natură | Excursiile Monicăi

Din Sasca Montană, județul Caraș-Severin, la ieșirea spre satul Cărbunari am cotit la stânga urmând să străbat Cheile Șușarei din munții Locvei, itinerar marcat cu cruce albastră.

În perioada în care zona era sub ocupația Imperiului Austro-Ungar pe acest traseu a fost creată o cabană cu restaurant, amenajat un mic lac cu bărci, la care accesul se făcea pe un drum de trăsuri.

Pe lângă scopul turistic, zona era frecventată de bolnavii cu afecțiuni pulmonare și nervoase.

Am urmat o cărare care mergea paralel cu râul Șușara, un afluent al râului Nera.

La fel ca pe valea pârâului Bei, alt afluent al Nerei, pe albia Șușarei am văzut mici căderi de apă formate prin modelarea tufului calcaros, la rândul lui format din numeroase straturi de calcar depuse în decursul timpului.

Pe o porțiune cărarea s-a îndepărtat de apă trecând prin mijlocul pădurii dar și acolo, din loc în loc, mici șuvoaie de apă își croiau drum la vale.

Am trecut pe lângă niște ruine ale unor clădiri dezafectate.

Zidurile părăsite, îmbrăcate de verdeață, parcă așteptau, ca pe vremuri, să urce treptele cineva.

În unele locuri, datorită barajelor naturale și acumulărilor de travertin, apa forma mici bălți albăstrii.

Dintr-o dată cărarea s-a terminat într-o poieniță unde se afla Cabana Șușara. Deși bine întreținută nu părea folosită în scop turistic. Poate avea alte întrebuințări…

Pe lângă ea, urmând cărarea marcată, am traversat râul pe un podeț de lemn.

Dacă în zona „La Tunele” am depus un oarecare efort fizic, Cheile Șușarei le-am urmat într-o plimbare.

Susurul apei în pădurea deasă…

Trecând câte un podeț de lemn, privind micile cascade de-a lungul râului….

Urmând semnul, după aproximativ 1 oră am ajuns în dreptul unui ultim podeț de lemn.

Imediat după ce l-am trecut am ajuns la Cascada Șușara, o cădere de apă de la 15 metri înălțime, în două trepte, peste stâncile îmbrăcate în mușchi, care atingând solul forma un mic lăculeț din care apa curgea la vale pe sub podețul pe care-l trecusem.

Am rămas câteva minute pentru a asculta bolborositul apei în liniștea pădurii.

La întoarcere, înainte de a intra pe drumul principal spre comună, din nou am fost așteptată de un animăluț. Dacă la Cantonul „Valea Bei” m-am întreținut cu un câine, aici ne-am alintat, eu și o pisică.

Citește și Mânăstirea Țara Almăjului și Morile de apă Rudăria, județul Caraș-Severin

De la Cantonul Silvic „Valea Bei”, județul Caraș-Severin, ne-am întors la Podul Bei unde cu chin și vai s-a găsit un loc de parcare.

De acolo urma să ne despărțim, întorcându-ne la pensiune, amicii cu auto și eu străbătând o distanță de 5 kilometri, pe un traseu nu foarte dificil, pentru a vedea „La Tunele”.

Era vorba de 7 tunele săpate în stâncă de localnicii din Sasca Română, în perioada ocupației otomane, pentru a ajunge mai rapid la morile din Potoc și a facilita drumul oștilor. De la pod am urcat pe o cărare care se îndrepta spre munți.

În acea zonă se aflau trei tunele de dimensiuni diferite.

Se aflau la distanță mică unul de celălalt.

Fiind aproape de Podul Bei și aici era plin de vizitatori.

Pentru a străbate tunelele înguste a trebuit să se țină cont de „legea muntelui”, lăsând pe cei care urcau să treacă primii.

Cărarea dintre tunele era mărginită cu un zid format din pietrele săpate.

În continuare poteca urca până la alte două tunele alăturate, de înălțimea unui pitic.

Pentru a le traversa trebuia să mergi aplecat.

În lateral, printr-o deschizătură în piatră, ca o fereastră, am văzut superbii munți împăduriți.

După ce am trecut prin cele 5 tunele am coborât versantul plin de grohotiș.

Am urmat cărarea prin inima pădurii urmărind traseul însemnat cu bandă roșie.

În vale râul Nera curgea domol. Îndepărtându-mă de mulțimea care a preferat să vadă doar tunelele aflate lângă Podul Bei, aici eram doar eu în liniștea naturii înconjurătoare.

Într-o plimbare de-a lungul râului auzeam doar susurul apei, foșnetul frunzelor și ciripitul păsărelelor.

A urmat un urcuș până la o înălțime de aproximativ 15 metri deasupra Nerei.

Săpat în stânca masivă se afla Tunelul Mare, lung de 40 metri.

Pentru a-l străbate a fost nevoie să folosesc lanterna pe care întotdeauna, în cazul excursiilor la munte, o am la mine.

De acolo am coborât muntele până la ultimul tunel. Eram mulțumită. Dacă la început aveam senzația că în loc să mă împletesc cu natura și să-mi imaginez acea muncă drastică depusă pentru construirea tunelelor, voi avea de ascultat doar părinți grijulii certând copiii, am avut norocul ca în ultima porțiune să mi se îndeplinească voia.

De la ultimul tunel am coborât prin pădure și am trecut o porțiune prevăzută cu cabluri de susținere de care, nefiind perioadă ploioasă, nu am avut nevoie.