Orașul Rupea este situat în zona centrală a României, în partea de nord a județului Brașov și este străbătut de râul Fișer.
Primăria Rupea
Așezarea s-a format după cucerirea Daciei de către romani, fapt atestat de piatra militară romană descoperită, pe teritoriul localității, prin săpăturile arheologice.
Era situată la baza unei stânci de bazalt, pe care se afla castrul roman Rupes, după care a fost numită. Până în secolul X castrul s-a ruinat și pe locul său a fost construită prima parte din Cetatea Rupea, atestată documentar abia din 1324, cu numele Castrum Kuholm. Istoria localității este legată de cea a cetății în care populația s-a refugiat de multe ori din fața năvălitorilor.
Rupea era locuită de sași care, pe lângă agricultură și creșterea animalelor, în secolul XV au creat 12 bresle de meșteșugari. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg. Anual se țineau 4 târguri mari, cele mai renumite din Transilvania acelor vremuri.
În acea perioadă a fost construită Biserica Evanghelică Fortificată (sec. XIV-XV). S-a păstrat până azi, cu forma primită după modificările efectuate în 1894.
În anul vizitei mele (2021) biserica era în curs de renovare.
Apoi, lângă biserică, s-a înființat Școala Evanghelică Săsească, atestată documentar din 1488. Din 1904 a devenit școală elementară superioară cu predare în limba germană, în care funcționau 9 clase pentru băieți și opt pentru fete (1904), azi Școală Gimnazială.
La începutul secolului XX localitatea era foarte dezvoltată. În Rupea funcționau 4 bănci, după Marea Unire a Transilvaniei cu România s-a format primul consiliu național din județul Târnava Mare, apoi s-a înființat prima școală gimnazială cu predare în limba română (1920).
Poliția Rupea
Dezvoltarea a stagnat în timpul celor două războaie mondiale. Sub regimul comunist s-au construit cartiere cu blocuri de locuințe, o policlinică, Casa de Cultură, cinematograf, etc., s-au înființat întreprinderi industriale (exemplu Fabrica de Cherestea) și din 1951 a fost declarat oraș.
Azi în centrul orașului se află un mic parc, prevăzut cu bănci pentru relaxare și ornat cu rondouri de flori.
Parcul este înconjurat de clădirile construite în secolele XVIII-XIX, în care funcționează diferite instituții administrative și lateral de parc se înalță vechea biserică.
Centrul de Plasament „Casa Ioana”
Judecătoria
Pe o latură a parcului, într-o clădire din secolul XVIII, a fost amenajat Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea”, numit după folcloristul și etnograful care a explorat zona Rupea. Muzeul a fost amenajat pe secțiuni care evocă viața din mediul rural, ocupațiile de bază, tradițiile, portul popular specific, etc.
În perioada 1990-1993, între clădirile care mărginesc strada principală, a fost construită Biserica Reformată Calvină.
Azi orașul este vizitat mai ales pentru cetatea care, reabilitată, a devenit un important punct turistic.
Comuna Homorod, din județul Brașov, se află la 5 kilometri est de orașul Rupea. A fost prima dată atestată documentar din anul 1250.
În comună s-a păstrat Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată, construită spre sfârșitul secolului XIII.
Spre deosebire de celelalte biserici din Transilvania, care aveau trei nave, aceasta avea doar una, care a fost decorată cu picturi murale, la care s-au adăugat altele în secolele XIV și XV.
La sfârșitul secolului XV biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare, înalt de 7-8 metri, în colțuri cu turnuri pe două nivele. În partea superioară zidul prezenta un coridor, sprijinit pe console de lemn, care trecea și peste fațadele turnurilor.
Intrarea în incintă se făcea prin turnul de apărare situat în centrul aripii de vest. La interior, curtea a fost înconjurată cu un alt zid de apărare, mai scund.
În 1623 componentele de lemn au fost distruse într-un incendiu, acoperișul turnului fiind refăcut trei ani mai târziu.
Până azi din zidul exterior s-au păstrat laturile de vest, nord și est iar din cel interior laturile de sud și vest.
Numărul populației crescând (secol XV), în interiorul bisericii s-au construit două balcoane suprapuse, pictate cu motive florale, cel superior ocupat de băieții nou confirmați și cel de jos pentru băieții mai mari, bărbații maturi ocupând tribuna inferioară de pe peretele de nord, bătrânii stranele situate de-a lungul pereților sălii și femeile centrul bisericii.
În anul 1784 sala a fost extinsă cu un nou cor, situat la baza turnului. A fost spart zidul bisericii, extinderea a fost împrejmuită cu un zid de piatră, i s-a creat cu tavan boltit, susținut de arcuri, ulterior acoperit de un tavan plat de lemn (1792).
Corul a devenit de fapt parterul turnului. Pe zid, la 2 metri înălțime, a fost creată o poartă prin care era accesat turnul, direct la etajul doi. De acolo se urca pe o scară ce trecea prin grosimea zidului.
În interior s-au creat strane noi, altarul din lemn, decorat cu statui: în centru Isus răstignit, pe laterale Sf. Petru cu cheia în mână și Sf. Pavel cu o sabie. Deasupra lui a fost postată orga.
Amvonul a fost decorat cu picturi în stil popular, reprezentând scene biblice și în partea superioară cu motive florale aurite.
Deasupra corului s-a înălțat un turn cu 8 nivele, cu înălțimea de 27,7 metri. A fost construit din piatră, în formă pătrată, cu latura de 11 metri și zidurile de 3 metri grosime la bază și 2 metri începând cu nivelul 4. La nivelul superior se continua cu balustrada de lemn, formând un coridor de apărare.
Biserica a fost restaurată și modificată în secolul XIX, când i s-a adăugat sacristia și s-a construit turnul-clopotniță, dotat cu 3 clopote, mutate în turnul inițial în 1923.
Apoi, pentru a se evita surparea turnului, arcul care susținea peretele lui de vest a fost umplut cu piatră și corul a fost separat de sală. Nemaiputând fi utilizat, în el s-au păstrat până azi picturile murale originale, descoperite de restauratori.
În acea zi a excursiei prin țară urma să văd mai multe biserici fortificate. Părăsind județul Covasna, pentru scurt timp am străbătut județul Harghita. Am lăsat în urmă Satu Nou, unde urma să revin, și m-am îndreptat spre comuna Ocland.
Grădinița
În comună se află Biserica Unitariană, construită în a doua jumătate a secolului XIII, în stil roman. În 1465 i s-a ridicat turnul, în stil gotic. Biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare, din piatră, înalt de 2,5 metri.
Forma actuală a primit-o în anii 1937-1938, prin extinderea bisericii. În interior s-au păstrat mai multe casete vechi (sec. XVI, sec. XVIII).
M-am întors în Satu Nou, sat care aparține administrativ de comuna Ocland, situat la 2 kilometri de aceasta. Pe dealul de la marginea lui a existat o Biserică de lemn (1480).
În perioada 1798-1801 a fost înlocuită cu actuala Biserică Unitariană, în stil predominant baroc, cu elemente renascentiste și gotice. Vechimea ei este atestată de o inscripție situată deasupra intrării principale. În turnul bisericii au fost montate două clopote, apoi a fost înconjurată cu un zid de piatră, înalt de 2 metri (1828) și în interior a fost montată o orgă (1846) care s-a păstrat până azi. În timpul Primului Război Mondial clopotele au fost rechiziționate, cele actuale fiind montate în 1923 și 1947.
M-am îndreptat spre sud și după 5 kilometri, în județul Brașov, m-am oprit în satul Jimbor, comuna Homorod.
Așezarea a existat în timpul domniei Regelui Géza al II-lea Árpád (1141-1162) dar a fost prima dată atestată documentar abia în 1385, într-un act al Fraternității Capitulului de la Saschiz, în care era numită „Așezarea Summer”.
Pe teritoriul comunei Homorod se află un vulcan noroios, bogat în sulf, azi rezervație geologică și izvoare de apă minerală din care, la începutul secolului XX, 6 au fost captate în două bazine și s-a format stațiunea balneo-climaterică Băile Homorod. Apa minerală și noroiul au fost folosite în scopt terapeutic până în 1975 apoi stațiunea a fost părăsită și, în timp, bazinele s-au deteriorat. Totuși apa captată în fântâni este folosită și azi de localnici.
Căminul Cultural Jimbor
În centrul satului, lateral de șoseaua principală, se află două biserici. Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată a fost construită în a doua jumătate a secolului XIII, în stil romanic, din piatră și cărămidă, de formă pentagonală. Un secol mai târziu interiorul a fost decorat cu fresce. În secolul XV biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare și în partea de sud s-a ridicat turnul-clopotniță, în stil neogotic, cu 3 nivele, străbătut de un culoar de poartă. În decursul timpului biserica a suferit numeroase reparații, la cea din 1946, datorită unor alunecări de teren, fiind micșorată. Din vechea biserică s-a păstrat altarul pictat (1520), azi în Muzeul de Artă Cluj.
Despre a doua biserică, Biserica Romano-Catolică, nu am găsit informații și nici săteni care să mă lămurească măcar despre data construcției.
Pe dealul de la marginea localității s-au păstrat ruinele unei foste cetăți, spre care m-am îndreptat și eu.
Cetatea Jimbor a fost construită în secolul XIV, cu rol de apărare în fața invaziilor turcești.
În secolul XVII, în urma invaziei tătarilor, veniți în sprijinul Principelui Emeric Thököly, în lupta sa împotriva habsburgilor, cetatea a fost deteriorată.
Doi ani mai târziu a fost restaurată (1692), fapt atestat de o inscripție abia lizibilă.
În anul 1818 zidul exterior al cetății a fost dărâmat.
Până azi s-au păstrat zidul interior al cetății, un turn și o clădire cu două nivele, presupusă ca fiind fostă cămară de alimente.
M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre sud-vest. După 7 kilometri am oprit în satul Mercheașa, comuna Homorod, unde se află o altă biserică veche.
Biserica Evanghelică Fortificată a fost construită în secolul XIII pe locul unei foste bazilici romanice. În secolul XVI a fost înconjurată cu un zid de apărare patrulater, înalt de 6 metri, prevăzut în colțuri cu turnuri de apărare. Turnul-clopotniță a fost adăugat în perioada 1848-1858.
Am continuat drumul spre sud-vest, apoi spre nord și după 10 kilometri, în comuna Cața, am oprit la Biserica Evanghelică Fortificată, construită la sfârșitul secolului XIII, cu un turn vestic. În secolul XV biserica a fost extinsă prin prelungirea corului și a fost înconjurată cu un zid de apărare poligonal prevăzut cu patru turnuri din care două au fost demolate în timp. În jurul anului 1550 s-a construit un zid exterior, înconjurând tot ansamblul.
Biserica a fost restaurată și modificată în secolul XIX când i s-a adăugat sacristia și s-a construit turnul-clopotniță.
În acea zi, din concediul meu prin țară, urma să părăsesc județul Covasna, nu înainte de a vedea două castele care au aparținut familiei Dániel și un vechi conac. Din Baraolt, rulând spre nord, după 4 kilometri am oprit în satul Tălișoara, comuna Brăduț, la actualul Castel Hotel Dániel. În perioada 1620-1680 contele Mihály Dániel, cel care a fost împuternicit să remită birul către Înalta Poartă (1638), a construit un conac pentru unul din cei doi fii, János, al doilea fiu, Gábor, urmând să locuiască în conacul de la Vârghiș.
În decursul timpului clădirea a fost extinsă și modificată. După lovitura de stat (1944) proprietarii l-au vândut unor familii înstărite din sat dar, instaurându-se regimul comunist, a fost naționalizat și folosit ca sediu C.A.P., apoi magazie de lemne, grădiniță, etc.
După evenimentele politice din 1989, deși degradată, fiul foștilor proprietari a cerut retrocedarea clădirii și a obținut-o abia după 11 ani de procese. A vândut-o unei familii, de proveniență locală, care în perioada 2009-2014 l-au restaurat și renovat. În interior au amenajat 8 camere, mobilate cu piese adunate din zonă, sau refăcute din vechea lemnărie, în care se descrie viața fostei familii. În timpul renovării, pe pereții interiori s-au descoperit vechi picturi. Recondiționate au scos la iveală imagini din viața familiei Dániel.
Pe unul din pereții clădirii se poate vedea și azi blazonul castelului cu emblema familiei, o lebădă străpunsă de o săgeată în gât, despre care legenda spune că a fost primită de la Principele Transilvaniei, Gábor Bethlen, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse de familie.
Pentru a vedea un conac vechi, păstrat până azi, din Tălișoara am deviat de la drumul principal spre nord-est și după 5 kilometri am ajuns în satul Filia, comuna Brăduț. Conacul Ferencz Boda (curia) a fost construit în anul 1713, an demonstrat de o inscripție gravată pe unul din ancadramentele de piatră păstrate. În jurul anului 1826 a fost modificat în stil baroc. S-a realizat o poartă de cărămidă, cu stâlpi masivi şi două deschideri arcuite, care facilitau accesul separat persoanelor și carelor. Pe fațada principală a clădirii s-a realizat un pridvor cu arcade, susținut de pilaștrii, cu capiteluri dorice în partea superioară.
În perioada interbelică au fost construite clădiri anexe, dintre care una s-a păstrat până azi (1927). Conacul a fost naționalizat de comuniști, apoi a fost retrocedat și a intrat în posesia a 9 moștenitori. Neînțelegându-se, nu l-au refăcut. În anul 2011 l-au vândut Consiliului Local Brăduț care l-a renovat. Se presupune că se dorește înființarea unui muzeu al civilizației rurale, cu sediul în fostul conac.
M-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre vest. În total 8 kilometri și, în centrul comunei Vârghiș, am parcat lângă poarta de intrare la Castelul Dániel. Pentru a-l vizita, contactasem în prealabil telefonic. După ce am plătit o taxă modică, domnul m-a însoțit, „pe post de ghid”, relatându-mi istoria ansamblului.
Castelul a fost construit în mai multe etape. Inițial familia Dániel a ridicat un conac (1580), azi 2 încăperi ale clădirii principale și subsolul lor. Apoi a fost extins în partea vestică, realizându-se mai multe încăperi (1646), fapt demonstrat de un încadrament în care e reprezentată emblema familiei și e inscripționat anul. În decursul timpului castelul s-a degradat, mai ales în timpul invaziei tătarilor (1661) și a Războiului curuților (începutul sec. XVIII).
După înăbușirea războiului, proprietarul Dániel István l-a refăcut și a adăugat o loggie renascentistă, cu arcade acoperite de bolți în cruce, sprijinite pe stâlpi din andezit roșu, decorați cu motive vegetale, azi situată pe fațada sudică a clădirii principale.
Pe ea a fost postat blazonul familiei, cioplit în gresie și inscripționate numele său, al soției, Pekry Polixénia și anul 1745.
Următorul proprietar, Dániel Elek, a construit o aripă cu 4 camere la subsol, 4 la etaj și mansardă (1797). În 1853 Dániel Gábor a extins castelul cu o aripă nordică, în stil clasicist. În colțurile aripilor de sud-vest și nord-est a ridicat câte un bastion rotund și în nord o clopotniță.
Turnul rotund, de la aripa de sud-vest, a fost construit de Dániel Ferenc (1920-1922).
Apoi a fost ridicată o clădire, atașată aripii de vest (cea dinspre curte), cu prispă în stil neo-renascentist (1937).
În 1949 castelul a fost naționalizat și transformat în sediul I.A.S. Restaurat (1981-1984), a fost ocupat de Primăria și Poliția Vârghiș și, după 1989, retrocedat familiei lui Dániel Ferenc care a vândut-o Consiliului Local Esztergom, Ungaria, în proprietatea căruia este și azi.
Vizitând și interiorul, m-a frapat că acesta era gol, fără mobilier de epocă. Probabil că urma să fie dotat și folosit de cumpărători.
În apropierea castelului se află Biserica Reformată Calvină.
Clădirea din piatră, cu acoperiș de lemn, pentru mine cu forme ciudate, a fost ridicată în anul 1997.
Orașul Baraolt este situat în nord-vestul județului Covasna, la limita cu județul Brașov. De el aparțin administrativ satele Bodoș, Biborțeni, Căpeni, Micloșoara și Racoșu de Sus. A fost prima dată atestat documentar din 1224, în hrisovul Regelui Andrei al II-lea, dar așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice demonstrând existența ei încă din eneolitic și epoca bronzului.
La începutul secolului XVII, în luptele dintre otomani și armata lui Gabriel Báthory, acesta a fost ucis și din 1615 Principele Bethlen Gábor a devenit rege al Transilvaniei. Sub domnia sa Baraolt a primit dreptul de a ține târguri.
În oraș s-a păstrat până azi Biserica Romano-Catolică Fortificată „Sf. Adalbert”, restaurată în 1821. Biserica a fost construită în 1569. Zona fiind atacă prin invazia tătarilor (1658-1660), a fost înconjurată cu un zid de apărare (1691), apoi i s-a ridicat un turn de pază (1760).
În aceeași perioadă pe dealul din vestul localității s-a construit Capela Romano-Catolică „Sf. Maria Mică” (1755).
Sub Imperiul Habsburgic, la porunca Împărătesei Maria Theresia a Austriei (sec. XVIII), Baraolt a devenit localitate militarizată, în ea fiind încartiruite regimentului Husarilor Secui şi a regimentului al ll-lea al Secuilor Infanterişti și s-a trecut la catolicizarea forțată a populației, când fosta biserică ortodoxă a devenit greco-catolică (1755). Pe locul ei, în perioada 1926-1936, s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail si Gavriil”.
Pentru greco-catolicii din oraș s-a construit altă biserică (1936), ulterior trecută la cultul ortodox, Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”.
Începând cu secolul XIX dezvoltarea orașului a luat avânt. S-au înființat o fabrică de spirt, una de brânzeturi, o fabrică de chibrite şi una de cuie de lemn. Zona fiind bogată în cărbune, primele mine s-au deschis în Baraolt (1832), urmate de cele din Căpeni (1872) și altele mai mici în Bodoș și Racoșu de Sus. Pe lângă activitatea minieră, populația se ocupa cu agricultura, creșterea animalelor și prelucrarea lemnului.
Monumentul „Eroismul Minerilor în Opera de Industrializare a Țării” (1984)
Interbelic localitatea a devenit reședința Plășii Baraolt, din județul Trei Scaune și după reorganizarea administrativă (1968) a fost declarat oraș.
Din punct de vedere religios azi în oraș există mai multe culte, fiecare cu propria biserică sau casă de rugăciuni.
Biserica Reformată (1993- 1994)
La 5 kilometri est de Baraolt, la poalele munților Harghita, este situată localitatea Biborțeni, sat care aparține administrativ orașului, prima dată atestat documentar din 1332, cu numele Villa Byborgh. Este cunoscut pentru izvoarele de ape minerale, folosite încă de pe vremea romanilor când apa carbogazoasă era captată și condusă prin tuburi ceramice, spre a alimenta băile.
La sfârșitul secolului XIII- începutul secolului XIV în sat a fost construită o biserică, un secol mai târziu reconstruită în stil gotic. În decursul timpului a suferit numeroase transformări, renovări și în 1897 Biserică Reformată a primit forma actuală.
La momentul vizitei mele (2021) pictura interioară era în curs de recondiționare. Una dintre frescele vechi descoperite prezintă legenda Sf. László.
Lângă biserică sunt postate două monumente, ridicate în cinstea eroilor localității.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
Monumentul „Pro Anno 1989”
Pe strada principală a satului am văzut o clădire părăsită, ruinată. Un localnic m-a lămurit. Era vorba de fostul Conac Szabó István, construit în jurul anului 1870, care, retrocedat, a fost lăsat de izbeliște.
În decursul timpului apele minerale au fost folosite de localnici în scop curativ. Pentru a putea fi exploatate, din Izvorul Borhegy, azi dispărut, s-au trimis mostre la Budapesta (1871) unde analiza fizico-chimică a descoperit că apa carbogazoasă e de tip bicarbonatat, sodic, bogată în calciu și magneziu. În decursul timpului apa a fost captată și folosită în cure interne și externe. Începând cu anul 1950 și până azi apa este îmbuteliată industrial, apoi comercializată.
La aproximativ 6 kilometri vest de Baraolt se află alt sat aparținător administrativ de Baraolt, Racoșu de Sus. A fost prima dată atestat documentar din 1417, cu numele Rakus. La hotarele lui s-a desfășurat una din bătăliile Revoluției de la 1848.
În sat s-a păstrat până azi Biserica Unitariană fortificată, construită în anul 1795.
Biserica a fost recondiționată în perioada 1825-1831.
Conform unei legende locale, pe malul pârâului de la marginea satului, sub o stâncă înaltă, s-ar afla mormântul Reginei Réka, soția lui Attila. A fost așezată într-un sicriu triplu, la interior din aur, deasupra unul de argint, la exterior unul din minereu, care a fost pus într-o groapă, la baza stâncilor și astupat cu pământ, pentru a nu putea fi găsit.
Prin săpăturile făcute în cariera de lignit Racoșu de Sus a fost descoperit scheletul unui mastodont, cu aproximație vechi de 3 milioane de ani, azi expus în Muzeul Baraolt.
Continuând drumul prin județul Covasna, din comuna Vâlcele, unde mă cazasem o noapte, m-am îndreptat spre orașul Baraolt și satele sale aparținătoare, urmând un drum spre nord, la limita cu județul Brașov.
După 25 kilometri m-am oprit în comuna Belin, situată la poalele vestice ale munților Baraolt, unde doream să vizitez Biserica Unitariană fortificată „Sf. Ecaterina”.
Prima biserică a fost construită în secolul XV. La începutul secolului XVII a fost împrejmuită cu un zid în colțurile căruia au fost ridicate 4 turnuri de apărare.
În 1720 biserica a fost distrusă de un incendiu, ulterior demolată și în locul ei s-a construit actuala biserică (1893-1894), în stil neobizantin și neo-românesc, cu o cupolă de 25 m înălțime. Am putut vedea doar exteriorul, biserica fiind închisă.
Urmând același drum, după 10 kilometri am ajuns în Micloșoara, unul din satele care aparțin administrativ de orașul Baraolt, prima dată atestat documentar din 1211.
Am parcat în apropierea Stone Pub, amenajat în una dintre cele mai vechi case care au rezistat secolelor.
De fapt un ansamblu de clădiri a fost recondiționat și etalează modul de trai al localnicilor în vechime. Într-una funcționează un bar în care se pot servi și produse specifice zonei. De asemenea se pot achiziționa suveniruri.
De altfel în localitate s-au păstrat încă cinci case vechi, azi funcționale. Ruinate, au fost cumpărate de contele Tibor Kálnoky, după ce s-a mutat din Germania în Transilvania (1997), restaurate și transformate în case de odihnă.
Prin legea retrocedărilor, contele Tibor Kálnoky, ultimul moștenitor al familiei, a preluat fostul Castel Kálnoky. Cu ajutorul unei subvenții oferită de Islanda, Norvegia și Liechtenstein (2014-2016) l-a reabilitat, recondiționat și transformat în Muzeul Vieții Transilvănene care etalează obiecte, piese de mobilier, arme, vestimentație, specifice vieții nobilimii secolelor XVIII-XIX. Din păcate, fiind an de pandemie Covid (20221), l-am găsit închis.
Istoria castelului începe cu o casă de piatră ridicată pe acel loc, în stil renascentist, de Kálnoky István III (1648), ca și conac de vânătoare, modificat ulterior de fiul său Kálnoky Sámuel I.
În secolele următoare conacul a fost deținut de urmașii familiei care, în perioada sfârșitului de secol XVIII-începutul secolului XIX, l-au transformat în stil clasicist.
Ultimul moștenitor al familiei a fost contele Kálnoky Dénes (1814-1888), în ultimii ani ai vieții jude regesc. Neavând urmași, castelul i-a revenit fiului surorii sale care l-a transformat în forma actuală.
Pe fațada principală se mai poate vedea blazonul familiei nobiliare.
În jurul lui a amenajat grădini de flori și un parc.
În 1939 castelul a fost cumpărat de Eugen Savu, ministru de finanțe din guvernul Goga, dar nu l-a deținut decât scurt timp, fiind naționalizat de comuniști și transformat în Cămin Cultural.
După evenimentele din 1989 castelul a fost părăsit și a început să se ruinele. Noroc cu ultimul urmaș al familiei, contele Tibor Kálnoky, care i-a redat măreția de odinioară, motiv pentru care din 2006 a devenit sfătuitorul Prințului Charles privind modul de restaurare a satului Viscri, apoi administratorul domeniilor acestuia din România.
Pentru cinstirea sa, o alee a parcului a fost numită Aleea Memorială „Contele Kálnoky” (2015).
Comuna Ozun este situată în județul Covasna, la 11 kilometri sud-est de Orașul Sfântu Gheorghe, în Depresiunea Brașovului, pe malul drept al Râului Negru.
Prima dată a fost atestată documentar din anul 1332.
În ea s-au păstrat mai multe conace vechi dintre care Conacul Pünkösti (1810), Conacul Ujvárosy-Agoston (1810-1825), Castelul Béldy-Mikes (1755) și Fosta Cazarmă a Husarilor (secolul al XVIII-lea).
Conacul Temesvári János (sec. XIX), azi grădiniță
Din păcate, timpul fiind limitat, nu am văzut decât centrul comunei unde într-o clădire funcționează Primăria și Căminul Cultural, numit după Mór Jókai de Ásva, fost scriitor și jurnalist maghiar (1825-1904) care a scris în special romane inspirate din istoria poporului maghiar.
În fața Primăriei era amenajat un mic Parc central, cu bănci pentru relaxare și un foișor (probabil pentru desfășurarea diverselor evenimente).
În el a fost postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.
În dreapta Primăriei, pe fațada unei clădiri am văzut o placă, postată în memoria evreilor din Ozun, victime ale holocaustului (1941-1944).
Tot central se află și Școala Generală „Tatrangi Sándor”, fondată în 1648 de cel căruia îi poartă numele.
M-am relaxat în Parcul central din Ozun, timp cât să fumez o țigară și, din nou, la drum…
După 10 kilometri vest am oprit în comuna Ilieni pentru a vedea Biserica Reformată Fortificată, situată pe un deal de la marginea comunei, restaurată după 1989. Din păcate era închisă.
Pe acel deal în secolul XII a existat o biserică în stil românesc care, fiind prea mică, a fost înlocuită cu actuala, în stil gotic (1443).
După asediile saxone (1612) biserica a fost înconjurată cu un zid fortificat, de formă pentagonală, prevăzut cu turnuri de veghe și bastioane în colțuri.
A devenit un punct important în apărarea graniței sudice a Transilvaniei.
Din Ilieni m-am întors la Sfântu Gheorghe și am rulat spre vest până în comuna Vâlcele, unde îmi rezervasem cazarea.
Recomand tuturor Pensiunea Silv Anka cu oameni primitori care oferă tot confortul pe un preț rezonabil.
În concediul meu prin țară, de la Bálványos am făcut un mic ocol, pentru a vedea singurul lac vulcanic din România, Lacul Sfânta Ana, situat în județul Harghita, pe fundul unui crater al vulcanului stins Ciomatu, a cărei ultimă erupție a avut loc în urmă cu cca. 30.000 de ani.
În același masiv se află și Tinovul Mohoș, numit și „Lacul cu mușchi”, întins pe 80 hectare, care s-a format în alt crater al muntelui, ulterior lacului, azi rezervație naturală cu specii rare de plante.
Cercetătorii au apreciat că în urmă cu aproximativ 9.000 de ani pe locul lacului s-a format o mlaștină neaerisită în care vegetația s-a descompus și s-a format o turbărie. Apoi s-a acumulat apă pluvială și până în urmă cu 2.700-700 de ani s-a format un lac cu adâncimea de 12 metri. Azi lacul, oval, ocupă o suprafață de 19,5 hectare și are adâncimea maximă de 6,4 metri. Pe fundul lui se află un strat de sedimente gros de 4 metri prin care se produc emanații mofetice. Fiind alimentat doar din precipitații, puritatea apei e aproape ca a apei distilate.
Despre lac circulă mai multe legende. Se povestește că în zonă își aveau cetățile doi frați, unul pe vârful Puciosu și celălalt pe locul actualului lac, care se pizmuiau pentru averile lor. Cel de pe munte a câștigat o caleașcă superbă la zaruri, stârnind invidia fratelui. Dorind să afle a cărui caleașcă e mai frumoasă, au făcut un rămășag. Fratele a înhămat la caleașca sa 8 fete frumoase dar, fiind prea grea, nu s-a putut urni. Furios, a bicuit fetele. Una dintre ele, Ana, l-a blestemat și s-a pornit o furtună groaznică, urmată de cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, au fost mistuite de flăcări. În locul cetății s-a format un lac, numit după fata curajoasă Lacul Sf. Ana.
O altă legendă povestește că pe Ana părinții doreau să o mărite cu un băiat foarte bogat pe care fata nu-l plăcea. În seara nunții Ana a fugit și s-a înecat în lacul care azi îi poartă numele.
Lacul este și „prezicător”. În munte se desfășoară o activitate post-vulcanică sensibilă la schimbările presiunii atmosferice. Când presiunea scade, gazele emanate, între care bioxidul de carbon, urcă la suprafață și produc un miros înțepător, semn de furtună și ploaie. Dacă aerul e curat, ziua va fi senină.
Deși a existat un drum, azi situat pe proprietate privată și închis circulației, pentru a ajunge la Băile Tușnad a trebuit să mă întorc, să rulez spre vest, apoi spre nord. În total 25 kilometri și am ajuns în orașul cu cel mai mic număr de locuitori din România, situat în partea sudică a Depresiunii Ciucului, pe versantul vestic al masivului Ciomatu.
Se spune că în zonă, numită atunci Câmpul Vorbirii, existau izvoare cu apă minerală. După ce fiul unui cioban a dus vestea că aveau efecte curative (1842), s-a înființat o societate care a închiriat terenurile pe 99 ani și în perioada 1845- 1849 s- au construit 40 de vile, punându-se bazele stațiunii. În timpul Revoluției de la 1848 dezvoltarea a stagnat. În plus autoritățile au anulat dreptul de folosire gratuită a apelor minerale și localnicii au incendiat multe dintre vile. Vizitând zona, Împăratul Franz Joseph I al Austriei a sugerat reamenajarea localității, astfel s-a înființat o societate pe acțiuni care a construit vile de tip elvețian (1852). Apa din 8 izvoare a fost cercetată în Elveția și cea de calitate a început să fie îmbuteliată.
În 1890 a fost amenajată prima bază de tratament, „Ștefania”, cu instalații de hidroterapie, 4 piscine acoperite, băi reci, care a funcționat până în 1975. Până în 1893 s-au captat izvoare, apele lor fiind folosite în tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, digestive, endocrine, ale sistemului nervos, s-au amenajat parcuri și un ștrand mezotermal, azi nefuncțional. Construirea căii ferate Sf. Gheorghe- Miercurea-Ciuc (1897) a dus la creșterea numărului de turiști și s-a construit primul salon de cură balneară, „Kurszalon”, dotat cu sală de dans și scenă proprie, distrus în 1913 de un incendiu.
În perioada 1882-1893 a fost creat Lacul Ciucaș. Lângă el s-a amenajat un ștrand în aer liber, Baia Săracilor, apoi un complex format din cazinou, teatru, sală de cinema, sală de festivități, restaurant (1920) și din 1913 stațiunea a fost numită Tușnad-Băi.
În 1939 a început construirea unei biserici ortodoxe. Cu multe stagnări, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost terminată abia în anul 1977.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” a fost ridicată în perioada 1990-1983 pe locul unei capele construită în 1929.
Din 1968 Băile Tușnad a fost declarat oraș turistic. În decursul timpului a fost vizitat frecvent atât de cei veniți la tratament cât și de turiști. În anul 1980 vilele au fost renovate și modernizate dar după 1989 stațiunea a intrat în declin, în momentul vizitei mele (vara 2021) fiind aproape pustie.
Am părăsit județul Harghita și, rulând spre sud, am intrat în județul Covasna. În total 15 kilometri și am ajuns în Malnaș Băi, menționată prima dată documentar ca stațiune în anul 1759.
În a doua jumătate a secolul XIX numeroase familii nobiliare maghiare au construit vile, apoi s-au amenajat băile Venus, bogate în dioxid de carbon, baia feruginoasă Neptun, băile calde feroase, cele pe bază de nămol și în 1873 Malnaș-Băi a primit statutul de stațiune balneară.
În acea perioadă s-a amenajat și Izvorul Maria. Apa lui fiind folosită în tratarea afecțiunilor digestive și respiratorii, în 1904 Societatea Siculia, deținută de o familie nobiliară din Budapesta, a înființat o linie de îmbuteliere. În secolul XX apa a ajuns să fie vândută în țară și peste hotare.
După anul 1989 stațiunea a fost abandonată, băile au fost demolate și apa nu s-a mai îmbuteliat.
Abia în 2013 izvorul a fost reabilitat și fabrica a fost renovată. Azi apa, îmbuteliată în ambalaje de ceramică, este comercializată ca produs terapeutic, cu numele Malnaș Aqua Telluris.
Din Malnaș-Băi, continuând drumul spre sud, m-am îndreptat spre orașul Sfântu Gheorghe. Am deviat din șoseaua principală spre est și după 14 kilometri m-am oprit în satul Zoltan, comuna Ghidfalău, pentru a vedea fostul Conac Benkő-Zágoni, construit în anul 1792, azi proprietate privată.
De acolo mai aveam 12 kilometri până în orașul Sfântu Gheorghe.
Comuna Turia este situată în partea de nord a județului Covasna, în Depresiunea Târgul Secuiesc. A fost prima atestată documentar din 1307 dar așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire din neolitic, epoca fierului, dacică, medievală, etc.
În comună s-a păstrat până azi Biserica Reformată fortificată, construită în secolul XVI, cu un turn-clopotniță și un portic de intrare datând din 1776, înconjurată cu un zid de incintă.
Biserica a fost refăcută în secolul XIX.
Pe teritoriul administrativ al comunei, între versanții muntoși, există o prăpastie cu emanații de hidrogen sulfurat, numită „Cimitirul păsărilor”, emanații care s-au acumulat în peștera Pucioasa, numită după mirosul urât al acestuia și au fost folosite în scop terapeutic. Pe pereții peșterii s-au format picături de „vitriol” care și azi sunt folosite pentru vindecarea diferitelor afecțiuni.
Pe vremuri au funcționat 3 colonii de băi, cea mai veche situată în pasul Bálványos, care ulterior s-au unit și au format stațiunea Băile Bálványos.
Au fost captate izvoare cu apă minerală și s-au creat mofete pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, reumatismale și ale aparatului osteo-articular.
Pe un deal de pe malul stâng al pârâului Bálványos a existat o cetate din care până azi s-au păstrat câteva ruine.
Despre Cetatea Bálványos se spune că datează din anii 1100 dar prima atestate documentară, cu numele „Castri Baluanus”, datează din 1360, când teritoriul era deținut de familia Apor.
Se pare că în timpul domniei lui Ștefan cel Mare acolo s-ar fi aflat templele păgânilor, care se rugau la idoli și de aceea a fost numită „Cetatea păgânilor” (bálvány=idol).
Cetatea era situată pe un platou. În incintă se înălța un donjon pătrat, datat din secolele XII-XIII.
În jurul lui s-au construit incintele din piatră (sec. XIII-XIV). Poarta de intrare în cetate se afla pe partea estică.
La exterior era înconjurată de un zid care se lega de colțul ei vestic.
Legenda spune că pietrele construcției fiind atât de mari, aceasta a fost realizată de uriași și zâne. În decursul timpului cetatea a fost de multe ori asediată și atacată, mai ales de tătari, dar nu a putut fi cucerită, astfel localnicii au numit-o „Cetatea victorioasă”.
Cert este că săpăturile arheologice efectuate în zonă au scos la iveală obiecte datând din perioada romană și medievală, ultimele datând din secolul XVII, secol când apar și ultimele menționări documentare. Se presupune că după moartea ultimului descendent al familiei Apor cetatea a fost părăsită. În timp s-a ruinat și a fost invadată de vegetație.
Pe cei dornici să o viziteze îi sfătuiesc să fie foarte atenți la semnalizarea traseului. Eu am pățit-o! La un moment dat același semn mi-a indicat 2 direcții diferite. Am avut noroc că m-au descoperit câinii unei turme de oi și ciobanul mi-a indicat direcția corectă.
Comuna Târnova, județul Arad, este situată în zona de contact a Câmpiei Crișurilor cu Dealurile Cigherului și este străbătută de râul Almaș. De ea aparțin administrativ satele Agrișu Mare, Arăneag, Chier, Drauț și Dud.
statuia I.C. Brătianu
În documentele istorice apare locuită încă de pe vremea romanilor. Sub austro-ungari au existat două sate, Apres și Almaș, care în jurul anului 1700 s-au unit sub denumirea de Târnova (Tera=pământ, Nova=nou).
Comuna era locuită predominant de români pentru care în perioada 1849-1850 a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh”, clădire din piatră și cărămidă, acoperită cu șindrilă, căreia în 1908 i-a fost schimbat acoperișul cu unul din tablă și în 1946 interiorul a fost pictat în tempera. Atât clădirea cât și pictura au fost restaurate în perioada 2000-2003.
La 4 kilometri nord de comună, în bazinul râului Cigher, este situat satul Chier. A fost prima dată atestat documentar din 1325.
În sat a existat Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” (1734), decorată cu icoane pe lemn, din care azi 4 sunt păstrate la Mânăstirea Arad-Gai. În 1886 biserica a fost demolată și înlocuită cu una din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, terminată după 2 ani.
Din Târnova spre sud, după 7 kilometri se ajunge în satul Agrișu Mare, situat la poalele munților Zărandului. A fost prima dată atestat documentar din 1214 într-o danie prin care 12 vii din Agriș intrau în posesia conventului Lelesz.
Așezarea a fost mult mai veche, fapt atestat de săpăturile arheologice din 1880 care au descoperit un vas de lut dacic și un tezaur cu 132 monede geto-dacice din argint și de săpăturile ulterioare care au scos la iveală fragmente ceramice dacice.
În anul 1356 Agrișul de Sus împreună cu 17 sate înconjurătoare au intrat în posesia comitelui de Zărand și Békés, Andrei Kölcsei. Până în 1375 la marginea satului, pe dealul Cioaca, acesta a construit Cetatea Egregh, numită azi Cetatea Agrișu Mare, cu rol strategic, fiind una din cetățile care înconjurau cetatea Șiria.
S-a folosit piatra de calcar, extrasă din deal și ca liant mortarul. Avea formă patrulateră, înconjurată cu un șanț de apărare peste care, pentru a se intra, a fost amenajat un pod suspendat funcționat prin scripeți.
Domeniul și cetatea au fost moștenite de fiul său Ladislau de Agrișu și după moartea sa, neavând urmași, Regele Sigismund de Luxemburg le-a donat lui Andrei Tétényi (1406). După 3 ani regele a schimbat proprietarul, cetatea și domeniul cu 4 sate maghiare și 13 românești intrând în posesia familiei Massay, care le-a deținut până în secolul XVI. Se presupune că cetatea a fost distrusă în atacurile turcești (1555) deoarece la cucerirea satului de către otomani (1605) cetatea nu mai este amintită.
La sfârșitul secolului XVIII la baza dealului Cioaca, azi carieră, au funcționat 52 de cuptoare de var.
Majoritatea populației era românească, ortodoxă. În 1739 aveau o Biserică de lemn care în 1790 a fost înlocuită cu una din piatră. Aceasta a supraviețuit 2 secole și între 1934-1936 în locul ei a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”.
În perioada 1974-1975 interiorul a fost pictat în tehnica frescă și decorat cu medalioane, forme geometrice, cadre vegetale, etc.
Satul Arăneag este situat la 5 km sud-est de Agrișu Mare. Prima dată a fost atestat documentar în Diploma Regelui Sigismund al Ungariei (1390), un secol mai târziu apare în actele vremii ca voievodat, în componența cetății Șiria (1441), condus de voievodul Vasile de Arăneag (1493-1494).
În 1525 populația, majoritar românească, era împărțită în 4 sate distincte: Felse-, Zekes-, Medves- si Also-Araneagh. În acea perioadă este menționată existența unor „preoți ortodocși”. Prima Biserică de lemn a fost construită după ce satele s-au unit și au format actualul sat Arăneag (1734).
Deteriorându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1870).
La 6 kilometri nord-est de Arăneag, la poalele vârfului Highiș din munții Zărandului, se află satul Drauț, atestat documentar din 1406, cu numele Doroszlófalva, schimbat în cel actual în 1968.
Era locuit majoritar de români, ortodocși, care în 1729 aveau o Biserică de lemn. Ruinată, a fost ridicată altă Biserică de lemn (1764) care, după un secol, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1897).
Satul Dud este situat la 5 kilometri sud-est de comuna Târnova. Prima atestare documentară datează din 1169 și în decursul timpului a fost deținut de diverși moșieri. Ca toate satele din zonă a intrat sub stăpânirea otomană (sec. XVI) și după Pacea de la Karlovitz (1699) sub Imperiul Habsburgic.
În 1732, împreună cu celelalte sate și comune din zonă, Regele Ludovic VI l-a donat Ducelui de Modena. După împărțirea teritorială a zonei în 4 districte, Dud a aparținut de cel al Zărandului, perioadă când casele răsfirate pe dealuri au fost mutate în actuala locație și au format actualul sat a fost mutat (1746-1768).
Se presupune că pe vechea vatră a satului a existat o Biserică de lemn, menționată în momentul vizitei Episcopul Aradului (1755), când era ruinată. În noua locație s-a construit o nouă biserică, din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” căreia, câțiva ani mai târziu, i-a fost ridicat un turn din lemn.
În 1927 biserica a fost fulgerată și turnul a fost distrus. Ulterior biserica a fost renovată și turnul refăcut din tablă. În 1962 interiorul a fost decorat cu picturi în tempera. În decursul timpului clădirea și picturile au fost recondiționate (1996, 2001, 2010).
Lângă biserică se afla casa parohială pe care în secolul XXI preotul parohiei a hotărât să o transforme într-un muzeu.
A adunat de la localnici obiecte de uz gospodăresc, piese de mobilier, îmbrăcăminte, unelte, unelte vechi de sute de ani și în anul 2016 a fost inaugurat Muzeul Etnografic Dud.
Pe teritoriul administrativ al comunei Târnova se află și Satul de vacanță Căsoaia, loc frecventat de mulți turiști mai ales după ce a fost construită Cabana Căsoaia (1930-1935), azi dispărută.
Excursiile Monicăi 