Comuna Brănișca cu 8 sate aparținătoare, jud. Hunedoara

Comuna Brănișca este situată în vestul județului Hunedoara, pe malul drept al râului Mureș. A fost atestată documentar din 1329, cu numele Baranchka, secol în care a fost construită o fortăreață militară, ulterior pe locul ei fiind ridicat un castel, până în 1551 deținut de György Martinuzzi, Episcop de Oradea și Guvernator al Transilvaniei.  

Domeniul intrând în posesia lui Szalánczi László, pe locul vechiului castel acesta a  ridicat un castel în stil renascentist, cu 4 bastioane, înconjurat de un parc situat de-a lungul râului Mureș (1590), unde azi se pot vedea urmele fostelor fortificații, 3 turnuri de apărare, în 1975 folosite ca spălătorie, călcătorie, magazie și fosta Capelă Reformată (1559) ruinată. După moartea lui castelul și satul Brănișca au intrat în posesia cancelarului Jósika István, familie care l-a deținut până la Reforma Agrară (1945).

În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784) castelul Jósika a fost incendiat. A fost reconstruit de baronul Jósika Miklós, care a adăugat  o cameră de biliard, o baie și o cameră a fetelor (sec. XIX). Grânarul și grajdul au fost renovate, s-au ridicat un nou grajd din piatră, o moară și  în apropiere un castel în stil clasicist, cu un etaj, prevăzut cu un cerdac deschis, cu 3 arcade, susținute de pilaștri. Sub ultimul proprietar, Jósika János IV (1888-1958), interbelic membru al Parlamentului român, prin Reforma Agrară (1921) moșia a fost împărțită țăranilor, rămânându-i cca. 60 iugăre de teren, castelul și parcul, pe care le-a pierdut după al Doilea Război Mondial, când au fost naționalizate. Ulterior în castel a  funcționat o Școală de cadre sindicale, din 1975 Preventoriul T.B.C. și un Centru de tratament și îngrijire, când capela a fost transformată în magazie și după 1989 a fost retrocedat moștenitorilor.

La începutul secolului XX comuna s-a dezvoltat mai ales căii ferate, nou construită și a turnătoriei de fontă, în care se fabricau sobe.

Gara Brănișca

Populația fiind majoritar română, în 1942 s-a construit Biserica Ortodoxă  „Sf. Ierarh Nicolae”.

Azi de comună aparțin administrativ 8 sate- Boz, Bărăștii Iliei, Căbești, Furcșoara, Gialacuta, Rovina, Târnava și Târnăvița.

Primăria Brănișca

La 5 kilometri nord de comună se află satul Târnăvița, în care s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în 1661, în vremea Mitropolitului Sava Brancovici, nume și dată inscripționate deasupra ușii de intrare, când în interior, pe fața dinspre naos, un pictor din Târgoviște i-a pictat  pe Sfinții Apostoli.

Un secol mai târziu deasupra pronaosului s-a construit turnul-clopotniță, cu foișor, care putea fi accesat pe o scară mobilă, rezemată de peretele nordic și în interior Constantin Zugravu a executat pictura pe lemn, azi foarte deteriorată. În secolul XX biserica a fost consolidată de 3 ori, ultima dată în anul 1985.

Două dintre icoanele vechi de pe tâmpla bisericii, ,,Iisus Pantocrator’’ și ,,Sf. Ierarh Nicolae’’, azi sunt păstrate în colecția Mânăstirii Gai din Arad.

În 1937 lângă ea s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă, biserica veche a fost folosită tot mai rar, apoi închisă.

Rulând încă 3 kilometri spre nord se ajunge în satul Târnava, menționat în harta Iosefină a Transilvaniei (1769-1773).

Școala Târnava

În el s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae” care se presupune că a fost construită în perioada 1661-1665, în turnul clopotniței fiind descoperită o inscripție ce menționează numele Principelui Mihai Apafi. În secolul XVIII i s-a adăugat turnul-clopotniță și interiorul a fost pictat. În timp biserica a suferit mai multe reparații, ultima restaurare fiind efectuată în anul 2006.

M-am întors la Târnăvița și m-am îndreptat spre vest, în total 5 kilometri, până în satul Boz, atestat documentar din1453. Se presupune că a fost locuit din timpuri străvechi, pe teritoriul lui fiind găsită o secure din piatră, datată din epoca primitivă. În sat se află Biserica de lemn „Sf. Gheorghe”, construită în 1701 și în jurul anului 1791 extinsă.

Fiind deteriorată, în 1829 a fost refăcută și interiorul pictat.

Ulterior i s-a adăugat un pridvor din lemn.

Lângă ea se află Biserica Ortodoxă Nouă, cu clopotnița separată, construite în  1991.

Îndreptându-mă spre nord, la un moment dat trebuia să cotesc spre nord-vest, pentru a vedea Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” (1760-1762) din satul Bărăștii Iliei, drum pe care nu l-am descoperit, așa că am continuat spre nord, în total 7 kilometri, până în satul Căbești, locuit încă de pe vremea romanilor, pe Dealul Coasta Varului de la marginea lui fiind descoperite ruinele unui fost apeduct roman care aducea apa unui izvor la cariera de calcar. În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, menționată abia pe harta Iosefină, dar mult mai veche, o inscripție în ancadramentul ușii dintre naos și pronaos indicând anul 1673. În 1864 biserica a fost tencuită și în secolul XX renovată, când s-a creat acoperișul din tablă.

La 3 kilometri est de Cobești, în munții Metaliferi, se află satul Gialacuta, sat părăsit, cu un singur locuitor, în care a existat o mică Biserică  de lemn (sec. XVII), distrusă în 2012 de un incendiu al vegetației. Din Cobești am rulat încă 2 kilometri spre nord până în satul Furcșoara, atestat documentar din 1518, cu numele Fwrsora, în care a existat o Biserică de lemn, menționată pe harta Iosefină (1769-1773), care fiind degradată a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh” (1808), din vechea biserică păstrându-se până azi doar mici fragmente din altar și în 1974 renovată, când a fost acoperită cu tablă.

M-am întors în Brănișca, de unde am rulat 3 kilometri spre nord-est, până în satul Rovina, unde citisem că s-ar afla Biserica de lemn „Înălțarea Sfintei Cruci” (1780), pe care însă nu am găsit-o.

Bologna, Italia- Bazilica San Giacomo Maggiore

Bazilica San Giacomo Maggiore (Basilica di San Giacomo Maggiore) din Bologna, Italia, este situată în partea de est a orașului istoric. A fost construită de călugări din Ordinul Augustinian, (1267-1315), adiacent Bisericii Parohiale Santa Cecilia, împreună cu o mânăstire. Clădirea, în stil romanic, prezenta o singură navă, la capătul ei o capelă, flancată de 2 capele laterale. Apoi a început construcția turnului-clopotniță, de 52 metri înălțime, finalizat abia în 1471, azi dotat cu 5 clopote, unul vechi din 1565, celelalte din secolul XIX. Primind aprobarea Episcopului de Bologna, fosta Biserică Santa Cecilia a fost transformată în Oratoriu (capelă).

Primind ajutorul familiei Bentivoglio biserica a fost extinsă, în ea fiind create capele laterale, cu altare în stil renascentist și baroc, decorate cu fresce, între care și cea a lui Bentivoglio  (1463-1468) , în care ulterior a fost înmormântat.

Tot atunci în partea stângă a bisericii s-a creat porticul cu 36 de coloane din gresie, cu capiteluri corintice (1477-1481), pe perete prevăzut cu nișe decorate cu fresce, adăpostind morminte, prin care biserica a fost conectată cu Oratoriul. Capela Bentivoglio a redus spațiul din fața Oratoriului și porticul i-a ascuns intrarea.

Azi fațada principală prezintă ușa de intrare, înconjurată de arcade, mărginită de 2 coloane, la baza cărora sunt postate 2 statui prezentând lei. Pe părțile laterale se află câte 2 nișe funerare, probabil create în secolul XIV. Central fațada prezintă o rozetă și superior statuia lui San Giacomo.

În decursul timpului s-au adăugat noi capele laterale, azi în număr de 35, înconjurând și altarul principal, ale căror altare au fost decorate în stil renascentist și baroc, interiorul ornat cu picturi, majoritatea din secolul XV, existând și câteva mai vechi (sec. XIII), prezentând scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate.

Pe parapetul situat deasupra lor sunt postate numeroase statui din marmură, prezentând personaje biblice.

Pe partea posterioară a altarului principal, acoperit de o boltă, se află 10 panouri decorate cu fresce (1505-1506) prezentând scene din viața Sfinților Valeriano și Cecilia.

Biserica e dotată cu 2 orgi, una din 1776, restaurată 1968 și una din 1827, refăcută în 1960.

Sub Napoleon (sec. XVIII), când ordinele religioase au fost interzise, augustinienii s-au retras și mânăstirea a devenit sediul Conservatorului de Muzică „Gian Battista Martini”(1804), în 1824 biserica fiind iar preluată de Ordinul Augustinian.

Azi în fostul Oratoriu Santa Cecilia (Oratorio di Santa Cecilia), accesat din portic, se pot vedea 10 din frescele vechi, create la comanda lui Bentivoglio, prezentând scene din viața Sfintei Cecilia.  

Citește și Bologna, Italia- prin centrul istoric

Castelul Wenckheim din Szabadkígyós, Ungaria

Localitatea Szabadkígyós (Șarpele Liber) este situată în vestul Ungariei, încadrată în districtul Békéscsaba, județul Békés. A fost prima dată atestată documentar din 1398, cu numele Kégyós (Șarpele). În atacurile turcești satul a fost pustiit, apoi teritoriul a fost preluat de baronul austriac Haruckern (1664-1742), care l-a colonizat cu maghiari, slovaci și germani. La sfârșitul secolului XVIII împreună cu teritoriile înconjurătoare a intrat în posesia Șambelanului imperial și regal, Comitele Aradului, Contele Wenckheim  József (1733-1803), care a creat o mare fermă de cai. Moștenindu-le, fiul său cel mare, Contele József Antal Wenckheim (1780-1852), a construit un mare conac, de unde putea gestiona mai ușor ferma și familia s-a mutat acolo.

Apoi, pe un deal amenajat artificial, a ridicat o Biserică în stil neoclasic (1844), devenită ulterior Capela „Sf. Ana” și cripta familiei Wenckheim.

Contele a avut un singur moștenitor, Krisztina, provenit din a treia căsătorie. La nici 8 ani Krisztinei i-a revenit onoarea să-i găzduiască pe Regele Franz Joseph și Regina Elisabeta care, în timpul călătoriei prin Ungaria, au trecut pe acolo, în cinstea cărora familia Wenckheim a ridicat un arc de triumf (1857).

În 1872 Krisztina s-a căsătorit cu vărul său Frigyes Wenckheim, avocat maghiar, moșier, politician al partidului național.

Dorind să trăiască în Gyula, au încercat să răscumpere de la familia Almásy fostul castel Wenckheim dar, prețul fiind prea mare, au renunțat și s-au decis ca pe locul fostului conac din Szabadkígyós să construiască un castel, înconjurat de un parc (1875-1879).

Azi Castelul Wenckheim, unul dintre cele mai bine conservate castele din Marea Câmpie de Sud, poate fi vizitat, plătindu-se un preț modic. Îndreptându-mă spre castel, am traversat o porțiune din fostul parc, din 1954 devenit rezervație naturală și din 1997 Parcul Național Körös-Maros, întins pe 23 hectare. Am ajuns în grădina franceză, decorată cu arbuști de tisa și buxus, având central un bazin cu apă și o mică arteziană, alimentată inițial din Izvorul Sigismund, numit și „Șarpe”, forat în 1894, azi funcționând artificial, grădină situată în fața castelului.    

Clădirea principală a fost creată în stil neo-renascentist și eclectic, de formă dreptunghiulară, cu parter și etaj, pe o terasă mai înaltă decât grădina, de acolo fiind accesată pe un șir de scări.

La cererea proprietarilor, castelul trebuia să aibă 365 de ferestre, numărul zilelor, 52 de camerelor, numărul săptămânilor și 4 secțiuni ale clădirii, prevăzute cu uși de intrare, numărul anotimpurilor dintr-un an.  

Din loc în loc fațadele prezintă secțiuni care, având un fronton supraînălțat, par a fi clădiri separate. Pe fațada dinspre parc a fost încadrat un turn cilindric înalt și spre lateral, la parter, s-a creat o terasă, mărginită de coloane cu arcade, accesată printr-un șir de trepte, deasupra căreia, un spațiu deschis, a fost mărginit cu un parapet din piatră.

Înconjurând latura de est, se ajunge la fosta Capelă, lipită de turnul foarte înalt, de cca. 40 metri.

Lângă turn azi se află intrarea pentru vizitatori, probabil pe vremuri folosită de personal, acea parte a clădirii fiind legată printr-o loggie de o clădire anexă, cu două etaje, în care la parter se afla bucătăria, la etaj călcătoria și camerele servitorilor, accesul între clădiri putând fi făcut atât la parter cât și la etaj.

Plătind biletul de intrare, am pășit în prima încăpere de la parter, Biblioteca, o sală cu tavanul din lemn, în motive geometrice și pereții acoperiți de mobilierul original, în care numeroasele cărți vechi parcă așteptau cititorii. 

În Marele Salon, de lângă bibliotecă, erau primiți invitații, se desfășurau serate, evenimente familiale, diverse întruniri politice, etc.

Camerele de la parter erau împărțite pe două rânduri paralele, cele spre sud, luminoase, amenajate pentru femei și partea întunecată, dinspre nord, pentru bărbați. Salonul Contesei, situat la baza turnului cilindric, spre parc, era folosit doar de femei. Acolo dezbătea diverse probleme Asociația Femeilor, cum ar fi  educația copiilor, administrarea casei, etc.

Dacă în majoritatea castelelor dormitoarele erau create la etaj, în acest castel Dormitorul Contesei a fost creat la parter, completat cu baie, vestiar, budoar, din care nici măcar o fotografie nu s-a păstrat până azi, cel etalat fiind creat ulterior după modelul celor din  a doua jumătate a sec XIX.

Baia era alimentată cu apă adunată într-un rezervor din turnul castelului și trasferată prin conductele din pereți. După folosire era scursă într-un bazin din subsol și de acolo, printr-un sistem de drenaj, dusă în partea de nord a castelului.

De fapt parterul conținea săli pentru vizitatori, intercalate de camere private, saloane, birouri, etc.

După ce am vizitat parterul, etajul fiind inaccesibil turiștilor, am coborât în subsol.

De acolo începea scara în spirală, pe care am urcat-o până pe platforma turnului castelului.

De la acea înălțime am putut observa aproape toată proprietatea- o parte din parcul înconjurător, grădinile franceză și engleză de lângă castel. De asemenea am studiat acoperișul castelului, neuniform, cu coșurile create pentru sobele și șemineurile interioare. 

După Contesa Krisztina proprietatea a fost moștenită pe rând de 4 conți și castelul locuit până în 1944. Postbelic naționalizată, castelul cu anexele și clădirile fostei ferme de cai au fost amenajate pentru Institutul de Formare Profesională în Agricultură și Industrie Alimentară (1945-2011).

Ulterior la castel s-au desfășurat diverse activități culturale, la Jocurile Castelului din 2013 fiind prezent și urmașul familiei aristocrate Krisztián Tasziló Wenckheim. După restaurarea și renovarea făcute în cadrul Programului Național al Castelului, în anul 2022 a fost deschis pentru vizitare.

Comuna Bran, jud. Brașov

Comuna Bran este situată în partea de sud a județului Brașov, între munții Bucegi și munții Piatra Craiului, la capătul nordic al Pasului Rucăr-Bran, pe drumul care azi leagă Brașovul de Pitești.

Se presupune că pe teritoriul ei Cavalerii Teutoni au construit un fort din lemn (1211-1225), distrus în invazia tătarilor (mongoli) în 1242.

Pe locul lui în secolul XIV a fost construit Castelul Bran și în jurul lui s-a format localitatea Bran, atestată din 1377, printr-un document emis de Ludovic I, Regele Ungariei.

În 1498 Bran a intrat sub jurisdicția Brașovului, în secolul XVI făcea parte din Principatul Transilvaniei, din cadrul Ungariei de Est și un secol mai târziu a fost inclus în Imperiul Habsburgic.

Creându-se dualitatea Austro-Ungară, în secolul XIX a aparținut Ungariei și după Primul Război Mondial a revenit Regatului România Mare, sub domnia primului rege, Ferdinand I de  Hohenzollern-Sigmaringen, căsătorit în 1892 cu Maria, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, încoronat la Alba Iulia în 1922 .

Regina Maria a participat activ la Primul Război Mondial, ajutând soldații din spitalele de pe front, astfel populația a numit-o  „Mama răniților” sau „Regina soldat”. După moartea regelui, moștenitorul tronului, Carol al II-lea, a îndepărtat-o din viața politică. Cum după război, drept recunoștință, i s-a donat moșia cu Castelul Bran (1920), fiind al doilea loc preferat de ea, primul fiind reședința regală din Balcic, Bulgaria, s-a mutat acolo.

Îmbolnăvindu-se, prin testament a cerut ca trupul său să fie îngropat la Mânăstirea Curtea de Argeș și inima să-i fie depusă la reședința din Balcic, în Capela Stella Maris, ridicată pe malul mării. După decesul ei (1938), castelul a fost moștenit de fata ei, Principesa Ileana, sora Regelui Carol II.  După semnarea Tratatului de la Craiova, când partea sudică a Dobrogei (Cvadrilaterul) a fost redată Bulgariei, a adus inima Reginei Maria și a depus-o într-o nișă, la poalele muntelui Măgura. Apoi a construit Capela „Inima Reginei Maria”, după modelul celei din Balcic (1941-1942) și a mutat-o acolo.

În 1945 a fost construit Spitalul Bran, în care a lucrat ca voluntar principesa, facilitând și aducerea de medicamente din Germania și Elveția. După abdicarea forțată a Regelui Mihai (1948), principesa a fost alungată din țară. Sub comuniști capela și spitalul au fost părăsite și în timp s-au ruinat. În 1968 directorul Muzeului Bran a preluat caseta cu inima, a ascuns-o în cadrul muzeului și în 1971 a fost dusă la Muzeul Național de Istorie al României din București, unde se află și azi.  În perioada 1995-2005 capela a fost restaurată. În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă Bran-Predeal „Adormirea Maicii Domnului”.

Fostul spital a fost retrocedat (1991). În anul 2017 a fost cumpărat și renovat de Primăria Bran.

Clădirea se află în apropierea intrării la castel, pe o alee amenajată cu numeroase tonete, în care se vând variate produse și suveniruri.

În aceeași zonă, în parcul din vecinătatea castelului,  se poate vizita Muzeul Satului Brănean, muzeu în aer liber, deschis în 1962.

Din satele zonei au fost aduse 18 tipuri de gospodării, pentru a arăta modul în care locuitorii lor își petreceau viața, meșteșugurile, ocupațiile de bază și tradițiile zonei.

Castelul Bran fiind unul din principalele obiective turistice din țară, comuna s-a dezvoltat și extins prin construirea numeroaselor pensiuni și vile, pentru cazarea vizitatorilor.

Vă recomand Pensiunea Iulia, în care m-am cazat eu, dotată cu toate facilitățile și situată la câteva minute de castel.

Nagyszénás, Castelul Geist-Reckmann și Castelul Batthyány-Geist, Ungaria

Fiind într-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Orosháza, m-am îndreptat spre nord, unde doream să văd două vechi castele. După 13 kilometri am intrat în satul Nagyszénás, atestat prima dată documentar din 1403, când aparținea Castelului Gyula și a fost donat de Regele Sigismund de Luxemburg familiei Maróti. Tradiția orală povestește că o așezare a existat acolo încă din secolul XI.

După ce János Maróti a murit satul, numit atunci Szénás, a fost deținut pe rând de alți proprietari, la sfârșitul secolului XV ajungând în posesia lui George de Brandenburg. Până la mijlocul secolului XVI numărul populației a crescut și satul a devenit cel mai important din regiune. A urmat invazia otomană, urmată de Războiul de 15 ani, între turci și habsburgi, cărora li s-au adăugat și atacurile tătarilor, în care majoritatea luptelor s-au desfășurat pe teritoriul Ungariei, perioadă în care satul s-a depopulat, rămânând un teren pustiu până la începutul secolului XX.

Lacul pescărie Nagyszénás

În 1818 teritoriul a intrat în posesia Contelui Nagy-Károlyi, care a înființat ferma Mihálytelki, unde a adus zilieri, formându-se o așezare, în care familia contelui și-a ridicat un castel. În apropiere s-au așezat câteva familii, creându-se satul Kisszénás (1850). Ulterior cele două sate s-au unit și au format actualul sat, numit atunci Nagykurtics. 

Majoritatea populației, inclusiv contele, erau catolici. La cererea localnicilor acesta a construit lângă castel o capelă (1889), care a funcționat până în 1942, când moșia a fost preluată de stat și capela demolată. În timp ce catolicii țineau slujbele în capelă, în 1900 evanghelicii au construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom).

Catolicii au dorit să-și ridice și ei propria biserică, dar a izbucnit Primul Război Mondial (1914-1918).

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)

Abia în 1926 au reușit să construiască actuala Biserică Romano-Catolică Maica Domnului (Nagyboldogasszony Római Katolikus Templom).

Localnicii au participat și la Al Doilea Război Mondial, în care mulți dintre ei au murit. În amintirea lor, în sat s-a postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).

Postbelic, în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea petrolului (1954), s-au descoperit surse de apă termală și s-a construit un centru balnear. După ce a fost modernizat, în 2015 Nagyszénási Parkfürdő a fost redeschis.

La 10 kilometri nord-est de Nagyszénás se află fostul Castel Geist-Reckmann (Geist-Reckmann kastély). În 1871 moșia Kiscsákó a intrat în posesia familiei Geist. În perioada 1894-1895 Gáspár Geist a construit un castel de vânătoare, o clădire cu un etaj, cu o aripă laterală, în stil eclectic, cu influențe neogotice. În mijlocul fațadei principale a fost creat un turn cu două etaje. Sub cornișă, împrejurul clădirii, au fost create cca. 150 de graffiti, colorate în roșu și auriu, prezentând diverse scene de vânătoare.

La nord de el a fost construită Capela Catolică Sf.Iosif (Szent József katolikus kápolna), cu o clopotniță lateral de ea, sfințită în 1939. În 1944 familia a părăsit proprietatea. Ulterior castelul a fost ocupat de trupele sovietice, care l-au vandalizat.

După naționalizare, în castel a funcționat o școală (1946-1973), birouri, apoi a fost părăsit. În 1990 investitorul german Karl-Heinz Reckmann l-a cumpărat și a început să-l renoveze, lucrări neterminate la moartea sa. În 2013 a fost cumpărat de Miklós Varga, care a continuat renovarea, dar la un moment dat l-a părăsit. Azi, tot în proprietate privată, nu poate fi vizitat.

La nici 6 kilometri nord-est de Castelul Geist-Reckmann se află ruinele fostului Castel Batthyány-Geist (Batthyány-Geist kastély), construit de Contele László Batthyány (1844) ca și cabană de vânătoare.

Lider al mișcării reformatoare, în 1848 Batthyány a devenit șeful noului guvern, apoi a participat la formarea armatei revoluționare maghiară, ca ministru de război. În  timpul Revoluției Maghiare (1848-1849), tratativele sale cu Împăratul Austriei eșuând, a demisionat. În acea perioadă Batthyány și Baronul Béla Wenckheim au înființat prima societate de vânătoare maghiară, Societatea de vânătoare Alföldi, cu sediul la castel, probabil ca acoperire a întrunirilor politice ce se desfășurau acolo. După ce revoluția a fost înăbușită, contele a fost capturat și executat.

În 1858 Gáspár Geist a cumpărat moșia Csákó și în perioada 1864-1865 a transformat cabana de vânătoare într-un castel, o clădire în forma literei „H”, cu două etaje,  în stil romantic, pe care l-a înconjurat cu un parc, întins pe 25 de hectare.

Pe o aripă, la etaj, s-a creat o logie, mărginită la exterior de un șir de arcade, sprijinite de coloane din fontă.

Frontonul celeilalte aripi a fost susținut de coloane elvețiene din lemn.

Clădirile fostei ferme au fost refăcute pe post de anexe.

La vest de castel a construit o capelă în stil renascentist. Deasupra ușii de intrare a fost creat un timpan triunghiular, spirijinit lateral de câte o coloană. La colțuri acoperișului a fost decorat cu sculpturi din piatră și central s-a ridicat o cupolă, pe care s-a postat o cruce. Sub clădire s-a creat cripta familiei.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, familia a părăsit castelul.

După naționalizare în el a funcționat o școală, apoi un centru agricol.

După 1990 a intrat în proprietate privată, dar nu a fost restaurat și în 1993 vândut orașului Kondoros.

După preluarea parcului (2015), acesta a fost amenajat cu alei și rondouri de flori. Din loc în loc au fost postate plăci inscripționate cu date istorice.

Acoperișul clădirilor a fost refăcut și până în 2020 capela restaurată.  

Citadella din orașul Victoria, insula Gozo, Malta

Cittadella, o cetate din centrul orașului Victoria, insula Gozo, Malta, se presupune că a existat ca așezare încă din neolitic. Ceramica și urme de ziduri găsite de arheologi în acea zonă au demonstrat că a existat un castel care a fost fortificat în  în Epoca Bronzului (1.500 î.e.n.). Din acea perioadă s- au descoperit și silozuri, situate în afara cetății, demonstrând că așezarea era mai mare decât actuala cetate. Ulterior Gozo a fost ocupată de fenicieni, apoi de romani, când s-a format orașul fortificat Glauconis Civitas, cu Templul lui Juno situat în locul catedralei cetății de azi.

După ce orașul a fost părăsit de romani, cetatea a fost transformată într-un castel, prima dată menționat documentar din 1241. În secolul XIII orașul a fost jefuit de genovezi (1274). Malta devenind o feudă în cadrul Regatului Siciliei, condusă de Contele de Malta, în castel s-au mutat nobili din Sicilia și Italia, care a fost deținut în timp de diverse familii nobiliare. În secolul XV Malta și insula Gozo erau conduse de Coroana Aragonului.  Numărul populației crescând și cetatea devenind prea mică, în afara zidurilor ei s-a dezvoltat suburbia Rabat, azi centrul istoric al orașului Victoria, care a fost înconjurată cu un zid de apărare, prevăzut cu trei porți de acces. Din acea perioadă s-a păstrat până azi partea semicirculară din nordul cetății, construită atunci pe un platou natural, greu accesibil atacatorilor.

În 1530 Împăratul Carol V a predat Malta și Gozo Ordinului Sf. Ioan, expulzat de musulmani din Rodos. În urma unui atac otoman (1551), după câteva zile de lupte castelul din Gozo a fost cucerit, jufuit și cca. 6.000 de oameni, refugiați acolo, înrobiți. Castelul ruinat a fost imediat refăcut. Deși neatacat, a avut un rol important în marele Asediu otoman care a urmat (1565), menținând comunicarea între porturi și comunicând mișcările atacatorilor.  Dacă a scăpat de otomani, a fost atacat în 1583 de corsari și Ordinul Sf. Ioan s-a hotărât să-l întărească, creând o fortăreață (1599-1622).

Flancul stâng a fost reconstruit cu ziduri puternice de apărare (1599-1603). La capătul cel mai sudic s-a construit  Bastionul Sf. Martin (Bastion of St. Martin) în formă de vârf de săgeată, cu o turelă exterioară în partea superioară, înlocuită în 1858 cu un turn cu ceas.

În cortina dintre Bastionul Sf. Martin și Bastionul Sf. Mihail (St. Michael’s bastion) s-a creat Poarta Principală. În acea porțiune în interiorul cetății s-au construit Palatul Guvernatorului, Tribunalul și Închisoarea, azi transformată în muzeu.  

Perimetrul sudic a fost înconjurat de un șanț, modificat în secolul XIX.

Spre exterior s-a ridicat o mică fortificație triunghiulară, pe locul căreia azi este amenajat un spațiu verde pentru relaxare (The Ditch gardens).

În 1614 la capătul de vest s-a ridicat Bastionul Sf. Ioan (Bastion of St. John), cu o turelă exterioară în partea superioară.

A fost legat de bastionul din est printr-un zid, cortina Sf. Filip, care în partea superioară, de-a lungul meterezelor, a fost prevăzut cu o pasarelă.

În 1701 deasupra lui a fost amenajată o magazie pentru praf de pușcă.

În spatele Bastionului Sf. Ioan, în partea de nord-est a Cittadellei, în secolul XVII a fost creată o platformă de artilerie (The Battery), deoarece de acolo se vedea  mare parte din insulă.

Loc de tragere de pe metereze, a fost prevăzut cu șase deschideri pentru arme, trei de fiecare parte, astfel armele puteau fi rotite pentru a putea acoperi zona întregului șanț. Platforma a fost folosită și în Al Doilea Război Mondial.

În apropiere s-a cioplit în stâncă Silozul de cereale (Grain silo), depozit de alimente și apă, pentru a se putea rezista într-un atac prelungit. Lângă el s-a construit Magazia de praf de pușcă (Gunpowder magazine), folosită încă din secolul XVII. În secolul XIX britanicii au transformat silozul în rezervor de apă. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, între Bateria de artilerie și Siloz s-a creat un pasaj subteran, adăpost antiaerian cu cinci încăperi, în care intra câte o întreagă familie.

În zona de sud, in apropierea Porții Principale, se află Catedrala Adormirea Maicii Domnului (Cathedral of the Dormition of the Mother of God), clădire în stil baroc, construită în perioada 1697-1711, devenită catedrală după înființarea diocezei de Gozo (1864). O mică clădire din spatele ei găzduiește Muzeul Catedralei. În interior pictura tavanului creează iluzia interiorului unui dom care, deși planificat, nu a fost construit.

Se spune că a fost ridicată pe locul unde în perioada romană a existat templul lui Juno, ulterior transformat într-o biserică creștină, închinată Fecioarei Maria, distrusă după cucerirea insulei de arabii aghlabizi (870 e.n.). Documentar, în secolul XIII a fost menționată o biserică parohială, deteriorată în atacul otoman (1551). Ulterior refăcută, a fost distrusă de cutremurul din Sicilia (1693), apoi demolată, pentru a se construit actuala catedrală.

Anexată catedralei, Capela Sf. Barbara (St. Barbara Chapel)a fost construită la începutul secolului XVII, pe locul fostei Capele Sf. Ioan Botezătorul, deconsacrată și predată Frăției Sf. barbara (1598). Este una dintre cele două capele care au rezistat până azi, alte două capele fiind deconsacrate de Inchiziție în 1575 și în timp clădirile dispărute.

Într-o clădire alăturată, construită în secolul XVII, atunci numită Casa Bondi, azi  funcționează Muzeul Arheologic.

În Citadella mai există încă trei muzee, cel din închisoarea veche, Muzeul Naturii și Muzeu Folcloric.

statuia Wistin Camilleri (1885-1979), artist și sculptor maltez

Într-o porțiune din interiorul cetății s-au construit case, în  jurul unui patrulater, folosit ca piață deschisă (1516). Zona era accesată din stradă printr-o intrare acoperită, formată din trei arcuri echilaterale, prinse de contraforturile clădirilor adiacente.

Au fost înconjurate de alte case mici, formând cartierul Sf. Ioan Botezătorul (St. John Quarter), numit în 1637 după patronul Ordinului. Pentru decongestionarea zonei s-a dat o lege prin care, în perioada verii, locuitorii erau obligați să doarmă afară, între zidurile cetății. De multe ori pirații răpeau oameni și-i tranformau în sclavi. Când legea a fost abrogată, populația a părăsit cartierul și s-a mutat în suburbia Rabat, astfel fostele case s-au ruinat și nu au mai fost reconstruite.

A doua capelă care s-a păstrat, Capela Sf. Iosif (St. Joseph Chapel), a fost construită în 1625 pe locul unei capele vechi din secolul XI, dedicată Sf. Nicolae de Bari. În biserică a fost postată pictura Fuga Familiei Sfinte în Egipt (cca. 1600), azi păstrată în Muzeul Catedralei. Capela a fost restaurată în anii 1930.

În atacul francezilor și în Marea Revoltă malteză (1798-1800) cetatea s-a predat fără luptă. Apoi Malta, inclusiv insula Gozo, au intrat sub protectorat britanic. În perioada 1839-1843 în șanțul înconjurător  a fost construit un rezervor de apă, azi transformat în Centrul de vizitatori al Cittadellei. Apoi s-a amenajat un drum pentru ca cetatea să fie mai ușor accesată (1854).

În 1856 Regimentul Regal și-a mutat sediul de la Cittadella la Fortul Chambray  și cetatea a fost dezafectată  (1868). A mai fost folosită doar în Al Doilea Război Mondial, când sub bastioane au fost săpate adăposturi antiaeriene. Cetatea a fost restaurată în două etape: 2008 și 2014-2016.

Citește și Orașul Victoria, insula Gozo, Malta

Insula Gozo, Malta- din Għajnsielem la Templele Neolitice Ggantija

Pe lângă insula principală, Malta se întinde pe încă două insule, Gozo și Comino. Pentru a o vizita pe cea mai mare dintre ele, insula Gozo, din  Ħamrun, unde eram cazată, am rulat cu autobuzul până în cel mai nordic punct al Maltei, unde se află Portul Ċirkewwa, cu terminalul de feriboturi.

Insula Gozo se întinde pe 67 kilometri pătrați. A fost locuită încă din anul 5.000 î.e.n., de fermieri veniți din Sicilia, despre care se presupune că au trăit în peșterile de la periferia actualului San Lawrenz. În decursul timpului a fost ocupată de cartaginezi, apoi de romani, a căror monede de argint (sec. I) au fost descoperite de arheologi.

În 1551 a fost cucerită de otomani. Din cei 5.000 de locuitori, majoritatea au fost înrobiți și duși în actuala Libia. După ce Malta a fost ocupată de Ordinul Sf. Ioan, insula a fost repopulată cu maltezi din insula principală (1565, 1580).

Azi este vizitată pentru vestigiile ei istorice și stațiunile de pe litoral, în care se pot face scufundări și practica diverse sporturi nautice.

După 35 de minute cu feribotul am ajuns în sud-estul insulei Gozo, la Portul Mġarr, folosit în timp de pescari și din 1241 pentru transportul de persoane. Abia în 1841, pentru a-l proteja, s-a construit un dig, înlocuit cu unul mai mare în perioada 1929-1935. Până în 1969 suprafața portului a fost extinsă, ajungând la 121.400 metri pătrați și s-au construit încă două diguri. În perioada 2001-2008 s-a amenajat terminalul pentru feriboturi, unde am coborât și eu.

Ieșind din port se intră în orașul Għajnsielem, de care aparține administrativ și insula Comino.  

Numele, însemnând „Primăvara Pașnică”, l-a primit după ce au fost descoperite izvoarele de apă potabilă din zonă, primul fiind amenajat în 1700  de Marele Maestru Perellosa.

Pe dealul Ras it-Tafal, la începutul secolului XVII, s-a construit Turnul Garzes, numit și Turnul Sf. Martin. Un secol mai târziu guvernatorul insulei Gozo, primind aprobarea ordinului Sf. Ioan, a finanțat transformarea lui într-un fort (1752-1760), pentru a ușura traficul din Citadella. Fortul Chambray nu a prea fost folosit și treptat s-a ruinat. Reparat, o perioadă de timp a fost folosit ca închisoare și în invazia franceză ca refugiu al populației (1798). Sub britanici a fost preluat de o garnizoană, când o parte a fost transformată în spital militar, ulterior folosit și de civili. În 1916 militarii au părăsit fortul. În perioada 1934-1983 în el a funcționat un spital de boli psihice, din care o parte, numită Spitalul Sacred Heart, a fost folosită pentru bolnavii de lepră (1937-1956). Interiorul fortului a fost reamenajat (1993) și din 2007 transformat în zonă rezidențială, care nu poate fi vizitată.

Pe dealul alăturat se află Capela Maica Domnului din Lourdes (Chapel of Our Lady of Lourdes), construită de Episcopul Pietro Pace (1888-1893), deasupra locului unde, într-o cavitate naturală de sub promontoriu, un vizitator a plasat statuia Fecioarei Maria din Lourdes (1879), considerând că structura dealului se asemăna cu Grota Massabielle din Lourdes.

Capela, în stil gotic, a fost construită cu numeroase contraforturi, terminate cu vârfuri ascuțite și un turn-clopotniță pătrat, prevăzut cu cinci clopote, terminat cu o turlă ascuțită înaltă. Sub turlă sunt montate patru ceasuri.

Pe fațada principală, frontonul triunghiular a fost decorat cu o rozetă sculptată. În interior a fost postată statuia Fecioarei Maria din Lourdes.

Capela a devenit loc de pelerinaj. Azi, mai ales în 11 februarie, când se sărbătorește prima viziune avută de Bernadette, dealul devine o îngrămădeală de oameni, care ascultă liturghia și se roagă în atâtea direcții câte viziuni a avut sfânta.

Insula are propria Episcopie Romano-Catolică.

Pentru parohia din  Għajnsielem a fost construită Biserica Maicii Domnului din Loreto (Our Lady of Loreto church), în stil neogotic. Lucrările au început în 1924. Întrerupte de Al Doilea Război Mondial, au fost reluate și biserica terminată în 1970.   

Am urcat pe o șosea, paralelă cu coasta, până la o stație de autobuz, unde am cam așteptat în zadar să apară unul. Doream să ajung la templele megalitice, cele mai vechi din Malta.

Mi-am încercat norocul, ca în perioada studenției: autostopul. Mi-a surâs într-o oarecare măsură. Cu un microbuz am trecut doar dealul până în Nadur, unde domnul amabil, care m-a luat, se oprea. 

Nadur este una dintre cele mai mari localități din Gozo. Se presupune că a fost înființată pe vremea grecilor, deoarece în 1744 acolo a fost găsită statuia din bronz a lui Apollo. Fiind situată pe un platou, de unde se observă marea, a avut un rol important în apărarea contra corsarilor, după care și-a primit numele, tradus însemnând vigilent sau observator.

Parohia Nadur a fost înființată în 1688 de Episcopul Maltei, Davide Cocco Palmieri.

În perioada 1760-1867 a fost construită Biserica Parohială Sf. Petru și Pavel (St. Paul and Peter Parish Church). În jurul ei, în timp, s-a creat Piața Centrală a orașului, azi mărginită de locuințe rezidențiale, magazine, restaurante, etc.

În 1907 biserica a fost renovată, s-au construit coridoarele, cupola și fațada în stil renascentist italian. În fața ei au fost postate statuile celor doi sfinți. În interior tavanul a fost pictat cu scene din viața lor. Din 1967 a fost ridicată la rangul de bazilică minoră.

De acolo trebuia din nou să iau un autobuz. Deplasându-mă spre stație, am trecut pe lângă Biserica Sfânta Inimă a lui Isus (Sacred Heart of Jesus church).

Biserica a fost construită în perioada 1892-1905.

Fiind în renovare (2022), constructorii mi-au permis o scurtă raită în interior.

Mi s-a spus că autobuzul de abia plecase și următorul urma să vină peste 90 de minute. Mai că-mi venea să parcurg cei 5 kilometri de serpentine pe jos… Mi s-a explicat că nu puteam face asta  deoarece drumul era foarte îngust, cu urcușuri și coborâșuri multe și aș fi pierdut mai mult timp decât așteptând.

O oră și jumătate pe marginea șoselei, nici autostopul nu a mers… În sfârșit mă îndreptam spre templele megalitice, situate pe teritoriul municipalității Xagħra, a cărei Biserică Parohială Nașterea Maicii Domnului (The Parish Church of the Nativity of Our Lady) am văzut-o din mersul mașinii. Clădirea în stil baroc a fost construită în perioada 1815-1855 și în 1892 i s-a adăugat cupola. 

Între stația de autobuz și intrarea la temple am văzut una dintre puținele mori de vânt care au supraviețuit de pe Insulele Malteze, Moara Ta Kola (Ta Kola windmill), construită în 1725, finanțată de Marele Maestru Manoel de Vilhena, ulterior refăcută (1780). În secolul XX a fost restaurată și transformată în muzeu (1992), care etalează mecanismele prin care funcționa cândva moara și  numeroase unelte tradiționale, folosite în prelucrarea lemnului și fierului.

Pierdusem deja mult timp cu drumul până acolo, așa că nu l-am vizitat și m-am îndreptat direct spre intrarea la Templele Neolitice Ggantija. Am plătit biletul de intrare și m-am oprit câteva minute să văd exponatele muzeului amenajat în clădirea de recepție.

Popular se spune că templele au fost construite de o uriașă, care a născut un copil, al cărui tată era de statură normală și le-a folosit ca lăcașuri de cult. Cele două temple au fost datate din perioada 3.600-2.500 î.e.n., fiind mai vechi decât piramidele din Egipt și pe locul doi ca vechime a lăcașurilor de cult găsite până azi, după Göbekli Tepe din actuala Turcia. Au fost orientate spre sud-est, unul lângă altul, înconjurate de un zid, templul cel mai mare și mai bine conservat fiind cel mai vechi.

Cu o înălțime de peste 8 metri, erau vizibile din vale. În acea perioadă în Malta nu se folosea încă roata și uneltele metalice, așa că constructorii au folosit rulmenți cu bile, pentru vehiculele cu care transportau blocurile enorme de piatră. Templele au fost realizate în formă de frunză de trifoi, în interior cu 5 abside semicirculare, conectate la un pasaj central. În abside s-au descoperit altare, folosite pentru sacrificarea animalelor, în timpul ritualului fertilității. Au fost descoperite în 1827, dar nu au fost studiate. Terenul, până în 1933 în proprietate privată, a fost expropriat de guvern și au început săpăturile arheologice, desfășurate în mai multe etape. În 1980 situl a fost înscris Patrimoniul Mondial UNESCO. Ulterior a fost restaurat și în 2013 deschis vizitării.

Mă documentasem în zadar. În afară de două, trei plăci care explicau modul în care au fost construite zidurile înconjurătoare, am văzut doar o structură în depărtare, la care nu am avut cum să ajung. Ziua începuse cu ghinioane: primul mijloacele de transport, al doilea templele. Speram că se terminase. Urma să vizitez orașul Victoria.

Citește și Citadella din orașul Victoria, insula Gozo, Malta

Birżebbuġa și Marsaxlokk, Malta

În regiunea de sud-est a Maltei, lângă orașul Birżebbuġa, se află Peștera Ghar Dalam (Ghar Dalam cave), în care s-au descoperit cele mai vechi dovezi a prezenței umane în Malta, cu aproximativ 7.400 de ani vechime. A fost prima dată explorată în 1865. În decursul timpului s-au efectuat mai multe săpături, descoperindu-se că este un tub freatic, cu cca. 144 metri adâncime. A fost deschisă publicului în 1933, putându-se vizita doar 50 de metri din ea.

Peștera s-a format prin eroziunea unui râu care curgea în zonă. Este formată din șase straturi suprapuse. În stratul de la suprafață, de cca. 74 cm, s-au descoperit ceramică, silex, unelte, oase umane și oase de animale domestice, oi, capre, bovine, până în 1912 peștera fiind folosită și ca țarc de animale.

Sub el, un strat calcaros subțire (cca. 0,6 cm), acoperă așa numitul strat de cerb (cca. 175 cm), deoarece acolo s-au descoperit predominant oase ale cerbului pitic, derivate din cerbul roșu, dispărut în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, oase de urs brun, vulpe roșie, lup, lebede mari, broaște țestoase gigantic.

Al patrulea strat, (cca. 35 cm) este format din pietre mici și mai mari, indicând că râul care a format peștera avea un curs rapid. În stratul cinci (cca. 120 cm), cel mai vechi, s-au găsit oase de hipopotam, elefant pitic și cătin gigant, specii de mult dispărute. În cel mai profund strat (cca. 125 cm), de argilă, s-au găsit doar impresiuni de vegetație. Se presupune că în acele vremuri insula era legată de continental Europa.

În Al Doilea Război Mondial peștera a fost folosită de Royal Air Force ca depozit de combustibil, cu care se aprovizionau aerodromurile din zonă. Pentru protecție, zona era înconjurată cu gard de sârmă ghimpată.

În clădirea administrativă se află un muzeu în care sunt etalate numeroase oase de animale și umane descoperite în peșteră.

Au fost aduse și oase aparținând altor specii de animale, pentru studierea lor de către cercetătorii celor din peșteră.

În 1980 cele mai importante relicve, patru colți de elefanți pitici și craniul unui copil neolitic, au fost furate din muzeu.

Vis a vis de peșteră, pe o creastă flancată de două văi, se află Complexul arheologic Ta’ Kaċċatura (The archaeological complex of Ta’ Kaċċatura), care a fost achiziționat de autorități de la proprietar (1881) pentru a asigura conservarea ruinelor descoperite acolo, perioadă în care, probabil, a fost înconjurat cu un zid de protecție. Și azi este înconjurat de proprietăți private, astfel nu poate fi vizitat.

Complexul cuprinde o fostă Vilă Romană (Roman Villa) și câteva cisterne subterane, folosite din perioadele punică și romană. Era o clădire agricolă cu camerele principale construite în jurul unei curți centrale, peristil. Se presupune că era etajată deoarece au fost descoperite urmele unei scări care cobora spre curte. Era deservită de câteva cisterne de apă, cea mai mare situată pe un deal deasupra vilei, având dimensiunile 10×10 metri și adâncimea de 4 metri.  În capătul vestic al vilei s-au descoperit resturi de teascuri, cuve tăiate în stâncă, canale, jgheaburi și lângă vilă o greutate mare folosită pentru ridicarea unei prese, ceea ce demonstrează că era folosită la producerea uleiului de măsline, activitatea principală în zonă.

Un alt sit arheologic preistoric, Borġ in-Nadur, este situat pe un deal deasupra orașului. În el au fost descoperite urmele unui templu megalitic (cca. 2.000 î.e.n.), și ale unui sat din Epoca bronzului, înconjurat cu un zid de apărare, situate deasupra templului. Nici pe  acesta nu puteam să-l văd, vizitarea se făcea doar în grupuri, prin programare anterioară.

De la peșteră până în oraș am parcurs în jur de 1 kilometru. De pe marginea șoselei, în depărtare, am văzut  așa numitul The Pillbox, construit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în cadrul sistemului de fortificații din zonă (1939-1940). Era o fortificație interioară, dotată cu tunuri, servită de 6 soldați.

Birżebbuġa este un oraș și port la Marea Mediterană, în Golful Sf. Gheorghe. Numele tradus în limba română înseamnă „fântână de măsline”.

Este foarte vizitat de turiști pentru plajele sale, pentru scufundări, sau plimbări cu ambarcațiuni mici.

Pentru a vedea și alte fortificații, cei aproximativ 2,5 kilometri, dintre Birżebbuġa și Marsaxlokk, i-am parcurs pe jos. Am trecut pe lângă două capele construite în secolul XIX, azi în proprietate privată.

Capela Sf. Iosif (St. Joseph Chapel), construită în 1871

Capela Maica Domnului Ajutorul Creștinilor (Church of Our Lady Help of Christians), construită în  1839

Urmând o stradă paralelă cu marea am ajuns la marginea orașului, în satul Qajjenza, unde se află Bateria Ferretti (Ferretti Battery) numită după cavalerul Ordinului Sf. Ioan Francesco Maria Ferretti, cel care a finanțat construcția (1715 și 1716), o baterie de artilerie în cadrul fortificațiilor realizate în jurul coastelor Insulelor Malteze, pentru apărarea Portului Marsaxlokk, care cuprindeau 6 baterii, Fortul Sf Lucian, două turnuri mici-Turnurile De Redin, patru reduțe și trei întărituri. Era formată din două blocuri legate în V, porțiune unde se afla intrarea principală, înconjurate de o platformă semicirculară, cu un parapet, prevăzut cu locuri pentru muschete. Între ele a fost săpat în stâncă un șanț. În anul 1770 a fost dotată cu 4 tunuri, jumătate din capacitatea sa, cărora li s-au adăugat încă două în 1785.

Bateria a funcționat până în secolul XIX, apoi a fost transformată în reședință de vară și loc de ancorare al bărcilor. În timp a suferit diverse modificări. Parapetul a fost demolat, șanțul umplut cu apă și în jurul bateriei s-a construit un dig. Apoi o parte a parapetului a fost refăcută. Azi, păstrând mult din forma inițială, funcționează ca Restaurantul Ferretti.

În zona dintre cele două orașe se află o parte a terminalului de containere din Malta Freeport.

În depărtare am văzut Fortul Sf. Lucian (San Lucian Fort), cunoscut și ca Fort Rohan, pe lângă care urma să trec. A fost construit de Ordinul Sf. Ioan  (1610-1611), ca al doilea turn de pază din sistemului de fortificații care urma să înconjure coastele insulelor Maltei.  

Era un turn poligonal, bastionat, cu o mică capelă în care se afla o pictură reprezentându-l pe Sf. Lucian, mutată în 1799 la Biserica din Tarxien. A fost dotat cu 6 tunuri, cărora li s-a adăugat o baterie de artilerie (1715). În anii 1790 a fost transformat în fort, înconjurat de un șanț, numit după după al 70-lea Mare Maestru Emmanuel de Rohan-Polduc, Fortul Rohan. În timpul blocadei franceze (1798-1800), când Ordinul a părăsit Malta, a fost folosit ca bază de aprovizionare a britanicilor, aliații maltezilor.

Sub protectoratul britanic fortul a fost extins, când în partea dinspre mare s-au construit trei cazemate și transformat în fortăreață, dotată cu tunuri mari. După 1885 nu a mai fost folosit decât în Al Doilea Război Mondial, când Royal Air Force și-a depozitat acolo bombele și posteblic, pentru o perioadă de timp, ca închisoare. Din 1964 a intrat în administrarea guvernului, apoi a Universității din Malta, departamentul de Biologie și din  1988, a fost dat Ministerului Agriculturii și Pescuitului pentru a găzdui Centrul Național de Acvacultură, azi Centrul de Cercetare pentru Acvacultură din Malta.

În zona satului Marsaxlokk au fost descoperite templele antice de la Tas-Silġ. Satul a fost locuit și folosit ca port de fenicieni, cartaginezi și romani. Fiind invadat de corsarii musulmani, a fost părăsit. În timpul Marelui Atac (1565) marina otomană a ancorat în port, de unde trimiteau trupele marine pentru a ataca. După alungarea lor și ocuparea Maltei de Ordinul Sf. Ioan, zona înconjurătoare portului a fost fortificată, Bateria Ferretti și Fortul Sf. Lucian ,pe care le văzusem, făcând parte din acea structură de apărare. Portul satului a fost folosit de armata franceză (1798) și în Revolta Malteză de trupele aliate, britanice, napolitane și portugheze.

Sub britanici portul a fost folosit în special de pescari, mai ales cei din Żejtun. Trebuind să facă naveta până la port, începând cu anul 1846 și-au construit case, s-au mutat acolo și s-a reformat satul Marsaxlokk.

Azi lângă micul sat tradițional de pescari se află rezervoarele de combustibil și se înalță coșurile Centralei Electrice Delimara.

Populația aparținea de parohia din Żejtun . După ce Marchizul Rosalia Apap Viani Testaferrata a supraviețuit unei furtuni puternice pe mare (1890), a finanțat construirea Bisericii Maica Domnului din Pompei (Our Lady of Pompei Church), din 1897 devenită parohială.  Până în anii 1920 clădirea a fost modificată și extinsă.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial Golful Marsaxlokk a fost folosit ca bază a Fleet Air Arm. Pentru a apăra sediile terestre ale Marinei Regale, pe mare au fost ancorate navele cu avioane și pe țărm au amenajat un aerodrom. Golful a devenit foarte cunoscut după summit-ul de la Malta (1989), când la bordul unei nave ancorată acolo, s-au întâlnit conducătorii celor două mari puteri- Mihail Gorbaciov (Rusia) și George Bush (SUA).

Satul este vizitat în permanență de turiști, mai ales pentru piețele sale, cu sortimente variate de marfă și duminica Piața de Pește, amenajate de-a lungul malului. Pe lângă cumpărături, atracția principală sunt bărcile specifice luzzu, cu care se pot face excursii până la Delimara sau Birzebbuġa.

Bărcile kajjik au fost create în secolul XVII, prin transformarea celor care însoțeau galerele marinei Ordinului Sf. Ioan (caici). Erau de trei tipuri, unele cu o sursă de lumină care permitea pescuitul pe timp de noapte, altul pentru transportul de pasageri, altul folosit pentru a recupera cărbunele căzut pe fundul mării în timp ce era încărcat pe nave în Marele Port. Aveau un singur catarg cu o velă și erau manevrate cu vâsle. Începând cu 1920 bărcile au fost dotate cu motoare. Azi 70% din flota de pescuit malteză se află la Marsaxlokk.

În timp  unele bărci au fost vopsite în culori țipătoare, roșu, verde, galben, albastru, unele pictate cu elemente feniciene, altele având la provă ochii lui Osiris, zeița fertilității în Egiptul antic, numite azi bărcile luzzu.

Excursia în acea zonă luase sfârșit. Cum nu-mi place aglomerația, m-am grăbit spre stația de autobuz. Aveam de așteptat cam 30 minute până la sosirea lui, timp în care și stația s-a aglomerat. Autobuzul nu a oprit, fiind ocupat la maxim. Al doilea urma să sosească peste o oră, așa că m-am hotărât să iau un taxi. Întrebând, o localnică amabilă mi-a explicat în amănunt despre aplicația care se folosește pentru cursele de taximetru. Vă sfătui să vi-o instalați, dacă vizitați Malta. Norocul nu m-a ocolit nici de acea dată. Un șofer de taxi m-a luat fără ea.

Paola și Tarxien, Malta

Vizitând Malta, în acea zi îmi propusesem să mă transfer în preistorie. În zona de sud-est existau câteva localități în care s-au descoperit și restaurat câteva situri arheologice. Din Hamrun, unde eram cazată, m-am îndreptat spre Paola, unde se aflau un templu și un hipogeu. După cca. 20 minute cu autobuzul, am coborât în apropierea Centrului Islamic (Islamic Centre), un complex format din Moscheea Mariam Al-Batool, o școală, Centrul Cultural, un cimitir islamic, Grădina Mediteraneană, construit începând din 1978 și  inaugurat în 1982. 

În apropierea lui, zonă numită Ghajn Dwieli, în 1953 călugării capucini au construit o capelă. În timp devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu Biserica Sf. Anton de Padova (St. Antony of Padua Church), inaugurată în 1965.

În spatele ei se află ruinele unuia dintre cele trei temple megalitice păstrat până azi, Templul Kordin III, celelalte fiind distruse în Al Doilea Război Mondial. Deziluzie. Ruinele erau înconjurate cu gard de piatră și, chiar întrebând, nu am găsit cum aș fi putut intra.

De acolo m-am îndreptat spre centrul orașului, numit după fondatorul lui. Localitatea a fost înființată în 1626 de Marele Maestru Antoine de Paule, la acea vreme numită Casal Nuovo (Orașul Nou). Pentru a-l popula, cei care se mutau acolo au fost scutiți de plata datoriilor.

Fiind situat în apropierea mlaștinilor de la Marsa, multă populație s-a îmbolnăvit de malarie. Treptat Paola a fost părăsită, la începutul stăpânirii britanice ajungând aproape să fie depopulată.

Pentru a-l repopula, britanicii au acceptat inițiativa unui localnic, care a desecat mlaștinile, cu condiția ca terenurile respective să intre în proprietatea sa.

Imediat după formarea orașului, cu acordul Papei Urban VIII, Ordinul Sf. Ioan a construit prima biserică din Paola (1630), Biserica Sf. Ubaldesca. După ce Ordinul a părăsit Malta biserica a intrat în proprietatea statului. Sub britanici a devenit Biserică Parohială (1901-1929). Numărul populației crescând, în central orașului s-a construit o nouă biserică (1924-1967), care a preluat funcția de parohială, actuala Bazilică Cristos Rege (Basilica Christ the King Church).

La fațadă a fost creat un portic, mărginit de două șiruri a câte 6 coloane ionice, care susțin cornișa. A fost flancată de două turnuri-clopotniță înalte, terminate prin câte o cupolă, susținută de arcade, postate pe coloane ionice. 

Același tip de coloane au fost folosite și în interior, pentru a susține tavanul și cupolele.

În spatele altarului principal a fost postată statuia lui Cristos, în mărime naturală.

Pe laterale biserica a fost ornată cu tablouri și statui reprezentând personaje biblice și personalități religioase.

Au fost create altare secundare, în fiecare fiind postat un tablou reprezentând sfântul căruia îi este dedicat.

Deasupra ușii centrale s-a postat orga.

În anul 2020 biserica a fost ridicată la rangul de bazilică minoră.

Pe o străduță din apropiere se afla intrarea la Hypogeul Hal-Saflieni, azi în patrimoniul UNESCO, un fost templu creat în neolitic (3.800-2.500 î.e.n.), deasupra căruia, ulterior, s-au creat locuri de înmormântare. În sit au fost descoperite statuete, amulete, diverse obiecte, din acele perioade. Alt ghinion. Intrarea se făcea prin programare pe NET, cu multe luni în urmă. Degeaba am explicat că sunt doar o persoană, nu am putut intra.

M-am întors și am intrat în orașul Tarxien. Paola și Tarxien sunt situate unul în continuarea celuilalt, delimitate doar administrativ. Speram ca măcar templele neolitice, restaurate în Tarxien, să le pot vizita.

La o întretăiere de străzi am văzut Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Monument to Heroes of the Second World War), inaugurat în 1992.

De acolo, nici 5 minute de mers și am ajuns la Templele Tarxien (Tarxien temples). Altă dandana. Puteam să intru dacă plăteam biletul cu cardul, pe care nu-l aveam la mine. Totuși am avut noroc cu o persoană amabilă care m-a ajutat, de asemenea că nu erau mulți vizitatori și am putut să savurez imaginea de ansamblu.

Fostele temple au fost descoperite în 1913 când, arând terenul, fermierii au dat peste niște blocuri mari de piatră. Proprietarul terenului l-a contactat pe directorul Muzeului Național și în curând au început săpăturile arheologice. Până în 1920 au fost descoperite patru temple,  numeroasele artefacte și plăci decorate, azi etalate în Muzeul de Arheologie din Valletta. Săpăturile au fost oprite în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Postbelic reluate, în timp ruinele au fost restaurate și completate cu porțiuni noi, cum ar fi intrarea principală reconstruită în 1956. Lucrările au fost terminate în anul 2015. Pentru protecție, situl a fost îngrădit, acoperit cu un cort, apoi amenajat și deschis publicului spre vizitare.

Au fost datate din neoliticul târziu (3.600-2.500 î.e.n.). Deasupra lor s-au găsit urmele unui cimitir de incinerare din Epoca Bronzului. 2000 de ani mai târziu, în Epoca Romană, au fost acoperite și zona transformată în terenuri agricole, dotate cu canale de apă, cisterne și o parte ocupată cu clădiri de locuit.

Din Templul de Sud (aprox. 3.100 î.e.n.) s-au păstrat două încăperi semicirculare (abside), din fiecare pornind câte un pasaj central, înconjurate de pereții vechi, porțiuni situate puțin deasupra nivelului solului. În perioada construirii ultimului templu, Templul Central, pentru a se crea acces la el, una dintre abside a fost modificată. Pe lângă cele două abside, între pereții interiori ai templului se află și alte încăperi mici.

Templul de Est a fost construit în aceeași perioadă cu Templul de Sud, cu patru abside, în care s-au păstrat pereții și pavajul inițial. Se presupune că unul dintre pereți a fost spart în perioada construirii Templului Central. Arheologii l-au reconstruit în 1920.

În afara zidurilor se aflau câteva încăperi mici. Se presupune că erau legate de templu prin unele spații sau găuri din zid.

Templul Central (aprox. 3.000 î.e.n.) a fost construit cu 3 perechi de abside mari, cu un tâlp central care a păstrat nuanța roz, indicând că acolo se efectuau incinerări. Între ele s-a creat un pasaj central, flancat cu paravane, decorate cu 4 spirale. Pe ele, în interiorul încăperilor, se află câte un raft mic. Din construcțiile vechi, în absida centrală s-au păstrat o parte din ziduri și pavajul megalitice și în absida din est o parte dintr-un zid roman.

Între încăperi, o piatră trapeziodală indică locul fostei porți de intrare. Și în acest templu absidele au fost înconjurate cu încăperi mici.  

În partea de est, la distanță de cele trei temple, s-a descoperit și un templu mai mic, datat din 3.250 î.e.n.

Multe vestigii preistorice au fost găsite și în cimitirul de lângă sit.

În cimitir se află o biserică dedicată Învierii lui Cristos, din cauza locației, numită de localnici Biserica Sufletelor (Church of Our Souls).

În sfârșit am reușit să văd ceva din ce-mi propusesem. Urma să mă deplasez în regiunea de sud a Maltei, unde se aflau un sit arheologic și o peșteră. Până la autobuz am ales un drum care trecea pe lângă câteva biserici.

Biserica Sf. Bartolomeu (San Bert Apostol Church) a fost construită începând cu anul 1764. 

Existând niște neînțelegeri cu inchizitorul, construcția a stagnat și a fost terminată abia în 1776.

Capela Sf. Maria (St Mary Chapel), numită de maltezi Tar Rokna (de la colț), azi este lipită lateral de alte clădiri. A fost construită în perioada 1729-1737, cu două turnuri-clopotniță, între care a fost postată statuia Maicii Domnului (1909).

Am ajuns la Biserica Parohială Buna Vestire a Domnului Nostru (The Parish Church of the Annunciation of Our Lord), în apropierea căreia se afla stația de autobuz. Biserica a fost construită după înființarea parohiei (1592), pe locul a trei capele, în timp îndelungat.

Inițial s-a ridicat clădirea cu decorurile arhitecturale (1610-1627). Până în 1636 i s-au ridicat turnurile-clopotniță, apoi au fost create câte trei capele laterale, terminate în 1740. Până în 1782 fațada a fost modificată.

Altarul principal a fost schimbat cu unul din marmură (1779). În spatele lui s-a postat un tablou înfățișând Buna Vestire (1874).

Interiorul a fost modificat în urma Consiliului Vaticanului II (1959). Azi, pe lângă altarul principal, în biserică există 11 capele laterale, cu altarele lor și picturile reprezentând sfinții cărora au fost dedicate.

Citește și Birżebbuġa și Marsaxlokk, Malta

Orașul Mosta, Malta

Orașul Mosta este situat în centrul Maltei, în Evul Mediu fiind unul dintre cele opt cătune care ocupau zona.  Totuși monumente funerare megalitice (dolmene) și urmele sculptate în stâncă, descoperite în vecinătatea orașului, au demonstrat că a fost locuit din preistorie.

În secolul XVI Mosta a devenit satul principal, în 1575 fiind locuit de 580 de persoane. După ce Ordinul Sf. Ioan a ocupat insula, pentru apărare s-au construit mai multe fortificații, între care Liniile Victoria, cunoscute inițial ca Frontul de Nord-Vest, întinse pe 12 kilometri, care treceau în apropierea Mostei.  În anii 1800 s-au descoperit Catacombele Ta ‘Bistra, al doilea mai mare sistem de catacombe din Malta, după cel de la Rabat, dar au fost cercetate abia în 1933. Ulterior, în timpul amenajării unui nou drum, au fost acoperite.  

În oraș se află singura capelă din Malta care a fost dedicată Sfântului Silvestru, italianul născut la Roma, care și-a dedicat viața luptând împotriva ereziei și construind biserici, până la moartea sa, în 334 e.n. Silvestru l-a botezat pe Împăratul Constantin. Tot el a declarat ziua de duminică ca zi sfântă. Deoarece a fost primul care a purtat o „coroană”, devenită ulterior mitra purtată de papi, cardinali și episcopi, a fost numit și Sf. Silvestru Papa.

Capela Sf. Silvestru (St. Silvestru Chapel), azi situată în mijlocul Bulevardului Independenței din Mosta, a fost construită în 1664 de cavalerul Silvestri Fiteni. Fiind la marginea localității, lângă ea a amenajat și un șopron pentru trăsuri și cai, demolat în timpul amenajării bulevardului (1964). Pe marginile fațadei principale au fost creați doi pilaștri cu capiteluri dorice, pentru a susține cornișa cu frontonul triunghiular.

Deasupra ușii, situată pe Crucea Ordinului Sf. Ioan, a fost postată stema cavalerului Fiteni, stemă care se regăsește și în interior, sub tabloul din spatele altarului, care-l prezintă pe Sf. Silvestru îngenuncheat pe nori, însoțit de doi îngeri.

În porțiunea superioară a fațadei, lateral de ușă, s-au creat două nișe, azi ocupate de statuile Sf. Silvestru și Sf. Petru. Capela a funcționat până în 2007. Actual este folosită doar pentru slujbele de duminică și cele din sărbătorile religioase. 

De acolo m-am îndreptat spre piața din centrul Mostei, unde se află o biserică impresionantă, pe care neapărat trebuia să o văd. În secolul XVI în oraș exista Biserica Adormirea Maicii Domnului. După ce s-a înființat parohia din Mosta (1608), s-a construit o nouă biserică, numită uzual Ta’ Ziri  (1614).

În timp numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare și din 1833, în jurul ei, a început construirea unei noi biserici, lucrări la care, duminica și în timpul sărbătorilor legale, a participat și populația. În 1860, când biserica nouă a fost terminată, cea veche a fost demolată. În piața din fața ei se află un leu din fontă de culoarea bronzului, statuie adusă din Silema, după dezafectarea fântânii în care era situată. Leul stă pe un piedestal, pe care se pot vedea stemele orașului Mosta și a Maltei independente.  

Domul Mosta a fost creat în stil neoclasic, de formă rotundă, după care a fost numit și Rotonda Mosta , cu fațada principală orientată spre sud, flancată de două turnuri-clopotniță.

La fațadă a fost creat un portic, mărginit de două șiruri a câte 6 coloane ionice.

Pe peretele clădirii au fost create nișe decorate, în care s-au postat statuile Sfinților Bartholomeu, Iacob, Filip și Tadeu sau Iuda.

Clădirea are un diametru exterior de 55, 2 metri și interior de 39,6 metri. Intrându-se pe poarta principală, azi neaccesibilă, folosindu-se una laterală, peste multitudinea de scaune, în față, într-o absidă adâncă, se vede altarul principal.

Jur împrejur, pe tot diametrul bisericii, au fost create opt nișe, capele secundare, în partea superioară iluminate prin geamuri. Între ele au fost postate coloane cu capiteluri ionice, aurite

Ca toată biserica, nișele au fost decorate cu picturi și sculpturi.

Deasupra altarului și ușii principale au fost postate orgi.

În stânga altarului, lateral de șirul de scaune, se află amvonul din lemn sculptat, susținut de coloane dorice.

Biserica a fost acoperită cu o cupolă, creată doar prin suprapunerea pietrelor, a treia ca mărime din lume în acest sistem, în total biserica ajungând la 61 metri înălțime.

În cupolă, deasupra nișelor, înconjurat de zidul cu ferestre, a fost creat un coridor circular, protejat de un gard metalic.

Coridorul poate poate fi accesat dintr-o terasă exterioară, aflată la nivelul turnurilor, pe care am urcat și eu.

De acolo, printre decorațiile frontonului, am văzut panorama orașului.

Abia accesând coridorul mi-am dat seama de dimensiunile enorme ale bisericii.

Coborând, m-am îndreptat spre sacristia bisericii, o zonă amenajată ca un mic muzeu.

În bombardamentele din 1942, în timpul unei slujbe, când în biserică erau 300 de oameni,  o bombă de 50 kilograme a căzut pe cupola bisericii. Neexplodând, localnicii au considerat că a fost un miracol.

Bomba, dezamorsată, a fost aruncată în mare. O replică a ei, inscripționată „Miracolul bombei, 9 aprilie 1942”, a fost expusă, ca memorial, în biserică.

În anul 2018 Papa Francisc a ridicat biserica la rangul de bazilică.

Ieșirea din biserică de face prin cealaltă poartă laterală.

Pentru a ieși în portic, am străbătut un coridor ornat cu statui.

Dacă vizitarea orașului am început-o cu o capelă, urma să o termin cu alta, situată în Piața San Anard.

Din păcate, ca și celalaltă, Capela Sf. Abate Leonard (St. Leonard Abbati Chapel) era închisă. Tot ce am putut afla este că în prezent capela este îngrijită de un localnic și că își sărbătorește hramul la începutul lunii noiembrie.

Citește și Orașul Birkirkara, Malta