Orașul Râșnov este situat în partea de est a județului Brașov, la poalele masivului Postăvaru, pe cursul râului Ghimbășel. Așezarea a existat încă de pe vremea cucerii romane, la 4 kilometri nord-vest de oraș arheologii descoperind ruinele Castrului Roman Cumidava (150 e.n.). În decursul timpului, fiind localizată pe drumul ce lega Țara Bârsei de Pasul Bran, a fost atacată de turci și tătari.
Pentru apărare, în secolul XIII Cavalerii Teutoni au construit în zonă câteva fortificații din lemn, distruse de atacurile mongole, pe locul cărora în secolul XIV s-au ridicat cetăți, între care și Cetatea Râșnov, datată din 1335, an în care năvălirea tătarilor a pustiit zona, rămânând intacte doar cetățile Râșnov și cea de pe dealul Tâmpa din Brașov.
Localitatea, locuită de români ortodocși, a fost prima dată atestată documentar din 1331, cu numele Rosnou. Încă din secolul XIII în sat exista Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, clădire din piatră, cu o singură navă, altarul și nava mică ale bisericii actuale. În 1384, cu ajutorul Domnitorului Țării Românești Radu Basarab I,biserica a fost extinsă. Distrusă în timp, a fost refăcută (1500) și interiorul a fost ornat cu picturi în frescă. Azi o parte restaurate, prezintă scene din viața lui Isus, Maica Domnului, cei patru evangheliști, sfinți, etc.
În 1773 i s-a adăugat pronaosul și turnul clopotniță. Forma actuală a primit-o în prima parte a secolului XIX . Spre sfârșitul secolului a fost abandonată și a început să se ruineze. În 1925 a fost transformată în capelă pentru garnizoana militară Râșnov. Postbelic, pe dealul din partea sudică, s-a creat un cimitir, în care a fost postat Monumentul Eroilor.
În secolul XIII Țara Bârsei a fost colonizată cu sași. La începutul secolului XIV sașii din Râșnov au ridicat actuala Biserică Evanghelică Lutherană „Sf. Maria”, inițial biserică catolică, pictată în interior cu scene și personaje religioase (sec. XIV-XV). În secolul XVI majoritatea sașilor au trecut la lutheranism și biserica a fost transformată Altarele laterale, tot ce prezenta sfinți , au fost înlăturate și pictura murală a fost acoperită. În perioada 1773-1775 biserica a fost transformată în stil baroc, când i s-a creat și actualul altar. Fiind distrusă de incendii (1802, 1838), a fost reparată și restaurată. După reformă frescele, deteriorate, au fost scoase la iveală, azi o parte din ele restaurate.
Din 1427 Râșnov a primit dreptul de a ține târguri. Treptat s-au înființat breslele, cele mai importante fiind ale sticlarilor, lemnarilor și țesătorilor. În anii 1599-1600 târgul a fost ocupat de Mihai Viteazul, împreună cu familia și trupele armate, care se pregăteau de o nouă bătălie, cea de la Guraslău. Cetatea însă nu a putut fi cucerită. În timpul Revoluției condusă de Tudor Vladimirescu (1821) la Râșnov s-au refugiat cca. 300 de persoane din țara Românească.
Cetatea Râșnov fiind în curs de renovare și restaurare (2022), deci neputând-o vizita, m-am hotărât să merg la Peștera Valea Cetății, situată pe povârnișul vestic al masivului Postăvaru, în apropierea orașului. După aproximativ 3 kilometri, pe șoseaua spre Poiana Brașov, am parcat, m-am îmbrăcat adecvat, în peșteră fiind 9-10 grade Celsius și am urcat pe un drum forestier, care străbătea pădurea.
După vreo 10 minute am ajuns la căsuța de la intrarea în peșteră, unde am plătit un preț modic și am așteptat formarea grupului.
Peștera a fost descoperită în 1949, mai precis intrarea în ea, în urma unei explozii, provocată de aerul în exces, acumulat prin sedimentare. Intrarea a fost desfundată și peștera, numită Fundata, a fost explorată.
Inițial galeriile peșterii erau umplute cu apă care, prin corodare, le-a lărgit. Apa curgând liber, a erodat și pereții verticali.
În anul 2011 a fost parțial amenajată și deschisă spre vizitare, care durează cca. 30 minute.
Inițial se parcurge galeria principală, de 958 metri lungime.
La capătul ei se intră în Sala Mare, întinsă pe aproximativ 2.500 metri pătrați, cu înălțime peste 20 metri.
În ea se găsesc numeroase stalactite și stalagmite, de mărimi diferite, una dintre ele de 2 metri înălțime.
Pereții peșterii, în mare parte, sunt acoperiți cu scurgeri de calcit.
Restul galeriilor, care pleacă din sală în diferite direcții, nu pot fi vizitate, fiind infiltrate cu apă.
Cantiatea de apă variază în funcție de sezon. I se adaugă și cea acumulată prin condensarea aerului, în contact cu pereții.
Acustica peșterii fiind foarte bună, Filarmonica din Brașov organizează ocazional concerte.
În regiunea de sud-est a Maltei, lângă orașul Birżebbuġa, se află Peștera Ghar Dalam (Ghar Dalam cave), în care s-au descoperit cele mai vechi dovezi a prezenței umane în Malta, cu aproximativ 7.400 de ani vechime. A fost prima dată explorată în 1865. În decursul timpului s-au efectuat mai multe săpături, descoperindu-se că este un tub freatic, cu cca. 144 metri adâncime. A fost deschisă publicului în 1933, putându-se vizita doar 50 de metri din ea.
Peștera s-a format prin eroziunea unui râu care curgea în zonă. Este formată din șase straturi suprapuse. În stratul de la suprafață, de cca. 74 cm, s-au descoperit ceramică, silex, unelte, oase umane și oase de animale domestice, oi, capre, bovine, până în 1912 peștera fiind folosită și ca țarc de animale.
Sub el, un strat calcaros subțire (cca. 0,6 cm), acoperă așa numitul strat de cerb (cca. 175 cm), deoarece acolo s-au descoperit predominant oase ale cerbului pitic, derivate din cerbul roșu, dispărut în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, oase de urs brun, vulpe roșie, lup, lebede mari, broaște țestoase gigantic.
Al patrulea strat, (cca. 35 cm) este format din pietre mici și mai mari, indicând că râul care a format peștera avea un curs rapid. În stratul cinci (cca. 120 cm), cel mai vechi, s-au găsit oase de hipopotam, elefant pitic și cătin gigant, specii de mult dispărute. În cel mai profund strat (cca. 125 cm), de argilă, s-au găsit doar impresiuni de vegetație. Se presupune că în acele vremuri insula era legată de continental Europa.
În Al Doilea Război Mondial peștera a fost folosită de Royal Air Force ca depozit de combustibil, cu care se aprovizionau aerodromurile din zonă. Pentru protecție, zona era înconjurată cu gard de sârmă ghimpată.
În clădirea administrativă se află un muzeu în care sunt etalate numeroase oase de animale și umane descoperite în peșteră.
Au fost aduse și oase aparținând altor specii de animale, pentru studierea lor de către cercetătorii celor din peșteră.
În 1980 cele mai importante relicve, patru colți de elefanți pitici și craniul unui copil neolitic, au fost furate din muzeu.
Vis a vis de peșteră, pe o creastă flancată de două văi, se află Complexul arheologic Ta’ Kaċċatura (The archaeological complex of Ta’ Kaċċatura), care a fost achiziționat de autorități de la proprietar (1881) pentru a asigura conservarea ruinelor descoperite acolo, perioadă în care, probabil, a fost înconjurat cu un zid de protecție. Și azi este înconjurat de proprietăți private, astfel nu poate fi vizitat.
Complexul cuprinde o fostă Vilă Romană (Roman Villa) și câteva cisterne subterane, folosite din perioadele punică și romană. Era o clădire agricolă cu camerele principale construite în jurul unei curți centrale, peristil. Se presupune că era etajată deoarece au fost descoperite urmele unei scări care cobora spre curte. Era deservită de câteva cisterne de apă, cea mai mare situată pe un deal deasupra vilei, având dimensiunile 10×10 metri și adâncimea de 4 metri. În capătul vestic al vilei s-au descoperit resturi de teascuri, cuve tăiate în stâncă, canale, jgheaburi și lângă vilă o greutate mare folosită pentru ridicarea unei prese, ceea ce demonstrează că era folosită la producerea uleiului de măsline, activitatea principală în zonă.
Un alt sit arheologic preistoric, Borġ in-Nadur, este situat pe un deal deasupra orașului. În el au fost descoperite urmele unui templu megalitic (cca. 2.000 î.e.n.), și ale unui sat din Epoca bronzului, înconjurat cu un zid de apărare, situate deasupra templului. Nici pe acesta nu puteam să-l văd, vizitarea se făcea doar în grupuri, prin programare anterioară.
De la peșteră până în oraș am parcurs în jur de 1 kilometru. De pe marginea șoselei, în depărtare, am văzut așa numitul The Pillbox, construit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în cadrul sistemului de fortificații din zonă (1939-1940). Era o fortificație interioară, dotată cu tunuri, servită de 6 soldați.
Birżebbuġa este un oraș și port la Marea Mediterană, în Golful Sf. Gheorghe. Numele tradus în limba română înseamnă „fântână de măsline”.
Este foarte vizitat de turiști pentru plajele sale, pentru scufundări, sau plimbări cu ambarcațiuni mici.
Pentru a vedea și alte fortificații, cei aproximativ 2,5 kilometri, dintre Birżebbuġa și Marsaxlokk, i-am parcurs pe jos. Am trecut pe lângă două capele construite în secolul XIX, azi în proprietate privată.
Capela Sf. Iosif (St. Joseph Chapel), construită în 1871
Capela Maica Domnului Ajutorul Creștinilor (Church of Our Lady Help of Christians), construită în 1839
Urmând o stradă paralelă cu marea am ajuns la marginea orașului, în satul Qajjenza, unde se află Bateria Ferretti (Ferretti Battery) numită după cavalerul Ordinului Sf. Ioan Francesco Maria Ferretti, cel care a finanțat construcția (1715 și 1716), o baterie de artilerie în cadrul fortificațiilor realizate în jurul coastelor Insulelor Malteze, pentru apărarea Portului Marsaxlokk, care cuprindeau 6 baterii, Fortul Sf Lucian, două turnuri mici-Turnurile De Redin, patru reduțe și trei întărituri. Era formată din două blocuri legate în V, porțiune unde se afla intrarea principală, înconjurate de o platformă semicirculară, cu un parapet, prevăzut cu locuri pentru muschete. Între ele a fost săpat în stâncă un șanț. În anul 1770 a fost dotată cu 4 tunuri, jumătate din capacitatea sa, cărora li s-au adăugat încă două în 1785.
Bateria a funcționat până în secolul XIX, apoi a fost transformată în reședință de vară și loc de ancorare al bărcilor. În timp a suferit diverse modificări. Parapetul a fost demolat, șanțul umplut cu apă și în jurul bateriei s-a construit un dig. Apoi o parte a parapetului a fost refăcută. Azi, păstrând mult din forma inițială, funcționează ca Restaurantul Ferretti.
În zona dintre cele două orașe se află o parte a terminalului de containere din Malta Freeport.
În depărtare am văzut Fortul Sf. Lucian (San Lucian Fort), cunoscut și ca Fort Rohan, pe lângă care urma să trec. A fost construit de Ordinul Sf. Ioan (1610-1611), ca al doilea turn de pază din sistemului de fortificații care urma să înconjure coastele insulelor Maltei.
Era un turn poligonal, bastionat, cu o mică capelă în care se afla o pictură reprezentându-l pe Sf. Lucian, mutată în 1799 la Biserica din Tarxien. A fost dotat cu 6 tunuri, cărora li s-a adăugat o baterie de artilerie (1715). În anii 1790 a fost transformat în fort, înconjurat de un șanț, numit după după al 70-lea Mare Maestru Emmanuel de Rohan-Polduc, Fortul Rohan. În timpul blocadei franceze (1798-1800), când Ordinul a părăsit Malta, a fost folosit ca bază de aprovizionare a britanicilor, aliații maltezilor.
Sub protectoratul britanic fortul a fost extins, când în partea dinspre mare s-au construit trei cazemate și transformat în fortăreață, dotată cu tunuri mari. După 1885 nu a mai fost folosit decât în Al Doilea Război Mondial, când Royal Air Force și-a depozitat acolo bombele și posteblic, pentru o perioadă de timp, ca închisoare. Din 1964 a intrat în administrarea guvernului, apoi a Universității din Malta, departamentul de Biologie și din 1988, a fost dat Ministerului Agriculturii și Pescuitului pentru a găzdui Centrul Național de Acvacultură, azi Centrul de Cercetare pentru Acvacultură din Malta.
În zona satului Marsaxlokk au fost descoperite templele antice de la Tas-Silġ. Satul a fost locuit și folosit ca port de fenicieni, cartaginezi și romani. Fiind invadat de corsarii musulmani, a fost părăsit. În timpul Marelui Atac (1565) marina otomană a ancorat în port, de unde trimiteau trupele marine pentru a ataca. După alungarea lor și ocuparea Maltei de Ordinul Sf. Ioan, zona înconjurătoare portului a fost fortificată, Bateria Ferretti și Fortul Sf. Lucian ,pe care le văzusem, făcând parte din acea structură de apărare. Portul satului a fost folosit de armata franceză (1798) și în Revolta Malteză de trupele aliate, britanice, napolitane și portugheze.
Sub britanici portul a fost folosit în special de pescari, mai ales cei din Żejtun. Trebuind să facă naveta până la port, începând cu anul 1846 și-au construit case, s-au mutat acolo și s-a reformat satul Marsaxlokk.
Azi lângă micul sat tradițional de pescari se află rezervoarele de combustibil și se înalță coșurile Centralei Electrice Delimara.
Populația aparținea de parohia din Żejtun . După ce Marchizul Rosalia Apap Viani Testaferrata a supraviețuit unei furtuni puternice pe mare (1890), a finanțat construirea Bisericii Maica Domnului din Pompei (Our Lady of Pompei Church), din 1897 devenită parohială. Până în anii 1920 clădirea a fost modificată și extinsă.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial Golful Marsaxlokk a fost folosit ca bază a Fleet Air Arm. Pentru a apăra sediile terestre ale Marinei Regale, pe mare au fost ancorate navele cu avioane și pe țărm au amenajat un aerodrom. Golful a devenit foarte cunoscut după summit-ul de la Malta (1989), când la bordul unei nave ancorată acolo, s-au întâlnit conducătorii celor două mari puteri- Mihail Gorbaciov (Rusia) și George Bush (SUA).
Satul este vizitat în permanență de turiști, mai ales pentru piețele sale, cu sortimente variate de marfă și duminica Piața de Pește, amenajate de-a lungul malului. Pe lângă cumpărături, atracția principală sunt bărcile specifice luzzu, cu care se pot face excursii până la Delimara sau Birzebbuġa.
Bărcile kajjik au fost create în secolul XVII, prin transformarea celor care însoțeau galerele marinei Ordinului Sf. Ioan (caici). Erau de trei tipuri, unele cu o sursă de lumină care permitea pescuitul pe timp de noapte, altul pentru transportul de pasageri, altul folosit pentru a recupera cărbunele căzut pe fundul mării în timp ce era încărcat pe nave în Marele Port. Aveau un singur catarg cu o velă și erau manevrate cu vâsle. Începând cu 1920 bărcile au fost dotate cu motoare. Azi 70% din flota de pescuit malteză se află la Marsaxlokk.
În timp unele bărci au fost vopsite în culori țipătoare, roșu, verde, galben, albastru, unele pictate cu elemente feniciene, altele având la provă ochii lui Osiris, zeița fertilității în Egiptul antic, numite azi bărcile luzzu.
Excursia în acea zonă luase sfârșit. Cum nu-mi place aglomerația, m-am grăbit spre stația de autobuz. Aveam de așteptat cam 30 minute până la sosirea lui, timp în care și stația s-a aglomerat. Autobuzul nu a oprit, fiind ocupat la maxim. Al doilea urma să sosească peste o oră, așa că m-am hotărât să iau un taxi. Întrebând, o localnică amabilă mi-a explicat în amănunt despre aplicația care se folosește pentru cursele de taximetru. Vă sfătui să vi-o instalați, dacă vizitați Malta. Norocul nu m-a ocolit nici de acea dată. Un șofer de taxi m-a luat fără ea.
După ce am vizitat partea istorică a stațiunii Băile Herculane, ne-am gândit să parcurgem un traseu montan pe care și Împărăteasa Sissi îl parcurgea de multe ori, însoțită doar de o doamnă de onoare și o călăuză. De lângă Hotelul Roman am urmat o cărare și după 5 minute am ajuns în dreptul unui șir de scări. În capătul lor, printr-o poartă metalică deschisă, se intră în Peștera Hoților sau Grota Haiducilor.
Peștera, situată la o altitudine de 186 metri, săpată în versantul drept al văii Cernei, este locul unde săpăturile arheologice au scos la iveală unelte cioplite vechi din paleoliticul mijlociu (12.000-35.000 î.e.n.), nivele de locuire din neolitic, sedimente aparținând Culturii Coțofeni (2.800-2.500 î.e.n.), obiecte din epoca bronzului, fierului, din timpul dacilor și romanilor, până în evul mediu și epoca modernă, în ultima peștera fiind asociată cu lotrii bănățeni, după care a primit numele.
Cert este că romanii au cunoscut-o deoarece stațiunea creată, Ad Aquas Herculi Sacras ad Mediam (Centrul Hercule cu apă sacră), se afla în apropierea ei.
De asemenea în peșteră au fost găsite oase de urs de cavernă, este „locuită” de trei specii de crustacee și miriapode și o colonie de lilieci, pe care eu nu i-am întâlnit.
Încă din secolul XIX a început să fie vizitată, fapt atestat de cea mai veche, dintre multele iscălituri de pe pereți, care datează din 1820. Între ele au fost descoperite semnăturile unor personalități ca P. Ghica (1836), N. Golescu (1848) și poveștile din bătrâni afirmă că ar fi existat chiar semnătura Împărătesei Sissi. Probabil că au existat și alte somități care au vizitat-o și s-au semnat dar, în decursul timpului, semnăturile noi le-au acoperit pe cele vechi.
Prima relatare despre ea spune că în 1778 un preot a găsit în grotă piese de harnașament și șei de cai de diferite tipuri și prima descriere a fost făcută în cartea lui Griselini (1780). Un secol mai târziu au început cercetările științifice. La Băile Herculane a avut loc a XVI-a întrunire a medicilor și naturaliștilor Imperiului Austro-Ungar în care s-au dezbătut cercetările efectuate de doctorului, geolog, M. Munk (1872). Datorită descoperirilor sale, peștera a fost declarată rezervație arheologică.
În peștera fosilă, cu o lungime de 143 metri, temperatura variază între 9-15 grade. Este străbătută de curenți de aer care se produc între cele trei deschideri ale sale și în lunile de vară umiditatea este crescută.
Deschiderile comunică între ele prin trei galerii de 2-4 metri înălțime, două iluminate natural.
A treia, galeria cu gururi, care uneori se umplu cu apă de infiltrație, este total obscură.
Una dintre galeriile iluminate, galeria cu săpături, se deschide într-o sală mare, înaltă până la 13 metri. Pentru protejarea săpăturilor arheologice galeria este mărginită de o balustradă metalică.
De la peșteră am continuat drumul prin pădure, ghidându-ne după semnele de pe copaci.
Poteca lină, în serpentine lungi, a fost foarte ușor de străbătut.
Îmi imaginam că în vremea împărătesei poteca nu era așa de bătătorită ca azi și vestimentația epocii o îngreuna. Dar, iubind zona atât de mult, străbătea codrii însoțită doar de cele două personaje.
Studiind diversele forme de viață, nederanjate de nimeni, nu mi-am dat seama când am ajuns pe vârful Ciorici.
La altitudinea de 390 metri se află Foișorul Ciorici, construit la comemorarea a 130 de ani de la sosirea Împărătesei Sissi în stațiune, în amintirea drumețiilor dese pe care aceasta le făcea în acea zonă.
Foișorul, loc de relaxare și un minunat punct de belvedere, este situat pe marginea unei prăpăstii, de unde se poate admira panorama munților Cernei și Mehedinți.
Fiind marcată de frumusețea peisajului, împărăteasa l-a descris în numeroase versuri.
De la foișor am coborât, prin pădure, pe o potecă îngustă și după nici 10 minute am ajuns la Grota cu aburi care, ieșind din interiorul muntelui, scoteau un sunet continuu, pe care l-am auzit apropiindu-ne.
Intrarea în grotă, o despicătură verticală în munte, este situată la o oarecare înălțime. Sub ea se află o porțiune verzuie, creată de mușchii depuși, cărora le priește atmosfera umedă.
Ne-am cățărat și am pătruns în grota destul de voluminoasă.
Printr-o îngustare verticală, ea se termină în versantul muntelui.
Am părăsit grota și pentru a continua itinerarul a trebuit să ne întoarcem la Foișorul Ciorici. De acolo, din nou prin pădure, unde m-a fascinat multitudinea de ciuperci crescute mai ales pe copacii dezrădăcinați și căzuți în diferite poziții.
Urmărind poteca, care de data asta cobora puțin, în 5 minute am ajuns la Foișorul Galben care a fost construit pe Piscul Jubiliar ca refugiu și loc de popas. Piscul a fost numit așa în amintirea întâlnirii, la Băile Herculane, între Împăratului Franz Josef, regii României și Serbiei, pentru a sărbători inaugurarea canalului Porțile de Fier (1896). Cu acea ocazie, pe pisc și pe Platoul Coronini, au fost aprinse focuri de artificii.
Am urmat aceeași potecă până la un versant stâncos, de aproximativ 30 metri înălțime, la baza căruia curgea un mic pârâu. În secolul XIX, explorând zona muntoasă din apropierea stațiunii, doctorul M. Munk a descoperit că din acea stâncă ieșea un firicel de apă.
Izvorul lui Munk a fost colectat într-un rezervor (1901) și apa a fost folosită pentru instalația de ventilare din Băile Imperiale Austriece, acționarea hidraulică a ascensorului din Pavilionul nr. 6 și alimentare fântânilor arteziene din parcul central. Nu mi-am dat seama dacă azi mai este folosită la ceva. Apa ieșea printr-o țeavă și forma un mic pârâu care curgea la vale.
Am ocolit versantul și am început coborârea prin pădurea care, pe alocuri, nu mai avea copaci, doar un covor de frunze moarte și crengi uscate.
Am ajuns într-un loc unde indicatoarele se încrucișau arătând diferite direcții. Lângă el, o masă cu bănci de lemn aștepta trecătorii.
Până la acea oră, explorând stațiunea și urcând muntele, nu mâncasem nimic. Masa și băncile, parcă puse pentru noi, ne-au fost „restaurantul”.
Am ales să ne îndreptăm spre Platoul Coronini. Drumul cobora accentuat prin pădure.
Nu îmi dădusem seama cât am urcat și cât ocolisem stațiunea până când, prin rărișul copacilor, am văzut acoperișurile caselor, dintre care se înălțau hotelurile, mici culori în zare.
Apropiindu-ne de platou, de fapt ne apropiam de „civilizație”.
Plăcile metalice găsite în cale, unele cu numele unor foste locații care deserveau populația, în primul rând mi-au amintit de declinul stațiunii. Apoi m-au enervat. După mine PĂDUREA nu este un coș de gunoi !
Ieșind din pădure, pe un drum mărginit de case am ajuns la artera asfaltată.
Dacă existau case, existau și tomberoanele arhipline, cu gunoiul ocupând și mare parte a zonei care le înconjura.
De la imaginile jalnice mi-am întors privirea spre întinderea vastă a Platoului Coronini, înconjurat de munți. În depărtare se înălța releul stațiunii și în altă direcție o troiță.
Dezamăgite de „creațiile” omului din zonă, ne-am întors în pădure și am urmat o cărare spre un alt foișor.
Era ultimul obiectiv înainte de a ne întoarce în stațiune.
După aproximativ 15-20 de minute am ajuns la Foișorul Verde, plasat pe o ridicătură stâncoasă, la marginea prăpastiei.
Nedorind să părăsim superba zonă, am „tras de timp” savurând imaginea masivului Domogled și a stațiunii în care, vrând, nevrând, trebuia să ne întoarcem.
Coborârea a fost pe o pantă mai mare, la care trebuia să fim atente să nu alunecăm, însă tot nu puteam să-mi dezlipesc privirea de la ciudățeniile create de natură (sau create de imaginația mea ?).
Cărarea s-a terminat în dreptul unui foișor situat în spatele unei clădiri.
De acolo, pe strada care urma râul Cerna, ne-am îndreptat spre cazarea noastră, Vila Oltenia.
Din Carașova, județul Caraș-Severin, am parcurs 14 kilometri, mare parte neasfaltați, prin munții Aninei din Parcul Național Semenic-Cheile Carașului, pentru a vizita una dintre peșterile aflate în zonă, Peștera Comarnic.
După ce am parcat într-un loc lateral de marginea drumului, pe jos, de-a lungul văii Comarnic, m-am îndreptat spre Cantonul Silvic Comarnic.
Acolo m-am întâlnit cu două familii dezamăgite că peștera era închisă. Au avut noroc că m-au întâlnit. Fusesem prevăzătoare și încă de acasă îmi programasem telefonic ora de vizitare. După 10 minute a sosit și ghidul care urma să ne conducă.
Peștera a fost menționată pentru prima dată în anul 1912 dar abia între 1933-1939 a fost studiată mai amănunțit. A fost formată de apele pârâului Ponicova care și-a schimbat cursul o dată cu adâncirea văilor Carașului și Comarnic. Trecând în subteran el a format mai multe goluri și peșterile Ramonei și Popovăț pe care părăsindu-le a format mici avene și în final peștera Comarnic situată la 101 metri înălțime.
Peștera are două căi de acces, una în partea de de sud-vest și una în partea de nord, pe unde urma să intrăm și noi. Pentru a nu fi vandalizate ambele au fost închise cu câte o poartă de fier. După ce am urcat o porțiune amenajată cu trepte am ajuns în dreptul porții.
Ne-am îmbrăcat corespunzător temperaturii din interior, care se menține constantă între 7-10 grade Celsius, ghidul ne-a împărțit căști de protecție prevăzute cu lanterne și am intrat în „împărăția subterană”. După ce am trecut prin deschizătura porții, o crăpătură înaltă de 2,5 metri și lată de 1 metru, am coborât brusc câțiva metri și m-a izbit un val de aer rece.
Din lungimea estimată la 6203 metri până azi au fost explorați doar 5229 metri din care amenajați turistic doar 1750. În decursul timpului apa s-a retras lăsând uscat un nivel superior prin care urma să trec și eu. Restul galeriilor create în timp (90%) se află la nivelul inferior și o parte din ele pot fi explorate doar de către specialiști. Restul nu sunt accesibile.
După coborâre am intrat în Sala Mică, mărginită de blocuri de piatră mari, fără alt formațiuni.
În continuare am urmat un fel de tunel pe pereții căruia, mici, „sfioase”, mi s-au arătat diverse formațiuni formate de apa care în timp a săpat în munte.
A urmat o porțiune îngustă pe care străbătând-o am avut senzația că voi pătrunde tot mai adânc, în altă lume, necunoscută nouă.
Apoi pe pereți au apărut, creând diverse modele, zone cu aragonit.
Mineralul a fost numit după Francois Arago care în 1811 l-a descoperit. Alți savanți consideră că numele provine de la zona Aragon, în minele căreia a fost găsit.
Aragonitul ia naștere prin oxidare și este un mineral cu duritate scăzută.
În continuare ghidul ne-a arătat două formațiuni mai mari, sferice, sub forma unor nuci de cocos, numite Nuca Mare și Nuca Mică.
Am trecut „ghemuit” prin galeria piticilor.
Dintr-o dată, într-un spațiu mai larg, numit Calvarul Mic, am văzut etalat un schelet. Era vorba de Ursul de peșteră (Usrsus spelaeus) care a trăit în perioada ultimei glaciațiuni. În Europa a apărut în urmă cu 300.000 de ani și a dispărut în urmă cu 15.000 de ani. Specimenul de urs era înalt de 1,7 metri, femelele mai mici și cântărea aproximativ 1 tonă. Puii erau fătați în perioadele de hibernare în peșteră.
Apoi am urcat printr-o galerie îngustă, întunecată. La un moment dat ghidul ne-a rugat să stingem lanternele. Se făcuse o beznă de nepătruns.
Și a început povestea. În urmă cu ceva ani în peștera, care atunci nu era închisă cu porți, 2 turiști s-au rătăcit prin galeriile ei. Terminându-se și bateriile lanternelor au stat în întuneric 3 zile până când au fost descoperiți. Ascultându-l, stând în întuneric, am intrat în pielea personajelor și m-am cutremurat.
În continuare au început să apară formațiuni tot mai multe și mai interesante numite după forma pe care o aveau- Lămâia, Ciupercile, Gemenii, Altarul, Masa Tăcerii, etc.
Columna
Meduza
Ciorchinele de banane
Ghidul ne-a arătat câteva stalagmite, de forme diferite, care împreună au fost numite Albă ca Zăpada și cei 7 pitici, situate în „Sala piticilor”.
Mutulică
Albă ca Zăpada
Rușinosul
Castelul Albei ca Zăpada
De acolo am urcat din nou printr-un culoar îngust, pe bolovani neregulați și alunecoși.
Am coborât în Sala Zebrelor, numită după intercalațiile de silex înnegrit de pe tavanul albicios care creau imaginea unei piei de zebră. Altele semănau cu coastele unui dinozaur.
În sfârșit am ajuns în Sala Mare în care se găsea o multitudine de formațiuni.
Gura rechinului
Tavanul era plin de stalactite conice, de tip „macaroană”, în diverse nuanțe cromatice, draperii, lame, etc.
Stalactitele sunt formate de apa care traversează calcarele din roci. O parte din picătura de apă rămâne pe tavan, cealaltă jumătate cade pe podea. Prin ruperea picăturii se degajă CO2 și se formează un inel din carbonat de calciu. Cu fiecare picătură inelul se mărește și îngroașă, formațiunea crește în lungime și în timp poate ajunge la câțiva metri lungime, așa numita stalactită „macaroană”.
În timp, la unele dintre ele canalul se înfundă cu calcar sau impurități, apa îl perforează creând alte canale pentru a ieși. Prelingându-se, depune la exterior calcit care în timp îngroașă macaroana, mai mult la bază. Ea primește formă conică cu vârful în jos, așa numită stalactită „conică”.
Aceste două tipuri de stalactite sunt cele mai frecvente.
Și în Sala Mare în unele zone pereții aveau porțiuni cu aragonit.
Pentru a putea fotografia cea mai grandioasă formațiune, Orga Mare, am primit ajutorul tuturor vizitatorilor care și-au îndreptat lanternele spre ea.
Ghidul ne-a arătat un conglomerat de stalactite și stalagmite numit Cămila. Poate voi o depistați ?
De acolo nu am mai putut înainta deoarece galeriile și sălile următoare erau inundate așa că am făcut cale întoarsă. În total vizitarea peșterii a durat aproximativ 2 ore.
Pe drum ghidul ne-a povestit legenda peșterii în care se spune că aici, pe vremuri, era un loc în care haiducii se adăposteau și care a primit numele după aceștia (comarnic=umbrar pentru ciobani sau haiduci).
Fiind trădați, pentru a nu fi prinși de poteră, au adunat bogățiile păstrate acolo și au fugit prin 5 ieșiri secrete din cele 7 ale peșterii. Obiectele rămase în urma lor s-ar fi pietrificat și unele formațiuni le poartă azi numele.
Peștera Ghețarul de la Vârtop este situată în nord-vestul județului Alba, în Parcul Natural Apuseni. Pentru a ajunge la ea de la Gârda de Sus se urmează un drum neasfaltat care trece prin Gârda Seacă apoi în cătunul Casa de Piatră. De acolo se continuă pe jos, după indicatoarele aflate în zonă, la început pe un drum forestier apoi un urcuș prin pădure de aproximativ 45 minute pentru cei neantrenați.
Deși cunoscută de localnici, Peștera Ghețarul de la Vârtop a fost menționată pentru prima dată în lucrările științifice abia în 1955. Doi ani mai târziu a fost declarată monument al naturii, când intrarea a fost închisă cu o poartă pentru a nu putea fi accesată decât de cei din domeniu. În peșteră a fost depistată cea mai veche urmă a omului de Neanderthal din România.
Începând din anul 2010 peștera a fost deschisă publicului. A fost „amenajată” în sensul că nu se poate intra decât cu un ghid autorizat căruia i-am semnat o declarație pe proprie răspundere contra accidentelor și am plătit biletul de intrare. Ghidul ne-a împărțit lanterne și cam asta a fost toată amenajarea, ceea ce într-un fel mă bucura. Peștera, nu prea cunoscută, a rămas neatinsă de unii turiști vandali.
În interior temperatura se menține de aproximativ 10 grade așa că ne-am echipat mai gros și am intrat prin portalul înalt de 5 metri și lat de 15 metri.
Apoi am coborât prin grohotișul lunecos și am urmat niște coridoare foarte înguste.
Deja se vedeau urme de gheață pe pereți. Din păcate pozele mele, neavând un aparat foarte sofisticat și folosind doar lanternele, au ieșit, mă rog…așa cum au ieșit. Imaginile mi-au rămas întipărite în memorie.
Am intrat în Sala Ghețarului, sală lungă de 70 metri unde se afla un bloc de gheață de aproximativ 1.600 metri cubi cu diferite forme. Deoarece se formează din apa provenită prin topirea zăpezii care intră prin crăpăturile tavanului peșterii, în funcție de anotimp avea altă înfățișare, cel mai spectaculoase putând fi văzute în lunile martie-aprilie.
De acolo printr-o galerie foarte joasă și îngustă am trecut în Sala Domului pe tavanul căreia se aflau mai multe formațiuni ca niște franjuri (draperii).
A urmat Sala Minunilor în care am văzut numeroase stalactite și stalagmite, gururi, etc.
Printre formațiunile aflate acolo, având grijă să nu le atingem, am urcat spre ultima sală.
În Sala Mare, lungă de 100 metri, se aflau cele mai multe formațiuni din peșteră, formate prin depunere calcitică- stalagmite, stalactite, coloane, coralite, baldachine, draperii, etc.
Înfrigurată, dar foarte mulțumită de cele văzute, am părăsit peștera și pe același drum m-am întors la mașină.
Ne-am îndreptat spre localitatea Gârda din județul Alba pentru a vedea Peștera „Ghețarul de la Scărișoara”, cel mai mare ghețar subteran din sud-estul Europei, protejat încă din 1933. Aceasta se afla la aproximativ 16 km de localitate, în Parcul Natural Apuseni.
De la Gârda am rulat de-a lungul văii Gârda Seacă până în cătunul Ghețari, unde am lăsat mașina și am continuat drumul pe jos.
Prima mențiune despre existența acestui ghețar a fost găsită într-un document semnat de Împărăteasa Maria Tereza în care se permitea tăierea de copaci pentru repararea scărilor de lemn pe care se făcea accesul la ghețar. Ca locație turistică e menționată în diferite cărți, prima dată în 1847, apoi 1863 când peștera a fost topografiată de Adolf Schidl. Renumitul speolog Emil Racoviță a fost cel care a făcut primele cercetări științifice ale peșterii, publicate în 1927.
Ghețarul a fost explorat prima dată abia în 1947, ulterior între anii 1963-1968, 1982-1992. El face parte din sistemul carstic Ocoale-Ghețar-Dobrești. În freatic, porțiunea superioară s-a surpat și apele Văii Ocoale au coborât în subteran. Porțiunea rămasă uscată, în timpul glaciațiunilor s-a umplut cu gheață, prin avenul prăbușit. În perioadele în care temperatura crește gheața de la suprafață și de la baza ghețarului se topește iar în perioadele de îngheț se depune alt strat. S-a estimat că gheața de la bază are aproximativ 4.000 de ani.
După ce am plătit biletele de intrare și ne-am îmbrăcat gros, în peșteră fiind o temperatură de 0,5 grade Celsius vara, iarna -20 grade Celsius, când nu prea este vizitată, am așteptat, împreună cu ghidul, să se adune grupul. Intrarea s-a făcut prin gura avenului, o deschizătură în pădure, largă de 60 de metri.
Am coborât pe scări metalice ce acopereau o potecă îngustă săpată în stâncă. O parte din pereți era acoperită de floră variată. Vizita urma să dureze 45 de minute.
Urmând traseul pereților avenului, a urmat o porțiune cu scări din lemn. Toată coborârea s-a făcut la 48 metri, adâncimea avenului. De fapt adâncimea totală e peșterii este de 105 metri.
Peștera, o încăpere unică de 700 m, a fost teoretic împărțită în mai multe săli. Scările duceau în Sala Mare, un portal de peșteră înalt de 24 metri și lat de 17 metri. În interior era interzisă fotografierea cu blitz.
Podeaua sălii era din gheață, de fapt fața superioară a blocului ce formează mijlocul peșterii. Blocul se întinde pe 3.000 metri pătrați. Ne-am deplasat deasupra gheții pe o „potecă” din lemne care, după o buclă, se întorcea paralel cu prima.
În această peșteră gheața nu s-a format ca în majoritatea altor peșteri, prin tasarea zăpezii pe fundul avenului, ci datorită ventilației speciale, prin doi curenți de sens opus. Iarna, aerul rece și cu densitate mai mare, de la exterior, pătrunde la interior și aerul cald iese la exterior. Vara, aerul din interior, mai greu, nu se poate ridica și menține zăpada și gheața.
Fauna este foarte săracă. În gheață a fost descoperit un schelet de capră neagră conservat aproape complet.
Ne-am îndreptat spre partea numită Biserica, ultima care făcea parte din traseul turistic, restul peșterii fiind rezervație științifică. Cuprindea numeroase stalactite și stalagmite din gheață, unele permanente, altele care își schimbau forma în funcție de anotimp, topindu-se vara și refăcându-se iarna. Zona era limitată de un gard din sârmă înalt pentru a opri accesul vizitatorilor. În trecut, când peștera nu era amenajată în scop turistic, ghețarul a fost alterat de persoane care s-au aciuat în peșteră, au înnoptat, aprins focuri și lăsat în urma lor gunoaie.
Timpul alocat a trecut foarte repede așa că ne-am întors la scările de lemn.
O ultimă privire spre înaltul cerului ce se vedea la capătul de sus al avenului și am urcat cu atenție, pentru a nu aluneca, tălpile noastre fiind umede.
Am părăsit zona ghețarului și, după ce am trecut porțiunea de pădure, am reintrat în cătun.
O ultimă întâlnire și la drum, spre alte locuri minunate.
Peștera Punkva se află pe teritoriul Cehiei în apropiere de orașul Brno. În Carstul Moraviei s-au descoperit peste 1.000 de peșteri între care și peștera Punkva în 1909 și explorată ulterior în 1933.
Am parcat aproape de locul amenajat lângă intrarea în peșteră. Cei aflați în drumeție prin munți puteau ajunge acolo și cu titicarul.
Casa de bilete, un mic loc cu suveniruri, o cafenea, se aflau într-o clădire situată parcă făcând parte din munte. În fața ei erau amplasate băncuțe pentru cei care-și așteptau rândul, intrarea făcându-se în grupuri de 40 de persoane.
Vizitarea peșterii dura o oră. La început am străbătut un gen de potecă. Fotografiatul era liber în peșteră dar iluminarea nu prea permitea aceasta. Am trecut printre stalactite și stalagmite de dimensiuni și forme diferite. Unele arătau ca niște franjuri, altele se postau sub formă de coloane.
Pereții erau plini de formațiuni care ne duceau cu gândul la evantaie, bureți, lilieci, pânze de păianjen, etc. De fapt cele mai frumoase au primit și denumiri după aspectul lor.
Astfel, o stalactită foarte ascuțită, „Acul”, se afla deasupra unei stalagmite ce urca spre ea, între ele fiind un mic spațiu care, însă, nu se vor uni, ele încetându-și activitatea de creștere. Erau denumite „Romeo și Julieta”.
Am trecut printre aglomerările de calcar, alte și alte stalactite și stalagmite, care ne furau privirea.
Unele dintre ele erau luminate creându-se un efect de basm.
Am ajuns la locul unde uscatul se termina. Ne așteptau 3 bărci cu care am străbătut 450 m din partea subterană a râului Punkva. Galeriile fiind foarte înguste trebuia să avem grijă să nu ne lovim de pereții laterali și tavan. Era foarte întuneric, doar în câte un loc străbătea lumina prin crăpături ale muntelui.
Ne-am oprit și am debarcat, împreună cu barcagiul, în întuneric. Ne-a explicat că zona era luminată, doar pentru scurt timp, de către dânșii, pentru a nu se deteriora formațiunile existente acolo.
Am continuat drumul cu barca, în liniștea în care se auzea doar sunetul lopeților, până la un loc amenajat sub forma unei mici terase cu gard. În fața noastră se vedea, luminat natural, peretele muntelui pe care creșteau muchi și la baza lui un mic lăculeț.
În sus se conturau formele copacilor pe fundalul cerului.
Era Prăpastia Macocha sau Cheile Macocha, o dolină de aproximativ 138 m, care s-a prăbușit și a format acea gaură de suprafață,. S-a estimat că era cea mai adâncă din Europa Centrală.
Circula și o legendă care spunea că „macocha”, adică „mama vitregă”, a încercat să-și omoare fiul vitreg aruncându-l în prăpastie. Sătenii l-au ajutat și, pentru a o pedepsi, au aruncat-o pe ea.
O ultimă privire, barca cu barcagiul, un scurt tunel și vizita s-a încheiat.
Nu am putut pleca fără să am o amintire cu barcagiul, acel bătrân cu surâsul pe buze, căruia se vedea clar că-i plăcea munca sa.
Peștera cu Cristale Farcu se află în munții Pădurea Craiului, în apropierea comunei Roșia din județul Bihor. Inițial, după 1950, aici s-a deschis un punct de lucru minier în care se exploata bauxita. În 1987, în urma lucrărilor la o galerie, s-a descoperit în subteran o cavitate, lungă de 265 m, tapetată cu minerale cristalizate de calcit. Un mm de cristal crește în 20 de ani astfel s-a determinat că este mai veche de 300.000 ani. Din păcate, în deruta care a urmat, aceasta a fost vandalizată de mineri. Din acest motiv a fost închisă mina, ceea ce a dus la sărăcirea zonei prin lipsa locurilor de muncă. În anul 2012 a fost amenajată și deschisă publicului. Se pot vizita 200 m de galerie de mină și 100 m de galerie de peșteră care se termină cu un blacon amenajat, de unde se văd în toată splendoarea cristalele.
Am înnoptat în localitatea Lazuri, comuna Roșia. De aici am parcurs 3 km până în parcarea situată în apropierea intrării în peșteră. Ajungând prea devreme am urcat pe traseul tematic „Descoperă Valea Roșia” care începea lângă parcare. În liniștea dimineții am străbătut o potecă ce urca pe dealul Farcu de unde am văzut o panoramă superbă. Singura ființă pe care am întâlnit-o a fost un cal care își lua micul dejun pe pășunea comunală.
Poteca trecea prin pădure până la Stanu Cârnului, und era amenajat un balcon, din care am privit panorama Văii Lazurilor. Ne-am întors după indicatoare și am ajuns la lentila de bauxită.
De aici am coborât și în 10 min. am ajuns la punctul de plecare.
Lângă intrare era construită o căsuță de lemn, pe post de casă de bilete, în care se vindeau suveniruri. Din nou m-a mirat taxa mică de 15 lei/persoană. Pe platoul din fața intrării se afla un cărucior minier așezat pe șine, amintire a muncii în subteran. Ne-am echipat cu haine mai groase, temperatura în interior fiind de 7 grade.
Casca de protecție obligatorie și am intrat printr-o galerie de mină întunecoasă. Am ajuns într-un perimetru în care era amenajat un mic muzeu al mineritului. Erau etalate căști de protecție, lămpi de carbid, un manechin îmbrăcat în echipamentul de lucru al minerilor, care demonstra metoda de forare. În această zonă am văzut și galerii înclinate, prevăzute cu șine metalice, pe care se transportau cărucioarele cu minereu.
De aici am coborât pe niște scări metalice, prin galeria de peșteră, până la balconul amenajat.
Nu îmi puteam dezlipi privirile și nu îmi venea să cred că ceea ce vedeam era real. Am fost în mai multe peșteri dar aici era ceva foarte rar de întâlnit.
Vizita a fost foarte scurtă, de aproximativ 30 min. Din acest motiv am ieșit tristă dar, nu a durat mult, pentru că lângă mașină mă aștepta un superb și prietenos patruped.
Ne-am întors prin Lazuri până la șoseaua principală. Am urmat indicatoarele și, după 43 km, am ajuns la Șuncuiuș. De aici am parcurs 2 km pe un drum ce urma matca râului Crișul Repede. Am parcat pe un platou larg amenajat pentru campare.
Doream să vizităm Peștera Unguru Mare sau Peștera de la Bolhac. Peștera este situată pe malul stâng al Crișului Repede. Nu prezintă formațiuni deosebite ci impresionează prin grandoarea și istoricul ei. A fost menționată prima dată în 1921, de către E. Bokor.
Din cei 800 m lungime doar 400 m au fost amenajați și deschiși publicului în 1999. Din aceștia doar 200 m sunt electrificați.
Am plătit intrarea și am așteptat să se adune grupul cu care urma să intrăm. Prezența unui ghid era obligatorie peștera fiind rezervație naturală. Am trecut râul pe un pod lung de metal până la intrarea în peșteră, un portal de 33 m lățime și 22 m înălțime.
Am intrat pe o potecă și am ajuns într-o galerie spațioasă în care au locuit oamenii preistorici. În zona portalului au fost descoperite obiecte din piatră și os, fragmente de vase ceramice din neolitic. Se pare că peștera a fost locuită până în sec. VI înainte de Cristos.
Podeaua galeriei era aproape orizontală și am văzut un curs de apă lăptos. Ghida ne-a spus despre prezența unui mineral rar, crisit, care îi dă apei această culoare.
Am cotit la stânga și am ajuns într-o sală, punctul terminus pentru noi, la capătul căreia, dintr-un sifon pornește cursul de apă spre ieșire. În ultima galerie a fost descoperită o necropolă în care arheologii au scos la iveală resturi de schelete umane, vase ceramice și unelte din epoca bronzului iar, ca o raritate, o mărgea de chihlimbar, de origine baltică, care atestă schimburile comerciale din acea perioadă.
Despre peșteră circulă și legende. Una spune că denumirea ei vine de la o familie, Unguru, care era proprietara acestei zone. Ea avea doi fii cărora li s-a împărțit averea și anume, celui mare, terenul de sus, unde se află peștera Unguru Mare și celui mic, terenul de jos, unde se află peștera Unguru Mic. În acea vreme se pare că peșterile comunicau între ele, astăzi nu mai comunică.
Altă legendă spune că în peșteră oamenii se opreau ca la un han unguresc, legau prietenii și făceau negoț, de unde denumirea de Unguru Mare.
În peșteră trăiește o colonie mare de lilieci. Spre dezamăgirea noastră aceștia lipseau. Ghida ne-a explicat că era perioada în care migrau în pădurile din vecinătate.
Am ieșit și ne-am îndreptat spre mașină. Pe versantul abrupt al muntelui, pe partea cealaltă a râului, am văzut un grup de copii luând lecții de alpinism.
La 8 km depărtare am ajuns în localitatea Vadu Crișului. Am parcat la ieșirea din localitate, lângă Sala de sport. Am traversat Crișul Repede peste un pod, accesibil din 2014 și ne-am îndreptat spre Peștera Vadu Crișului și cascada Vadu Crișului.
După indicatoare am urmat o potecă care inițial a trecut prin pădure. A urmat un urcuș, nu foarte abrupt, pe o potecă îngustă, care avea într-o parte muntele abrupt și într-o parte pădurea, prin care se vedea râul, aproape de care am ajuns în unele porțiuni. Pe partea cu muntele erau puse din loc în loc lanțuri ajutătoare.
Când am ajuns în dreptul unui versant abrupt, notat cu Fisura Clepsidrelor, am avut senzația că eram parte din munte.
După 45 minute am ajuns la căsuțele care se aflau în fața intrării în peșteră. Din păcate aceasta era închisă datorită unei pene de curent electric ce nu se putea remedia pe loc. Făcusem 2,5 km, începea să se înnoreze, eram dezamăgite. Lângă peșteră se afla Cascada Vadu Crișului. Am coborât o porțiune abruptă sperând să nu înceapă ploaia înainte de a ajunge. Cascada ni s-a arătat imediat în toată splendoarea ei. O cădere naturală de apă, de 9 m înălțime, care se varsă într-un bazin de calcar săpat de apă. Cascada s-a format din apa care iese din peșteră. În 1995 ambele, peștera și cascada, au fost declarate rezervație naturală.
A început să răpăie puternic. O ploaie care nu știam cât va dura, fiind între munți. Am traversat în fugă un pod peste Crișul Repede și ne-am adăpostit în halta de cale ferată Peștera. Nu puteam aștepta un tren, deoarece cele care opreau aici circulau foarte rar. Ploaia s-a oprit și, fiind ude rău, am hotărât să ne întoarcem în Vadu Crișului urmând calea ferată. După 40 minute de sărituri pe terasament am ajuns la un tunel în care ne-am oprit să ne odihnim puțin.
A mai urmat aproximativ 1 km și am ajuns la mașină. A început iar să plouă astfel am încheiat ziua cazându-ne la o pensiune din apropiere.
Într-o vară am hotărât să petrecem concediul în natură. Am plecat din Arad prin județul Bihor, să vedem câteva peșteri. După o oră de am ajuns în orașul Salonta unde ne-am oprit în centru, lângă Parcul Central, aproape de Primăria Salonta.
La un capăt al parcului se afla o porțiune cu statui între care am remarcat-o pe cea a lui Bocskai Istvan, principele Transilvaniei și bustul lui Avram Iancu. Tot aici am vizitat și Biserica Reformată.
În cealaltă parte a parcului am văzut Turnul Ciunt. În el este amenajat Muzeul memorial „Arany Janos” încă din anul 1899, azi numit după poetul și prozatorul maghiar, născut la Salonta în 1817, care alături de Petofi Sandor a participat la Revoluția din 1848. A fost membru al Adunării Naționale. În muzeu am văzut o parte din obiectele personale ale poetului care au fost donate orașului de către fiul său.
Nu departe se află Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” construită în anii 1931-1932.
După 25 de kilometri am ajuns în Băile Tinca, stațiune cu ape minerale cu care se tratează afecțiuni ale tubului digestiv, aparatului renal, de nutriție, reumatologice și ginecologice. Zăcământul de ape minerale a fost descoperit prin forare în 1884. În 1968 băile au devenit stațiune balneoclimaterică permanentă. Apele au proprietăți asemănătoare cu ale apelor minerale de la Vichy, Franța. Am văzut izvoarele amenajate, numerotate în funcție de apa pe care o conțineau și clădirile în care erau băile cu ape termale.
Ieșind din băi ne-am oprit să ne răcorim și noi cu apă minerală de la un izvor ce se afla pe marginea drumului.
După 42 km am ajuns în Beiuș, oraș situat în regiunea Crișana, pe malul drept al râului Crișul Negru și străbătut de un afluent al acestuia, Valea Nimăiești, care îl împarte în două părți. E înconjurat de munții Apuseni, Codru Moma, Bihor, Vlădeasa și Pădurea Craiului. Ca oraș a existat înainte de anul 1241 apărând în scripte ca fiind pustiit de invaziile tătarilor între anii 1241-1246. Am oprit în centrul orașului lângă parcul central, „Parcul cu gresie”, în care se aflau statui ale unor personalități ale orașului și Monumentul „Martirii Ioan Viordaș și Nicolae Bolcaș”.
În centrul orașului am văzut Biserica română unită „Sf. Dumitru” edificată la sfârșitul sec. XVIII.
Am urcat pe deal, printr-un cimitir, până la Biserica Ortodoxă din Deal „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”. A fost construită între anii 1784-1790 fiind finanțată de negustorii greci și români. Nu am putut intra fiind încuiată. Nu ne-a părut rău de acel urcuș pentru că am putut vedea panorama orașului.
Pentru ziua respectivă ne propusesem să vedem două peșteri astfel am pornit spre prima. Drumul a fost neașteptat de bun, asfaltat ca nou, dar foarte aglomerat. Peștera Urșilor se află în localitatea Chișcău, comuna Pietroasa, la 25 km de Beiuș. A fost descoperită în 1975 prin dinamitările făcute la o carieră de marmură. S-au descoperit fosile ale ursului de cavernă vechi de peste 15.000 de ani, de unde și denumirea peșterii. Timp de 5 ani a fost amenajată și, în 1980, a fost deschisă pentru vizitare. Peștera are lungimea de 1,5 km, e formată din 2 galerii, una superioară, 488 m, ce poate fi vizitată și una inferioară, rezervație științifică.
Am parcat într-o zonă amenajată cu căsuțe de lemn destinate comerțului cu obiecte artizanale, suveniruri, produse apicole etc. De aici am urcat niște trepte, pe versantul dealului în care s-a format peștera, până la un pavilion în care am cumpărat biletele de intrare, spre mirarea noastră cu doar 20 lei bucata. Intrarea se face în grupuri organizate, cu ghid, din 30 în 30 min. și vizionarea peșterii durează cam tot atâta timp. În interior este o temperatură constantă de +10 grade. Am așteptat pe terasă ora la care era planificată intrarea. Se puteau consuma diverse dintr-un bar amenajat în clădire.
Partea vizitabilă a peșterii este formată din 3 galerii: Galeria Oaselor, Galeria Emil Racoviță și Galeria Lumânărilor și 4 săli: Sala Oaselor, Sala Spaghetelor, Sala Lumânărilor și Sala Emil Racoviță. Unele formațiuni au primit denumiri după forma asemănătoare ca: Draperiile din Galeria Urșilor, Căsuța Piticilor, Lacul cu Nuferi, Sfatul Bătrânilor.
Am intrat prin Galeria Urșilor unde, chiar lângă poteca pe care mergeam, am văzut o mulțime de oase ale urșilor preistorici. În scop turistic a fost asamblat și un schelet întreg expus într-o parte a peșterii. În peșteră au fost identificate peste 1500 oase între care 100 cranii de urs, 120 de culcușuri, unele mai mari, în care se presupune că ursoaicele dădeau naștere puilor.
Am trecut prin Galeria Emil Racoviță în care am văzut formațiuni de stalactite și stalagmite impresionante.
Urcând și coborând printre forme bizare, lacuri mici, am trecut prin Sala Spaghetelor în galeria Lumânărilor. În cea din urmă s-a găsit un schelet aproape întreg de capră sălbatică, astfel s-a demonstrat că peștera era locuită și de alte vietăți.
Formațiunile văzute ne-au amuțit. Erau „spaghete” coborâte din tavan, „păduri” de stalactite și stalagmite.
Aceasta era și cea din urmă galerie și turul s-a terminat. Ne-am întors la Beiuș și am urmat o altă rută, prin Remetea, la Peștera Meziad, în total 55 km. Peștera se află în extremitatea sud-estică a munților Pădurea Craiului. Inițial, în 1859, a fost studiată de un explorator vienez care a cartografiat 1150 m. În 1921 Institutul Român de Speologie (primul din lume) sub îndrumarea lui Emil Racoviță a preluat cercetarea peșterii. Pe parcursul timpului s-au făcut săpături, cartografieri și în 1992 s-a ajuns la dimensiunile actuale de 6292 m din care 1038 se pot vizita. A devenit obiectiv turistic de la începutul anilor 1900. La început a fost amenajată cu scări și lămpi de carbid, apoi cu lanterne electrice, din anul 2012 au fost montate balustrade și o rețea de iluminare. Temperatura în peșteră este constantă de +10-12 grade.
Am parcat într-o zonă amenajată în acest scop și am continuat pe un drum forestier bun. Am avut o surpriză grozavă ! Ne-a întâmpinat o căprioară despre care am aflat ulterior că era îngrijită de paznicii intrării în peșteră și devenise mascota turiștilor.
Am urcat scările până într-un loc amenajat în care am cumpărat biletele de intrare și unde se găseau suveniruri. O surpriză și mai mare decât la Peștera Urșilor. Biletul a costat 10 lei. M-am gândit cum se pot întreține peșterile din asemenea sume modice, cu un aflux modest de turiști și fonduri mici…
Vizitarea durează aproximativ 40 min. Am intrat printr-o gaură mare săpată în stâncă, am urmat traseul mergând pe scări metalice prevăzute cu balustrade și iluminate. Totuși era întuneric peștera fiind enormă.
De la ghid am aflat denumirile porțiunilor de peșteră prin care treceam: Sala Mare, Galeria Tulnicului, Galeria Dracului, Galeria Turnurilor, Sala Piramidei, Sala Liliecilor. În jurul nostru am văzut stalagmite și stalactite gigante.
Știam că în peșteră locuiesc într-o colonie mulți lilieci condițiile fiind prielnice. Am aflat că nu aveam ocazia să îi vedem.
Ne-am îndreptat spre ieșire unde, ca fundal, ni se înfățișa ziua însorită de afară.
Am continuat drumul trecând prin comuna Roșia spre satul Lazuri unde ne-am cazat la o pensiune de vis, Pensiunea Dorel Codoban. Clădirea modernă, cu toate utilitățile, este plasată într-un peisaj mirific.
Până spre seară am colindat ulițele comunei aducându-ne aminte de trecutul nu prea îndepărtat în care se treceau punți de lemn, se foloseau căruțe pentru transport, se adunau lemne pentru iarnă, etc. Chiar și animalele erau liniștite în ziua fierbinte de vară.
Am privit asfințitul visând la ce ne va aduce următoarea zi.
Slovenia are peste 10.000 de peșteri din care 25 sunt vizitabile, peștera Postojna fiind cea mai cunoscută turiștilor. Se întinde pe aproximativ 21 km având numeroase pasaje și galerii. 3,7 km se vizitează mergând cu un trenuleț și 5 km pe jos. Este singura peșteră din lume în care accesul se face cu trenulețul. În 1857, cu ocazia vizitei familiei regale, s-au montat primele șine, pe 2,2 km lungime. Pe șine s-au montat șarete împinse de ghizi, iluminarea făcându-se cu torțe, lumânări și lămpi cu ulei. În 1924 s-au introdus locomotivele cu aburi care „inundau” peștera cu fum. În 1964 s-a electrficat și s-au introdus locomotivele electrice. Aici se află și cel mai vechi oficiu poștal subteran din lume, amenajat în 1899.
Peștera s-a format în calcarul din apa mării în urmă cu 70 milioane de ani. Este impresionantă prin stalactitele și stalagmitele numeroase, de diverse culori și foarte bine conservate.
Am lăsat mașina în parcarea foarte întinsă, având norocul să nu fie atât de plină ca de obicei. Știind că temperatura în peșteră este constantă, de 10 grade Celsius, ne-am îmbrăcat mai gros. Am înaintat prin parcul de la poalele muntelui, am urcat niște scări, am trecut pe lângă clădirile amenajate în scop hotelier, restaurant, magazine de suveniruri și am ajuns aproape de intrarea în peșteră.
După cumpărarea biletelor, am intrat în componența unui grup, cu care am intrat, împreună cu ghidul vorbitor de limba aleasă. Ne-am urcat în trenuleț, cu care am făcut 15 min., prin galeriile înguste, întunecoase, din Peștera Veche, descoperită în 1818. Pereții erau plini de „țurțuri”, uneori trebuind să avem grijă pentru a nu ne lovi.
Am coborât și împreună cu ghidul am străbătuto parte din peșteră pe jos. Fiind interzis fotografiatul cu blitz multe dintre pozele făcute au ieșit mișcate sau întunecoase.
Pentru început am urcat pe niște trepte alunecoase în Sala Muntelui Mare, munte ce s-a format prin prăbușirea unor blocuri de piatră.
Traversând Podul Rusesc, construit de prizonierii ruși în cel de Al Doilea Război Mondial, am ajuns în Peșterile Frumoase și anume Sala Spaghetelor, Sala Roșie și Sala Albă, care au denumirile date după forma și culoarea formațiunilor ce se găsesc pe acel teritoriu de peșteră.
Am văzut o stalagmită de un alb pur, lucioasă. Ghidul ne-a explicat că se numește Diamantul, are 5 m înălțime, culoarea și luciul se datorează faptului că apa se scurge încontinuu și formează un sediment de calcit pur. Diamantul este simbolul peșterii.
Ne apropiam de sfârșitul vizitei.
Am ajuns în cea mai mare sală a peșterii, Sala Congreselor și Sala Concertelor. Are 40 m înălțime și este atât de spațioasă încât au loc din când în când evenimente muzicale. Este atât de mare încât găzduiește și un mini magazin de suveniruri.
De aici, pe jos, printr-un culoar amenajat, am ieșit din peșteră, după o oră și jumătate fix. La soare era mult mai bine dar înăuntru era mult, mult mai frumos. Spre parcare am trecut pe un pod din lemn, pe lângă o moară de apă amenajată pe răul Pivka, râu care a modelat în timp peștera.
Postojna este una dintre cele mai frumoase peșteri pe care le-am vizitat până acum.
Traversând Podul Rusesc, construit de prizonierii ruși în cel de Al Doilea Război Mondial, am ajuns în Peșterile Frumoase și anume Sala Spaghetelor, Sala Roșie și Sala Albă, care au denumirile date după forma și culoarea formațiunilor ce se găsesc pe acel teritoriu de peșteră.
Excursiile Monicăi 