Arhive etichetă: bălți

Comunele Husasău de Tinca și Hidișelu de Sus, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Husasău de Tinca este situată în sudul județului Bihor, în Câmpia de Vest, între râurile Crișul Negru și Crișul Repede. De ea aparțin administrativ patru sate: Fonău, Miersig, Oșand și Sititelec. A fost și este locuită predominant de români, ortodocși, care în trecut au avut o Biserică de lemn. Între anii 1826-1835 aceasta a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” în care, din vechea biserică, s-au păstrat o cruce de lemn și două icoane pictate pe lemn.

În nordul și nord-vestul comunei sunt situate două dintre satele aparținătoare. La 10 kilometri nord-vest se află satul Miersig.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1907)

Satul este vizitat mai ales pentru Balta de pescuit Miersig, întinsă pe aproximativ 10 hectare.

Satul Sititelec, situat la 8 kilometri nord, a fost locuit din timpuri străvechi (1213), când era numit Scecul. În timpul invaziei tătarilor (1241) a fost părăsit și abia în secolul XIII repopulat de români care un secol mai târziu și-au construit o Biserică de lemn (1332). În secolul XV satul a fost numit Zekeltelek și din 1808 a primit actualul nume.

Biserica de lemn a rezistat până în 1882. Deteriorată, în locul ei a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1926-1928).

După catolicizarea impusă, în 1754 a fost înființată parohia greco-catolică și un secol mai târziu s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae” (1873).

Satul Sititelec deține Balta de pescuit Sitielec, folosită pentru pescuit sportiv, contra unei taxe.

Celelalte două sate sunt situate la aproximativ 5 kilometri de comună. Satul Fonău se află la est.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1938-1939)

Satul Oșand este situat în nord-est.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1926-1928)- construită  în locul unei biserici vechi de lemn, deteriorată  

Comuna Hidișelu de Sus se află în partea central-sudică a județului Bihor, în zona de dealuri străbătută de râurile Hidișel și Tășad, la aproximativ 24 kilometri nord-est de Husasău de Tinca. De ea aparțin administrativ patru sate: Hidișelu de Jos, Mierlău, Sântelec și Șumugiu. Plecând din satul Oșand spre nord-est, după 6 kilometri am intrat în satul Șumugiu, un sat mai nou, atestat documentar din 1692, cu numele Somody, nume schimbat în decursul timpului de câteva ori, până la cel actual, românizat.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1915)

Tot spre nord-est, la 5 kilometri se află satul Mierlău. Deși în locul numit „La Cetățuie” a fost descoperită o cetate dacică fortificată, satul, cu numele Nyr Mezew, a fost atestat documentar din anul 1214. În sat a existat o Biserică de lemn care s-a năruit în decursul timpului. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1936-1939) a fost construită în stil bizantin, cu cupolă centrală și două turnuri laterale și interiorul a fost pictat  în tempera abia în anul 1995.

În aceeași direcție (nord-est), la 6 kilometri se află comuna Hidișelu de Sus, atestată documentar din același an, numită atunci Haragve Meyew. A fost locuită de români care și azi reprezintă 90% din populația comunei.

Biserica de lemn „Sf. Treime” (1935)

Pentru a ajunge în satul Sântelec se străbate un drum asfaltat, spre nord-est, care, în cei 6 kilometri, străbate dealurile din zonă.

Satul apare în documente abia în secolul XV, cu numele Zentelek (1435).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

Ultimul sat care aparține de comună este situat pe drumul Hidișelu de Sus- Oradea, la 3 kilometri nord-vest.

Satul Hidișelu de Jos, numit Alamamezeu, s-a format cu localnici din Hidișelu de Sus care inițial au migrat în pădurile înconjurătoare.

În 1435 era deținut de Conventul Premonstratens din Oradea.

La marginea de sud a satului, situate una lângă cealaltă, pe deal se află o biserică, monument istoric și la baza lui, o baltă pescărie.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în anul 1676.

Interiorul pictat direct pe lemn (1778), în decursul timpului s-a șters.

Până azi s-a păstrat doar pictura de pe iconostas, efectuată pe pânză, care prezintă răstignirea lui Isus și, sub el, cei 12 Apostoli.

Începând cu 1981 s-a aprobat restaurarea bisericii. Au fost aduși meșteri din Moisei,  Maramureș, care în decursul mai multor ani au refăcut-o după modelul inițial și în 1993 a fost sfințită.

Balta Moțului, situată la baza dealului, este folosită de pescarii amatori și ca loc de agrement.

Citește și Comuna Lăzăreni, județul Bihor

Comuna Săcălaz cu satele Beregsău Mare și Beregsău Mic, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Săcălaz este situată la 10 kilometri vest de municipiul Timișoara.  A fost atestată documentar din 1392 într-o diplomă în care se specifica delimitarea satului Zakalhaza, nume pe care l-a păstrat până în anul 1520.

Biserica Ortodoxă

Deși arheologii au descoperit că zona a fost locuită încă din paleolitic, se presupune că nu s-au dezvoltat localități datorită solului mlăștinos și a inundațiilor frecvente.

Și azi la Săcălaz există două bălți folosite de pescarii amatori și ca loc de relaxare.

După alungarea turcilor, habsburgii au colonizat satul cu germani, în trei valuri (1765, 1744, 1784).

O dată cu venirea primilor coloniști populația română a fost mutată mai la sud, în Banatul Sârbesc, mai precis în Torac.

Biserica Romano-Catolică

La 7 kilometri vest de comună se află satul Beregsău Mare, atestat documentar din perioada 1332-1337. Sub ocupația otomană, localnicii povestesc că aceștia ar fi construit o fortificație din care peste secole a rămas doar o gomilă. În anii 1925-1930  sătenii au dărâmat-o și  au folosi cărămizile la construcții. Sub austro-ungari (1717) satul, numit Beregh-Schon, a început să se depopuleze. În 1802 domeniul a fost cumpărat de Sava Vukovics, în proprietatea căruia satul s-a dezvoltat. În locul bisericii vechi (1793) moșierul a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1809-1912) în care, după deces, a fost înmormântat.

În perioada interbelică în sat s-a înființat o fabrică de sifon, funcționa Banca agricolă „Beregsana”, o Societate sportivă „Doxa”, exista o Gară. Numărul populației crescând,  a primit statutul de comună care includea și satul Beregsău Mic. Sub comuniști, după colectivizare, s-a înființat Combinatul Agro-Industrial „Comtim”(1967) și, pentru muncitorii care lucrau în el, s-au construit blocuri. Redevenit sat, din 1972 a fost arondat comunei Săcălaz.  

Până la satul Beregsău Mic se parcurg 6 kilometri în direcția vest, apoi sud. Satul, situat pe malul drept al râului Bega Veche, a fost atestat documentar din 1317, cu numele Nemti.

În timpul răscoalei lui Gh. Doja a fost distrus (1514). Ulterior Regele Ludovic II a donat moșia lui Bolyka Balint (1520).  După ce turcii au fost înfrânți și Banatul a fost atașat Imperiului Habsburgic, satul a fost colonizat cu sârbi (1765) și, împreună cu moșia, întinsă pe circa 50 de hectare, a intrat în posesia familiei Damaskin.

Mutându-se acolo, aceștia au construit Conacul Damaskin (1788).

Lângă el au fost ridicate acareturi.

Era înconjurat de un parc întins pe 5 hectare.

Din 1880 satul, implicit conacul, au trecut în proprietatea lui Gyula Csavossy de Bobda și Szima Muncsalov.

Vis a vis de conac, familia Muncsalov a construit  Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. M. Mc. Gheorghe”(1855-1861). A fost amenajată o criptă în care au fost înmormântați, în decursul timpului, mai mulți membrii ai familiei Damaskin.

În 1912 era un sat mare în care funcționau breslele și un cazinou. După Al Doilea Război Mondial moșia cu conacul au fost naționalizate (1949). Clădirea a fost modificată și transformată în IAS.

După evenimentele politice din 1989 clădirea a fost retrocedată descendenților familiei Mucsalov. Locuind în Canada, aceștia au angajat o localnică pentru a se ocupa de clădire, terenurile le-au închiriat unui om de afaceri și fostul parc, azi o pășune, este folosit de un cioban. Conacul nu a fost inclus pe lista monumentelor istorice.

Treptat sârbii au plecat și actual satul este românesc. După ce a fost deținut de mai mulți proprietari satul a intrat în posesia Băncii Românești „Timișoara” care a vândut parcelele direct localnicilor.

Între anii 2008-2010 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”.

La aproximativ 1-2 kilometri de satul actual, în timpul Împărătesei Maria Tereza, prin colonizare cu germani, a fost creat satul Emlek (Elisabeta).

Satul a decăzut treptat și a fost desființat în 1933. Locuitorii rămași au fost despăgubiți și s-au mutat în localitățile vecine.

Șofronea și Curtici, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Pentru a vizita localitățile Șofronea și Curtici am ieșit din Arad pe drumul spre Nădlac apoi m-am îndreptat spre nord și după 10 kilometri am ajuns în satul Sânpaul, comuna Șofronea.

Pe lângă Biserica Romano-Catolică (1956) m-am îndreptat spre pescăria situată în afara localității.

La ieșirea din sat am văzut Capela Ortodoxă  „Duminica Tuturor Sfinților”.

Pe un drum neasfaltat am ajuns la cele două bălți pescărie, situate de o parte și de alta a drumului.

Balta1.

Balta 2.

Activitatea era în toi. Pescarii, aliniați de-a lungul bălților, își așteptau cu răbdare „trofeele”.

M-am întors în sat și am rulat 5 kilometri până în comuna Șofronea. Săpăturile arheologice au descoperit că în acea zonă a existat o așezare încă din epoca bronzului și au descoperit monezi din perioada cucerii dacilor de către romani. Cu numele Ketsopron a făcut parte din Domeniul Herczegh (1436-1446) apoi a aparținut lui Iancu de Hunedoara (1454), a fost cucerit în invazia otomană (secol XVI) și a intrat în posesia Imperiului Habsburgic când zona a fost împărțită în 24 sesii și 8 domenii nobiliare.

În perioada 1743 în localitate s-au așezat grăniceri care și-au preluat și lucrat unele terenuri fără aprobarea comitatului Arad. Satul, un amestec de agricultori și militari, a intrat în posesia familiei Kaszony (1745) apoi a Ducelui de Modena (1752).

Biserica Romano-Catolică (1967)

În 1854 a fost construită calea ferată Lokoshaza-Curtici-Arad, care avea stație și în Șofronea, ceea ce a dus la o dezvoltare mai bună a comunei.

Gara Șofronea

Teritoriul a intrat în proprietatea Baronului Purgly care și-a construit Castelul Purgly (1889) și anexele aferente, înconjurate de un parc întins pe aproximativ 3 hectare.

Lângă castel azi, îngrădit, se află Ștrandul Șofronea, foarte frecventat vara.

La încheierea Primului Război Mondial (1918) moșierul a împroprietărit țăranii cu locuri de case, situație care a atras și plugari din localități învecinate, care s-au mutat acolo, apoi populația a crescut iar prin stabilirea mai multor familii de români din Nădlac (1925), Curtici, Macea și Grăniceri (1932), perioadă în care a fost creată Parohia Ortodoxă Șofronea (1929). Fiind mulți enoriași, cu ajutorul Prefectului Aradului, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1939-1942).

Până în 1972 numărul locuitorilor s-a dublat. Aparținând mai multor religii, pe lângă Bisericile Ortodoxă și Romano-catolică au apărut o Biserică Baptistă și o Casă de Rugăciuni Adventistă de Ziua a 7-a, ultima amenajată în 1989.

Primăria

Părăsind comuna Șofronea, am rulat 9 kilometri spre nord, intrând în Zona Liberă Curtici- Arad, zonă care se întinde pe 90 de hectare, singura zonă liberă amplasată pe un coridor rutier european, în apropierea a patru puncte vamale.

În zona liberă, pe 75 de hectare funcționează peste 100 de firme cu investiții mari. Mai mult ca sigur, aparținând uneia dintre ele, la intrarea în orașul Curtici am văzut suprafețe mari de teren ocupate cu autoturisme.

Orașul Curtici, oraș de tranzit spre Ungaria, în perioada interbelică a purtat numele „Decebal”. Pe locul orașului, prima dată atestate documentar se aflau localitățile Kurtegyhaz (1332) și Kuthos (1399), dar prin săpăturile arheologice s-a datat o așezare din perioada neolitică, a bronzului și fierului, obiectele descoperite aflându-se azi în Muzeul Județean Arad. Pe teritoriul orașului au fost descoperite monede romane republicane (1862) și morminte din secolul IV.

În secolul XV au trecut din proprietar în proprietar. După înfrângerea lui Gheorghe Doja (1514), prin decretele vremii iobagii au fost  legați de glie, dijmele au crescut, și în localitatea Kurtekhaz s-au stabilit țărani refugiați sau mutați forțat din zonele de baștină (1519). În secolul XVI, în funcție de învingătorii bătăliilor purtate, au intrat când în proprietatea turcilor, când a habsburgilor, în final sub dominație habsburgică.

În anii 1751 localitatea era deținută de trei proprietari. În ea s-au mutat și grăniceri care ulterior au emigrat în Ucraina. Pe lângă munca grea din agricultură, iobagilor li s-a îngreunat viața prin construirea Castelului Keszonyi (1769) și a unei biserici.

În castel actual funcționează sediul administrativ al unui Combinat Agro-Industrial lângă care a fost amenajată o mică Grădină Zoologică.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1777)

Pentru ortodocși a existat o biserică veche care a fost lovită de trăsnet (1775), refăcută, în timp extinsă, remodelată, interiorul pictat (1950), a devenit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

Lângă biserica distrusă de trăsnet a fost construită o alta mai mică (1778), actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Satul Cutos a fost depopulat treptat, figurând pe hărțile vremii ca pustă (1808-1913), în timp ce dezvoltarea Curticiului a luat avânt și între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX de comuna Curtici aparțineau satele Garankurtos, Kiskurtos, NagyKurtos si Kutosul, locuite de români (80%), germani și maghiari și alte etnii. O dată cu darea în funcțiune a căii ferate, în 1921 a fost construită Gara ca Vama Curtici, existentă și azi, lângă care au fost ridicate Atelierele de reparații. În actele vremii (1907-1948) se consemnează exportul de cereale și animale efectuat prin punctul de frontieră Curtici.

Casa de Cultură

Din 1995 Curtici a primit statutul de oraș. Din punct de vedere religios populația este împărțită în mai multe culte.

Casa de rugăciune Adventistă (după 1989)

Biserica Creștină Baptistă „Golgota”

Citește și Comunele Macea și Grăniceri, județul Arad