care au migrat acolo.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”
Venind din zone muntoase, mulți nu s-au putut adapta și l-au părăsit. Numărul locuitorilor fiind mic, în 1954 a devenit cătun al satului Rudna.
Totuși la o nouă împărțire administrativă a redevenit sat.
Comuna Iecea Mare din județul Timiș este situată spre nord-vest de Timișoara, la aproximativ jumătatea distanței spre granița cu Serbia. A fost prima dată atestată documentar din anul 1317 numită Uche, nume schimbat un secol mai târziu de mai multe ori. Ca tot Banatul a intrat sub ocupație otomană. După alungarea acestora de către habsburgi a fost colonizată cu germani (1767), numită Gross Jetscha (Iecea Mare) (1779) și arondată comitatului Torontal.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Boromeu” (1780)
În epidemia de holeră (1886) mulți localnici au murit. Postbelic germanii au emigrat, valul cel mai mare fiind după 1989 și localitatea a fost ocupată de români.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1988)
De la Iecea Mare la aproximativ 9 kilometri spre sud se află comuna Cărpiniș. La jumătatea distanței se situează satul Iecea Mică care îi aparține administrativ. A fost atestat documentar din 1467 cu numele Ewcze sau Ocse, a trecut sub ocupația otomană apoi sub habsburgi când a fost colonizat cu germani (1769-1770) și numit Klein Jetscha (Iecea Mică).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Martir Gheorghe” (1813)
Și în Iecea Mică cutremurul din 1865 a produs multe victime. Satul a rămas predominant german până în 1966 când după mulți decedați în război, deportați postbelic în Siberia și Bărăgan, în sat s-au așezat familii de români și au ajuns să formeze jumătate din populație.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1848)
Comuna Cărpiniș, atestată documentar din 1377, sub ocupația otomană apare în actele vremii doar ca un cătun, Mali Tovin, ocupat de sârbi și români. A fost reînființată sub habsburgi prin colonizarea cu șvabi (1767) sub numele de Gertianosch. Românii și sârbii au fost mutați în alte localități (1776) pentru a face loc unui alt val de coloniști germani.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maximilian” (1804)
Ca și în satul aparținător, până în 1960 etnicii români au devenit majoritari.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1966)
Biserica Greco-Catolică
Biserica Penticostală
Comuna Checea, atestată documentar din 1470 cu numele Kocse, era locuită de români. Sub ocupația otomană populația a scăzut astfel în momentul cuceririi Banatului de către austrieci mai existau doar 8 case. Intrând în proprietatea Episcopiei Catolice din Zagreb, pe lângă români localitatea a fost populată cu sârbi (1738). Din 1772 românii au ridicat o Biserică Ortodoxă Română în care nu le-au permis croaților să-și țină predicile. Au început certurile în urma cărora sârbii s-au mutat la periferia vechii așezări unde au început să se așeze și croați. Pe terenurile unui moșier au creat Checea Croată unde și-au construit propria Biserică Ortodoxă Sârbească (1800).
Vechea localitate s-a numit de atunci Checea Română (1802). După unirea Banatului cu România au avut loc dispute vis a vis de stabilirea granițelor în urma cărora Checea Croată a intrat în posesia Iugoslaviei (1919). Granița trecea între cele două localități, în unele locuri chiar prin gospodăriile oamenilor. În urma unor schimburi de terenuri Checea croată a revenit iar României (1924) și în 1930 satele s-au unit formând localitatea Checea care ulterior a avut statut de comună (1971-1972) apoi a aparținut administrativ comunei Cenei și din 2004 a redevenit comună.
Biserica Ortodoxă Română „Pogorârea Sf. Duh” (1856)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” (1914, renovată 2005)
Comuna Belinț este situată în partea centrală spre est a județului Timiș. În secolul X a aparținut Voievodatului lui Glad. A fost prima dată atestată documentar în 1285 cu numele Becl, nume schimbat de mai multe ori în decursul timpului-Pelenche, Belintz, Belencze, Belinț.
Sub stăpânirea otomană, în actele vremii apar două localități românești distincte, Belințu de Jos și Belințu de Sus, care aparțineau familiei Horasty și care în decursul timpului s-au unit.
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1797)
De comună aparțin administrativ satele Chizătău, Babșa și Gruni. La 3 kilometri spre vest, pe șoseaua Timișoara-Lugoj, se află satul Chizătău, atestat documentar din 1359 ca sat românesc purtând numele Kyzigtew. Era situat pe locul numit „În Deal”, pe malul drept al râului Bega Mică. În timp, apele retrăgându-se, vatra satului a fost mutată în locația actuală. În secolul XIX satul a devenit foarte cunoscut datorită corului bărbătesc înființat de preotul satului, cor care a concertat în tot Banatul și Ardeal.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1821)
La 7 kilometri spre nord se află satul Babșa, atestat documentar din 1488, când era format din 3 sate mici-Babșa Superioară, Babșa Inferioară, Babșa Mijlocie- care s-au unit în anul 1800. Satul era situat pe malurile râului Bega dar datorită frecventelor inundații și-a mutat vatra în locația actuală ducând și Biserica de lemn, ulterior înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1893-1896).
La începutul secolului XX satul a fost colonizat cu maghiari. Pentru ei a fost defrișată o porțiune de pădure din estul satului (1903-1906). În decursul timpului aceștia s-au mutat, casele lor s-au ruinat și unele au fost dărâmate. În anii 1970 cea mai reprezentativă casă a fost mutată la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara unde poate fi văzută și azi.
Monumentul Eroilor
La 5 kilometri nord-est de Belinț se află satul Gruni, atestat din 1453 într-un document prin care zona îi era donată lui Iancu de Hunedoara de către Regele Ladislau V.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1891)
Monumentul Eroilor
Tot pe șoseaua Timișoara-Lugoj,la 8 kilometri spre est de Belinț se află comuna Coșteiu, atestată documentar din 1479 ca existând lângă un castel medieval Kastely, în acea vreme sub forma a trei sate- Coșteiu Mare, Coșteiu Mic și Sâlha. Este situată la confluența râului Timiș cu Canalul Timiș-Bega, canal construit în secolul XVIII când la Coșteiu a fost ridicat un stăvilar (1759-1760).
Biserica Greco-Catolică
În 1924 cele trei localități s-au unit și au format actuala comună de care aparțin administrativ satele Țipari, Păru, Hezeriș și Valea Lungă Română.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1895)
Satul Țipari, situat la 2 kilometri nord de comună, a fost înființat în anul 1881 prin colonizarea cu maghiari din districtul Cenad, cu numele Szapáryfalva, tradus însemnând satul cu ţipari.
Un teren de 4.400 de iugăre, proprietate a fiscului, situat lângă satul Sâlha, a fost defrișat. Pământul, devenit arabil, a fost împărțit coloniștilor cu condiția să-l muncească timp de 40 de ani pentru a intra în posesia lui.
Maghiarii, de religie reformată, calvină, au ridicat Biserica Reformată.
Spre nord de Țipari, la 2 kilometri se află satul Păru, atestat documentar din 1723 cu numele Pöel, schimbat în Begakörtes sub administrația maghiară, apoi în Poerul.
Biserica Greco-Catolică
În sat exista o Biserică de lemn care a fost mutată o dată cu vatra satului (secol XVIII). Un secol mai târziu a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1927).
La 12 kilometru sud-est de Coșteriu se află satul Hezeriș, atestat documentar din 1401 cu numele Hegeres. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, și-a mutat vatra în actuala locație și i s-a alipit satul vecin, Biniș. În vechea vatră a fost construită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1743) care a fost reparată la sfârșitul secolului XIX.
În 1960 a suferit reparații capitale, a fost tencuită și a rămas funcțională până azi.
La 4 kilometri nord-est de Hezeriș se află satul Valea Lungă Română care în 1510 aparținea districtului Caransebeș.
Sat de români ortodocși, în 1794 aveau o Biserică de lemn care a fost părăsită de mulți enoriași în perioada catolicizării (1869-1888). În anii 1930 aceștia s-u întors la ritul ortodox și a fost construită actuala Biserică Ortodoxă.
Comuna Topolovățu Mare este situată în zona central-estică a județului Timiș. Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1554, cu numele Kustelek, când era situată pe un deal din apropierea locației actuale. A fost cucerită de turci, perioadă când s-a mutat la întretăierea drumurilor principale, devenind stație pentru poștalioanele care treceau.
După alungarea turcilor localitatea de români a intrat în posesia habsburgilor care însă nu au colonizat-o ca pe alte localități din zonă.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1883)
Actual de comună aparțin administrativ cinci sate. La aproximativ 3 kilometri pe drumul spre Timișoara este situat satul Șuștra, atestat din 1597 când apare într-un act de donație.
Sub ocupația habsburgică satul numit Schustra (1771) a făcut parte din districtul Făgetului apoi a districtului Lugojului (1779) și actual a județului Timiș.
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1887)
Satul Topolovățu Mic, situat la 2,5 kilometri sud de comună, inițial a făcut parte din localitatea Topolovăț. Pe lângă sat trece canalul Bega ale cărui lucrări de amenajare au ajuns în zonă în anul 1728.
Pentru a se realiza unul dintre cele două noduri hidrotehnice între râul Timiș și canalul Bega, al doilea fiind la Coștei, a fost defrișată o zonă de la marginea pădurii Bazoșului, lucrări efectuate de antreprenorul Szomodi Iuda (1758-1760).
În cele două zone s-au format colonii de muncă, cea de la actualul Topolovăț Mic, situată pe malul stâng al Begăi.
Conform legendei orale, după antreprenor, a fost numită Sămăiuda.
În 1828 Șămăiuda, localitate românească, s-a desprins de Topolovăț și cele două au primit numele de Topolovățu Mic, respectiv Topolovățu Mare.
Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1992)
De la Topolovățu-Mare spre est, la 6 kilometri pe drumul spre Lugoj se află satul Iosifalău, format sub Imperiul Habsburgic, prin colonizarea cu șvabi bănățeni. În proprietatea statului, a fost administrat de Joszef Bethel. După el satul a primit numele Joszeffalva.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1937)
După unirea Banatului cu România o parte din germani au emigrat în America apoi postbelic majoritatea în Germania. Numele satului a fost românizat în Iosifalău. În timp satul a fost populat de români ortodocși veniți din zonele Bihor, Maramureș și de familii de slovaci catolici.
Biserica Ortodoxă de lemn „Adormirea Maicii Domnului”
În sudul șoselei principale, la 2 kilometri de Iosifalău, pe malul drept al Begăi se află satul Ictar-Budinț, format din două vechi sate românești unite cărora le poartă numele. Ictar a fost atestat documentar din 1365 cu numele Ikthar când aparținea familiei nobiliare Bethlen. Din fostul Conac Bethlen și din multe alte clădiri azi se pot vedea doar câteva ruine acaparate de vegetație.
Satul era situat într-o zonă pe deal, ferit de inundații. După canalizarea Begăi vatra satului a fost mutată în actuala locație.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Ictar
Budinț a fost atestat documentar din 1444 cu numele Budfalva când era situat pe o terasă și după canalizarea Begăi s-a extins la baza ei. Inițial cele două sate de români ortodocși au avut o biserică comună.
În 1841 o parte mare din ortodocși au trecut la greco-catolicism. Din 1863 cele două rituri au împărțit aceeași biserică până când fiecare și-a construit propria biserică, toate cele trei biserici purtând același hram.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Budinț (1909)
Biserica Greco-Catolică „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1966)
De la Topolovățu Mare, rulând spre nord, apoi spre vest, după 6 kilometri se ajunge în satul Cralovăț, situat la poalele Dealurilor Lipovei. Localitatea a fost atestată documentar într-un act de donație prin care trecea în stăpânirea familiei nobiliare Bethlen (1598) dar după legenda locală a fost înființată de muntenegreneni care au fugit din fața oștilor otomane, s-au așezat în zonă și au format mai multe sate dintre care Slavoselo (sec. XV-XVI), actualul Cralovăț. Totuși și acea zonă a fost ocupată de turci. După alungarea lor a intrat în posesia Imperiului Austro-Ungar când a fost colonizat cu familii din Muntenegru (1760-1761) și numit Krafieszi.
Biserica Ortodoxă Sârbească (1776)
Deși până azi a rămas un sat majoritar sârbesc, după Primul Război Mondial numele i-a fost românizat în Craioveni (1924-1925) apoi după cel de Al Doilea Război Mondial în Cralovăț (1956), când a aparținut de Petrovaselo. După reorganizarea administrativă din 1968 a devenit sat aparținător comunei Topolovățu Mare.
Comuna Teremia Mare este situată în vestul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia, pe drumul care leagă Sânnicolaul Mare de Jimbolia. Este un important centru viticol și de vinificație, renumit fiind coniacul de Teremia. Pe teritoriul său se află numeroase izvoare geotermale (81 grade Celsius) folosite atât în fizioterapie cât și pentru încălzirea serelor și caselor. A fost atestată documentar din 1275 cu numele Villa Therimthelwk.
Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii. După alungarea lor de către habsburgi localitatea a fost colonizată cu șvabi (1779) care împreună Teremia Mică și actualele comune Comloșu Mare și Tomnatic au format o singură colonie (1770). Aceasta a intrat în proprietatea macedoneanului Cristofor Nako (1785) apoi a descendenților săi. Localitatea a rămas predominant germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv și în locul lor s-au mutat români.
Biserica Romano-Catolică „Coborârea Sf. Duh; Sf. Maria” (1925)
Administrativ, de comună aparțin satele Nerău și Teremia Mică. La aproximativ 5 kilometri nord-est de Teremia Mare se află satul Nerău despre care istorii susțin că s-a format în secolul XVI când făcea parte din „centura de apărare sârbească”. Sub ocupația otomană este menționat cu numele Durgheselia sau Durgoselo, însemnând satul lung. Deși purta nume sârbesc satul era locuit de români. În prima atestare documentară (1760) satul era format de români sosiți din satul Vovo (azi Neudorf, județul Arad) care și-au adus cu ei o Biserică de lemn, înlocuită în 1810 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.
Apoi a fost colonizat cu șvabi din satele învecinate (1785). În timpul administrației maghiare numele i-a fost schimbat în Njero, germanii spunându-i Nero și românii Nerău. În secolul XIX în sat existau un cor bărbătesc și o fanfară. Satul s-a dezvoltat astfel interbelic, pe lângă corul renumit în țară existau o reuniune română de lectură, corurile bărbăteşti, societatea sportivă „Şoimii României”, un cazinou, o societatea de vânătoare şi o moară.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1871)
La 4 kilometri nord-vest de Teremia Mare se află satul Teremia Mică, format sub ocupația habsburgică, pe locul numit atunci Kulas Teremi, cu coloniști germani și francezi și numit Albrechtsflur (1769-177). În acea perioadă a fost construită o Biserică de lemn (1782) care a fost înlocuită în 1856 cu actuala Biserică Romano-Catolică „ Sf. Ion Nepomuk”.
La aproximativ 10 kilometri nord-vest de Teremia Mică se află comuna Vălcani, punct de trecere a frontierei româno-sârbă. A fost atestată documentar din 1256 cu numele villa Kywolkan. În secolul XVII a fost populată cu români veniți din Ardeal și Caraș Severin. Sub habsburgi a făcut parte din proprietățile familiei Csanad, când a fost alipită județului Timiș-Torontal (1717).
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1789-1799)
În 1877 avea statutul de comună. Postbelic, numărul populației scăzând, a decăzut la statutul de sat care aparținea comunei Dudeștii Vechi și din 2004 a redevenit comună.
Biserica Romano-Catolică (1896)
De la Vălcani, la 8 km nord-est se află comuna Dudeștii Vechi de care aparțin administrativ satele Cheglevici și Colonia Bulgară. A fost atestată documentar din 1213 cu numele Beșenova. Ulterior, aparținând de Cetatea Cenadului, s-a dezvoltat și a devenit târg (1331) în care se organizau piețe săptămânale. Sub stăpânirea otomană locuitorii au părăsit-o. S-a reînființat sub habsburgi prin colonizarea cu bulgari (1738, 1742) care o locuiesc și azi. Comuna a primit numele actual în anul 1964.
Unii dintre enoriașii de origine bulgară, pavlichenii, au fost convertiți de franciscani.
În anul 1804 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.
Deși romano-catolică, slujbele se țin și azi în bulgara veche.
În memoria lor, lângă biserică a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.
La 10 kilometri spre nord se ajunge în satul Cheglevici. Înainte de intrarea în sat, un drum de aproximativ 3 kilometri, la data vizitei mele impracticabil cu automobilul meu, se află satul Colonia Bulgară care a fost înființat în 1845cu bulgari veniți din Dudeștii Vechi pentru a lucra pe plantațiile de tutun, cu numele Telepa. În decursul timpului acolo s-au stabilit maghiari care au devenit majoritari după Al Doilea Război Mondial.
Pe teritoriul satului Cheglevici, în Evul Mediu a existat localitatea Kokenyer sau Cocheni, aparținând familiei de Cenad, care a fost pustiită de invazia otomană (1552). Sub habsburgi, localitatea a fost din nou creată cu germani din localitățile vecine (1842-1844) și a primit numele contelui, președinte cameral, Gavril Keglevici.
În perioada dualismului austro-ungar (1867-1818) în sat s-au mutat familii de maghiari și germani.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol și Evanghelist Matei” (1905)
După unirea Banatului cu România numele i-a fost schimbat în cel actual. Postbelic multe familii de germani și maghiari au emigrat, satul a devenit majoritar românesc, dar mult mai mic.
Pe teritoriul comunei Beba Veche, situată în Câmpia Tisei, se află punctul cel mai vestic al României, numit Triplex Confinium deoarece acolo se întâlnesc granițele celor trei țări- România, Ungaria și Serbia. Este una dintre cele mai vechi așezări din Banat, săpăturile arheologice datând-o din epoca de piatră, motiv pentru care maghiarii care s-au mutat acolo au numit-o Obeda, adică Beba Veche. A fost prima dată atestată documentar din 1247. Un secol mai târziu, în invaziile otomane, a fost distrusă (1330).
După alungarea turcilor de către habsburgi a fost reînființată cu români de peste Mureș și maghiari (1760), apoi colonizată cu șvabi (1779). În 1781 contele Batthyányi, ulterior devenit Episcop al Ardealului, a cumpărat teritoriile pe care se aflau Beba Veche, Vălcani, Cherestur, Cociorhat și Oroszlamos și le-a colonizat cu maghiari (1792). În Beba Veche a adus de la Vălcani coloniști germani care au format satul numit după conte, Batthyánhaza, sat care în timp s-a alipit satului Beba Veche. În 1840 domeniul a fost împărțit pe parcele când s-a format și satul vecin Kübekháza.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1783)
După unirea Banatului cu România, granițele nefiind clare, Beba Veche a intrat sub administrație sârbească (1921-1924) apoi, printr-un tratat încheiat între România și Serbia, când s-a făcut schimb de teritorii, a intrat oficial în componența României.
Biserica Ortodoxă „Sf. Născătoare de Dumnezeu” (1779)
De comuna Beba Veche aparțin administrativ satele Cherestur și Pordeanu. Satul Cherestur, situat la 3 km sud-vest, a fost prima dată atestat documentar din 1274, ca parte a comitatului Cenad. Ulterior a fost deținut de mai mulți proprietari, nobili maghiari, dintre care și cel căruia i-a purtat numele, Fabian Kereszturi. A fost cucerit de otomani, apoi a intrat în posesia Imperiului Habsburgic când a fost colonizat cu maghiari și numit Puszta Kerestur (1773). Până azi a rămas un sat majoritar maghiar.
Biserica Romano-Catolică
Între 1921-1924, împreună cu Beba Veche, a fost sub administrație sârbească, apoi a fost integrat în România.
Căminul Cultural
La 6 kilometri nord-vest de Beba Veche se află satul Pordeanu, atestat documentar din 1244 prin existența unei mânăstiri, Pordanmunstra. Sub otomani, nu apare menționat în documentele vremii. Din 1750, sub habsburgi, era în proprietatea contelui Nako, când era numit Pardany, sat 100% maghiar. După unirea Banatului cu România o parte din localnici s-au retras în partea deținută de Ungaria.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin”(1969)
Interbelic, comună cu Primărie proprie, a pierdut din importanță o dată cu trasarea graniței și a amplasării punctelor de trecere și a devenit sat. Postbelic, sub comuniști, descoperindu-se țiței, lângă sat au fost montate instalații și sonde care mai funcționează și azi.
Excursiile Monicăi 