Dragomirești, oraș din anul 2004, este situat în județul Maramureș. Este străbătut de 2 râuri, Iza și Baicu. Pe drumul principal se află principalele clădiri administrative, școala, spitalul, biserici, magazine și un muzeu.

Biserica greco-catolică „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, reînființată în anul 1990

Am vizitat Muzeul Țărăncii Române. Am intrat pe poarta din lemn sculptat cu motive tradiționale maramureșene.

În curte am văzut un șir de statui sculptate în lemn, lângă ele, protejate, unelte vechi cu care se torcea lâna și se țeseau covoare.

Lângă prispa casei se afla un trunchi de copac pe care atârnau oale. Numărul oalelor arăta cât de înstărită era familia respectivă, iar culoarea oalei din vârful copacului, dacă era roșie, că exista în familie o fată de măritat.

În muzeu este amenajată o cameră în care sunt expuse costume populare, covoare țesute în casă, obiecte folosite în viața de zi cu zi, zestrea pe care o dădeau fetelor la căsătorie, etc.

Pe un perete sunt expuse măști confecționate din blănuri, piele, pânză, coarne, mărgele, etc., cu figuri hilare, triste sau grotești. Sunt folosite în mini spectacolele de teatru naiv,  cu ocazia Crăciunului și a  Anului Nou, când se colindă din casă în casă. În zonă se spune că, de Crăciun, „se merge cu Viflaimul”.

Am trecut printr-un culoar de verdeață, apoi peste râul Iza. Pe deal am văzut că oamenii se ocupau, ca și în trecut, de adunatul fânului.

La invitația unei bătrâne, am intrat, curioase să vedem dacă păstra obiceiurile vechi sau și-a modernizat casa. Într-o ordine desăvârșită erau etalate toate „comorile” strânse de o viață. Ni s-a părut chiar mai frumos decât în muzeu.

Ne-a făcut fericite îmbrăcându-ne în portul popular.

Rătăcind pe străduțele orașului am văzut Biserica ortodoxă „Sfinții Români”. Este așezată pe o vatră veche unde a funcționat „Biserica Orantarilor”. În 1903 un număr mic de familii a trecut de la catolicism la ortodoxism și s-a sfințit o capelă, într-o casă de lemn. În 1907 autoritățile maghiare au recunoscut-o ca fiind parohie ortodoxă. Ruinându-se în timp, deoarece nu s-au mai ținut slujbe, în 2008 a fost demolată și construită o nouă biserică din lemn.

Am părăsit Dragomireștiul cu concluzia că demografic se înscria în denumirea de oraș, că ne aflam în acest secol puternic industrializat, dar, acolo, s-au păstrat tradițiile, îmbinate cu noul.

Pe traseul Moisei, Săcel, Dealu Ștefăniței, Romuli, Fiad, Telciu, după 50 km am ajuns în localitatea Coșbuc din județul Bistrița-Năsăud, unde, pe strada principală, se află Casa Memorială și Muzeul George Coșbuc. Inițial comuna Hordou, a luat numele poetul după moartea acestuia. Muzeul este casa în care s-a născut și copilărit poetul împreună cu părinții, cei 13 frați și bunicul său. În 1922, la 4 ani după moartea poetului, s-a pus pe zidul casei, de către un grup de profesori și studenți la medicină din Cluj, prima placă comemorativă.  Casa a rămas în proprietatea familiei până în anul 1954 când a fost cumpărată de către statul roman.  Grupul de redactori de la revista „Luceafărul” din Sibiu  au transformat-o în primul muzeu de literatură din țară. Am rămas dezamăgite deoarece muzeul era închis. Am putut intra doar în curte, unde era amenajat un spațiu cu unelte vechi țărănești.

Am deviat puțin din drum până la Runcu Salvei pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. (1757)

De aici, după 51 km parcurși în mai mult de oră, drumul trecând prin munți, am ajuns la Dej, unde am făcut un foarte scurt popas.

Judecătoria Dej

Am trecut prin Gherla spre Cluj- Napoca.

Ne-a atras atenția un indicator spre localitatea Bonțida din județul Cluj, la doar câțiva kilometri de drumul principal,  unde se află un castel. Trebuia să vedem dacă erau doar ruine sau s-a păstrat ceva intact.

Castelul Banffy a fost cunoscut ca „Versailles-ul Transilvaniei”. Inițial, proprietarii moșiei, familia Banffy, au construit în secolele XV-XVI un conac , în forma literei „L”, l-au fortificat cu ziduri, 4 turnuri circulare și un turn înalt de pază la poarta de intrare, devenind castel. A fost avariat între anii 1704-1711, în timpul războiului de independență condus de Francisc Rakoczi al II-lea. Ulterior descendenții familiei au reconstruit și reparat castelul. Acesta cuprindea curtea de onoare alcătuită din manej, grajd, locuințele servitorilor și era decorat cu o galerie de statui. Au transformat și parcul dotându-l cu lacuri și fântâni arteziene.

În 1820 un descendent al familiei a dărâmat turnul înalt de la intrare și din materialul obținut a ridicat o moară de apă în folosul sătenilor, iar o parte din castel a transformat-o în stil neogotic. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost folosit ca spital militar, iar la retragerea trupelor germane, în 1944, a fost jefuit și incendiat. În anii de început ai comunismului (1950), prin naționalizarea clădirilor, o latură încă funcțională a fost transformată în sediul C.A.P., materialul din restul clădirilor ruinate a fost folosit de săteni ca material de construcție. Ulterior a fost folosit ca depozit de materiale de construcții, iar parcul pe post de pășune, copacii fiind folosiți ca lemn de foc. În 1999 a fost începută reabilitarea castelului, iar în 2008, actuala proprietară l-a concesionat pentru 49 de ani, pentru reabilitare și înființarea unui centru cultural de specializare.

Am intrat pe poarta, azi fără turnul înalt.

Spațiul larg era închis în partea stângă de fostele grajduri.

În partea dreaptă se înălța castelul cu capela atașată.

Am înconjurat o clădire pentru a vedea unul dintre turnurile circulare recondiționat și un alt turn în curs de reparare.

Spre ieșirea din curtea castelului am văzut un loc unde se recondiționau pereții și statuile păstrate.

Am privit cu nostalgie castelul și ne-am îndreptat spre Cluj-Napoca. Am oprit în centru doar pentru a face câteva fotografii.

Catedrala ortodoxă a Vadului Feleacului și Clujului ”Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1920-1930, catedrală din anul 1973

Am urcat și coborât pante cu priveliști minunate. Am trecut prin Izvoru Crișului, o localitate care este făcută, parcă, pentru comerțul stradal.

Trecând prin  Huedin,  Bologa, Poieni,  după 2 ore și jumătate de condus de la castelul Banffy, ne-am oprit în localitatea Ciucea, pentru a vizita Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea proprietarul terenului a ridicat un castel. În 1920, deși era în stare de degradare, a fost cumpărat de Octavian Goga, un poet român, politician de extremă dreaptă, ulterior prim ministru pentru o perioadă de timp. Era format dintr-un ansamblu de clădiri: Castelul cu metereze, Casa Albă în continuarea Casei Ady Endre, în care locuise acest poet, terenul împrejmuitor și un teren pe celălalt mal al Crișului Repede pe care a plantat pomi fructiferi.  Pe rând a renovat clădirile. A etajat și extins castelul cu verande mari, a ridicat casa de pe stâncă cu rol de casă de vânătoare.

A cumpărat partea superioară a domeniului de la Biserica reformată, inclusiv o clădire din 1909 care a devenit  mânăstire, iar casa de pe stâncă a fost locuită de îndrumătorul maicilor.  A împrejmuit  toate clădirile cu un gard de piatră și a finalizat toate lucrările în 1926.

Am văzut Conacul în care a locuit familia Goga, azi muzeu. În apropiere se află o fântână romană.

O parte din casa Ady Endre a fost destinată personalului auxiliar, cealaltă parte ca magazie și bucătărie. Casa albă era destinată oaspeților. Azi întreaga clădire este casă memorială Ady Endre și muzeu etnografic.

Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului” a funcționat până în anul 1947, desființată de comuniști s-a redeschis în anul 1994, când, călugărițele au reparat-o, au amenajat chiliile și un paraclis.

În 1939 a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Căpâlna județul Sălaj, biserică construită în 1575.

Octavian și Veturia Goga au hotărât ca mormântul lor să fie pe acest domeniu. În 1938, rămasă singură după decesul soțului, Veturia a început construcția locului de veci. În 1956, neajungându-i banii, a vândut moșia de peste Criș localnicilor și după 2 ani a reușit să o termine. În 1966 a donat întreg complexul statului român și după un an a fost transformat în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

Pe panta unui deal, în apropiere de mânăstire, se află Mausoleul iubirii, construcție de 8 m înălțime și 4 m lățime, în care au fost înmormântați ambii soți.

Cu părere de rău am părăsit aceste locuri, trecând în județul Bihor, traversând Oradea, apoi în județul Arad, îndreptându-ne spre casă.